Dreptul European al Concurentei

1. Trasaturi:

 este o situaţie, o stare de fapt, comportamentul având natura unei confruntări, a unei
competiţii între diferite întreprinderi;
 se angajează, în principiu, între întreprinderi care oferă pe aceeaşi piaţă produse sau
servicii care tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor, dar
numai în domenii deschise concurenţei;
 este o competiţie liberă, fiecare participant la circuitul economic având latitudinea să
hotărască momentul şi măsura implicării sale, cât şi mijloacele şi metodele pe care le
utilizează;
 îşi are temeiul în cele două principii fundamentale ale economiei de piaţă: libertatea
comercială şi libertatea concurenţei;
 presupune, atât dreptul fiecărui comerciant de a adopta o conduită competitivă, cât şi
obligaţia acestuia de a manifesta o astfel de conduită şi de a suporta concurenţa celorlalţi.
Dreptul la o conduită competitivă fiind un drept subiectiv, este susceptibil de exercitare
abuzivă care este reprimată de lege ca fiind concurenţă neloială.

2. Functiile concurentei:

 regulator al cererii şi ofertei. În cadrul pieţei dominante, strategia competiţională

determină, atât specializarea întreprinderilor în vederea satisfacerii cererii pieţei,
cât şi ajustarea ofertei în raport cu valoarea cererii;
 factor determinant în stabilirea preţurilor mărfurilor. Exercitarea concurenţei
împiedică impunerea de preţuri de monopol cât şi obţinerea de profituri care au
caracter monopolist;
 mecanism de repartizare a profitului între întreprinderile implicate în producţia şi
distribuirea de mărfuri.

3. Incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piata comuna:

Articolul 107, alineatul 1 din TFUE consacrǎ principiul incompatibilitǎţii ajutoarelor de stat
cu piaţa comuna.
Autoritǎţile europene au aratat cǎ existǎ patru elemente constitutive ale incompatibilității
unui ajutor de stat.
Primele trei condiţii se referǎ la faptul cǎ ajutorul trebuie sǎ fie neapǎrat acordat de cǎtre un
stat, sǎ afecteze schimburile intra-europene şi sǎ altereze concurenţa de pe piaţǎ.
Ultima condiţie exprimǎ opoziţia inerentǎ a oricǎrui ajutor de stat cu egalitatea de tratament
dintre întreprinderi: un ajutor de stat vizeazǎ anumite întreprinderi sau anumite producţii, ceea ce
constituie un element capital în calificarea unui ajutor de stat.
 Selectivitatea unei mǎsuri poate sǎ decurgǎ din dispoziţii legislative sau reglementare. În
acest fel, reglementări neutre “a priori”, care nu vizeazǎ în mod direct anumite întreprinderi, ci
obiective, precum protecţia mediului sau egalitatea între femei şi bǎrbaţi, pot sǎ conţinǎ efecte
discriminatorii.
Comisia şi-a precizat criteriile de distincţie între mǎsurile cu caracter general şi ajutoarele de
stat. Prima metodǎ asociazǎ calificarea unui ajutor de stat de mǎsura în care este aplicat în mod
individual un text cu vocaţie generalǎ, atunci când acesta din urmǎ, definind în prealabil şi într-
un mod impersonal criteriile de atribuire a avantajului, rezervǎ administraţiei o putere
discreţionarǎ în alegerea beneficiarilor. Cea de a doua metodǎ este aplicatǎ în materie fiscalǎ sau
socialǎ şi vizeazǎ sǎ stabileascǎ dacǎ o distincţie între întreprinderi sau producţii poate sǎ fie
justificatǎ într-un mod obiectiv de economie şi de natura regimului de drept comun în cauzǎ. În
caz contrar, se considerǎ cǎ mǎsura respectivǎ avantajeazǎ anumite întreprinderi determinate sau
sectoare specifice.
În domeniul fiscal, de exemplu, Comisia separǎ pe de o parte obiectivele unui sistem fiscal «
care îi sunt exterioare - mai ales obiective sociale sau regionale » şi pe de altǎ parte « obiectivele
inerente sistemului fiscal însuşi» . Principiul este cǎ sistemul fiscal trebuie sǎ colecteze impozite
care sunt destinate sǎ finanţeze cheltuielile statului. Anumite excepţii nu se explicǎ : «de
exemplu cazul în care întreprinderile nerezidente sunt tratate într-un mod mai favorabil decât
întreprinderile rezidente sau dacǎ avantaje fiscale sunt oferite întreprinderilor care furnizeazǎ
anumite servicii (financiare, de exemplu) în interiorul unui grup ».
Elemente precum dorinţa de a atrage investitori srǎini sau de a stabiliza poziţia anumitor
întreprinderi în concurenţa mondialǎ, nu sunt suficiente pentru a nu fi calificate drept ajutor de
stat. Dacǎ un ajutor de stat întǎreşte poziţia unei întreprinderi faţǎ de alte întreprinderi
concurente, acestea din urmǎ sunt considerate influenţate de ajutor. Menţinerea pe piaţǎ a unei
astfel de întreprinderi îi priveazǎ pe concurenţii ei de şansa de a-şi mǎri segmentul de piaţa sau
exporturile. Prin urmare, orice ajutor care constă într-o modificare arbitrarǎ a costurilor de
producţie sau a câştigurilor întreprinderii ajutate altereazǎ echilibrul concurenţial preexistent.
Oricare ar fi forma pe care o îmbracǎ, o mǎsurǎ trebuie consideratǎ drept ajutor de stat, în
conformitate cu TFUE, dacǎ îi aduce întreprinderii în cauzǎ un avantaj economic sau financiar de
care nu ar fi beneficiat în mod normal.
Astfel, compensaţia financiarǎ vǎrsatǎ de cǎtre un stat sau de cǎtre entitǎţi publice pentru
prestarea unor servicii sau furnizarea unor produse de cǎtre întreprinderea beneficiarǎ nu este un
ajutor de stat.
Prin urmare, nu orice transfer financiar provenit din partea unui stat este considerat drept
avantaj. Însǎ faptul cǎ statul şi întreprinderea se angajeazǎ la prestaţii reciproce şi cǎ termenii
contractului dintre stat şi întreprinderea beneficiarǎ sunt comparabili celor din contractele
încheiate de cǎtre operatorii privaţi nu sunt suficiente pentru a se stabili “a priori” cǎ aceastǎ
remuneraţie este o tranzacţie comercialǎ normalǎ.
Este necesar ca ea sǎ nu se îndepǎrteze de la practicile comerciale curente sau de la
condiţiile normale ale pieţei, ceea ce înseamnă cǎ trebuie sǎ fie proporţionalǎ cu prestaţia
întreprinderii.
 Nu toate ajutoarele sunt interzise, mai ales dacǎ sunt conforme condiţiilor derogatoare cu
privire la ajutoarele sociale, culturale etc.
Dacǎ mǎsura nu este calificatǎ drept ajutor, statele membre nu sunt obligate sǎ notifice în
prealabil, judecǎtorii naţionali având posibilitatea sǎ constate absenţa ajutorului.
Obiectivul egalitǎtii şanselor în concurenţǎ este asigurat prin obligaţia stabilită pentru
statele membre, astfel incat nu trebuie sǎ fie favorizate întreprinderile cu care acestea au relaţii
privilegiate.
În ceea ce priveşte atitudinea statelor membre, ele trebuie sǎ fie imparţiale şi sǎ respecte
dreptul european. In ceea ce privește întreprinderile publice și întreprinderile cărora le acordă
drepturi speciale sau exclusive, statele membre nu adoptă și nu mențin nicio măsură care
contravine normelor tratatelor și, în special, normelor articolelor ce interzic orice discriminare cu
privire la aplicarea regulilor concurenţei sau fondatǎ pe criterii de naționalitate.
Autoritǎţile europene, urmǎrind exemplul practicilor discriminatorii dintre întreprinderi
sau al ajutoarelor de stat, pot admite anumite derogǎri.
În decizii ulterioare, judecǎtorul european nu a contrazis în totalitate constatarea cǎ
întreprinderile publice trebuie sǎ aibǎ aceleaşi condiţii de funcţionare ca şi cele private.
Judecǎtorul european a admis cǎ acordarea unui astfel de drept determină întreprinderea sǎ
abuzeze de poziţia sa dominantǎ în circumstanţe particulare . Cu toate acestea, în general,
acordarea unui drept exclusiv este admisǎ atunci când se considerǎ cǎ este necesar pentru
îndeplinirea unei misiuni de interes general.
Autoritǎţile europene au interpretat principiul neutralitǎţii în aşa fel încât sǎ asigure
egalitatea şanselor între întreprinderi.

4. Interdictia de favorizare a intreprinderilor publice si a celor datate cu drepturi

executive
Din cauza dificultǎtilor de determinare a naturii sumelor vǎrsate întreprinderilor, autoritǎţile
europene s-au dotat cu instrumente specifice care le permit demascarea unui eventual ajutor de
stat, aflat în spatele unei finanţǎri din partea statului, în calitate de acţionar. Este necesar sǎ se
stabileascǎ dacǎ aceste finanţǎri rǎspund unei nevoi de investiţie - de exemplu pentru
diversificarea activitǎtii întreprinderii respective - sau trebuie considerate drept ajutor de stat,
deoarece servesc la promovarea unor interese de ordin general, proprii statului, în calitatea sa de
autoritate publicǎ - precum stabilizarea întreprinderii pentru crearea unor locuri de muncǎ.
Directiva din 25 iunie 1980 obliga statele membre sǎ comunice Comisiei conturile anuale a
numeroase întreprinderi publice, precum şi informaţii despre majoritatea resurselor publice puse
la dispoziţia acestora şi utilizarea lor.
Când autoritǎţile europene suspecteazǎ un ajutor, ele adapteazǎ la acel caz specific
elementele necesare aprecierii noţiunii de ajutor de stat, adǎugându-le criteriul numit « investitor
privat în economia de piaţǎ ».
În ceea ce priveşte aplicarea directivei referitoare la transparenţa financiarǎ, modificarea sa
din 26 iulie 2000 a extins obligaţia de informare în ceea ce priveşte mişcǎrile de fonduri între
state şi « întreprinderile care sunt obligate sǎ pǎstreze fonduri separate », întreprinderi care nu
sunt în mod necesar publice. Aceste întreprinderi reprezinta “orice întreprindere titularǎ de
drepturi speciale sau exclusive acordate de cǎtre un stat membru sau care este responsabilǎ de
gestionarea unui serviciu de interes economic general şi care primeşte un ajutor de stat (…) în
relaţie cu acest serviciu şi care exercită alte activitǎti”.
Aceastǎ modificare a fost motivatǎ de necesitatea de a se “garanta un tratament egal tuturor
activitǎtilor economice din toatǎ Comunitatea .
Anumite state membre considerǎ cǎ autoritǎţile europene atribuie transferului de fonduri
întreprinderilor publice un caracter excepţional, în timp ce aceleaşi mişcǎri de capital realizate de
acţionarii privaţi nu sunt supuse niciunui control. De asemenea, criteriul investitorului privat este
perceput ca o piedicǎ în calea libertatății statelor membre de a investi.
Dorind sǎ legitimeze criteriul investitorului privat, judecǎtorul european a subliniat diferenţa
de situaţie dintre acţionarul public şi cel privat : cel privat “nu poate sǎ conteze decât pe propriile
resurse pentru a-şi finanţa investiţiile şi consecinţele actelor sale au repercusiuni asupra
patrimoniului sǎu”, în timp ce acţionarul public are acces la resurse provenite de la autoritatea
publicǎ.
Indiferent dacǎ rezultǎ din incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piaţa comunǎ sau din
interzicerea fǎcutǎ statelor membre de a favoriza întreprinderile publice sau pe cele cu drepturi
exclusive sau speciale, egalitatea de tratament vizeazǎ sǎ facǎ intervenţiile statelor membre în
sfera economicǎ neutre şi chiar sǎ le limiteze cât se poate.
Aceastǎ restrângere a prerogativelor de putere publicǎ în dreptul european al concurenţei este
justificatǎ printr-un obiectiv propriu tuturor regulilor de concurenţǎ și anume asigurarea unei
concurenţe loiale.
Egalitatea şanselor care este promovatǎ de dreptul european urmǎreşte întotdeauna obiectivul
de a realiza o concurenţǎ loialǎ. În prezent, controlul european neglijeazǎ diferenţele de situaţie
care nu rezultǎ din activitatea economicǎ a întreprinderii. Aplicându-se tuturor întreprinderilor
susceptibile sǎ afecteze obiectivele concurenţiale ale Tratatului, egalitatea de tratament se aplicǎ
diferitelor entitǎţi indiferent de statutul lor naţional sau natura activitǎții.

5. Sanctionarea unei practice anticoncurentiale

Bucurându-se de o putere discreţionarǎ, Comisia este liberǎ sǎ sancţioneze sau nu o practicǎ,
dar şi sǎ individualizeze modalitǎţile de sancţionare. Puterea lǎsatǎ Comisiei de a sancţiona
violǎrile regulilor concurenţei este discreţionarǎ.
Interesul european constituie un “rationae decidendi” privind oportunitatea de a urmǎri o
activitate de cǎtre Comisie. Pe de o parte se trimite cauza autoritǎţilor sau instanţelor naţionale,
iar pe de altǎ parte se analizeazǎ importanţa acestei activități faţǎ de politica de concurenţǎ a
Comisiei.
Comisia poate estima cǎ nu este relevant pentru interesul european sǎ urmǎreascǎ o anumitǎ
practicǎ anticoncurenţialǎ. În aceastǎ situaţie, ea poate trimite cazul autoritǎţilor sau instanţelor
naţionale.
Sunt douǎ condiţii de apreciere dacǎ este indicat sǎ se trimitǎ cauza autoritǎţilor naţionale.
 In primul caz, efectele încalcării sunt resimţite doar pe teritoriul unui stat membru, astfel
instanţele sau autoritǎţile administrative ale statului în cauzǎ sunt în mǎsurǎ sǎ se pronunţe
asupra încalcării respective.
În al doilea caz, instanţele naţionale trebuie sǎ se pronunţe şi atunci când sesizarea lor
permite apǎrarea intereselor particularilor. Decat plângerile care prezintǎ un interes european
suficient - politic, economic sau juridic - trebuie sǎ fie soluţionate de Comisia Europeană, restul
trebuind sǎ fie soluţionate de autoritǎţile naţionale.
Particularii dispun de un recurs direct în faţa instanţelor naţionale pentru a se proteja de
practicile anticoncurenţiale.
Prima misiune a Comisiei rǎmâne de a garanta eficacitatea dreptului european şi nu de a
proteja interesele subiective ale întreprinderilor. Acest lucru este lǎsat în grija autoritǎţilor
naţionale.
Comisia nu este, obligatǎ sǎ statueze decât dacǎ nu existǎ un recurs direct în faţa instanţelor
naţionale sau dacǎ un astfel de recurs este imposibil, în general atunci când Comisia are o
competenţǎ exclusivǎ pentru a hotǎrî.
Când o cauză nu aparţine de domeniul intereselor naţionale sau individuale, mai este necesar
ca autoritatea de control european sǎ o considere suficient de importantǎ pentru a identifica
interesul european. Acest fapt determinǎ o inegalitate de tratament. Comisia trebuie sǎ
stabileascǎ o ordine de prioritǎţi între diferitele cauze cu care e sesizatǎ, ea apreciind în mod
discreţionar.
Executivul european are posibilitatea de a alege din cauzele care i se prezintǎ şi sǎ hotǎrascǎ
pe care le va trata cu prioritate.
Comisia este, liberǎ de a alege metodele de protecţie a gradului de libertate al concurenţei pe
piaţa comunǎ.
Eficacitatea dreptului concurenţei îi impune Comisiei sǎ efectueze o alegere între practicile
anticoncurenţiale, privilegiind examinarea celor care sunt mai susceptibile de a afecta buna
funcţionare a pieţei.
De altfel, Comisia este supusǎ unor anumite limite politice şi materiale. Primele obligǎ
Comisia sǎ ţinǎ cont de interesele generale ale Uniunii şi de implicaţiile deciziilor relative la
concurenţǎ asupra celorlalte politici europene. În ceea ce priveşte limitele materiale, judecǎtorii
europeni fac frecvent referiri la resursele limitate ale Comisiei pentru a justifica marja sa de
manoperǎ în aprecierea interesului european . Ei insistǎ, de asemenea, pe necesitatea de a nu
îngreuna excesiv sarcina Comisiei.
Comisia poate avea interesul de a evoca interesul european în cazul unei practici dacǎ existǎ
un risc ca întreprinderea, chiar dacǎ a încetat încălcarea, sǎ o reia ulterior.
În cazul în care Comisia estimeazǎ cǎ este necesar sǎ-şi precizeze poziţia, ea are dreptul sǎ-şi
concentreze atenţia asupra unei cauze. Ea alege adesea cauze caracteristice pentru o întrebare,
gǎseşte soluţii şi indicǎ, mai ales prin raporturi anuale, cǎ aceste soluţii trebuie sǎ fie aplicate
sistematic.
 Comisia are dreptul sǎ-şi concentreze eforturile asupra unei întreprinderi, indicând în acelaşi
timp întreprinderilor care sunt eventual lezate de comportamentul celorlalte întreprinderi, cǎ
trebuie sǎ sesizeze instanţele naţionale.
Curtea de Justiţie a estimat cǎ executivul european trebuie sǎ examineze existenţa unui
interes european în fiecare caz şi sǎ nu excludǎ “a priori” anumite tipuri de încălcări. Comisia
trebuie sǎ verifice cǎ efectele anticoncurenţiale nu persistǎ şi nu conferǎ plângerii un interes
European.
Comisia este liberǎ sǎ fixeze interesul european în fiecare caz, fǎrǎ ca judecǎtorul european
sǎ impunǎ o definiţie a efectelor concurenţei.
Comisia trebuie sǎ indice reclamantului motivele pentru care nu acceptǎ plângerea şi sǎ îi
prezinte în scris observaţiile sale. Comunicarea motivelor nu constituie o decizie susceptibilǎ de
a fi criticatǎ pe calea unui recurs în anulare. Acest recurs nu poate fi aplicat decât în cazul unei
decizii definitive de respingere. Cu toate acestea, Tribunalul considerǎ cǎ dacǎ reclamantul şi-a
prezentat în termenul stabilit observaţiile, are dreptul sǎ obţinǎ o decizie din partea Comisiei în
care aceasta se pronunţǎ definitiv asupra plângerii.
Aceastǎ decizie definitivǎ poate fi obiectul unui recurs în anulare. În cazul unui astfel de
recurs, judecǎtorul european nu îşi substituie aprecierea celei emise de Comisie, ci se pronunţǎ
asupra existenţei unei practici anticoncurenţiale. El este competent pentru a verifica dacǎ decizia
se fondeazǎ sau nu pe o eroare de drept.
Puterea discreţionarǎ de care dispune Comisia pentru a urmǎri o încălcare se prelungeşte cu
cea de care beneficiazǎ pentru a-şi alege mijloacele cele mai adecvate pentru a regla o situaţie
anticoncurenţialǎ.
Dacǎ o decizie formalǎ de inaplicabilitate se impune autoritǎţilor şi instanţelor, o scrisoare
administrativǎ nu îl implicǎ pe judecǎtorul national.
Din comportamentul Comisiei deducem cǎ nu conferǎ întreprinderilor terţe o protecţie
proceduralǎ identicǎ, fǎrǎ a exista o justificare obiectivǎ pentru aceastǎ diferență de tratament.

6. Individualizarea sanctiunii
Dacǎ se considerǎ cǎ o sancţiune poate fi variabilǎ, sancţionarea practicilor anticoncurenţiale
este consideratǎ individualizatǎ.
Caracterul fluctuant al unei sancţiuni pronunţate împotriva întreprinderilor responsabile de
comportamente anticoncurenţiale reiese atât dacǎ sancţiunea este pronunţatǎ de autoritǎţile
europene, cât şi dacǎ rezultǎ din repararea prejudiciilor victimelor de cǎtre instanţele naţionale.
In urma constatǎrii unei încălcări, Comisia poate impune întreprinderilor urmǎrite orice
mǎsurǎ corectivǎ de naturǎ structuralǎ sau comportamentalǎ care sǎ fie proporţionalǎ cu
încălcarea comisǎ şi care este necesarǎ pentru încetarea efectivǎ a încălcării
Comisia fixeazǎ conţinutul sancţiunii în funcţie de context, dar şi ţinând cont de
comportamentul întreprinderii sancţionate. Conţinutul măsurii depinde de natura şi de
cararacterele încălcării. În cadrul controlului ajutoarelor de stat şi a concentraţiilor nu se pune
capǎt unei încălcări, dar se previne apariţia acesteia. De aceea, decizia Comisiei constatǎ, în
general, incompatibilitatea sau compatibilitatea operaţiunii notificate, fǎrǎ a impune
întreprinderilor un comportament determinat. Cu toate acestea, în cadrul controlului
concentraţiilor trebuie remarcat cǎ în anumite situaţii, Comisia poate însoţi decizia sa de
compatibilitate de anumite condiţii şi obligaţii. Măsura poate sǎ oblige întreprinderile sǎ adopte
un anumit comportament sau sǎ îndeplineascǎ anumite obligaţii, acesta fiind cazul, de exemplu,
al ordinelor de a suprima anumite clauze. Dar, în general, ea impune o simplǎ obligaţie de a nu
face.
Comisia poate, de asemenea, sǎ amendeze întreprinderile în cauzǎ. Amenda trebuie, în
principiu, sǎ respecte un anumit plafon. Responsabilitatea financiarǎ a unei întreprinderi în ceea
ce priveşte plata unei amenzi nu poate sǎ depǎşeascǎ 10% din cifra sa de afaceri anualǎ .
Majoritatea reglementărilor naţionale acordǎ dreptul la o reparaţie pentru victimele unei
practici anticoncurenţiale, dar, în general, se impune ca dispoziţia legalǎ violatǎ sǎ fie destinatǎ
protejǎrii interesului particular al victimei şi nu doar a interesului general.
Este permis oricǎrei persoane care are un interes legitim sǎ prezinte o cerere de constatare a
existenţei unei încălcări. Aşadar, pentru ca victima sǎ obţinǎ reparaţii este suficient sǎ
demonstreze cǎ existǎ o legǎturǎ de cauzalitate între încălcare şi prejudiciul suferit.
În mod sigur, reparaţiile nu sunt egale în toate statele membre şi nu sunt însoţite de aceleaşi
sancţiuni.
În cazul în care sancţiunea este fixatǎ de autoritǎţile europene, conţinutul ei îi permite
Comisiei sǎ previnǎ pentru viitor practicile anticoncurenţiale prin impunerea unor sancţiuni
disuasive. În cazul în care sancţiunea este aplicatǎ de instanţele naţionale şi corespunde reparǎrii
prejudiciului victimei practicii în cauzǎ, rezultǎ, în mod inevitabil, diferențe de tratament din
cauza existenţei mai multor state membre care au fiecare proceduri specifice. Aceastǎ inegalitate
este însǎ justificatǎ prin necesitatea respectǎrii principiului subsidiaritǎţii.
În cazul unei pluralitǎţi de întreprinderi, Comisia trebuie sǎ argumenteze nivelul fiecǎrei
amenzi date. În practică, repartiţia sancţiunii între mai mulți autori se bazeazǎ pe trei criterii
principale care permit determinarea gradului de responsabilitate al fiecǎrui actor al infracţiunii:
importanţa întreprinderii, rolul sǎu în realizarea infracţiunii precum şi capacitatea sa
contributivǎ.
O astfel de îndoialǎ apare mai ales atunci când este dificil de probat responsabilitatea pe care
o are fiecare întreprindere în parte. Comisia trebuie sǎ fixeze cu exactitate durata participǎrii. În
caz contrar, decizia este schimbatǎ şi amenda trebuie sǎ fie redusǎ sau mǎritǎ, dupǎ caz.
Individualizarea sancţiunii nu este în mod necesar contrarǎ egalitǎţii de tratament între
întreprinderi.
Caracterul disuasiv constituie principala justificare obiectivǎ care permite sǎ se considere cǎ
sancţiunile sunt conforme cu regula non-discriminǎrii, în ciuda identitǎţii de situaţii în care se
gǎsesc întreprinderile autoare ale aceleiaşi infracţiuni.
Este regretabil cǎ, deseori, diferenţa de sancţionare a întreprinderilor este cauzatǎ de
incapacitatea Comisiei de a diferenţia responsabilitatea fiecǎrei întreprinderi sau gravitatea
faptelor considerate.
 Autoritǎţile europene încearcǎ sǎ dezvolte buna funcţionare a concurenţei pe piaţa comunǎ
prin sancţionarea întreprinderilor care comit încălcări, dar numeroase fapte anticoncurenţiale
rǎmân nesancţionate.

7. Tipuri de intelegeri monopoliste in functie de criteriul formei de manifestare a

vointei agentilor economici
 acorduri propriu – zise;
 decizii de asociere;
 practici concertate.

A. Acordurile pot fi publice sau secrete.

Noţiunea de acord a fost extinsă şi la manifestările de voinţă care nu au neapărat o natură

contractuală, dar care constituie acte pregătitoare ale viitoarelor contracte.
Acordul conduce la restrângerea considerabilă a concurenţei de pe piaţă, duce la fixarea
preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau la impunerea altor condiţii comerciale; poate limita
producţia, pieţele, dezvoltarea tehnică, investiţiile. De asemenea, poate duce la împărţirea
pieţelor sau a surselor de furnizare între concurenţi. În cele din urmă, poate impune condiţii
discriminatorii întreprinderilor care nu au încheiat înţelegerea respectivă, plasându-le într-o
poziţie competiţională dezavantajoasă.
Acordurile de importanţă minoră, considerate ca neafectând concurenţa la nivelul pieţei
europene, dar care pot fi benefice cooperării între întreprinderile mici şi mijlocii, nu trebuie
notificate şi nu au nevoie de o decizie de conformitate cu TFUE.
Sunt interzise numai acele acorduri care au un impact apreciabil asupra condiţiilor pieţei,
prin care se modifică apreciabil poziţia pe piaţă (adică vânzările şi posibilităţile de
aprovizionare) a întreprinderilor terţe şi a beneficiarilor.
Comisia poate impune întreprinderilor amenzi de până la 10% din cifra de afaceri sau
penalităţi de până la 20% din profitul zilnic până la încetarea încălcării, dar nu poate acorda
despăgubiri întreprinderilor afectate de încălcarea în cauză, acest aspect de competenţa
instanţelor judecătoreşti naţionale.
Acordul trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei sau a distribuţiei produselor sau la
promovarea progresului tehnic sau economic, trebuie să rezerve utilizatorilor o parte a profitului
care rezultă, iar restricţiile impuse întreprinderilor nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar
pentru atingerea obiectivelor. O alta conditie este aceea că întreprinderile participante la acord să
nu elimine concurenţa pe o parte substanţială a pieţei produselor în cauză
Părţile care doresc exceptarea acordului lor trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
Astfel, în majoritatea situaţiilor, ele vor trebui să completeze un formular special prin care să
notifice Comisiei existenţa acelui acord. Notificarea nu este condiţionată de vreun termen.
Decizia pe care o ia Comisia este rezultatul unei proceduri care poate dura destul de mult.
Atunci când Comisia intenţionează să excepteze un anumit acord, ea publică în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene un rezumat al acordului şi intenţia sa de a-l excepta. Întreprinderile terţe
interesate pot face observaţii.
Această exceptare se acordă, cu condiția ca cota de piață cumulată a părților să nu
depășească 20% din orice piață relevantă, iar Comisia poate retrage beneficiul acestui
regulament.
In principiu, toate părţile trebuie să aibă acces la rezultatele cercetării şi dezvoltării realizate
în comun şi trebuie să fie libere să exploateze în mod independent rezultatele cercetării şi
dezvoltării în comun.
Un acord restrictiv reprezintă un acord între două sau mai multe întreprinderi prin care
părţile se obligă să adopte un anumit tip de comportament care să ocolească regulile şi efectele
unei concurenţe libere pe piaţă. Aceste acorduri pot lua forma convenţiilor, exprese sau tacite,
bilaterale sau multilaterale. Nu contează dacă părţile la contract sunt sau nu întreprinderi
concurente.

B.Deciziile de asociere
Deciziile asociaţiilor de întreprinderi, sunt considerate a fi acte de voinţă ce emană de la
organul competent al unui grup profesional.
Decizia de asociere poate constitui fapta de natură monopolistă doar după: finalizarea
asocierii, prin consimţământul tuturor participanţilor la asociere, nu înainte ca asocierea să ia
fiinţă. Prin deciziile organului de conducere al unei asociaţii de întreprinderi, decizii obligatorii
pentru toţi participanții la asociere, pericolul anticoncurențial este la fel de grav ca şi în cazul
înţelegerilor de tip monopolist.
Înţelegerile monopoliste sunt cele ce urmăresc:
 Stabilirea, direct sau indirect, a preţurilor de cumpărare ori de vânzare sau orice
alte condiţii de tranzacţionare;
 Limitarea sau controlul producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice sau
investiţiilor;
 Împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare
 Aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la pres¬taţii
echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj concurențial
 Condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor
clauze stipulând prestaţii suplimentare care nici prin natura lor și nici conform
uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor Sunt interzise acele
contracte care presupun subordonarea unui partener faţă de celălalt.
 Participarea în mod concertat cu oferte trucate la licitaţii sau la alte forme de
concurs de oferte
 Eliminarea de pe piaţă a unor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe
piaţă a libertăţii concurenţei de către alte
 Înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumite întreprinderi
fără o justificare, fapt echivalent cu boicotul economic.
 Comisia poate emite scrisori administrative informale în locul deciziilor de exceptare,
prin care Comisia declară că nu există nici un motiv pentru a interveni în activitatea notificată, în
absenţa schimbării împrejurărilor ea neputând să-şi modifice poziţia şi să impună amenzi
beneficiarului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat, caracterul absolut şi retroactiv al
nulităţii, arătând că un acord nul nu mai poate produce nici un efect nici între părţi, nici faţă de
terţi. În ceea ce priveşte întinderea acestei nulităţi, în practică s-a precizat că trebuie să fie
limitate doar acele părţi ale acordului care constituie o încălcare a dispoziţiilor Tratatului, în
măsura în care ele pot fi separate de restul acordului.
Având în vedere că foarte multe acorduri sunt similar, ar fi inutil şi greoi să se adopte
atâtea decizii câte acorduri sunt
Deciziile de grup simplifică sarcinile administrative ale Comisiei prin acordarea de
excepţii generale,ce vin în întâmpinarea solicitărilor întreprinderilor. Condiţiile de fond pentru
acordarea acestor exceptări sunt aceleaşi ca în cazul exceptărilor individuale. Comisia nu are, în
acest domeniu, competenţe proprii, ea trebuind să fie autorizată formal de către Consiliu.

C. Practica concertată
Practicile concertate, aşa cum a precizat Comisia, înseamnă o formă de coordonare între
întreprinderi, care înlocuiesc cu bună ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între
ele conducând la condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă.
În acest sens, ea oferă o veritabilă dispensă de probă, întrucât este suficient să se constate
producerea efectelor pe piaţă ale unei asemenea înţelegeri, pentru ca, în anumite condiţii,
sancţiunile specifice să cadă implacabile. Totodată, noţiunea îşi dovedeşte utilitatea şi pentru
identificarea acelor antante complet neformalizate, constând într-o aliniere conştientă şi voită a
întreprinderilor la un anume comportament comercial.
Curtea a evidenţiat că, prin natura sa, o practică concertată nu are toate elementele unui
contract.
Practicile concertate necesită convergenţa comportamentelor întreprinderilor prin
contacte directe care să ducă la înlocuirea riscurilor concurenţei prin apropierea poziţiilor lor pe
piaţă în privinţa beneficiarilor de produse ce fac obiectul cererilor şi ofertelor, volumului şi
zonelor teritoriale ale afacerilor. Nu sunt excluse nici simplele contacte de informare reciprocă
sau ocazionale, fără a se disimula intenţiile, dar care în realitate ar echivala cu o concertare
subînţeleasă.
Dar chiar şi simple comportamente paralele pot constitui probe în identificarea unei
practici concertate, dacă ele duc la condiţii de concurenţă care nu corespund cadrului obişnuit al
pieţei dependent de natura mărfurilor, de mărimea şi numărul întreprinderilor şi de dimensiunile
pieţei respective.
Comportamentul paralel nu poate fi privit ca probă a concentării numai dacă această
concentrare constituie singura explicaţie plauzibilă a acestui comportament. Un contract de
distribuţie exclusivă care nu conţine nici o interdicţie de export nu poate să beneficieze de o
exceptare de grup când întreprinderile în cauză sunt angajate într-o practică concertată îndreptată
spre restrângerea importurilor paralele. Esenţial este să existe o cooperare între concurenţi,
incompatibilă cu regulile de concurenţă stabilite în Tratat, ea diminuând incertitudinea fiecărei
întreprinderi în ce priveşte viitoarea atitudine a concurenţilor.
Proba practicii concertate se poate face prin intermediul unor documente indicative, al
mărturiilor şi al prezumţiilor bazate pe anormalitatea comportamentului întreprinderilor în raport
cu caracteristicile pieţei; valoarea probei prin prezumţie nu e absolută, fiind suficient pentru
întreprinderi să demonstreze împrejurările ce permit să substituie o altă explicaţie a faptelor
pentru cea reţinută contra lor.
Organele europene au considerat că şi în asemenea situaţii, ca urmare a concentrării,
eliminată fiind nesiguranţa concurenţială, nu mai există o independenţă reală în ceea ce priveşte
adoptarea propriei politici competiţionale.
Apar probleme de calificare deosebit de delicate, cand, neexistând nici o dovadă privind
eventuale contacte între întreprinderi, se constată totuşi pe piaţă un paralelism al acţiunilor
acestora.
Două interpretări sunt astfel deschise:
1. fie acest paralelism constituie o aliniere coluzivă, de natură să atragă incidenţa
sancţiunilor prevăzute de lege pentru antante;
2. fie este doar expresia unor reacţii conştiente, spontane şi rapide ale întreprinderilor la
provocările concurenţiale ale adversarilor lor, reacţii care ies însă din sfera ilicitului.

Sunt interzise aproape fără excepţie: acordurile orizontale şi verticale ce stabilesc preţuri în
mod direct sau indirect; acordurile asupra condiţiilor de vânzare; acordurile ce izolează segmente
de piaţă; acordurile asupra cotelor de producţie sau distribuţie; acordurile asupra investiţiilor;
birourile comune de vânzări; acordurile de împărţire a pieţei; pieţele colective exclusive;
acordurile ce duc la discriminarea altor profesioniști; boicoturile colective; restricţiile voluntare
(acorduri de neangajare în anumite tipuri de comportamente concurenţiale).
Poate fi considerată ca fiind întreprindere, în cadrul politicii privind concurenţa şi o
persoană fizică (de exemplu, un inventator care acordă o licenţă de brevet, comercializând,
astfel, invenţia sa). Pentru calificarea unei întreprinderi ca fiind angajată într-un acord, decizie
sau practică concertată, este esenţial criteriul autonomiei de decizie a acesteia, astfel încât –
pentru a stabili, de exemplu, dacă o filială a luat sau este parte la aceste practici – trebuie analizat
în concret dacă a avut această autonomie de decizie, de cele mai multe ori societatea-mamă fiind
însă socotită responsabilă, întrucât ea decide participarea la asemenea practici.

8. In ce consta comportamentul prin abuzul de pozitie dominant in reglementarea legii

21/1996
În reglementarea art. 6 din Legea nr. 21/1996 comportamentul monopolist prin abuzul de
poziţie dominantă, constituie un comportament interzis şi constă în:
  impunerea în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare sau de cumpărare a tarifelor
sau a altor cauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau
beneficiari
Fie că sunt prea ridicate, fie că sunt prea scăzute, preţurile sunt inechitabile atunci când sunt
impuse într-o manieră abuzivă şi ele explică tendinţa unei întreprinderi de a urmări exclusiv
maximizarea profiturilor sale.
Preţurile abuziv de joase, denumite şi preţuri de minare, sunt folosite de întreprinderile
deţinătoare de poziţie dominantă fie pentru a elimina concurenţa de pe piaţă, pentru ca ulterior să
impună preţuri de monopol, fie pentru a împiedica pătrunderea pe piaţă a unor potenţiali
competitori. De regulă, aceste preţuri de ruinare sunt stabilite sub costuri.
În ceea ce priveşte impunerea unor alte clauze contractuale inechitabile, Consiliul
Concurenţei a sancţionat practicile ilicite săvârşite de o întreprindere aflată în poziţie dominantă
pe piaţa imprimării de fotografii pentru permisele auto, pe piaţa comercializării aparaturii
de videoimprimare şi pe piaţa comercializării de consumabile aferente.
Textul art. 6, lit. a sancţionează şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari.
Consiliul Concurenţei a sancţionat abuzul, calificându-l ca un refuz nejustificabil de a furniza
marfă, de a cumpăra, de a acorda licenţe sau de a permite accesul la anumite facilități esențiale.
 limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul
utilizatorilor sau consumatorilor
Aceste modalităţi afectează exerciţiul general al concurenţei, limitând accesul pe piaţă şi
creând obstacole în calea eventualilor competitori (fie a celor existenţi, fie a celor care doresc să
pătrundă pe piaţă).
 aplicarea în privinţa partenerilor contractuali, a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj concurențial
Consiliul Concurenţei a definit următoarele:
condiţii inegale = practicarea, fără o justificare obiectivă, de către agentul economic ce
deţine o poziţie dominantă a unor tratamente diferenţiate faţă de partenerii săi comerciali;
prestaţii echivalente = existenţa unor obligaţii de aceeaşi natură din partea unor parteneri
obligaţi diferiţi, fapt ce duce la crearea unui dezavantaj în poziţia deţinută pe piaţă de unii dintre
parteneri faţă de poziţia deţinută de ceilalţi parteneri.
  condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze
stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor
comerciale, nu au legatură cu obiectul acestor contracte
Consiliul Concurenţei a sancţionat o întreprindere pentru condiţionarea încheierii unor
contracte atât de achiziţionare a unor accesorii inutile, cât şi de încheiere a unor alte contracte,
distincte, pentru asigurarea service-ului în perioada de garanţie şi postgaranţie, cuprinzând la
rândul lor alte clauze abuzive.
 practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul
înlăturării concurenţilor, ori vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea
diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni
Sunt sancţionate exporturile la preţ de dumping ale unei întreprinderi aflate în poziţie
dominantă cu intenţia de a acoperi minusurile provenite din preţurile externe din majorarea unor
preţuri pe piaţa internă.
 exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte o altă întreprindere faţă de o asemenea
întreprindere sau întreprinderi şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii
echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul
refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate
Comportament monopolist condamnabil constituie şi exploatarea stării de dependenţă
economică în care se găseşte un client sau un furnizor faţă de întreprinderea ce deţine o poziţie
dominantă pe piaţă.
Pentru a fi în prezenţa unui comportament abuziv din partea întreprinderii cu poziţie
dominantă pe piaţă, clientul sau furnizorul acestuia trebuie să se afle în situaţia de a nu dispune
de o soluţie alternativă în condiţii echivalente ori atunci când refuză să se opună unor condiţii
comerciale nejustificate, întreprinderea abuzivă rupe relaţiile contractuale.
Abuzul de poziţie dominantă reprezinta conduita unei întreprinderi aflate în poziţie
dominantă, indiferent de atitudinea subiectivă a acesteia, de natură să prejudicieze interesele
consumatorilor şi/sau să obstrucţioneze competiţia normală pe piaţa relevantă, în condiţiile în
care concurenţa este deja slăbită ca urmare a prezenţei întreprinderii în cauză.
Poziţia dominantă pe piaţă permite unei întreprinderi să influenţeze în mod covârşitor
condiţiile în care se manifestă concurenţa. Totodată noţiunea de poziţie dominantă reprezintă
situaţia în care o întreprindere este capabilă, într-o măsură apreciabilă, să se comporte
independent faţă de furnizori, concurenţi şi clienţi, permiţându-i astfel să afecteze mediul
concurenţial pe piaţa relevantă. Principalul indicator al dominanței este nivelul ridicat al cotei de
piaţă, dar nu se pot neglija nici slaba putere economică a concurenţilor, absenţa concurenţei
latente, controlul resurselor şi tehnologiei sau existenţa unei reţele dezvoltate de vânzări.
În aceste condiţii, o întreprindere care are o poziţie dominantă poate fi tentată să abuzeze de
poziţia respectivă pentru a-şi crește veniturile și pentru a-și consolida poziţia pe piaţă, atât prin
slăbirea sau eliminarea concurenţilor cît și prin interzicerea accesului pe piaţă a unor
întreprinderi noi. Aceasta ar putea desfășura acţiuni care pot prejudicia alţi operatori ai pieţei, de
exemplu, prin practicarea de tarife uriașe la preţurile de vânzare sau de cumpărare, sau prin
acordarea unor avantaje discriminatorii anumitor clienţi, pentru a le controla acţiunile. Aceste
practici perturbează concurenţa.
In analizarea existenţei unei poziţii dominante, trebuie verificate elemente ca:
 uşurinţa cu care un nou producător sau vânzător poate intra pe piaţa respectivă;
 relaţiile întreprinderilor aflate în poziţii de furnizor sau client;
 gradul de dependenţă al afacerilor acestora cu întreprinderea dominantă;
 absenţa unei soluţii echivalente din punct de vedere economic, piaţa relevantă.
Acest din urmă element este esenţial pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă,
deoarece poziţia dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă,
circumscris de piaţa produsului şi piaţa geografică.
Piaţa produsului cuprinde toate produsele care sunt considerate de cumpărători ca
interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării date. Acestea
trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel încât consumatorii să poată alege între ele.
În determinarea pieţei relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca:
 preţurile;
 gradul de substituibilitate;
 elasticitatea cererii pentru produs;
 variabilitatea / disponibilitatea în timp, etc.
Având în vedere condiţia afectării comerţului între statele membre, la început, în practică,
era necesar ca practica anticoncurenţială să implice cel puţin două state membre, dar în timp s-a
ajuns ca un singur stat membru să fie afectat.
 Odată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie determinată poziţia întreprinderii verificate,
demers în care se accentuează factorul putere economică a întreprinderii respective.
S-a subliniat în mai multe rânduri existenţa unor cote de piaţă ridicate (50% sau mai mult)
sunt prin ele însele probe ale poziţiei dominante, la fel dacă o întreprindere are o cotă de cel
puţin 40%, dar mai mare decât suma cotelor următorilor doi concurenţi.
Pentru constatarea abuzului nu se cere existenţa vreunui element intenţional. Efectele se
pot produce atât pe piaţa unde s-a produs abuzul, cât şi pe o piaţă conexă cu prima.
După cum se observă, se constituie un instrument de control al exercitării puterii de monopol pe
o piaţă sau alta. El implică analizarea a două elemente:
 existenţa unei întreprinderi aflată în poziţie dominantă;
 comportamentul respectivei întreprinderi, care are drept efect afectarea concurenţei pe
piaţa respectivă.
Elementele caracteristice ale abuzului de poziţie dominantă sunt:
a) caracterul obiectiv al abuzului;
b) denaturarea concurenţei;
c) afectarea intereselor consumatorilor;
d) obligaţia specială a diligenţei în ceea ce priveşte structura concurenţei.
Pentru a ne afla în prezenţa unui abuz de poziţie dominantă trebuie îndeplinite două
condiţii:
 conduita întreprinderii dominante să vizeze eliminarea unuia sau a unora dintre
concurenţi sau a întregii concurenţe;
 urmare a acestei conduite, întreprinderea profită de poziţia sa dominantă pentru a-şi
procura în detrimentul altor concurenţi sau al consumatorilor, un avantaj nefiresc,
nerealizabil în condiţii normale.

9. Forme de realizare a concentrarilor economice

Se realizează o concentrare în cazul în care modificarea de durată a controlului rezultă în

urma:
 fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau părți ale unor
întreprinderi sau
 dobândirii, de către una sau mai multe persoane care controlează deja cel puțin o
întreprindere ori de către una sau mai multe întreprinderi, fie prin achiziționarea de valori
 mobiliare sau de active, fie prin contract ori prin orice alte mijloace, a controlului direct
sau indirect asupra uneia ori mai multor întreprinderi sau părți ale acestora.
Comisia Europeană va putea să examineze fuziunile înainte ca acestea să aibă loc, pentru a
hotarî dacă aceasta este compatibilă sau nu cu normele de concurenţă pe piaţa internă.
Notificarea prealabilă este de aceea obligatorie. Investigaţiile Comisiei Europene se aplică
societăţilor comerciale din toate sectoarele economice atunci când acestea propun o concentrare
prin fuziune, achiziţie sau prin crearea unei societăţi comerciale mixte ca şi entitate economică
independentă, concentrare ce are dimensiune europeană (afectează piaţa europeană).
Societăţile comerciale ce propun fuziuni încadrate în parametrii menţionaţi mai sus, trebuie
să informeze Comisia Europeană, care va hotărî în termen de o lună dacă propunerile creează sau
consolidează o poziţie dominantă pe piaţa relevantă pentru fuziunea în cauză. Dacă este cazul,
Comisia interzice fuziunea respectivă; dacă nu, ea va confirma compatibilitatea acesteia cu piaţa
internă şi va autoriza fuziunea, eventual în anumite condiţii.
Termenul de o lună, pentru luarea unei decizii, poate fi prelungit cu încă patru luni în cazul în
care Comisia se hotărăşte să efectueze o investigaţie detaliată.
Deciziile de admitere sau respingere sunt definitive. Comisia poate, înainte de a lua o decizie
favorabilă, să ceară întreprinderilor în cauză, luarea unor angajamente care constau cel mai
adesea în vânzarea unor active. Negocierea cu întreprinderile în cauză reprezintă un aspect
important al controlului concentrărilor.
Dacă o concentrare nu i-a fost notificată, Comisia poate lua o decizie în vederea restabilirii
unei concurenţe efective, putând să ordone separarea activelor întreprinderilor care au efectuat
operaţiunea de concentrare, fie poate să ordone încetarea controlului.

Fuziunile pot avea loc prin :

 Contopire - atunci când două întreprinderi se reunesc într-o nouă întreprinderi şi
încetează să mai existe ca persoane juridice distincte;
 Absorbţie - atunci când o întreprindere este înglobată (înghiţită) de o
întreprindere, aceasta din urmă păstrându-şi personalitatea juridică, în timp ce
prima încetează să mai existe ca persoană juridică;
 Fuziune de facto - atunci când două sau mai multe întreprinderi independente,
deşi îşi păstrează personalitatea juridică, îşi combină activităţile, creând un grup
care se manifestă concurenţial ca o singură entitate economică, în absenţa unui act
juridic legal .

Fuziunile sunt clasificate în 3 categorii:

1. Fuziunea orizontală
Se referă la asocierea între întreprinderi concurente (care produc şi comecializează aceleaşi
produse pe piaţa relevantă). Dacă sunt reprezentative ca mărime, fuziunile orizontale pot reduce
concurenţa pe piaţă, fiind deseori sub supravegherea autorităţilor de concurenţă.
2. Fuziunea verticală
 Are loc între întreprinderi care operează la nivelul diferitelor stadii de producţie, de la
materiile prime până la produsele finite, aflate în faza de distribuţie. Ele presupun creşterea
dimensiunii întreprinderii-nucleu prin achiziţionarea sau crearea de întreprinderi în amonte, care-
i furnizează de regulă materii prime, energie etc, şi/sau în aval, care utilizează sau
comercializează produsele sale.
3. Fuziunea conglomerată se prezintă sub forma unei asocieri de întreprinderi aflaţi în
sectoare neînrudite.
Concentrările conglomerat pot fi împărţite în următoarele subtipuri:
 concentrări conglomerat prin extinderea gamei de produse, grupând societăţi care
realizează produse diferite, dar înrudite;
 concentrări conglomerat prin extinderea ariei geografice, între întreprinderi care
realizează acelaşi produs, dar în spaţii distincte;
 concentrări conglomerat pure, reunind întreprinderi care acţionează pe pieţe ale
produsului şi geografice complet deosebite.
O fuziune poate crea sau consolida puterea de piaţă sau poate înlesni exercitarea ei numai
dacă ea sporeşte semnificativ gradul de concentrare a pieţei şi dacă are ca efect o piaţă
concentrată, definită şi măsurată corect.
O concentrare se realizează în cazul în care modificarea de durată a controlului rezultă în
urma:
• fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau părţi ale
unor întreprinderi;
• preluării, de către una sau mai multe persoane (care controlează deja cel puţin o
întreprindere) sau de către una sau mai multe întreprinderi, a controlului direct sau
indirect asupra uneia sau mai multor alte întreprinderi.
Operaţiunile multiple care sunt subordonate printr-o legătură condiţională sau care sunt
strâns legate între ele sunt considerate ca fiind o singură concentrare.
O concentrare dobândeşte o dimensiune europeană în cazul în care:
 cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate
depăşeşte 5 miliarde EUR; şi
 cifra totală de afaceri realizată în UE de către fiecare din cel puţin două
întreprinderi implicate depăşeşte 250 de milioane EUR, cu excepţia cazurilor în
care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din
cifra sa totală de afaceri la nivelul UE într-un singur stat membru.
Dacă pragurile sus-menţionate nu sunt atinse, o concentrare are totuşi dimensiune
europeană dacă:
 cifra totală de afaceri combinată realizată la nivel mondial de toate întreprinderile
implicate depăşeşte 2,5 miliarde EUR;
 în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată
realizată de toate întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane EUR;
 în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată
realizată de către fiecare din cel puţin două dintre întreprinderile implicate
depăşeşte 25 de milioane EUR;
 cifra totală de afaceri realizată în UE de către fiecare dintre cel puţin două dintre
întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane EUR, cu excepţia cazurilor în
care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din
cifra sa totală de afaceri la nivelul UE într-unul şi acelaşi stat membru.