Sunteți pe pagina 1din 31

UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

MASTERAT DREPTUL AFACERILOR


ANUL II

- DREPTUL COMUNITAR AL AFACERILOR -

REFERAT

Libera circulaţie a capitalurilor

PROFESOR COORDONATOR
LECT .DR. LAVINIA TEC

MASTERAND
UDREA (BUŞAN) LILIANA - CARMEN
2010

Libera circulaţie a capitalurilor

I. Consideraţii introductive.

În urmă cu 50 de ani prindea contur ideea creării unei zone europene


menită a gestiona în comun resurse precum cărbunele şi oţelul, ajungând mai apoi
să se dorească nu doar o gestionare comună a acestora ci şi soluţionarea, în
comun, a unor aspecte sensibile, la nivel politic, economic, social. Au apărut
Comunităţile Europene şi instituţii special create pentru conducerea acestora.
Ideea de „Uniune Europeană” s-a bazat pe aspectele economice, astfel
apărând ideea de piaţă unică cu tot ceea ce implică aceasta: asigurarea deplinei
libertăţi de circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi nu în ultimul rând a
capitalurilor.
Funcţiile libertaţii de circulaţie a capitalurilor sunt următoarele: a)
contribuie la desăvârşirea pieţei unice europene, înlesnind celelalte libertăţi (libera
circulaţie a mărfurilor, a persoanelor şi a serviciilor); b) favorizează progresul
economic prin alocarea optimă a capitalurilor; c) permite crearea unui spaţiu
financiar de dimensiuni internaţionale; d) contribuie la realizarea obiectivelor
politicii economice şi monetare a Uniunii Europene; e) deschide calea unei
concurenţe directe între fiscalitatea statelor membre1.
Libera circulaţie a capitalurilor este una dintre cele patru libertăţi
consacrate de Tratatul de la Roma. Tratatul însă nu impune o cerinţă formală de
liberalizare a pieţelor de capital, aceasta urmând a se realiza doar în limita
necesară asigurării unei funcţionări eficiente a pieţei interne.

1
Lavinia Tec, Dreptul comunitar al afacerilor (ediţia a II-a revizuită şi adăugită), Ed. Mirton
Timişoara, 2009, p. 81

2
Circulaţia capitalurilor a fost realizată progresiv. Astfel, liberalizarea a
început odată cu adoptarea a două directive: Directiva din 11 mai 1960 privind
liberalizarea investiţiilor directe şi Directiva 86/566 din 17 noiembrie 1986
privind liberalizarea operaţiunilor de achiziţie a acţiunilor sau a obligaţiilor emise
de societăţi comerciale2. În data de 24 iunie 1988 a fost adoptată Directiva 88/361
în scopul asigurării principiului liberei circulaţii a capitalurilor şi stabilirii
dimensiunii fianciare necesare unei pieţe interne eficiente.
Tratatul de la Maastricht nu abroga Directiva din 1988, ci accentuează
liberalizarea circulaţiei capitalurilor. Ultima modificare a intervenit prin Tratatul
de la Amsterdam.

II. Evoluţia liberalizării circulaţiei capitalurilor.

1. Tratatul de la Roma

Tratatul s-a inspirat, iniţial, din Acordurile de la Bretton Woods care au


dat naştere Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.), în anul 1994. Astfel, a fost
făcută diferenţa între „plăţile curente” şi „mişcările (deplasările) de capital”3.
Tratatul cuprindea prevederi referitoare la libera circulaţie a capitalurilor
mai putin imperative decât cele aplicabile liberei circulaţii a serviciilor sau a
marfurilor sau a lucrătorilor. Articolul 67 alin. (1) impunea o obligaţie de
eliminare treptată a restricţilor asupra circulaţiei capitalurilor în timpul perioadei
de tranziţie. Articolul 71 solicita statelor membre să depună eforturi pentru a evita
introducerea unor noi restricţii de schimb asupra capitalurilor4.
Tratatul nu defineşte noţiunea de „liberă circulaţie a capitalurilor”, ci doar
face distincţie între aceasta şi plaţile curente. Astfel, art. 71 alin. (1) prevede că:
„Statele membre se străduiesc să nu introducă în cadrul Comunităţii noi restricţii

2
Idem.
3
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti 2006, p. 153.
4
Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină,
Ediţia a IV-a, Ed. Hamangiu, 2009, p.901.

3
de schimb asupra circulaţiei capitalurilor şi plăţile curente aferente acestora şi să
nu facă şi mai restrictive reglementările existente”
Noţiunile de plăţi curente şi circulaţia capitalurilor.
Art. 106 alin. (1) din Tratatul de la Roma prevedea că: „Fiecare stat
membru se angajează să autorizeze efectuarea plăţilor aferente schimburilor de
mărfuri, de servicii şi de capitaluri, precum şi transferurile de capital şi de salarii,
în moneda statului membru în care îşi are sediul creditorul sau beneficiarul, în
măsura în care circulaţia mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor
este liberalizată între statele membre în aplicarea prezentului tratat.”.
Noţiunea de plăţi şi cea de capitaluri pot fi înţelese ţinând seama de
hotărârea pronunţată de CJCE în cauza Luisi şi Carbone5.
Referitor la circulaţia capitaluirlor şi circulaţia plăţilor, Curtea a arătat că
plăţile sunt aferente prestării unui serviciu. În general, se poate reţine că plăţile
reprezintă contra-prestaţii în cadrul unor tranzacţii principale. Circulaţia
capitalurilor este constituită din operaţiuni financiare ce vizează în esenţă plasarea
sau investirea fondurilor. Prin operaţiunile subsumate circulaţiei capitalurilor se
urmăreşte obţinerea unor venituri din investiţii, activităţi bancare, activităţi
bursiere, sporirea producţiei etc. Operaţiunile financiare subsumate circulaţiei
capitalurilor nu au legătură directă cu circulaţia mărfurilor sau a serviciilor. De
exemplu, regurile privitoare la circulaţia capitalurilor se aplică în ipoteza
investiţiilor imobiliare, a investiţiilor pentru constituirea sau dezvoltarea unei
societăţi comerciale sau sucursale, în cazul dobândirii unor acţiuni cotate sau
necotate la bursă, în ipoteza lansării unor acţiuni sau obligaţiuni pe piaţa altor
state membre, în cazul obţinerii unor împrumuturi pe termen mediu sau lung, în
ipoteza mişcărilor de fonduri în interes personal (donaţii, succesiuni, împrumutui
etc).
Spre deosebire de călătoriile de afaceri, pentru realizarea studiilor sau în
scopul obţinerii unor îngrijiri medicale, în cazul călătoriilor turistice nu există
totdeauna un raport predeterminat între două părţi prestabilite. Pe de altă parte, se
poate observa o distincţie între capitaluri şi plăţi, ce are relevanţă în principal în

5
CJCE, hotărârea din 31.01.1984, Luisi et Carbone / Ministero dello Tesoro, C-286/82

4
cazul raporturilor dintre statele membre şi ţările terţe. Circulaţia capitalurilor şi a
plăţilor este liberalizată complet în raporturile dintre statele membre. O serie de
restricţii pot fi menţinute sau introduse în raporturile dintre statele membre şi
ţările terţe. Unele dintre aceste restricţii vizează numai circulaţia capitalurilor
între statele membre şi ţările terţe.

2. Directivele

Directiva din 11 martie 1960 a fost modificată în mică măsură în anul


1962. Aceasta repartiza mişcările de capitaluri într-o anexă, prevăzând 4 grade de
liberalizare diferite. In acest fel liberalizarea a fost necondiţionată pentru
investiţiile directe legate de dreptul de stabilire6.
Directiva nr.86/566 din 17 noiembrie 1986, liberaliza, în mod special,
creditele pe termen lung, legate de operaţiuni asupra titlurilor care nu erau
negociate la bursă.
Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988, a fost încorporată în Acordul
asupra Spaţiului Economic European, aceasta liberalizând, mai ales, mişcările de
capital pe termen scurt. Directiva aduce o nouă contribuţie la implementarea art.
67, înlăturându-se restricţiile privind circulaţia capitalului care are loc între
persoane rezidente în statele membre, fără să fie afectate prevederile altor
directive, transferurile de capital urmând să fie efectuate în aceleaşi condiţii ale
ratei de schimb precum cele care se aplică plăţilor privind tranzacţiile curente7.
Acest fapt implică eliminarea tuturor autorizaţiilor de transfer, chiar şi a celor care
interveneau automat.
Directiva permite şi unele măsuri de control administrativ, mai ales pentru
a descuraja frauda fiscală sau pentru a face să se respecte regulile prudenţiale ale
băncilor sau chiar în scop statistic.
Anexa I a Directivei cuprinde nomenclatorul domeniilor de circulaţie a
capitalurilor, care potrivit Curţii de Justiţie, are caracter orientativ. În
nomenclator, domeniile de circulaţie a capitalurilor sunt clasificate în funcţie de
6
A Fuerea, op. cit., p. 155
7
O. Manolache, Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, Ed. All Beck, 1999, p. 45

5
natura economică a activelor şi pasivelor la care se referă, exprimate fie în
monedă naţională, fie în valută. Acestea se referă la:
- toate operaţiunile necesare realizării circulaţiei capitalului: încheierea şi
efectuarea tranzacţiilor şi transferurilor aferente. Tranzacţia se realizează, în
general, între rezidenţii diferitelor state membre, chiar dacă unele tipuri de
deplasare a capitalului sunt efectuate de către o singură persoană, în nume propriu
(de exemplu, transferuri de active aparţinând emigranţilor);
- operaţiunile efectuate de către o persoană fizică sau juridică, inclusiv
operaţiunile privind activele sau pasivele statelor membre sau ale altor instituţii
ale administraţiei publice şi organizaţii publice, care se supun prevederilor
articolului 68 alineatul (3) din Tratatul de la Roma;
- accesul operatorului economic la toate tehnicile financiare disponibile pe
piaţă utilizate pentru efectuarea operaţiunii în cauză. De exemplu, conceptul
achiziţionării de valori mobiliare şi alte instrumente financiare cuprinde nu numai
operaţiunile la vedere, ci şi toate tehnicile de tranzacţionare disponibile: tranzacţii
la termen, tranzacţii cu primă sau garanţie, operaţiuni swap contra alte active etc.
Tot astfel, conceptul de operaţiuni în cont curent şi în contul de depozit cu
instituţiile financiare cuprinde nu numai deschiderea de conturi şi plasarea de
fonduri în aceste conturi, ci şi tranzacţiile valutare la termen, indiferent dacă
acestea acoperă riscul valutar sau adoptă o poziţie valutară deschisă;
- operaţiunile de lichidare sau cesiune a activelor, repatrierea veniturilor
obţinute din lichidarea acestora sau utilizarea imediată a acestor venituri în
limitele obligaţiilor comunitare;
- operaţiunile restituire a creditelor sau împrumuturilor.
Directiva din 24 iunie 1988 defineşte şi enumeră investiţiile directe.
Astfel, potrivit directive investiţiile directe sunt toate tipurile de investiţii
efectuate de persoane fizice sau de către întreprinderi comerciale, industriale sau
financiare, care servesc la stabilirea sau menţinerea unor legături directe şi de
durată între persoana care furnizează capitalului şi antreprenorul sau
întreprinderea cărora le-a fost pus la dispoziţie capitalului, în vederea desfăşurării
unei activităţi economice.

6
Sunt investiţii directe:
- Înfiinţarea şi extinderea de sucursale sau noi întreprinderi aparţinând
doar persoanei care deţine capitalul şi achiziţionarea completă a întreprinderilor
existente.
- Participarea la întreprinderi noi sau deja existente în vederea formării sau
menţinerii unor legături economice durabile.
- Creditele pe termen lung în vederea formării sau menţinerii unor legături
economice durabile.
- Reinvestirea profiturilor în vederea menţinerii unor legături economice
durabile:
• Investiţiile directe pe teritoriul naţional efectuate de către
nerezidenţi
• Investiţiile directe în străinătate efectuate de către rezidenţi.
Sunt considerate investiţii imobiliare:
- Investiţiile imobiliare pe teritoriul naţional efectuate de către nerezidenţi;
- Investiţiile imobiliare în străinătate efectuate de către rezidenţi.
Bunăoară, în cauza 510/08 în ceea ce priveşte cuantumul impozitului
aplicat unei donaţii obţinute de doamna Mattner resortisant german cu reşedinţa în
Ţările de Jos de la mama sa, care este, de asemenea resortisant german cu
reşedinţa în Ţările de Jos, Curtea a apreciat că dispoziţiile articolului 56 CE
coroborate cu cele ale articolului 58 CE trebuie să fie interpretate în sensul că se
opun unei reglementări a unui stat membru, precum cea în cauză în acţiunea
principală, care prevede, pentru calcularea impozitului pe donaţii, că reducerea
aplicată bazei impozabile în cazul donaţiei unui imobil situat pe teritoriul acestui
stat este inferioară, în cazul în care donatorul şi donatarul locuiau, la data la care a
fost efectuată donaţia, într-un alt stat membru, faţă de reducerea care ar fi fost
aplicată dacă cel puţin unul dintre ei ar fi locuit, la aceeaşi dată, în primul stat
membru. Aceste dispoziţii sunt de natură să descurajeze investiţiile imobiliare şi
produc efect restrictiv asupra circulaţiei capitalurilor8.

8
CJCE, hotărârea C-510/08, Mattner

7
Obligaţiunile şi acţiunile şi alte valori mobiliare de natură participativă
sunt operaţiuni cu valori mobiliare tranzacţionate în mod obişnuit pe piaţa de
capital.
Sunt considerate tranzacţii cu valori mobiliare pe piaţa de capital
următoarele:
- Achiziţionarea de către nerezidenţi a valorilor mobiliare interne
tranzacţionate prin bursa de valori;
- Achiziţionarea de către rezidenţi a valorilor mobiliare străine
tranzacţionate prin bursa de valori;
- Achiziţionarea de către nerezidenţi a valorilor mobiliare interne
netranzacţionate prin bursa de valori;
- Achiziţionarea de către rezidenţi a valorilor mobiliare străine
netranzacţionate prin bursa de valori.
Potrivit Directivei sunt operaţiuni privind acceptarea de valori mobiliare
pe piaţa de capital următoarele:
- Introducerea la bursa de valori;
- Emiterea şi plasarea pe piaţa de capital:
• Acceptarea de valori mobiliare interne pe piaţa străină de capital;
• Acceptarea de valori mobiliare străine pe piaţa internă de capital.
Operaţiuni în unităţi ale întreprinderilor de plasament colectiv:
- Unităţi ale întreprinderilor de plasament colectiv în valori mobiliare
tranzacţionate în mod normal pe piaţa de capital (acţiuni, alte titluri de proprietate
şi obligaţiuni).
- Unităţi ale întreprinderilor de plasament colectiv în valori mobiliare sau
instrumente tranzacţionate, în mod normal, pe piaţa monetară.
- Unităţi ale întreprinderilor de plasament colectiv în alte active.
Sunt tranzacţii în unităţi ale întreprinderilor de plasament colectiv:
- Achiziţionarea de către nerezidenţi a unităţilor de întreprinderi naţionale
tranzacţionate prin bursa de valori.
- Achiziţionarea de către rezidenţi a unităţilor de întreprinderi străine de
plasament colectiv tranzacţionate prin bursa de valori.

8
- Achiziţionarea de către nerezidenţi a unităţilor de întreprinderi naţionale
netranzacţionate prin bursa de valori.
- Achiziţionarea de către rezidenţi a unităţilor de întreprinderi străine
netranzacţionate prin bursa de valori.
Administrarea unităţilor întreprinderilor de plasament colectiv pe piaţa
de capital se face prin:
- Introducerea la bursa de valori;
- Emiterea şi plasarea pe piaţa de capital:
• acceptarea de unităţi de întreprinderi naţionale de
plasament colectiv pe piaţa străină de capital;
• acceptarea de unităţi de întreprinderi de plasament colectiv
străine pe piaţa intrenă de capital.
Operaţiunile cu valori mobiliare şi alte instrumente tranzacţionate în mod
normal pe piaţa monetară sunt următoarele:
- Tranzacţii cu valori mobiliare şi alte instrumente pe piaţa monetară,
unde sunt încadrate achiziţionarea de către nerezidenţi a valorilor mobiliare şi
instrumentelor de pe piaţa monetară internă şi achiziţionarea de către rezidenţi a
valorilor mobiliare şi instrumentelor de pe piaţa monetară externă;
- Acceptarea valorilor mobiliare şi a altor instrumente pe piaţa monetară,
din care fac parte: introducerea pe o piaţă monetară recunoscută şi emiterea şi
plasarea pe o piaţă monetară recunoscută, aici încadrându-se: acceptarea valorilor
mobiliare şi a instrumentelor pe o piaţă monetară străină şi acceptarea valorilor
mobiliare şi a instrumentelor străine pe o piaţă monetară străină.
Următoarele sunt operaţiuni în conturile curente şi în conturile de depozit
ale instituţiilor financiare: operaţiuni efectuate de către nerezidenţă cu instituţiile
financiare interne şi operaţiuni efectuate de către rezidenţi cu instituţiile financiare
străine.
Credite privind tranzacţiile comerciale sau prestările de servicii la care
participă un rezident sunt următoarele: credite acordate pe termen scurt (mai
puţin de un an), mediu (de la unu la cinci ani), lung (cinci ani sau mai mult),

9
credite acordate de către nerezidenţi rezidenţilor şi credite acordate de către
rezidenţi nerezidenţilor.
Împrumuturi şi credite financiare: pe termen scurt (mai puţin de un an), pe
termen mediu (de la unu la cinci ani), pe termen lung (cinci ani sau mai mult),
credite acordate de către nerezidenţi rezidenţilor şi credite acordate de către
rezidenţi nerezidenţilor.
Cauţiunile, alte garanţii şi drepturi de gaj sunt acordate de către
nerezidenţi rezidenţilor şi de către rezidenţi nerezidenţilor.
Sunt transferuri în derularea contractelor de asigurare:
- premii şi plăţi legate de asigurarea de viaţă. Aici se încadrează:
contractele încheiate între societăţile de asigurare de viaţă interne cu nerezidenţi şi
contractele încheiate între societăţile de asigurare de viaţă străine cu rezidenţii.
- prime şi plăţi legate de asigurarea creditelor, aici încadrându-se:
contracte încheiate între societăţile de asigurare a creditelor interne cu nerezidenţii
şi contractele încheiate între societăţile străine de asigurare a creditelor cu
rezidenţii.
- alte transferuri de capital legate de contractele de asigurare.
În lumina Directivei sunt mişcări de capital cu caracter personal
următoarele: împrumuturile, cadourile şi donaţiile, zestrea, moştenirile sau
succesiunile, plata datoriilor de către emigranţi în statul anterior de reşedinţă,
transferurile de active constituite de către rezidenţi, în eventualitatea emigrarii, la
momentul instalării lor sau în timpul perioadei de şedere în străinătate,
transferurile, în timpul perioadei de şedere, a economiilor emigranţilor în statul
anterior de reşedinţă, importul şi exportul fizic al activelor financiare (valori
mobiliare, mijloace de plată de orice tip), alte deplasări de capital (taxe de
succesiune, daune interese – atunci când acestea pot fi considerate capital,
restituiri izvorâte din rezilierea contractelor şi restituirile plăţilor nedatorate –
atunci când acestea pot fi considerate capital, drepturi de autor, transferuri de
mijloace financiare necesare pentru furnizarea de servicii).
Directiva conţine şi o clauză de salvgradare specifică, în cazul deplasărilor
în interiorul Comunităţii sau în raporturile cu statele membre a capitalurilor pe

10
termen scurt cu o amploare excepţională, determinând tensiuni puternice şi
perturbări pe pieţele de schimb şi asupra evoluţiei politicii monetare. Această
clauză era mai precisă decât cea prevăzută de art. 73 din Tratat, care viza numai
perturbările produse în cadrul funcţionări pieţelor de capital dintr-un stat
membru9.
Numai cu autorizarea Comisiei şi după consultarea Comitetului monetar şi
a Comitetului guvernatorilor Băncii Centrale sau în caz de urgenţă, după
informarea Comisiei pot fi luate masurile de salvgradare.
Directiva impune măsurilor de salvgradare următoarele limite: să nu se
aplice mişcărilor de capitaluri enumerate în anexă şi în special capitalurilor pe
termen scurt; durata nu trebuie să depăşească 6 luni10.
Din cauza reticenţelor mai multor state membre, Directiva prevede numai
faptul că statele membre trebuiau să depună efortul de a-şi extinde raporturile cu
statele terţe până la acelaşi nivel de liberalizare ca acela existent între ele. Astfel,
nu exista un efect erga omnes al liberalizării din 1988.

3. Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht nu abrogă Directiva 88/361 din 24 iunie 1988, el


accentuând liberalizarea circulaţiei capitalurilor. Astfel, art. 73 B nu va putea să
prejudicieze dreptul statelor membre de a aplica dispoziţiile legislaţiilor lor fiscale
care stabilesc o distincţie între contribuabilii care nu se găsesc în aceeaşi situaţie
în ceea ce priveşte rezidenţa lor sau locul în care capitalurile lor sunt investite şi
de a lua măsurile şi de a stabili procedurile aşa cum au fost prevăzute de art. 4 al
Directivei 88/361. Aceste măsuri şi proceduri nu trebuie să constituie vreun
mijloc de discriminare arbitrară sau vreo restricţie disimulată la libera circulaţie a
capitalului11.
În ceea ce priveşte statele terţe, regulile naţionale referitoare la investiţiile
directe în vigoare la 1 ianuarie 1993, puteau să se aplice în continuare, în

9
A. Fuerea, op. cit., p. 156
10
L. Tec, op. cit., p.89
11
O. Manolache, op. cit., p.46

11
aşteptarea directivelor prevăzute de art. 57 (ex. 73C) al Tratatului de la Roma.
Consiliul, statuând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, va putea
adopta măsuri cu privire la circulaţia capitalurilor. În cazul în care măsurile pe
care el urmează să le ia în aceleaşi domenii, dacă sunt de natură restrictivă este
pretinsă unanimitatea, având în vedere caracterul grav al măsurilor de luat.
Tratatul de la Maastricht autorizează următoarele restricţii:
- cele existente la 31 decembrie 1988, privind investiţiile directe cu
destinaţie sau provenind din terţe state;
- cu privire la punerea în aplicare a masurilor de salvgradare prevăzute în
favoarea Comunităţii în cazul transferurilor de capitaluri provenind din sau având
destinaţia în state terţe, care prezintă riscul cauzării de grave dificultăţi pentru
funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare (art. 73 I şi G);
- în favoarea statelor membre, cu precădere cele care au ca obiect lupta
împotriva fraudei fiscale şi asigurarea respectării regulilor prudenţiale ale
băncilor (art. 73 D)12.
Dacă perturbările provin din statele terţe şi există un pericol sau o
dificultate gravă pentru funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare, Comisia
primeşte o putere de decizie după consultarea Băncii Centrale Europene. Clauzele
de salvgradare a Directivei din 24 iunie 1988 pot fi invocate întotdeauna.
Curtea de Justiţie, prin hotărârea Knole din 1 iunie 1999 a admis faptul că
interesul general, în sensul dreptului comunitar, poate justifica restricţiile cu
privire la libera circulaţie a capitalurilor.
Când deplasările de capitaluri provin din state terţe şi cauzează sau
ameninţă să cauzeze grave dificultăţi funcţionării Uniunii Economice şi Monetare,
Consiliul, cu majoritate calificată în urma propunerii Comisiei şi a consultării
Băncii Centrale Europene, poate să utilizeze clauza de salvgradare, luând măsuri
pentru o perioadă ce nu poate depăşi 6 luni.

4. Tratatul de la Amsterdam

12
L. Tec, op. cit., p.91

12
Tratatul de la Amsterdam reafirmă interdicţia instituită de Tratatul de la
Roma prin art. 56 pentru toate restricţiile, în ceea ce priveşte atât circulaţia
capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi state terţe, precum şi
în ceea ce priveşte plăţile între statele membre şi între statele membre şi statele
terţe.
Interdicţia nu aduce atingere aplicării restricţiilor existente la 31
decembrie 1993 la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie statele terţe sau
provenind din statele terţe, cand implică investiţii directe, stabilirea, prestarea de
servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital. Măsuri
cu privire la aceste capitaluri pot fi luate la propunerea Comisiei de către Consiliu,
cu majoritate calificată.
De asemenea, interdicţia nu se aplică dreptului pe care îl au statele
membre atât de a aplica dispoziţiile pertinente ale legislaţiei lor fiscale care
stabilesc o distincţie între contribuabili în funcţie de reşedinţa lor sau de locul
unde este investit capitalul, cât şi de a lua toate măsurile indispensabile pentru a
împiedica încălcarea legilor, a normelor de reglementare, în special în materie
fiscală sau în materie de supraveghere a investiţiilor financiare.
Măsurile nu trebuie, însă, să constituie un mijloc de discriminare sau o
restricţie de la libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor.
Tratatul de la Amsterdam atribuie competenţe în favoarea Consiliului de a
adopta măsuri privind libera circulaţie a capitalurilor, cu majoritate calificată, la
propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, pentru o
perioadă de maxim 6 luni, cu condiţia ca acestea să fie necesare.

5. Tratatul de la Lisabona

Prin Tratatul de la Lisabona au fost menţinute dispoziţiile din Tratatul CE


referitoare la libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor. Tratatul de la Lisabona
modifică Tratatul CE art. 56 - 60, devenind art. 63 - 66.

13
III. Libera circulaţie a capitalurilor şi fiscalitatea

Art. 65 lit. (a) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede
că statele membre pot aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiilor fiscale care
stabilesc o distincţie între contribuabilii care nu se găsesc în aceeaşi situaţie în
ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite.
Litera (b) a aceluiaşi articol din Tratat permite statelor membre de a
adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor lor cu putere
de lege şi a normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal sau al
supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare, de a stabili proceduri de
declarare a circulaţiei capitalurilor în scopul informării administrative sau
statistice ori de a adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau
siguranţă publică.
Măsurile în cauză, însă, nu trebuie să constituie mijloc de discriminare
arbitrară şi nici o restrângere disimulată a liberei circulaţii a capitalurilor şi a
plăţilor.
Legislaţia privind fiscalitatea directă nu este armonizată. Astfel, Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene a apreciat că următoarele legislaţii încalcă
dispoziţiile Tratatului referitoare la libera circulaţie a capitalurilor: legislaţia
germană, legislaţia belgiană,legislaţia spaniolă, legislaţia franceză, legislaţia
olandeză.
Astfel, în ceea ce priveşte legislaţia germană13, a fost formulată o cerere
de pronunţare a unei hotărâri preliminare în ceea ce priveşte interpertarea art. 56
CE. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Finanzamt
Speyer-Germersheim (denumit în continuare „Finanzamt”), pe de o parte, și
STEKO Industriemontage GmbH (denumită în continuare „STEKO”), pe de altă
parte, privind stabilirea bazei de impozitare a taxei profesionale şi a impozitului
pe profit a STEKO pe anii 2001 și 2002.

13
C.J.C.E., Finnanzamt Speyer-Germersheim vs Steko Industriemontage GmbH, C-377/07,
nepublicată

14
STEKO, societate cu răspundere limitată stabilită în Germania, deţinea în
2001 acţiuni la societăţi nerezidente în activele sale fixe. Aceste participaţii erau
sub 10 %. Instanţa de trimitere arată că nu ştie dacă respectivele participaţii
erau deţinute la societăţi stabilite în alte state membre sau la societăţi stabilite în
state terţe.
STEKO a inclus acţiunile respective în bilanţul exerciţiului său încheiat la
31 decembrie 2001 nu la valoarea lor contabilă anterioară, corespunzătoare
sumei de 220 021,09 DEM, ci la o valoare parţială inferioară de 139 775,35
DEM, din cauza unei scăderi a cotaţiilor bursiere. Ar rezulta din aceasta o
reducere a profitului impozabil cu 80 245,74 DEM.
Finanzamt a admis înscrierea valorii parţiale inferioare menţionate,
întrucât scăderea cotaţiilor acţiunilor reprezintă o pierdere durabilă. Totuşi, în
opinia sa, reducerea profitului nu putea fi luată în considerare din punct de
vedere fiscal, întrucât articolul 8b alineatul 3 din noua versiune a KStG şi, prin
urmare, nedeductibilitatea instituită prin această dispoziţie a unei astfel de
pierderi se aplicau participaţiilor deţinute la societăţi nerezidente începând cu
exerciţiul fiscal 2001.
Întrucât Finanzgericht Rheinland-Pfalz a admis, prin Hotărârea din 29
septembrie 2005, acţiunea introdusă de STEKO împotriva deciziilor de impunere
emise în acest temei de Finanzamt, acesta din urmă a formulat un „recurs”
împotriva hotărârii amintite la Bundesfinanzhof.
Instanţa de trimitere arată că, în ceea ce priveşte anul 2001, STEKO nu
putea deduce, în temeiul articolului 8b alineatul 3 din noua versiune a KStG, o
sumă corespunzătoare reducerii profitului aferent participaţiilor sale la societăţi
nerezidente. În schimb, în ceea ce priveşte participaţiile la societăți rezidente,
această dispoziţie se aplică, în principiu, cel mai devreme începând din 2002.
Amortizarea parţială operată de STEKO ar fi putut fi luată în considerare în
vederea reducerii valorii impozitelor datorate dacă s- ar fi aplicat participaţiilor
la societăţi rezidente, întrucât deducerea unei astfel de amortizări nu era
interzisă.

15
În opinia Bundesfinanzhof, participaţiile la societăţi nerezidente, cu
privire la care este previzibil că pierderea va fi durabilă, au făcut în 2001
obiectul unei impozitări dezavantajoase în raport cu participaţii similare deţinute
la societăţi rezidente. Totuşi, date fiind împrejurările speciale ale speţei, instanţa
de trimitere doreşte să afle dacă această distincţie constituie o încălcare a liberei
circulații a capitalurilor.
În primul rând, Bundesfinanzhof se îndoieşte că o inegalitate de tratament
de o durată relativ scurtă poate împiedica sau poate descuraja contribuabilii să
investească în societăţi nerezidente.
În al doilea rând, instanţa de trimitere apreciază că o eventuală restricţie
privind libera circulaţie a capitalurilor ar putea fi admisă cu titlu tranzitoriu, în
măsura în care trecerea de la regimul de imputare, aplicat anterior, la cel al
reducerii cu 50 % a venitului este avantajoasă în ceea ce priveşte participaţiile la
societăţi nerezidente.
În al treilea rând, aceeaşi instanţă ridică problema dacă, în ceea ce
priveşte participaţiile deţinute la societăţi stabilite în state terţe, o astfel de
restricţie nu este justificată de necesitatea de a asigura controlul fiscal, indicând
în acelaşi timp că acest aspect ar putea fi determinant în cazul în care reducerea
profitului în cauză se bazează pe o simplă diminuare a valorii participaţiilor
deţinute la o anumită societate, o astfel de diminuare depinzând, de regulă,
numai de situaţia în care se află societatea la care sunt deţinute aceste
participaţii, dar nu ar juca probabil niciun rol atunci când o astfel de pierdere
rezultă dintr-o scădere a cotaţiilor acţiunilor.
În aceste condiţii, Bundesfinanzhof a hotărât să suspende judecarea
cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 56 CE se opune unei dispoziţii a unui stat membru potrivit
căreia o interdicţie de a deduce reducerea de profit rezultat din participarea unei
societăţi de capital la o altă societate de capital intră în vigoare mai devreme
pentru participaţiile străine decât pentru participaţiile deţinute la societăţi
rezidente?”

16
Trebuie amintit că măsurile interzise prin articolul 56 alineatul (1) CE,
fiind restricţii privind libera circulaţie a capitalurilor, le includ pe cele de natură
să descurajeze nerezidenţii să facă investiţii într- un stat membru sau să
descurajeze rezidenţii statului membru respectiv să facă investiţii în alte state.
Măsurile naţionale care pot fi calificate „restricţii” în sensul articolului
56 alineatul (1) CE cuprind nu doar măsuri susceptibile de a împiedica sau de a
limita cumpărarea de acţiuni ale societăţilor stabilite în alte state ci şi măsuri
susceptibile de a descuraja menţinerea unor astfel de participaţii la societăţi
stabilite în alte state.
În ceea ce priveşte acţiunea principală, din decizia de trimitere rezultă că
în 2001 o societate rezidentă nu putea deduce din veniturile sale impozabile
reducerea de profit rezultând dintr-o amortizare parţială a participaţiilor
deţinute la societăţi nerezidente. În schimb, pentru acelaşi an şi în aceleaşi
condiţii, o societate rezidentă putea deduce din veniturile sale impozabile o astfel
de reducere de profit, în cazul în care acesta era aferent participaţiilor deţinute
la societăţi rezidente.
Astfel cum a constatat instanţa de trimitere, societăţile rezidente care
deţineau participaţii, care se devalorizaseră, la societăţi nerezidente se găseau în
2001 într-o situaţie mai puţin avantajoasă decât societăţile rezidente care
deţineau astfel de participaţii la societăţi rezidente.
Or, o astfel de diferenţă de tratament în funcţie de locul investiţiei
capitalurilor, introdusă prin noua versiune a KStG anterior exerciţiului fiscal în
cursul căruia această lege a devenit aplicabilă, era susceptibilă să descurajeze
un acţionar să facă investiţii de capital într-o societate stabilită într-un alt stat
decât Republica Federală Germania şi, de asemenea, să determine un efect
restrictiv faţă de societăţile stabilite în alte state, constituind pentru acestea un
obstacol în calea obţinerii de capital în Germania.
În plus, astfel cum subliniază Comisia Comunităţilor Europene,
cunoaşterea faptului că posibilitatea de a reduce valoarea profitului impozabil
prin amortizare parţială va expira mai devreme pentru o participaţie deţinută la
o societate nerezidentă decât pentru o participaţie la o societate rezidentă putea

17
descuraja societatea vizată să îşi menţină participaţiile la o societate nerezidentă
şi o putea determina să le înstrăineze mai repede decât ar fi făcut- o în cazul în
care ar fi deţinut participaţii la societăţi rezidente.
În această privinţă, este mai puţin important faptul că diferenţa de
tratament a existat numai pentru o perioadă limitată (Hotărârea din 18
decembrie 2007, Grønfeldt, C- 436/06, Rep., p. I- 12357, punctul 15). Într- adevăr,
această unică împrejurare nu înlătură posibilitatea ca diferenţa de tratament să
producă efecte importante, după cum o demonstrează de altfel situaţia de fapt din
acţiunea principală, şi, prin urmare, ca restricţia privind libera circulaţie a
capitalurilor să fie reală.
Rezultă din jurisprudenţă că, pentru ca o reglementare fiscală naţională
care face distincţie între contribuabili în funcţie de locul în care aceştia şi- au
investit capitalurile să poată fi considerată compatibilă cu dispozițiile Tratatului
CE privind libera circulaţie a capitalurilor, trebuie ca diferenţa de tratament să
privească situaţii care nu sunt în mod obiectiv comparabile sau să se justifice
printr- un motiv imperativ de interes general.
Având în vedere toate consideraţiile precedente, trebuie să se răspundă la
întrebarea adresată că, în împrejurări precum cele în cauză în acţiunea
principală, în care o societate de capital rezidentă deţine la o altă societate de
capital o participaţie mai mică de 10 %, articolul 56 CE trebuie interpretat în
sensul că se opune ca o interdicţie de a deduce reducerea de profit rezultat
dintr-o astfel de participaţie să intre în vigoare mai devreme pentru participaţia
la o societate nerezidentă decât pentru participaţia la o societate rezidentă.
Curtea (Camera întâi) declară:
În împrejurări precum cele în cauză în acţiunea principală, în care o
societate de capital rezidentă deţine la o altă societate de capital o participaţie
mai mică de 10 %, articolul 56 CE trebuie interpretat în sensul că se opune ca o
interdicţie de a deduce reducerea de profit rezultat dintr-o astfel de participaţie
să intre în vigoare mai devreme pentru participaţia la o societate nerezidentă
decât pentru participaţia la o societate rezidentă.

18
Legislaţia belgiană încalcă dispoziţiile Tratatului în ceea ce priveşte
libera circulaţie a capitalurilor astfel în cauza 11/07 a fost formulată o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare care priveşte interpretarea articolelor 12
CE, 17 CE, 18 CE, 56 CE și 58 CE14.
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între moştenitorii
unei resortisante germane, doamna H. Eckelkamp, decedată în Germania, pe de
o parte, şi FOD Financiën, Administratie van de BTW, registratie en domeinen
(Serviciul public de finanţe, administraţia pentru taxa pe valoarea adăugată,
înregistrare fiscală şi proprietatea de stat), pe de altă parte, privind refuzul
acestuia din urmă de a deduce, la calculul impozitelor pe transferul
proprietăţilor imobiliare datorate pentru un imobil pe care doamna Eckelkamp îl
deţinea în Belgia, datoriile aferente acestui bun pentru motivul că aceasta nu
avea reşedinţa pe teritoriul belgian la data decesului.
Reclamanţii din acţiunea principală sunt moştenitorii doamnei
Eckelkamp, decedată la Düsseldorf (Germania), la 30 decembrie 2003.
La 13 noiembrie 2002, doamna Eckelkamp semnase un document în care
recunoştea că avea o datorie faţă de unul dintre reclamanţii din acţiunea
principală, domnul H. Eckelkamp. Într- un act în formă notarială din 5 iunie
2003, doamna Eckelkamp i-a dat acestuia din urmă un mandat în vederea
ipotecării unui bun imobil situat la Knokke-Heist (Belgia), cu titlu de garanţie
pentru această datorie.
La 29 iunie 2004, reclamanţii din acţiunea principală au depus o
declaraţie de succesiune în Belgia, în termenul legal de şase luni de la data
decesului doamnei Eckelkamp, menţionând, la activul succesiunii, acest bun
imobil pentru o valoare de 200.000 de euro. La pasivul acesteia, declaraţia
cuprindea menţiunea „nimic”.
Din observaţiile reclamanţilor din acţiunea principală şi din cele ale
guvernului belgian rezultă că, anterior depunerii acestei declaraţii, un schimb de
corespondenţă electronică avusese loc între unul dintre aceşti reclamanţi şi
autoritatea naţională competentă în materie fiscală. Aceasta din urmă a indicat

14
C.J.C.E., 11 septembrie 2008, Eckelkamp vs Belgische Staat, C-11/07, nepublicată.

19
cu această ocazie că, potrivit dispoziţiilor pertinente ale legislaţiei flamande,
impozitul pe transferul proprietăţilor imobiliare ca urmare a decesului este
datorat asupra universalităţii bunurilor lui de cujus situate în Belgia, şi aceasta
fără deducerea sarcinilor. Întrucât doamna Eckelkamp nu avea reşedinţa în
Belgia la data decesului, datoria sa nu putea fi luată în considerare în vederea
calculării impozitelor pe transferul proprietăţilor imobiliare.
Impozitele pe transferul proprietăţilor imobiliare ca urmare a decesului
în discuţie în acţiunea principală au fost calculate pe baza declaraţiei depuse la
29 iunie 2004.
După ce au plătit aceste impozite, care, potrivit observaţiilor lor, au fost
achitate „sub rezerva tuturor drepturilor lor”, reclamanţii din acţiunea
principală au introdus, la 31 decembrie 2004, la Rechtbank van Eerste Aanleg te
Brugge (Tribunalul de primă instanţă din Bruges), o cerere în contradictoriu prin
care se urmărea ca impozitul astfel plătit să facă obiectul unui nou calcul şi, în
special, ca datoria doamnei Eckelkamp să fie de asemenea luată în considerare
în vederea acestui calcul.
Această instanţă a respins acţiunea persoanelor interesate la 30 mai 2005
pentru motivul că, la data introducerii acesteia, termenul prevăzut de cod pentru
luarea în considerare de noi elemente în baza de calcul a impozitelor pe
succesiune sau pe transferul proprietăţilor imobiliare datorate expirase.
Reclamanţii din acţiunea principală au formulat apel împotriva acestei
decizii la instanţa de trimitere, arătând că dispoziţiile codului referitoare la
calculul impozitelor pe transferul proprietăţilor imobiliare ca urmare a decesului
nu respectau dreptul comunitar. Aceştia apreciază că aceste dispoziţii constituie
o discriminare indirectă pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate şi un obstacol
privind libera circulaţie a capitalurilor.
În faţa instanţei de trimitere, Belgische Staat a invocat expirarea
termenului prevăzut de cod pentru luarea în considerare de elemente noi în baza
de calcul a impozitului pe transferul proprietăţilor imobiliare şi a susţinut că, în
orice caz, nu s-a demonstrat că datoria în litigiu exista încă la data decesului
doamnei Eckelkamp. Întrucât persoana interesată nu avea reşedinţa în Belgia la

20
data decesului său, baza de impozitare pentru impozitele pe transferul
proprietăţilor imobiliare nu ar putea face obiectul deducerii niciunui pasiv.
Articolul 58 CE nu ar aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica
dispoziţii pertinente ale legislaţiei lor fiscale.
În opinia instanţei de trimitere, rezultă în mod clar dintr-un act sub
semnătură privată din 13 noiembrie 2002 și dintr- un act autentic din 5 iunie
2003 că doamna Eckelkamp contractase o datorie de 220.000 de euro.
Pin intermediul întrebării formulate, instanţa de trimitere solicită, în
esenţă, să se stabilească dacă dispoziţiile articolelor 12 CE, 17 CE și 18 CE, pe
de o parte, şi cele ale articolelor 56 CE şi 58 CE, pe de altă parte, trebuie
interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru, precum
cea în discuţie în acţiunea principală, referitoare la calculul impozitelor pe
transferul proprietăţilor imobiliare şi pe succesiune datorate pentru un bun
imobil situat în acest stat membru, care nu prevede deductibilitatea datoriilor
care grevează acest bun imobil în cazul în care persoana a cărei succesiune este
deschisă nu avea reşedinţa, la data decesului, în statul în care este situat acest
bun imobil, ci într- un alt stat membru, în timp ce această deductibilitate este
prevăzută în cazul în care, la data decesului, persoana respectivă era rezidentă a
statului în care este situat bunul imobil menţionat.
Articolul 56 alineatul (1) CE interzice în mod general restricţiile privind
circulaţia capitalurilor între statele membre.
Întrucât din Tratatul CE lipseşte definiţia noţiunii „circulaţie a
capitalurilor” în sensul articolului 56 alineatul (1) CE, Curtea a recunoscut
anterior o valoare indicativă nomenclatorului anexat la Directiva 88/361, chiar
dacă acesta a fost adoptat în temeiul articolului 69 şi al articolului 70 alineatul
(1) din Tratatul CEE [devenite articolul 69 şi articolul 70 alineatul (1) din
Tratatul CE, abrogate prin Tratatul de la Amsterdam], fiind înţeles că, potrivit
introducerii acestuia, lista pe care o conţine nu are un caracter exhaustiv.
În această privinţă, Curtea, amintind în special că moştenirile, care
constau în transmiterea către una sau mai multe persoane a patrimoniului lăsat
de o persoană decedată sau, cu alte cuvinte, într-un transfer către moştenitori al

21
proprietăţii asupra unor bunuri diferite, drepturi etc., din care se compune
patrimoniul, sunt cuprinse în titlul XI din anexa I la Directiva 88/361, intitulat
„Circulaţia capitalului cu caracter personal”, a statuat că moştenirile constituie
mişcări de capital în sensul articolului 56 CE, cu excepţia cazurilor în care
elementele constitutive se limitează la interiorul unui singur stat membru.
O situaţie în care o persoană care, la data decesului său, are reşedinţa în
Germania lasă moştenire unor alte persoane, care au reşedinţa în Germania şi în
Ţările de Jos, un bun imobil situat în Belgia şi care face obiectul calculului
impozitelor pe transferul proprietăţilor imobiliare în Belgia nu constituie
nicidecum o situaţie pur internă.
În consecinţă, moştenirea în discuţie în acţiunea principală reprezintă o
circulaţie a capitalurilor în sensul articolului 56 alineatul (1) CE.
Trebuie să se analizeze mai întâi dacă, astfel cum susţin reclamanţii din
acţiunea principală şi Comisia Comunităților Europene, o reglementare
naţională precum cea în discuţie în acţiunea principală constituie o restricţie
privind circulaţia capitalurilor.
În această privinţă, trebuie să se amintească faptul că prevederile
naţionale care determină valoarea unui bun imobil în vederea calculării
cuantumului impozitului datorat în cazul dobândirii prin moştenire pot fi de
natură nu numai să descurajeze cumpărarea de bunuri imobile situate în statul
membru respectiv, dar acestea pot avea de asemenea ca efect diminuarea valorii
moştenirii unui rezident al unui alt stat membru decât cel în care se găsesc
bunurile menţionate.
În ceea ce priveşte cazul moştenirilor, jurisprudenţa a confirmat că
măsurile interzise de articolul 56 alineatul (1) CE, prin faptul că reprezintă
restricţii privind circulaţia capitalurilor, includ acele măsuri care au ca efect
diminuarea valorii moştenirii unui rezident al unui alt stat decât statul membru în
care se găsesc bunurile respective şi în care este impozitată moştenirea bunurilor
menţionate.
În cazul de faţă, prevederile naţionale în discuţie în acţiunea principală,
în măsura în care determină ca o moştenire ce cuprinde un bun imobil situat pe

22
teritoriul Regatului Belgiei să fie supusă unor impozite pe transferul
proprietăţilor imobiliare mai ridicate decât impozitele pe succesiune care ar fi
datorate dacă persoana a cărei succesiune este deschisă ar fi fost, la data
decesului său, rezidentă a acestui stat membru, au ca efect restrângerea
circulaţiei capitalurilor prin diminuarea valorii unei moşteniri ce cuprinde un
astfel de bun.
Într- adevăr, întrucât această reglementare face ca deductibilitatea
anumitor datorii care grevează bunul imobil respectiv să depindă de locul de
reşedinţă, la data decesului său, al persoanei a cărei succesiune este deschisă,
sarcina fiscală mai mare la care este supusă, în consecinţă, succesiunea
persoanelor nerezidente constituie o restricţie privind libera circulaţie a
capitalurilor.
Curtea (Camera a treia) declară:
Dispoziţiile coroborate ale articolelor 56 CE și 58 CE trebuie
interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, precum cea în
cauză în acţiunea principală, referitoare la calculul impozitelor pe succesiune
şi pe transferul proprietăţilor imobiliare datorate pentru un bun imobil situat
într- un stat membru, care nu prevede deductibilitatea datoriilor care grevează
acest bun imobil în cazul în care persoana a cărei succesiune este deschisă nu
avea reşedinţa, la data decesului său, în acest stat, ci într- un alt stat membru,
în timp ce această deductibilitate este prevăzută în cazul în care această
persoană, la aceeaşi dată, avea reşedinţa în statul în care este situat bunul
imobil care face obiectul succesiunii.
În ceea ce priveşte materia impozitelor indirecte au fost adoptate mai
multe directive de armonizare: Directiva 2008/9/CE a Consiliului din 112
decembrie 2008 de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea TVA,
prevazute în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alte
state membre decât statul de rambursare; Directiva 2008/8/CE a Consiliului din
12 decembrie 2008 de modificare a Directivei 2006/112/CE în ceea ce priveşte
locul de prestare a serviciilor; Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28
noiembrie 2006 referitoare la sistemul comun de TVA; Directiva 2004/106/CE a

23
Consiliului din 16 noiembrie 2004 de modificare a Directivei 77/799/CEE privind
asistenţa reciprocă a autorităţilor competente din statele membre în domeniul
impozitelor directe, al anumitor drepturi de acciză şi al taxelor asupra primelor de
asigurare, precum şi a Directivei 92/12/CEE referitoare la regimul general,
deţinerea circulaţia şi controalele produselor supuse accizelor; Directiva
2008/7/CE, privind impozitarea directă a majorării de capital începând cu data de
01.01.2009, care abrogă Directiva 69/335/CEE.
Această din urmă Directivă prezintă o deosebită importanţă deoarece
clarifică anumiţi termeni folosiţi de vechea directivă (69/335/CEE).
Astfel, în sensul Directivei nu sunt considerate aporturi de capital
următoarele operaţiuni:
- constituirea unei societăţi de capital;
- transformarea unei societăţi, asociaţii sau a altei persoane juridice în
societate de capital;
- majorarea capitalului unei societăţi de capital prin aporturi în natură de
orice fel;
- majorarea activelor societăţii de capital prin aport în natură deorice fel,
realizat în virtutea unor drepturi similare drepturilor membrilor, cum ar fi dreptul
de vot, o cotă parte din profit sau o cotă parte din suplusul obţinut după lichidare;
- transferul, dintr-o ţară terţă într-un stat membru, al sediului administrativ
al unei societăţi de capital al cărei sediu social este situat într-o ţară terţă;
- transferul, dintr-o ţară terţă într-un stat membru, al sediului social al unei
societăţi de capital al cărei sediu administrativ este situat într-o ţară terţă;
- o majorare de capital a unei societăţi de capital prin capitalizarea
profiturilor sau a rezervelor permanente sau temporare;
- o majorare a activelor unei societăţi de capital prin prestarea de servicii
de către un membru, care nu determină o majorare a capitalului societăţii, dar
determină o modificare a drepturilor în cadrul societăţii sau poate spori valoarea
acţiunilor societăţii;
- un împrumut contractat de o societate de capital, în cazul în care
creditorul are dreptul la un procent din profiturile societăţii;

24
- un împrumut contractat de o societate de capital de la un membru sau de
la soţia sau copilul unui membru sau un împrumut contractat de la o parte terţă,
dacă este garantat de un membru, cu condiţia ca un astfel de împrumutut să aibă
efecte similare unei majorări de capital.
Operaţiunile de restructurare nu sunt considerate ca aporturi de capital.
Astfel, nu este considerat aport de capital transferul de către una sau mai multe
societăţi de capital a tuturor activelor şi pasivelor uneia sau mai multor ramuri de
activitate către una sau mai multe societăţi de capital, care se află în curs de
constituire sau care există deja, atunci când valoarea transferului constă cel puţin
parţial în titluri de valoare reprezentând capitalul societăţii absorbante. De
asemenea, nu constituie aport de capital achiziţionarea de către o societate de
capital a acţiunilor reprezentând majoritatea drepturilor de vot ale altei societăţi
de capital, atunci când contravaloare acţiunilor dobândite constă cel puţin parţial
în valori mobiliare reprezentând capitalul fostei societăţi.
Nu sunt supuse impozitării indirecte următoarele operaţiuni:
- aporturile de capital;
- împrumuturile sau furnizarea de servicii sub formă de aporturi de capital;
- înregistrarea sau orice altă formalitate necesară înainte de începerea
activităţii pe care o societate de capital trebuie s-o îndeplinească în funcţie de
forma sa legală de constituire;
- crearea, emiterea, admiterea în vederea cotării la bursa de valori, punerea
în circulaţie sau tranzacţionarea acţiunilor sau a altor titluri de valoare de acelaşi
tip sau a certificatelor reprezentând astfel de titluri de valoare, indiferent de
emitent;
- împrumuturile, inclusiv obligaţiunile guvernamentale contractate prin
emiterea de obligaţiuni sau de alte titluri de valoare negociabile, indiferent de
emitent sau alte formalităţi aferente, sau crearea, emiterea sau admiterea la bursa
de valori, punerea în circulaţie sau tranzacţionarea acestor obligaţiuni sau a altor
titluri de valoare negociabile.
Potrivit Directivei se pot stabili impozite şi taxe după cum urmează:
- taxe la cesiunea titlurilor de valoare, impozitate sau nu la o cotă unică;

25
- taxe de cesiune, inclusiv taxe de cadastru, la transferul unor activităţi sau
imobile, situate pe teritoriul acestora, către o societate de capital;
- taxe de cesiune la transferul activelor de orice fel cesionate unei societăţi
de capital, atât timp cât contravaloarea transferului de proprietate este alta decât
părţile sociale deţinute în cadrul societăţii;
- taxe la constituirea, înregistrarea sau radierea ipotecilor sau alte taxe pe
terenuri sau alte proprietăţi;
- taxe datorate sub forma unor onorarii sau speze;
- taxa pe valoarea adăugată.

IV. Libera circulaţie a capitalurilor în România

Libera circulaţie a capitalurilor se încadrează în Capitolul 4 al negocierilor


purtate de România în procesul de aderare la Uniunea Europeană.
România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar privind Capitolul 4.
Libera circulaţie a capitalurilor, în vigoare la data de 31 decembrie 1999, şi s-a
angajat să întreprindă toate măsurile necesare pentru implementarea efectivă a
acestuia până la data aderării, cu excepţia achiziţionării terenurilor de către
persoane fizice străine, pentru care România solicită o perioadă de tranziţie de 7
ani pentru vânzarea către cetăţenii străini (persoane fizice) a terenurilor agricole,
pădurilor şi altor categorii de extravilan şi de 5 ani pentru cele din intravilan.
Pentru cumpărarea de către cetăţenii UE de teren pentru o reşedinţã secundară,
România cere o perioadă de tranziţie de 5 ani de la data aderării sale.
Liberalizarea circulaţiei capitalurilor a reprezentat pentru România o
importantă piatră de încercare. Aceasta s-a datorat, îndeosebi, sensibilităţii
aspectelor pe care aceasta le implică pentru economia unei ţări. Este vorba, în
primul rând, de necesitatea pregătirii fiecărei noi etape astfel încât efectele pe care
acestea le antrenează asupra economiei naţionale să fie cât mai puţin
perturbatoare. La momentul întocmirii primului document de poziţie aferent
acestui capitol de negociere, în ţara noastră trebuiau să beneficieze de autorizare
din partea autorităţii competente următoarele operaţiuni:

26
- investiţiile directe ale rezidenţilor în străinătate;
- investiţiile imobiliare ale rezidenţilor în străinătate;
- achiziţionarea valorilor mobiliare străine de către rezidenţi;
- admiterea valorilor mobiliare româneşti pe o piaţă de capital străină;
- admiterea valorilor mobiliare străine pe pieţe de capital româneşti;
- achiziţionarea de instrumente ale organismelor de plasament colectiv
străine de către rezidenţi;
- admiterea instrumentelor organismelor de plasament colectiv româneşti
pe o piaţã de capital străină;
- admiterea instrumentelor organismelor de plasament colectiv străine pe
pieţele de capital româneşti;
- achiziţionarea de către nerezidenţi de instrumente româneşti specifice
pieţei monetare;
- achiziţionarea de către rezidenţi de instrumente străine specifice pieţei
monetare;
- admiterea de instrumente româneşti de piaţã monetară pe pieţele
monetare străine;
- admiterea de instrumente străine de piaţă monetară pe piaţa monetară
românească;
- operaţiunile în conturi curente şi de depozit ale rezidenţilor deschise la
instituţii financiare nerezidente;
- împrumuturile şi creditele financiare cu termene de rambursare mai mici
de un an;
- transferurile dispuse de rezidenţi în legãturã cu derularea contractelor de
asigurări;
- unele operaţiuni dispuse de persoanele fizice.
În ceea ce priveşte liberalizarea tranzacţiilor de cont curent şi de cont de
capital, instituţia responsabilă cu ducerea la îndeplinire a obiectivului de
liberalizare, respectiv Banca Naţională a României (BNR), a elaborat şi
implementat un calendar de liberalizare.

27
Calendarul, agreat cu Comisia Europeană, a suferit pe parcursul
implementării sale o serie de modificări. Cea mai importantã o reprezintă
amânarea liberalizării operaţiunilor în cont curent şi de depozit în RON ale
nerezidenţilor pentru aprilie 2005. Raţiunile pentru care BNR a adoptat această
măsură au fost de natură să previnã o posibilă evoluţie nefavorabilă a monedei
naţionale ca impact al intrărilor / ieşirilor rapide de capital din ţarã (în special,
este vorba despre capital speculativ).
Principiile care au stat la baza fundamentării deciziilor de liberalizare au
fost:
- Intrările înaintea ieşirilor;
- Fluxurile pe termen mediu şi lung înaintea celor pe termen scurt;
- Investiţiile directe înaintea celor de portofoliu;
- Respectarea secvenţei bănci - întreprinderi - populaţie.
Libera circulaţie a capitalurilor presupune însă şi o serie de alte măsuri ce
au trebuit să fie luate de cãtre România pentru a îndeplini angajamentele asumate
în cadrul negocierilor la acest capitol. Acestea au vizat revizuirea acordurilor de
privatizare cu „acţiunea de aur”, ce reprezentau dreptul Guvernului de a opta
pentru păstrarea unei acţiuni nominative de control, stabilind totodată şi cine va
exercita drepturile decurgând din această calitate. În conformitate cu solicitarea
Comisiei Europene, acţiunea nominativă de control a fost transformată într-o
acţiune comună, prin hotărârea Guvernului.
Un alt domeniu de mare sensibilitate pentru libera circulaţie a capitalurilor
o reprezintă măsurile întreprinse în vederea combaterii spălării banilor. Astfel, pe
lângă directivele ce au ca scop stabilirea unui cadru de urmărire a tranzacţiilor
financiare suspecte şi descurajare a eventualelor acţiuni de spălare a banilor, un
pas important constă şi în preluarea celor 40+9 Recomandări ale Financial Action
Task Force, organismul inter-guvernamental al cărui scop constă în dezvoltarea şi
promovarea politicilor naţionale şi internaţionale în domeniu.

V. CONCLUZII

28
Libera circulaţie constituie libertatea fundamentală din cadrul pieţei
interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene. Libera circulaţie a
capitalurilor vizează mişcare, între statele membre ale căror monede naţionale
sunt diferite, a capitalurilor.
Statele participante la piaţa comună au eliminat progresiv restricţiile în
ceea ce priveşte circulaţia capitalurilor aparţinând rezidenţilor statelor membre,
cât şi tratamentul discriminatoriu în ceea ce priveşte cetăţenia, naţionalitatea,
reşedinţa sau sediul social al părţilor.
Principiul liberei circulaţii a capitalurilor se află într-o strânsă legătură cu
uniunea economică şi monetară.

BIBLIOGRAFIE

29
1. A. Fuerea - Drept comunitar al afacerilor, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006

2. L. Tec - Dreptul comunitar al afacerilor, Ediţia a II-a revizuită şi


adăugită, Ed. Mirton, Timişoara, 2009

3. O. Manolache - Cele patru libertăţi fundamentale. Politici


comunitare, Ed. All Beck, Bucureşti 1999

4. Paul Craig, Grainne de Burca - Dreptul Uniunii Europene.


Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, Ediţia a IV-a, Ed.
Hamangiu, Bucureşti 2009

CUPRINS

Libera circulaţie a capitalurilor

30
I. Consideraţii introductive..............................................................2
II. Evoluţia liberalizării circulaţiei capitalurilor ...........................3
1. Tratatul de la Roma.........................................................................3
2. Directivele.......................................................................................5
3. Tratatul de la Maastricht ...............................................................11
4. Tratatul de la Amsterdam .............................................................13
5. Tratatul de la Lisabona .................................................................14
III. Libera circulaţie a capitalurilor şi fiscalitatea ......................14
IV. Libera circulaţie a capitalurilor în România .........................26
V. CONCLUZII...............................................................................29
BIBLIOGRAFIE .............................................................................30

31