Piata comună, piata interna, libera circulatie a marfurilor, Libera circulatie

a persoanelor, Libera circulatie a serviciilor, Libera circulatie a

capitalurilor
Comunitaţile Europene înfiinţate în anii 50 au urmărit realizarea între
statele membre a unei cooperări mult mai strânse având la baza conceptul de
integrare, depăşind astfel metoda clasica de cooperare, şi anume cea
interguvernamentală.Cooperarea dintre statele membre încă de la început a avut
ca obiectiv crearea pieţei comune, astfel prin Tratatul de la Paris care a pus
bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului s-a urmărit crearea unei
pieţe comune a cărbunelui şi oţelului care urma să fie coordonată potrivit
metodelor supranaţionale. Realizarea pieţei comune a cărbunelui şi oţelului a dat
naştere solidarităţii sectoriale şi a fost considerată un început pentru colaborările
ulterioare.1Conform art.2 din Tratat, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului avea la bază o piaţă comună, obiective comune şi instituţii comune
care contribuiau, în armonie cu economia generală a statelor membre, la
expansiunea economică şi la creşterea nivelului de trai în statele membre.
Resursele care făceau obiectul administrării comune erau: cărbunele şi oţelul;
huila, cocsul, lignitul, fierul, magneziul, oţrlul lichid şi laminat, produsele finite
din oţel şi fier. Realizarea pieţei comune conform art. 4 CECA, se baza pe
interzicerea:
-oricăror taxe de intrare sau de ieşire şi a oricăror restricţii cantitative în scopul
asigurării liberei circulaţii a produselor şi persoanelor ce lucrau în aceste
sectoare;
-oricăror măsuri sau practici ce discriminau producătorii, cumpărătorii sau
utilizatorii referitoare la condiţiile de preţ sau preluare, dar şi la tarifele de
transport cât şi la orice alte măsuri sau practici care împiedicau libera alegere de
către cumpărător al furnizorului;
-subvenţiilor şi ajutoarelor atribuite de către stat sau a impozitelor speciale;
-practicilor restrictive referitoare la distribuirea sau exploatarea pieţelor.2
,,Planul Pleven” elaborat în urma unei iniţiative franceze a avut în vedere
înfiinţarea Comunităţii Europene de Apărare care trebuia să asigure constituirea
unei armate europene integrate. Spre deosebire de CECA, CED nu a prezentat
acelaşi interes, astfel aceasta nu a mai fost înfiinţată, datorită votului negativ
francez, deşi toate celelalte state ratificaseră tratatul în cauză.
Eşecul formării CED a fost urmat de Conferinţa de la Messina-Italia , în
cadrul căreia cele şase state fondatoare au hotărât relansarea integrării europene,
belgianul Spaak şi olandezul Beyen fiind împuterniciţi în acest sens. Raportul
Spaak a constituit baza negocierilor care au avut ca rezultat semnarea la Roma,
la 25 martie 1957 a Tratatului prin care s-a constituit Comunitatea Economică
1
A.Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediţia a –II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2006,p.11.
2
Iordan Gheorghe Bărbulescu, De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei,Bucureşti,
2001,p.52.
Europeană şi a Tratatului prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice, tratate intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Obiectivele Comunităţii Economice Europene aveau în vedere stabilirea
unei pieţe comune, a unei uniune economice şi monetare, promovarea unei
dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în ansamblul
Comunităţii, promovarea unei creşteri durabile şi neinflaţioniste respectând
mediul înconjurător, realizarea unui grad înalt al performanţelor economice şi un
nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă.3
CEEA sau EURATOM avea ca obiectiv general stabilirea condiţiilor
necesare pentru formarea şi creşterea rapidă a industriilor nucleare.Comunitatea
a fost înfiinţată cu scopul de a urmării dezvoltarea cercetării şi difuzării
cunoaşterii tehnice în domeniu, să stabilească norme uniforme de securitate
pentru protecţia sanitară a populaţiei şi a muncitorilor, să faciliteze investiţiile,
să vegheze asupra aprovizionării regulate cu energie, să garanteze utilizarea
paşnică a materialelor nucleare şi să creeze o piaţă comună care să garanteze
libera circulaţie a materialelor şi a echipamentelor cât şi a capitalului necesar
investiţiilor nucleare.4

Secţiunea 1-Conceptul de piaţă internă a Uniunii

Piaţa unică este considerată o realizare importantă a Comunităţii Europene,
scopul acesteia fiind stimularea concurenţei la nivelul pieţelor naţionale,
accelerând creşterea economică europeană, îmbunătăţindu-se astfel gradul de
competitivitate şi nivelul de viaţă în spaţiul comunitar.
Realizarea pieţei unice a însemnat parcurgerea mai multor etape, pornindu-se de
la conceptul de piaţă comună şi ajungându-se la cel de piaţă internă. Trecerea de
la piaţa comună la piaţa internă nu a reprezentat doar o modificare
terminologică, ci o abordare superioară a problemelor identificate la nivel
european.5
Piaţa comună a avut ca obiectiv liberalizarea cât mai mare a schimburilor
de bunuri şi servicii între statele membre prin realizarea unei uniuni vamale,
eliminarea cotelor restrictive şi a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea
unei libere circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului.Prin
realizarea pieţei comune s-a dorit atingerea obiectivelor comune în domeniul
economic, stabilirea liniilor politice directoare, precum şi modalităţile de
aplicare a obiectivelor indicate. Noţiunea de piaţă comună dobândeşte implicaţii
juridice, dar şi politice, ce a presupus o integrare economică, dar şi o integrare
politico-juridică.6
În literatura juridică de specialitate s-au propus mai multe criterii de
definire a conceptului de piaţă comună.7Conform criteriilor statice, piaţa comună
3
Nicoleta Diaconu,Dreptul Uniunii Europene-partea specială-, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007,p.8
4
Iordan Gherghe Bărbulescu, op.cit.,p.58.
5
Nicoleta Diaconu, op.cit.,p.80.
6
Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu,op.cit.,p.37.
7
O.Manolache,Drept comunitar, Ed.All Beck, ediţia a-III-a, p.6
reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta, locul schimburilor libere între
parteneri egali, pe baza unor principii de concurenţă reală, presupunând un
tratament nediscriminatoriu aplicat părţilor contractante de către state.Pe de altă
parte criteriile dinamice au prezentat conceptul de piaţă comună în sens larg
definind-o ca o piaţă unde fiecare participant este liber să investească, să
producă, să lucreze, să cumpere şi să vândă, să furnizeze şi să obţină servicii,
conform condiţiilor de concurenţă care nu sunt artificial denaturate, având în
vedere condiţiile economice cele mai favorabile.8
Întrucât progresele înregistrate până la mijlocul anilor 80 au fost foarte
mici, Comunitatea a hotărât să utilizeze o abordare mai consistentă, cu metode
mai eficiente de implementare asigurând astfel trecerea la conceptul de piaţă
internă. Ideea de piaţă internă a fost susţinută de statele membre, în martie 1985
Consiliul European fixând ca dată pentru finalizarea pieţei interne sfârşitul
anului 1992 şi solicitând totodată Comisiei Europene să pregătească un program
şi un calendar al implementării acesteia.
Cartea Albă elaborată de către Comisie conţinea 300 de măsuri legislative
grupate grupate pe trei obiective principale: eliminarea frontierelor fizice,
eliminarea frontierelor tehnice şi eliminarea frontierelor datorate sistemelor de
taxe.
Prin Actul Unic European, Comunitatea Europeană s-a angajat să adopte
măsuri, într-o perioadă care expira la 3 decembrie 1992, în scopul stabilirii
progresive a pieţei interne, care să cuprindă o zonă fără frontiere în care libera
circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor să fie
asigurate potrivit prevederilor din tratat.9Astfel piaţa internă poate fi definită ca
un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a
persoanelor, serviciilor şi capitalului se desfăşoară fără nici un control la
frontierele interne ale Comunităţii, funcţionând pe principiile unei pieţe
naţionale.10 Piaţa internă s-a realizat treptat şi progresiv, în literatura de
specialitate precizându-se că libera circulaţie a mărfurilor a fost realizată din
punct de vedere cronologic prima-1970-, fiind urmată de generalizarea liberei
circulaţii a persoanelor-1990-, în paralel cu liberalizarea progresivă a
activităţilor profesionale. Intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht a
reprezentat un punct important pentru realizarea liberei circulaţii a capitalului.11
Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene –Tratatul de la Lisabona-,
stabileşte că Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru
dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată
şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă foarte competitivă,
care tinde spre ocuparea întregii forţe de muncă şi spre progres social, precum şi
8
O.Manolache,op.cit.,p.6; Nicoleta Diaconu, op.cit.,81.
9
Camelia Stoica,Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2001,p.17.
10
Nicoleta Diaconu, op.cit.,p.81
11
Marin Voicu,Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2007, op.cit.,p.169.
pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta
promovează progresul ştiinţific şi tehnic.Uniunea combate excluderea socială şi
discriminările şi promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea între femei şi
bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului.Aceasta
promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea
între statele membre.12
În literatura de specialitate se afirmă că tendinţele integrării europene
contemporane sugerează ideea că piaţa internă ar trebui să evolueze, culminând
cu realizarea unei pieţe integrate ce ar putea fi denumită piaţa europeană
autohtonă, caracterizată prin: monedă unică; sistem de taxe armonizat; existenţa
unei infrastructuri integrate; realizarea completă a celor 4 libertăţi comunitare;
existenţa unui sistem de instrumente legate menite să asigure o funcţionare
eficientă a mediului de afaceri pe această piaţă.13

Secţiunea 2. Principii care guvernează repartizarea competenţelor

comunitare
Uniunea Europeană prezintă o structură specifică, diferită de cea a statelor
membre, dar şi de cea a organizaţiilor internaţionale clasice, fiind o formă
evoluată de cooperare între state. Construcţia comunitară se caracterizează prin
coexistenţa trăsăturilor supranaţionale cu cele interguvernamentale, prin urmare
potrivit principiilor de bază ale sistenului juridic comunitar, Uniunea Europeană
nu poate acţiona decât în domeniile în care statele membre i-au conferit
competenţe, care pot fi exclusive sau concurente. Repartizarea şi exercitarea
competenţelor se fac cu respectarea principiilor înscrise în tratatele constitutive
ale Comunităţilor Europene sau impuse de practica instituţiilor comunitare în
special de Curtea de Justiţie. Principiile care guvernează repartizarea
competenţelor între Comunităţi şi statele membre sunt deduse din art.3B din
Tratatul de la Maastricht care reglementează următoarele:,, Comunitatea
acţionează în limitele competenţelor care i-au fost conferite şi a obiectivelor care
i-au fost atribuite prin prezentul tratat.În domeniile care nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât
dacă, şi în măsura în care obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de
către statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine
la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate.Nici o
acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivelor prezentului tratat.” Din analiza dispoziţiei comunitare prezentate se
identifică trei principii care guvernează competenţele comunitare:
-principiul specializării,
-principiul subsidiarităţii,
-principiul proporţionalităţii.14

12
Articolul 3 .
13
Nicoleta Diaconu,Viorel Marcu, op.cit.,p.40.
14
Nicoleta Diaconu, op.cit.,p.34.
2.1.Principiul specializării
Tratatele prin care s-au constituit CECA şi CEEA au prevăzut domenii de
activitate specializate, sectoriale, Tratatul de la Roma prin care s-a înfiinţat CEE
a diversificat domeniile de activitate şi a extins competenţele.Actul Unic
European a continuat extinderea competenţelor, iar Tratatul de la Maastricht,
referitor la principiul specializării a statuat următoarele :,, Comunitatea
acţionează în limitele de competenţă care îi sunt conferite şi a obiectivelor care
îi sunt atribuite conform dispoziţiilor din tratat”.În literatura juridică de
specialitate se întâlneşte termenul de principiul atribuirii de competenţe, acesta
fiind sinonimul pentru principiul specializării. Dealtfel se afirmă că în dreptul
internaţional public corespondentul pentru principiul atribuirii de competenţe
este principiul specialităţii organizaţiilor internaţionale.15 Deşi s-a susţinut că
formularea expresă a principiului nu este neapărat necesară, deoarece limitările
aduse suveranităţii statelor membre odată instituite sunt de stricta interpretare,
totuşi reglementarea lui în textele comunitare s-a dovedit a fi utilă.Conţinutul
principiului specializării constă în faptul că statele pot să ceară anularea actelor
comunitare care au fost adoptate prin depăşirea competenţelor atribuite
Comunităţilor prin tratate, totodată statele nu pot să-şi depăşescă competenţa
rezultată în urma ratificării sau aderării la aceste tratate, acţiunile de acest gen
putând fi sancţionate.De fapt statele membre îşi menţin competenţa de drept
comun, ceea ce înseamnă că toate domeniile care nu au fost, implicit sau
explicit,transferate Comunităţilor ţin de competenţa statelor. Tratatul instituind
Comunitatea Europeană deşi recunoaşte existenţa principiului atribuirii de
competenţe, nu conţine şi o listă cu domeniile atribuite Comunităţii. Astfel
determinarea competenţelor comunitare se va realiza pentru fiecare caz în parte
avându-se în vedere dispoziţiile art.3 din Tratat şi alte dispoziţii comunitare.16
În procesul de elaborare a Tratatului de la Lisabona delimitarea competenţelor
Uniunii a constituit unul dintre aspectele centrale, prin urmare art. 5 din Tratatul
de la Lisabona statuează:
,,1.Delimitarea competenţelor Uniunii este reglementată de principiul
atribuirii.Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
2.În temeiul principiului atribuirii, Uniunea nu acţionează decât în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru
atingerea obiectivelor stabilite de către acestea. Orice altă competenţă
neatribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre......”
2.2.Principiul subsidiarităţii
Art.5 din Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului stabilea
următoarele ,,Comunitatea ....nu exercită o acţiune directă asupra producţiei şi
pieţei, decât dacă circumstanţele o cer”, iar art. 235 din Tratatul Comunităţii
15
Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H Beck,Bucureşti, 2007,p.301.
16
Raluca Bercea, op.cit.,p.303.
Economice Europene preciza ,,dacă o acţiune a Comunităţii apare ca necesară
pentru a realiza....... unul dintre obiectivele Comunităţii, fără ca prezentul Tratat
să fi prevăzut puterea de acţiune necesară în acest scop, Consiliul, hotărând cu
unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European, va lua măsurile necesare”. Din analiza textelor menţionate rezultă în
mod clar că principiul subsidiarităţii a fost redat, dar într-o manieră implicită.
Proiectul Spinelli17 a fost primul document comunitar care a făcut o referire
directă la principiul subsidiarităţii pe lângă faptul că a încercat să găsească o
soluţie privind repartizarea justă a competenţelor între Comunitatea Europeană
şi statele membre.
Actul Unic European a instituţionalizat la nivel comunitar noţiunea de
subsidiaritate, chiar dacă nu a indicat principiul în mod explicit.
Tratatul asupra Uniunii Europene stabileşte că în domenii care nu ţin de
competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului
subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii vizate nu pot fi
realizate de o manieră suficientă de către statele membre şi pot deci, ca urmare a
dimensiunilor sau a efectelor acţiunii vizate, să fie mai bine realizate la nivel
comunitar.18 Prin urmare în domeniile în care sunt competente atât Uniunea cât
şi statele membre, dacă statele membre nu pot să realizeze ele însele un anumit
proiect şi dacă proiectul poate fi realizat mai bine la nivel comunitar decât la
nivel naţional, poate interveni Uniunea. În concluzie Uniunea nu trebuie să
intervină în nici un fel în câmpul de acţiune al statelor membre, dacă acestea
sunt în măsură şă-şi realizeze obiectivele propuse. Astfel Tratatul de la
Maastricht, ridică principiul subsidiarităţii la rang constituţional, afirmându-se
încă din preambul hotărârea statelor membre de a realiza o uniune mai strânsă a
popoarelor Europei ,,în care hotărârile sunt luate, cât mai mult posibil, de
cetăţeni, în conformitate cu principiul subsidiarităţii”.
Pe de altă parte sunt domenii în care dispoziţiile comunitare prevăd competenţa
exclusivă a Comunităţilor Europene, fiind exclusă aplicarea principiului
subsidiarităţii.
Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
Instituire a Comunităţilor Europene-Tratatul de la Lisabona- precizează că în
temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii
preconozate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel
central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi mai bine atinse, datorită
dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate la nivelul Uniunii. Parlamentele
naţionale veghează la respectarea acestui principiu în conformitate cu procedura
prevăzută de Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii.19
17
Proiectul Spinelli a lansat proiectul Tratatului asupra Uniunii Europene.
18
art.3B(5) din Tratatul asupra Uniunii Europene
19
art.5 din Tratatul de la Lisabona, tratat care nu a intrat încă în vigoare fiind în desfăşurare procedura de
ratificare de statele membre.
2.3.Principiul proporţionalităţii
Conform principiului proporţionalităţii acţiunile Comunităţii nu vor depăşi ceea
ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în Tratat. În consecinţă
instituţiile comunitare acţionează în aşa fel încât să nu depăşească în exercitarea
competenţelor ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor comunitare.
Când instituţia comunitară are posibilitatea de a alege între mai multe variante
de rezolvare a atribuţiilor sale, va trebui să o aleagă pe cea mai puţin
constrângătoare pentru cel ce o execută, iar atunci când se impun anumite
sarcini, acestea nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu scopurile
urmărite.20 Principiul a fost constituţionalizat prin art.3(5) alin.3 din Tratatul
asupra Uniunii Europene, care stabileşte că acţiunea comunităţii nu trebuie să
depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului
tratat.Tratatul de la Lisabona reia conţinutul pricipiului proporţionalităţii
reafrimându-l în art. 5 alin. 4 după cum urmează :,, În temeiul principiului
proporţionalităţii, conţinutul şi forma acţiunii Uniunii nu depăşesc ceea ce este
necesar pentru atingerea obiectivelor tratatelor”. Consacrarea acestui principiu a
avut ca scop principal evitarea unor excese ale intervenţiei instituţiilor
comunitare, dincolo de ceea ce este necesar.21

Libera circulaţie a mărfurilor

Secţiunea 1.Temei juridic

Libera circulaţie a mărfurilor constituie unul dintre elementele fundamentale ale
Comunităţii Europene, regulile esenţiale regăsindu-se în art. 23-31 din Tratatul
CE, astfel art.23-24 stabilesc reguli cu caracter esenţial pentru libera circulaţie a
mărfurilor, reguli ce sunt dezvoltate ulterior prin dispoziţiile art. 25-31.
Dispoziţiile comunitare indicate au drept scop crearea între statele membre a
unei pieţe unice, care să fie liberă de orice restricţii interne asupra comerţului,
prezentând o poziţie comercială unică în raport cu statele terţe.22 În vederea
realizării scopurilor prezentate s-a avut în vedere:
-interzicerea între statele membre a taxelor vamale şi a altor taxe cu caracter
echivalent:
-adoptarea unui tarif vamal comun pentru comerţul dintre state membre şi statele
terţe;
-interzicerea oricăror restricţii cantitative sau măsuri cu efect echivalent;
-reorganizarea monopolurilor comerciale de stat.
Secţiunea 2.Realizarea liberei circulaţii a mărfurilor
2.1. Uniunea Vamală
20
Nicoleta Diaconu, op.cit.,p.40.
21
Dragomir Claudia Elena, Suveranitatea statelor membre în Uniunea Europeană, Editura REFACOS G.A.-
MORENI, 2005,p. 71.
22
Camelia Stoica, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001.
p.18.
 Art.9(23) din Tratatul CE statua următoarele:,, Comunitatea se bazează pe o
uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică
interzicerea între statele membre a tarifelor vamale la import şi export şi a
tuturor taxelor cu efect echivalent ca şi adoptarea unui tarif vamal comun în
relaţiile lor cu ţările terţe.” Uniunea vamală reprezintă cadrul de realizare al
pieţei comune şi s-a finalizat odată cu trecerea perioadei de tranziţie, şi anume
în iulie 1968.Conform art. 12(25) din Tratat, statele membre se abţin să
introducă între ele noi taxe vamale la import şi la export sau taxe cu efect
echivalent şi să le mărească pe cele care le aplică în relaţiile lor comerciale
reciproce. În ceea ce priveşte termenul de taxe cu efect echivalent precizăm că
Tratatul de la Roma nu definea conceptul de taxe cu caracter echivalent, acest
rol revenindu-i ulterior Curţii de la Luxemburg, care a stabilit că în categoria
taxelor cu efect echivalent intră orice taxă indiferent de denumire sau modalitate
de aplicare care, dacă se aplică în mod specific unui produs importat dintr-un
stat membru în defavoarea produselor similare autohtone, prin alterarea preţului,
are acelaşi efect asupra liberei circulaţii a mărfurilor ca taxele vamale.23
Prin urmare, orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea, destinaţia şi
modul de aplicare, care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor
autohtone sau străine, pentru simplu motiv că acestea traversează o frontieră, şi
care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului, este o taxă cu efect
echivalent.24
Dispoziţiile art.10(24) par.1 din Tratatul CE precizează că sunt considerate ca
fiind în liberă circulaţie într-un stat membru şi produsele provenind din ţările
terţe pentru care formalităţile de importare au fost îndeplinite iar tarifele vamale
şi taxele cu efect echivalent exigibile au fost percepute în acest stat membru şi
care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor tarife sau taxe.
Mai precizăm că nu toate taxele impuse în relaţiile de import-export dintre
statele membre sunt considerate taxe cu efect echivalent celor vamale. De
exemplu nu vor fi considerate ca având efect echivalent celor vamale
următoarele categorii de taxe:
-taxele ce fac parte din sistemul general naţional de taxe ale unui stat membru,
în condiţiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor,
indigene sau străine;
- taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea
taxei este proporţională cu serviciul respectiv;
- taxele stabilite pe baza unei măsuri legislative comunitare pentru anumite
servicii efectuate, dar numai în anumite condiţii care trebuie cumulativ
îndeplinite:
1.taxele nu depăşesc valoarea serviciilor;
2.măsurile de verificare şi taxare sunt uniforme şi obligatorii pe întreg teritoriul
Comunităţii;
23
Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu, op.cit.,p.42.
24
Camelia Stoica, op.cit.,p.18.
3.taxele sunt stabilite in interesul general al Comunităţii;
4.serviciul asigurat este de natură să stimuleze libera circulaţie a mărfurilor.25
2.2.Tariful Vamal Comun
Realizarea uniunii vamale presupune în mod implicit şi stabilirea unui tarif
vamal comun în relaţiile cu ţările terţe, care este impus la graniţele uniunii.
Tariful vamal comun, adoptat la nivel comunitar, a înlocuit tariful vamal
adoptat de către autorităţile naţionale ale fiecărui stat membru.Prin urmare orice
mărfă care urmează să intre pe teritoriu comunitar dintr-un stat terţ va fi supusă
tarifului vamal comun, indiferent de ţara membră a Uniunii prin care are loc
intrarea mărfii respective.Tariful vamal comun se aplică de către autorităţile
vamale naţionale ale statelor pe teritoriul cărora mărfurile intră în Uniune.26
Tariful vamal comun este reglementat de dispoziţiile art. 18-29 ale Tratatului de
la Roma constituind CEE şi este stabilit prin Regulamentul adoptat în domeniu
la data de 7 septembrie 1987.27Regulamentul nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 a
suferit mai multe modificări prin Regulamentul 1228/2000 din 31 mai 2000 al
Consiliului, prin Regulamentul 1264/2000, nr.2265/2000, nr.2559/2000 ale
Consiliului. Tariful vamal comun este obligatoriu pentru toate statele membre,
acestea neavând dreptul să intervină pentru a stabili taxe vamale sau taxe cu
efect echivalent pentru mărfurile provenind din statele terţe.Uneori Tariful
Vamal Comun diferă în funcţie de ţara de origine şi de scopul importării
produsului, existând anumite regimuri derogatorii şi preferenţiale. 28 Tariful
vamal comun se publică în Jurnalul Oficial şi este format din două părţi:
Nomenclatorul şi Partea Tarifară.29 Nomenclatorul cuprinde descrierea şi
caracteristicile mărfurilor vămuite, în funcţie de care se stabilesc taxele vamale,
Partea tarifară cuprinde taxele, procentele aplicabile şi alte măsuri tarifare.
Din anul 1999 Uniunea Europeană a introdus TARIC-ul care reprezintă
versiunea electronică a Tarifului Vamal Comun considerat un instrument
operaţional extrem de puternic în asigurarea uniformităţii aplicării legislaţiei
vamale de către toate administraţiile vamale comunitare.Acesta prezintă
avantajul că poate fi actualizat zilnic şi poate fi consultat zilnic de către
autorităţi, dar şi de către public prin Sistemul de Distribuire a Datelor privind
Tarifele-DDS. Se menţionează în literatura de specialitate şi existenţa Noului
Sistem Computerizat de Tranzit –NCTS-care permite schimbul electronic de
date între administraţiile vamale în paralel cu circulaţia propriu-zisă a bunurilor
aflate în tranzit.Începând cu anul 1996 Comisia Europeană a lansat un număr de
programe, cum ar fi Customs 2000, Customs 2002, Customs 2007 pentru o
funcţionare mai bună a Uniunii Vamale. 30 În scopul evitării distorsiunilor
apărute cu ocazia declarării bunurilor în vamă din 1988 la frontierele SEE şi ale
25
text preluat din Camelia Stoica,op.cit.,p.20.
26
Marin Voicu, op.cit.,p.176.
27
Augustin Fuerea, op.cit.,p.59.
28
Augustin Fuerea, op.cit.,p.60.
29
Nicoleta Diaconu,op.cit,p.86.
30
idem
Uniunii Europene este utilizat un formular unic numit Document administrativ
Unic sau Single Administrative Document-DAU/SAD.
Prin Regulamentul Consiliului nr. 2913/92 din 12 octombrie 1992 se instituie
Codul Vamal Comunitar care stabileşte procedura operaţiunilor de vămuire, de
exemplu: enunţă dispoziţii generale privind drepturile şi obligaţiile persoanelor
în concordanţă cu reglementările vamale; conţine elemente pe baza cărora
drepturile de import sau export, precum şi alte măsuri în cadrul schimburilor de
mărfuri se aplică ; enumeră dispoziţiile aplicabile mărfurilor introduse pe
teritoriul vamal al Comunităţii până când acestea primesc o destinaţiei vamală
ş.a.
În final precizăm că în cazul în care un stat a impus o taxă care nu este acceptată
de dreptul comunitar, acesta este obligat să o restituie.
2.3.Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent
O altă măsură adoptată la nivel comunitar în vederea realizării liberei circulaţii a
mărfurilor este aceea privind interzicerea restricţiilor cantitative sau a măsurilor
cu efect echivalent.Conform art30(28) din Tratatul CE restricţiile cantitative la
import, ca şi toate măsurile cu efect echivalent sunt interzise între statele
membre. Pe de altă parte dispoziţiile art.34(29) din Tratatul CE, statuează că
restricţiile cantitative la export, ca şi toate măsurile cu efect echivalent sunt
interzise între statele membre. Noţiunea de măsuri cu efect echivalent a necesitat
anumite precizări pentru a se putea identifica măsurile care intră în această
categorie.
Astfel în literatura de specialitate, invocându-se directivele adoptate la nivel
comunitar, s-a stabilit că prevederile şi practicile administrative care restrâng
importul sau exportul, afectând prin urmare aceste activităţi, au valoarea unor
măsuri cu efect echivalent al unei restricţii cantitative, dar nu şi al măsurilor care
se aplică în mod egal importatorilor şi exportatorilor de produse indigene.31
Curtea de Justiţie de la Luxemburg a definit măsurile cu efect echivalent cu cel
al restricţiilor cantitative ca fiind ,,toate regulile comerciale adoptate de statele
membre care pot împiedica direct sau indirect, actual sau potenţial, comerţul
intracomunitar.”
Art.36 (30) din Tratatul CE introduce o excepţie la principiul de bază şi
statuează că dispoziţiile art. 30(28) şi 34(29) nu împiedică interdicţiile sau
restricţiile la import, export sau tranzit justificate de raţiuni de moralitate
publică, de ordine publică, de securitate publică, de protejare a sănătăţii şi vieţii
persoanelor şi animalelor sau de conservare a vegetaţiei, de protejare a
tezaurelor naţionale având o valoare artistică, istorică sau arheologică sau de
protejare a proprietăţii industriale sau comerciale. Totuşi aceste interdicţii sau
restricţii nu trebuie să constituie nici un mijloc de discriminare arbitrară, nici o
restricţie deghizată în comerţul dintre Statele Membre.32
2.4. Reorganizarea monopolurilor cu caracter comercial
31
Marin Voicu, op.cit.,p.177.
32
Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997,p.46.
Reorganizarea monopolurilor cu caracter comercial are în vedere posibilitatea
statelor membre de a acorda prin reglementări naţionale unei întreprinderi sau
instituţii de stat drepturi exclusive asupra importurilor şi exporturilor, astfel
instituindu-se monopoluri cu caracter comercial în anumite domenii. Aceste
reglementări cu caracter naţional pot însă afecta libera circulaţie a mărfurilor. În
aceste condiţii art. 37(31) par.1 din Tratatul CE a stabilit obligaţia statelor de a
reorganiza monopolurile naţionale prezentând un caracter comercial, astfel încât
să se asigure excluderea oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre.
Dispoziţiile art.37(31) par.2 din Tratatul CE stabilesc în sarcina statelor membre
obligaţia de a se abţine de la orice măsură nouă contrară principiilor enunţate la
par.1 sau care restrânge aria de acţiune a articolelor relative la interzicerea
tarifelor vamale şi a restricţiilor cantitative între statele membre. Par.4 al art.
37(31) din Tratatul CE precizează că în cazul unui monopol cu caracter
comercial cuprinzând o reglementare destinată să faciliteze accesul la produsele
agricole sau obţinerea prin vânzarea lor a unor preţuri cât mai bune, vor fi
asigurate, în aplicarea regulilor prezentului articol, garanţii echivalente pentru
angajarea şi nivelul de viaţă al producătorilor interesaţi, ţinând cont de ritmul
adaptărilor posibile şi de specializările necesare.33

Libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă

Secţiunea 1.Aspecte generale

Libera circulaţie a persoanelor urmăreşte, din punct de vedere economic, să

creeze, în primul rând, o piaţă unică a forţei de muncă, iar din punct de vedere
politic să realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea
Europeană prin eliminarea barierelor privind migraţia şi promovarea
unei ,,cetăţenii comunitare.”34
Libera circulaţie a persoanelor este strâns legată de libera circulaţie a serviciilor
şi împreună reprezintă mai mult decât un simplu obiectiv comercial urmărit prin
Tratatul de la Roma. Cele două libertăţi sunt indispensabile în vederea
exercitării unei cetăţenii europene întemeiate pe principiile democratice
exprimate, în special în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care
ordinea juridică comunitară subscrie.
Din punct de vedere economic ambele urmăresc atingerea aceluiaşi obiectiv
şi anume realizarea Pieţei Comune pentru exercitarea activităţilor comerciale.
Din perspectivă juridică, aceste două libertăţi se adresează persoanelor fizice şi
juridice, oferind alternative de acţiune operatorilor economici.35

Secţiunea 2.Beneficiarii libertăţii de stabilire şi de prestare a serviciilor

33
Idem.
34
Nicolae Voiculescu, Drept comunitar al muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005,p. 84.
35
Augustin Fuerea, op.cit.,p.97.
Tratatul de la Roma consacră aceste libertăţi atât pentru persoanele fizice, cât şi
pentru persoanele juridice. Însă persoanele fizice şi cele juridice resortisante
într-un stat membru nu sunt toate, în aceiaşi măsură ,,beneficiare” ale libertăţilor
comunitare.
Nu au această calitate decât acele subiecte de drept intern, care prin
migrarea sau activitatea lor, s-au plasat în sfera de aplicare a dreptului.
2.1. Persoanele fizice
Persoanele fizice sunt resortisanţi comunitari în situaţia în care au cetăţenia unui
stat membru. Este suficient ca o persoană să aibă cetăţenia unuia dintre statele
membre pentru a putea revendica accesul la libertăţile comunitare.
Tratatul de la Maastricht introduce cetăţenia europeană statuând că este cetăţean
al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru.În virtutea acestei
calităţi de cetăţean al Uniunii Europene, aceştia se bucură de de drepturi şi sunt
supuşi obligaţiilor prevăzute de tratat. Cetăţenia europeană este distinctă de
cetăţenia naţională, completând-o pe aceasta. Prin urmare cetăţenia europeană
nu înlătură nici un drept dobândit în baza cetăţeniei naţionale, însă conferă o
serie de drepturi ce se pot exercita la nivelul Uniunii Europene. Calitatea de
cetăţean european este subordonată deţinerii cetăţeniei unui stat
membru.Persoana fizică cu dublă cetăţenie, una aparţinând unui stat membru şi
alta unui stat terţ, va beneficia de drepturile acordate de legislaţia comunitară
dacă invocă cetăţenia statului membru al comunităţii. Calitatea de cetăţean al
Uniunii Europene conferă persoanei în cauză următoarele drepturi:
- dreptul de a circula liber, dreptul de sejur şi de stabilire, dreptul la muncă şi
studiu în toare statele membre;
-dreptul de a alege şi de a fi aleşi, atât la alegerile municipale, cât şi la alegerile
europene, în statul de rezidenţă, pe de o parte şi în cel de apartenenţă pe de altă
parte;
-dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European;
-dreptul de a se adresa Mediatorului;
-dreptul de protecţie diplomatică şi consulară.
2.2.Persoanele juridice
TCE în art. 48 reţine sistemul mai liberal cu privire la accesul societăţilor la
libertatea de stabilire şi de prestare a serviciilor, şi anume cel al incorporării,
deoarece este mai favorabil societăţilor constituite în conformitate cu legislaţia
unui stat membru. Astfel, în sistemul incorporării este, totuşi, necesar ca
societăţile fie să aibă sediul statutar în cadrul Comunităţilor, fie administraţia
centrală, ori sediul lor principal. Se precizează că prin noţiunea de societăţi se
înţelege societăţile civile sau comerciale, inclusiv cooperativele şi celelalte
persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia societăţilor fără scop
lucrativ.
La nivel comunitar se face distincţie între societăţi şi întreprinderi, regulile
privitoare la libertatea de stabilire şi de prestare a serviciilor, iau în considerare
societăţile în calitate de persoane juridice. Regulile concurenţiale privesc
întreprinderile ca fiind regrupări unitare şi durabile ale unor mijloace
economice.

Secţiunea 3.Accesul persoanelor fizice la libertăţile comunitare

Drepturile acordate de art. 48 din Tratatul C.E.E. şi de legislaţia derivată
emisă în aplicarea sa privesc lucrătorii şi familiile lor. În principiu numai
lucrătorii din statele membre au libertatea de a circula în cadrul Comunităţii, dar
fiecare stat membru stabileşte, conform propriei legislaţii, cine îi sunt cetăţenii,
ca şi modalităţile de pierdere şi dobândire a cetăţeniei.
Referitor la circulaţia persoanelor din ţările terţe, trebuie subliniat că ţările
Uniunii Europene nu au conturat încă o politică comună. Ultimele restricţii
existente la nivel comunitar fiind prevăzute de Regulamentul nr. 1612/68 şi
Directiva 2004/38.
S-a răspuns prin această reglementare obiectivelor fixate prin Tratatul de la
Roma, concretizându-se realizarea integrală a liberei circulaţii şi precizându-se
în acelaşi timp mecanismele şi procedurile de punere în contact şi compensare
rapidă şi eficace a ofertelor şi cererilor de locuri de muncă pe teritoriul statelor
membre.
Analiza legislaţiei comunitare scoate în evidenţă că aceasta vizează ,,
lucrătorii în sensul dreptului comunitar şi nu al dreptului naţional. Termenul
lucrător cuprinde persoanele angajate în ţara gazdă, cele care se află în căutarea
unui loc de muncă, şomerii apţi de muncă şi care anterior au fost angajaţi,
persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul
angajării în ţara gazdă, persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în
timpul desfăşurării activităţii în ţara gazdă.36
Prin Directiva 2004/38 s-a dorit să se codifice şi să se revizuiască
instrumenele comunitare existente care tratau în mod separat salariaţii,
persoanele care exercită o activitate independentă, precum şi studenţii şi alte
persoane inactive în scopul simplificării şi întăririi dreptului la liberă circulaţie
şi şedere pentru toţi cetăţenii Uniunii. Dispoziţiile Directivei 2004/38 se
adresează în principal cetăţenilor Uniunii Europene, membrilor de familie în
categoria cărora intră soţul/soţia, precum şi partenerul/partenera cu care
cetăţeanul UE are un parteneriat înregistrat, cu condiţia ca statul membru gazdă
să trateze parteneriatul ca echivalent al căsătoriei.Tot în categoria membrilor de
familie mai sunt incluşi descendenţii în linie directă care nu au împlinit vârsta de
21 de ani sau se află în întreţinere sau cei ai soţului/soţiei ori
partenerului/partenerei, precum şi ascendenţii pe linie directă care se află în
întreţinere şi cei ai soţului/soţiei ori partenerului. Prin directiva menţionată se
reconfirmă dreptul de intrare pe teritoriul unui stat membru pe baza unei cărţii
de identitate valabile sau a unui paşaport valabil, precum şi necesitatea de a nu
se impune cetăţenilor Uniunii nici o viză de intrare sau formalitate echivalentă,

36
Nicolae Voiculescu, op.cit.,p.85.
se recunoaşte şi dreptul de ieşire dintr-un stat membru, pe care îl au toţi cetăţenii
Uniunii pentru a călătorii în alt stat membru.
Membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru li se
cere să posede o viză de intrare în conformitate cu dispoziţiile comunitare în
vigoare.
Cetăţenii Uniunii beneficiază de dreptul de şedere în statul membru gazdă
pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiţii sau
formalităţi.
Dreptul de şedere pe o perioadă mai mare de trei luni se acordă numai dacă
persoanele respective îşi justifică în vreun fel şederea pe teritoriu statului
membru.
Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni se acordă în
următoarele cazuri:
-au calitatea de angajat sau persoană care desfăşoară activităţi independente în
statul membru gazdă;
- deţin suficiente resurse pentru ca ei şi membrii lor de familie să nu devină
poveri pentru sistemul de asigurări sociale al statului membru gazdă în perioada
de şedere şi deţin asigurare medicală;
- sunt înscrişi într-o instituţie publică sau privată de învăţâmânt, dispun de
asigurare medicală şi asigură autoritatea naţională relevantă că deţin suficiente
resurse pentru ca ei şi membrii de familie să nu devină o povară pentru sistemul
de asigurări sociale;
-sunt membrii de familie care însoţesc sau se alătură cetăţeanului UE care
îndeplineşte condiţiile prezentate anterior.
Dreptul de şedere se extinde asupra membrilor de familie care nu deţin cetăţenia
unui stat membru, care însoţesc sau care se alătură cetăţeanului UE, cu condiţia
ca şi aceştia să îndeplinească solicitările prezentate anterior.
În ceea ce priveşte termenul de ,,resurse suficiente” , directiva2004/38 stabileşte
că statul membru nu poate prevedea o sumă fixă, dar trebuie să ia în considerare
situaţia personală a persoanei implicate. În toate cazurile această sumă nu poate
fi mai mare decât limita sub care cetăţenii proprii devin eligibili pentru asistenţa
socială, ori acolo unde acest criteriu nu este aplicabil nu poate fi mai mare decât
pensia minimă de asigurări sociale plătită de statul membru gazdă.
Pe de altă parte un cetăţean UE care nu mai este angajat sau persoana care nu
mai desfăşoară activităţi independente, îşi va menţine acest statut în următoarele
condiţii:
-atunci când se află în imposibilitate de a muncii ca urmare a unei boli sau
accident;
-se găseşte în şomaj involuntar înregistrat corespunzător după ce a fost
angajat pe o perioadă mai mare de un an şi s-a înregistrat ca fiind în căutarea
unui serviciu la biroul relevant pentru angajări;
- se găseşte în şomaj involuntar înregistrat corespunzător, după
terminarea unui contract de angajare pe durată determinată de mai puţin un an,
sau se găseşte în şomaj involuntar înregistrat coprespunzător în timpul primelor
12 luni şi s-a înregistrat ca fiind în căutarea unui serviciu la biroul relevant
pentru angajări, în acest caz va beneficia de statutul de angajat pentru cel puţin 6
luni;
-se implică în pregătirea profesională, care trebuie să fie în domeniul
fostului serviciu.
Se acordă posibilitatea statelor membre gazdă să solicite cetăţenilor Uniunii să
se înregistreze la autorităţile competente, atunci când perioadele de şedere
depăşesc trei luni. În momentul înregistrării se eliberează un certificat de
înregistrare prin care şederea persoanei respective poate fi justificată.
Membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii, care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru, dobândesc dreptul de şedere pe baza unui document intitulat
„Permis de şedere de membru de familie pentru un cetăţean al Uniunii”.
Directiva 2004/38 cuprinde în cadrul Capitolului IV dispoziţii referitoare la
dreptul de şedere permanentă. Astfel, cetăţenii Uniunii Europene care şi-au avut
reşedinţa legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani
au dreptul de şedere permanentă în statul respectiv. Dispoziţia menţionată se
aplică şi în cadrul membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în
statul membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani. Din punct de
vedere administrativ statele membre vor elibera la cerere un document care să
ateste şederea permanentă dacă se îndeplinesc condiţiile solicitate din punct de
vedere legal. Pentru membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru se eliberează un permis de şedere permanentă, care se reînnoieşte
automat la fiecare zece ani.
Prin Regulamentul nr. 1612/68 s-a consacrat existenţa unei veritabile pieţe
europene a muncii, acordându-se prioritate lucrătorilor comunitari în
deterimentul celor proveniţi din terţele ţări. Prin documentul menţionat se
instituie libertatea în procesul angajării, astfel orice cetăţean al unui stat membru
are dreptul să desfăşoare o activitate, ca persoană angajată pe teritoriul unui stat
membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat. În aplicarea principiului
prezentat se va avea în vedere nediscriminarea şi aplicarea egalităţii de
tratament. Toţi cei care în temeiul Directivei 2004/38 îşi au reşedinţa pe
teritoriul unui stat membru gazdă beneficiază de tratament egal ca cel al
resortisanţilor statului respectiv.
Articolele 48(3) şi 56 ale Tratatului CEE prevăd posibilitatea limitării
liberei circulaţii a lucrătorilor precizându-se că aceasta ,,implică dreptul, sub
rezerva limitărilor justificative de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi
sănătate publică, de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute.”Măsurile luate
pe motive de politică publică sau securitate publică trebuie să fie în concordanţă
cu principiul proporţionalităţii şi vor fi bazate exclusiv pe comportamentul
personal al individului în cauză.Condamnările penale anterioare nu pot constitui
motive pentru luarea unor astfel de măsuri. Comportamentul personal al
individului în cauză trebuie să reprezinte o ameninţare reală, prezentă şi
suficient de serioasă care afectează unul dintre interesele fundamentale ale
societăţii. Justificări care sunt izolate de particularităţile cazului sau care se
bazează pe consideraţii de prevenire generală nu vor fi acceptate. În ceea ce
priveşte sănătatea publică, singurele boli care justifică măsurile de restrângere a
libertăţii de mişcare sunt bolile cu potenţial epidemic aşa cum sunt definite de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau alte boli infecţioase sau boli contagioase
parazitice dacă ele sunt subiectul unor prevederi de protecţie care se aplică
cetăţenilor Statului membru gazdă.
O altă limitare a dreptului la libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de
muncă interzice angajarea în posturile din administraţia publică. Curtea de
Justiţie a justificat aplicarea restricţiei prin faptul că astfel de posturi presupun
din partea celor care le ocupă loialitate faţă de stat şi reciprocitatea drepturilor şi
îndatoririlor care constituie fundamentul obligaţiei de naţionalitate.37
Articolul 56 prevede că ,,prescripţiile referitoare la libertatea de stabilire
nu prejudiciază aplicabilitatea dispoziţiilor legislative regulamentare şi
administrative prevăzând un regim special pentru cetăţenii străini şi justificat de
raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică”
Majoritatea reglementărilor comunitare referitoare la libera circulaţie a
persoanelor în spaţiul comunitar au fost transpuse în dreptul intern prin
intermediul Ordonanţei de Urgenţă nr. 102 din 14 iulie 2005, cu modificările
ulterioare, privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor
membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European. Mai poate fi
menţionată Legea nr.248/29.07.2005 cu modificările ulterioare privind libera
circulaţie a cetăţenilor români în străinătate.

Secţiunea 4.Persoanele juridice în spaţiul comunitar

Dreptul comunitar nu conţine un sistem general de norme privind
recunoaşterea societăţilor şi, în general, a persoanelor juridice. Sistemele statelor
membre sunt foarte diferite, unele dintre acestea recunoscând societăţile în
temeiul unui singur criteriu, altele ţin cont în anumte cazuri de sediul real, dacă
este diferit de sediul statutar. De asemenea sunt state care aplică criteriul
incorporării, ce acordă o atenţie deosebită îndeplinirii formalităţilor de
constituire. Recunoaşterea este însă o operaţiune necesară, pentru că altfel
societatea nu se poate prevala de capacitatea juridică care îi este oferită de legea
statului căruia îi aparţine.
Articolul 48 TCE instituie o serie de reguli simple de recunoaştere reciprocă a
societăţilor.Tratatul consacră anumite distincţii în funcţe de modelele de acţiuni
alese de societăţi în cadrul spaţiului european.
În ceea ce priveşte libertatea comunitară de stabilire, se afirmă în literatura de
specialitate că este paralizată, deoarece societăţile comerciale fiind constituite
conform legislaţiilor naţionale nu pot beneficia de nici o regulă comunitară care
37
Nicoleta Diaconu, op.cit.,p.108
să le ofere dreptul efectiv de transfer al sediului social dintr-un stat în
altul.Concret legea naţională, căreia i-a aparţinut societatea, va determina
modalităţile de deplasare.
Sediul secundar este singura modalitate de stabilire în cadrul Comunităţilor.
Societatea care revendică dreptul de a înfiinţa un sediu secundar trebuie să
aibă ,, o legătură efectivă şi continuă cu economia unui stat membru.”
Libertatea societăţilor de a presta servicii este stabilită în baza art. 48. Art.
49 nu distinge între sediul principal şi sediul secundar, orice sediu poate fi
punctul de plecare a unei libertăţi de prestare a serviciilor.
Materia societăţilor comerciale constituind un domeniul de mare interes la
nivel comunitar a determinat adoptarea până în prezent un număr de 11 directive
ce privesc aspecte importante din materia societăţilor comerciale, după cum
urmează:
Prima Directivă a Consiliului 68/151/CEE din 9 martie 1968 de coordonare, în
vederea echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor comerciale în statele
membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea
intereselor asociaţiilor sau terţilor Directiva nr. 68/151, din 5 martie 1968;
A doua Directivă a Consiliului 77/91/CEE din 13 decembrie 1976 de
coordonare, în vederea echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor în statele
membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea
intereselor asociaţiilor sau terţilor, în ceea ce priveşte constituirea societăţilor
anonime şi menţinerea şi modificarea capitalului acestora;
A treia Directivă a Consiliului 78/855/CEE din 9 octombrie 1978, în temeiul art.
54 alin (3) lit (g) din Tratat, privind fuziunile societăţilor anonime;
A patra Directivă a Consiliului 78/660/CEE din 25 iulie 1978, în temeiul art. 54
alin (3) lit (g) din Tratat, privind conturile anuale ale anumitor tipuri de societăţi;
A şasea Directivă a Consiliului din 17 decembrie 1982, în temeiul art. 54 alin(3)
lit. (g) di Tratat, privind divizarea societăţilor anonime;
A şaptea Directivă 83/349/CEE din 13 iunie 1883, în temeiul art. 54 alin.(3) lit.
(g) din Tratat, privind conturile consolidate;
A opta Directivă a Consiliului 84/253/CEE din 10 aprilie 1984, în temeiul art.
54 alin (3) lit. (g) di Tratatul CEE, privind autorizarea persoanelor responsabile
de controlul legal al documentelor contabile;
A unsprezecea Directivă a Consiliului 89/666/CEE din 21 decembrie 1989
privind publicarea sucursalelor înfiinţate într-un stat membru de anumite tipuri
de societăţi care intră sub incidenţa dreptului unui alt stat;
A douăsprezecea Directivă a Consiliului 89/667/CEE din 21 decembrie 1989 în
materie de drept al societăţilor comerciale, privind societăţile cu răspundere
limitată cu asociat unic.
Pe lângă cele menţionate mai sunt în curs de elaborare directive, care însă
tratează probleme complicate şi totodată sensibile pentru ordinea juridică
comunitară:
 Propunerea pentru a cincea directivă cu privire la structura societăţilor anonime
şi competenţele, respectiv obligaţiile organelor sale;
Proiectul celei de-a noua directive cu privire la grupurile de societăţi;
Propunerea pentru cea de-a zecea directivă privind fuziunile transfrontiere ale
societăţilor anonime (de capital);
A treisprezecea directivă, cu privire la ofertele publice de cumpărare sau de
schimb.
Din prezentarea pe scurt a directivelor adoptate, se constată că se are în
vedere rolul societăţilor comerciale în exercitarea libertăţilor comunitare, a
libertăţii de stabilire şi în special a libertăţii de prestare a serviciilor.

Libera circulaţie a capitalului

Secţiunea1.Plăţile curente

Dispoziţiile art.73B(56)-73G(60) din Tratatul de la Roma constituie baza

juridică a liberei circulaţii a capitalului. Tratatul de la Roma s-a inspirat din
Acordurile de la Bretton Woods care au dat naştere Fondului Monetar
Internaţional. Astfel Tratatul reglementează în mod distinct ,,plăţile curente”
şi ,,circulaţia capitalului”. Din acest mod de reglementare s-ar putea deduce că
în procesul de realizare al Pieţei interne, libertatea plăţilor este calificată
distinct. Însă libertatea plăţilor nu are o existenţă de sine stătătoare, aflându-se în
relaţie de interdependenţă cu celelalte libertăţi, intercondiţionându-se şi
influenţându-se reciproc.38 Referitor la plăţile curente fostul art.106 din Tratatul
de la Roma utiliza formularea:,, plăţile aferente schimburilor de mărfuri, servicii
şi capitaluri”.39Conform jurisprudenţei comunitare prin termenul de ,,plăţi” se
desemnează acele transferuri băneşti care constituie o contrapartidă în cadrul
unei tranzacţii, o remuneraţie pentru o anumită prestaţie efectuată, prin urmare
circulaţia plăţilor presupune un transfer de valori auxiliar, efectuat ca urmare a
altei operaţiuni cu caracter principal.40 Plăţile, privite ca transferuri de sume de
bani legate de schimbul de mărfuri, de prestările de servicii sau de exercitarea
liberei circulaţii a persoanelor sunt pe deplin libere conform art.56 alin.2 din
Tratatul CE şi a Deciziei CJCE din 31 .01.1984 în cazul 286/82 ŞI 26/83, Luisi
şi Carbone.41

Secţiunea 2. Mişcările de capital

Deoarece conceptul de liberă circulaţie a capitalului nu a fost definit de
tratat, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a oferit câteva criterii pentru a se
38
Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu, op.cit.,p.101.
39
Augustin Fuerea, op.cit.,p.153.
40
Nicoleta Diaconu, op.cit.,p.131.
41
Marin Voicu, op.cit.,p. 179.
putea face delimitarea de conceptul de plăţi. Prin urmarea circulaţia capitalurilor
se referă la acele operaţiuni financiare care reflectă în mod esenţial plasarea sau
investirea sumelor de bani şi nu remuneraţia pentru o prestaţie., în concluzie
circulaţia capitalurilor reprezintă o operaţiune cu caracter autonom. Distincţia
între circulaţia plăţilor curente şi circulaţia capitalurilor este greu de făcut. Astfel
plata primelor de asigurare în caz de prejudiciu sau de răspundere sunt plăţi
curente, iar plăţile primelor de asigurare pe viaţă sunt deplasări de capital. 42
Libera circulaţie a capitalurilor are ca punct de plecare necesitatea efectuării de
investiţii pe piaţa comunitară, astfel contribuindu-se la realizarea promovării şi
dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice.43 Art.56 din
Tratatul CE interzice orice restricţii ale liberei circulaţii a capitalurilor între
statele membre şi între statele membre şi ţările terţe. În vederea realizării liberei
circulaţii a capitalului, de-a lungul perioadei de tranziţie s-au adoptat o serie de
reglementări comunitare pentru a se putea pune în aplicare dispoziţiile din tratat.
Astfel au fost adoptate următoarele directive:
Directiva Consiliului din 11 martie 1960;
Directiva Consiliului 86/566 din 1986;
Directiva Consiliului 88/361 din 1988.
Directiva 88/361 din 1988 conţine o serie de dispoziţii de o importanţă deosebită
pentru realizarea mişcărilor de capital. Deplasarea liberă a capitalurilor implică
eliminarea tuturor autorizaţiilor de transfer, chiar şi a a celor care se acordau în
mod automat acest lucru ducând la unitatea pieţelor de schimb, deplasările de
capital trebuie să fie posibile în aceleaşi condiţii ca şi ale plăţilor curente. În
Directiva din 1988 se specifică dreptul statelor membre de a lua măsuri de
reglementare a lichidităţilor bancare, chiar dacă aceste măsuri pot avea
consecinţe asupra operaţiunilor cu capitaluri efectuate de instituţiile de credit cu
persoane fizice sau juridice care nu au reşedinţa într-un stat membru. Directiva
precizează că se pot lua şi măsuri de control administrativ având ca scop
principal împiedicarea fraudelor fiscale sau garantarea respectării regulilor
prudenţiale în sistemul bancar ori în scopuri statistice. Directiva mai cuprinde şi
o clauză de salvgardare specifică, în cazul deplasărilor în interiorul Comunităţii
sau în raporturile cu statele nemembre a capitalurilor pe termen scurt,
determinând tensiuni puternice şi perturbări pe pieţele de schimb şi asupra
evoluţiei politicii monetare. Când perturbările afectează doar un stat, măsurile de
salvgardare trebuie adoptate de către Comisie. Când perturbările se produc în
raporturile cu statele terţe şi afectează unul sau mai multe state membre sau
relaţiile de schimb din cadrul Comunităţii, este prevăzută doar o simplă
consultare.44
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene s-a accentuat procesul mişcărilor de
capital, liberalizându-se total mişcările de capital între statele membre, dar şi în

42
Augustin Fuerea,op.cit.,p.153.
43
Marin Voicu,op.cit.,p.180.
44
Nicoleta Diaconu, op.cit.,p.132.
raporturile dintre statele membre şi statele terţe. Deşi s-a susţinut în mod
constant liberalizarea mişcărilor de capital în raporturile cu statele terţe, totuşi
sau instituit şi anumite excepţii de la regulă. În acest sens se pot invoca
dispoziţiile art. 73C(57) par.1 şi par.2., astfel nu se aduce atingere aplicării faţă
de ţările terţe a restricţiilor existente la 31 decembrie 1993 în virtutea dreptului
comunitar în ceea ce priveşte mişcările de capital cu destinaţie sau provenind din
terţe ţări atunci când ele implică investiţii directe, inclusiv investiţii imobiliare,
stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pieţele de
capital. Străduindu-se să realizeze obiectivul liberei circulaţii a capitalurilor între
statele membre şi ţările terţe, în cea mai mare măsură posibilă şi fără a aduce
prejudicii altor capitole ale tratatului, Consiliul statuând cu majoritate calificată
pe baza propunerii Comisiei, poate totuşi adopta măsuri relative la mişcările de
capital având ca destinaţie sau provenind din terţe ţări, atunci când ele implică
investiţii directe, inclusiv investiţii imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii
financiare sau admiterea de titluri pe pieţele de capital. Unanimitatea este cerută
pentru adoptarea de măsuri constituind un pas înapoi în dreptul comunitar în
ceea ce priveşte liberalizarea mişcărilor de capital având destinaţia sau
provenind din terţele state.45
O altă excepţie referitoare la libera circulaţie a capitalului în raporturile dintre
statele membre şi ţările terţe este instituită de art.73F (59) din Tratatul de la
Roma CE prin care se stabileşte o clauză de salvgardare stabilindu-se
următoarele: ,, atunci, când în circumstanţe excepţionale, mişcările de capital
provenind din sau având ca destinaţie ţări terţe provoacă sau ameninţă să
provoace dificultăţi grave funcţionării Uniunii Economice şi Monetare,
Consiliul statuând cu majoritate calificată pe baza propunerii Comisiei şi după
consultarea Băncii Centrale Europene poate lua faţă de ţările terţe măsuri de
salvgardare pentru o perioadă nedepăşind şase luni, dacă aceste măsuri sunt
strict necesare.”Art.73G(60) par.1 statuează Consiliul poate lua, faţă de ţările
terţe măsurile urgente necesare în ceea ce priveşte mişcările de capital şi plăţi.
Alte dispoziţii vizând măsuri restrictive în ceea ce priveşte liberalizarea
capitalurilor în relaţiile cu statele terţe sunt stabilite de art.228A(301) şi
223(296) din Tratatul de la Roma CE. În final mai poate fi menţionată şi
excepţia instituită de Curtea de Justiţie care a prevăzut posibilitatea pentru un
stat membru de a lua o măsură cu efect restrictiv pentru raţiuni de interes
general.
Pentru a se realiza o veritabilă libertate de circulaţie a capitalurilor este
importantă asigurarea unei protecţii a depunerilor şi o disciplină a investiţiilor
financiare care să ţină seama de reglementările financiare, în acest scop
adoptându-se mai multe texte la nivel comunitar. Statele membre trebuie să
impună băncilor şi instituţiilor financiare, precum şi personalului acestora,
obligaţii privitoare la identificarea clientelei, strângerea documentelor

45
Tratatul asupra Uniunii Europene, Editura Lucretius,Bucureşti, 1997,p.64.
susceptibile de a furniza dovezi privind spălarea capitalurilor, supravegherea
tranzacţiilor suspecte şi informarea autorităţilor competente.46

46
Camelia Stoica,op.cit.,p.29.