DREPTUL UNIUNII

EUROPENE
PROF. UNIV. DR. OANA-MIHAELA SALOMIA

2016
ANUL 3. SEMESTRUL 1. SERIA 3.
CURSUL 1 MATERIA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE. STRUCTURA
1. Principiul funcționării cadrului instituțional al UE și ale repartizării competentelor în cazul
Uniunii și intre UE și statele membre.
- Principiul atribuirii de competente, Principiul separării competentelor și Principiul
cooperării loiale.
2. Principiul exercitării competentelor de către UE și UE împreună cu statele membre.
- Principiul subsidiarității și Principiul proporționalității.
3. Competente UE.
4. Controlul judiciar al respectării ordinii juridice a UE
- Controlul de legalitate a actelor adoptate de instituțiile, organele și oficiile UE (Acțiunea în
anulare și Excepția de nelegalitate).
- Controlul inacțiunii instituțiilor UE.
- Răspunderea contractuala a UE.
- Contenciosul funcției publice a UE.
- Răspunderea extracontractuală a UE - creație jurisprudențială a CJUE.
- Acțiunea în neîndeplinirea obligațiilor asumate de state membre prin tratate.
5. Sistemul judiciar european în ansamblul sau: judecător național, judecător unional.
- Cererea preliminara sau trimiterea preliminara, procedeu prin care instanțele naționale pot
pretinde dreptul UE.
6. Stadiul celor 4 libertăți fundamentale.
- Aspecte generale. Libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor, capitalurilor.
7. Dreptul concurențial la nivelul UE. Reguli adresate statelor membre și întreprinderilor.
8. Politica generala și clasificarea lor. Politica comunitara comuna.

CURSUL 2 PERSONALITATEA JURIDICA A UNIUNII EUROPENE

Aceasta este analizata din punct de vedere al momentului Tratatului de la Lisabona:
 Personalitatea juridica ante-Lisabona: UE nu avea personalitatea juridica. Era mai degrabă
un concept, o idee care se sprijinea pe cei 3 piloni (corp de norme care reglementau un anumit
domeniu). Comunitățile aveau personalitate juridica, nu Uniunea.
UE avea personalitate juridica emergenta sui generis, diferita de Comunitățile Europene. Art. 2 /
Tratatul constitutiv includea, în cadrul obiectivelor CE, acela de a se afirma pe scena internațională,
în special prin punerea în aplicare a PESC și prin definirea unei politici de apărare comuna care sa
conducă, în timp, la o apărare comuna efectiva.
Consiliul European avea niște atribuții în acest scop: putea sa adopte acte juridice care se numeau
acțiuni comune / poziții comune, aceste acte referindu-se la Uniune, UE dobândind calitatea de
entitate juridica pe plan internațional.

 Personalitatea juridica post-Lisabona: UE dobândește personalitate juridica (membri, acord

de voința al statelor - TUE / TFUE, structura instituțională cu aparat logistic, personalitate juridica
distincta de cea a statelor membre).
Cum a dobândit UE personalitate juridica? - Art. 47 / TUE - UE are personalitate juridica.
1
Art. 1 / TUE - Statele membre instituie intre ele o Uniune Europeana. Uniunea se substituie
Comunității Europene și ii succeda acesteia.
Odată cu dobândirea personalității juridice se desființează și pilonii. UE introduce în fostul pilon 1
tot ce ținea de pilonul 3 și menține fostul pilon 2 ca atare.
! - Uniunea poate emite acorduri acceptate implicit de către State prin competenta sa exclusiva.
Daca nu exista competenta exclusiva, atunci se intentează acțiuni la Curtea de Justiție a Uniunii
Europene, prin care se anulează actele și se limitează în timp efectele hotărârii.
! - Cetățenii pot sa ceara despăgubiri de la UE daca sunt lezați printr-un act adoptat fără competenta
exclusiva a UE.

Art. 47 apare pentru clarificarea statutului juridic al UE, pentru a facilita prezenta pe scena
internațională și activitatea acestuia. A fost necesar și pentru a oferi cetățenilor Uniunii o identitate
clara și pentru asigurarea unei protecții mai eficiente, în special pe plan diplomatic. De altfel, se
înlătură dezavantajele pilonilor și se modifica modalitatea prin care se adopta actele.

Consecințe ale personalității juridice

a. Ordinea juridica a UE - Uniunea are o serie de drepturi și obligații stabilite de tratate pe care
și le îndeplinește prin instituțiile sale în raport cu statele membre și resortisanții lor.
b. Ordinea juridica națională - are cea mai larga capacitate de drepturi recunoscuta de
legislațiile interne. La nivel național, UE acționează ca o persoana juridica, de drept privat (de
regula). Beneficiază și de privilegii și imunități cu privire la îndeplinirea obiectivelor sale. Patrimoniul
UE poate suferi o constrângere doar daca e prevăzută de CJUE.
c. Ordinea juridica internațională - UE poate sa încheie acorduri externe pentru atingerea
obiectivelor sale în raport cu competentele stabilite prin TUE / TFUE, adică în limitele trasate prin
voința statelor membre.

Valori și obiective - Art. 2 / TUE se refera la respectarea:

 Demnității umane
 Libertății
 Democrației
 Egalității
 Statului de drept
 Drepturilor omului, inclusiv cele ale minorităților
 Pluralism politic
 Nediscriminare
 Toleranta
 Justiție
 Solidaritate
 Egalitate intre femei și bărbați

2
Pentru a deveni membru trebuie respectate toate aceste valori și obiective. Nerespectarea acestor
valori poate sa atragă suspendarea anumitor drepturi ale statului membru în cauza, în cadrul
instituțiilor Uniunii.

Fiecare dintre cele 3 tratate institutive cuprindeau și anumite prerogative:

Prin CECO:
 creșterea economica,
 dezvoltarea forței de munca,
 creșterea nivelului de trai.
Tratatul privind instituirea CEEA dorea:
 formarea și dezvoltarea industriei nucleare,
 creșterea nivelului de trai,
 dezvoltarea schimburilor cu alte state.
Tratatul instituirii CE privea:
 instituirea unei piețe comune,
 creșterea economică durabila și echilibrata,
 creșterea nivelului de trai.
Tratatul de la Lisabona adaugă obiective precum:
 competitivitatea,
 convergenta politicilor economice,
 egalitatea intre femei și bărbați,
 dezvoltarea mediului înconjurător.
Masuri prevăzute de Tratatul de la Lisabona: eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative și
a masurilor cu efect echivalent, în comerțul dintre statele membre; instituirea unui tarif vamal
comun în raport cu terții; eliminarea tuturor obstacolelor din calea liberei circulație a persoanelor,
serviciilor și capitalurilor.
Masuri prevăzute de Tratatul instituind CE: adoptarea unei politici comune cu privire la agricultura
și transporturi; regim comun care sa prevadă concurenta libera pe piața interna și alte masuri.
Masuri prevăzute prin Tratatul de la Maastricht: promovarea progresului economic și social pentru
asigurarea unui nivel de dezvoltare echilibrat și durabil; stabilirea uniunii economice și monetare;
asigurarea prezentei politice pe scena internațională prin punerea în aplicare a PESC și prin definirea
progresiva a unei politici de apărare; instituirea unei cetățenii a Uniunii Europene; menținerea și
dezvoltarea Uniunii ca spațiu de libertate, securitate și justiție în care sa fie asigurata libera circulație
a persoanelor, în corelație cu adoptarea unor masuri uniforme privind controlul frontierelor
externe; vizele, azilul și imigrația; menținerea și dezvoltarea aquis-ului comunitar. Aceste masuri
sunt menținute prin Art. 3 / TUE.
UE își propune sa promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale, oferirea spațiului
de securitate, libertate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul cărora e asigurata libera
circulație a personale corelate cu masuri corespunzătoare pentru controlul frontierelor externe.

3
Se adaugă prevenirea criminalității transfrontaliere, se vorbește despre menținerea pieței interne,
cu o creștere economică echilibrata, cu stabilitatea preturilor și competitivitate care sa asigure
ocuparea deplina a forței de munca. Se promovează progresul științific și tehnologic. Se susține
necesitatea unei politici economice și monetare unice - euro. Se urmărește promovarea justiției și
combaterea discriminării, precum și promovarea egalității intre femei și bărbați și a solidarității
intre generații. Protecția drepturilor copilului reprezintă un alt obiectiv, precum și respectarea
bogăției culturale și lingvistice.

Uniunea își afirma și promovează valorile, contribuie la protecția cetățenilor săi, la pacea,
securitatea și dezvoltarea durabila a planetei, solidaritatea și respectul reciproc intre popoare,
cometul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și protecției drepturilor omului, în special cele ale
copilului, precum și la respectarea dreptului internațional, inclusiv a Cartei ONU.

PRINCIPII ALE FUNCȚIONARII INSTITUȚIILOR UE și ALE REPARTIZĂRII COMPETENTELOR ÎN

CADRUL UE ȘI INTRE UE ȘI STATELE MEMBRE.
 Principul atribuirii de competente
Acest principiu își are temeiul juridic în Art. 5 (1) și (2) / TUE + Declarația 24.
Acest principiu presupune ca Uniunea acționează numai în limitele competentelor conferite în mod
expres de către statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor sale.
Consecința - orice competenta care nu este atribuita UE revine statelor membre și instituțiile Uniunii
nu pot sa își aloce competente implicite.

 Principiul cooperării loiale

Sediul materiei - Art. 4 / TUE
În esență, uniunea și statele membre se ajuta în îndeplinirea misiunilor ce decurg din tratate. Textul
stabilește 2 obligații pozitive și una negativă pentru statele membre:
o Sa adopte orice măsură generala sau speciala pentru a îndeplini obligațiile ce rezulta din
tratate sau din actele instituțiilor UE,
o Facilitează îndeplinirea de către UE a misiunii sale,
o Sa se abțină de la orice măsură care ar pune în pericol realizarea obiectivelor UE.
Art. 4 prevede Uniunea Statelor Membre. Principiul se extinde la activitatea instituțiilor, acestea
cooperând unele cu altele în mod loial.
230/1981 Luxemburg vs PE - și când iau masuri provizorii, statele membre nu trebuie sa aducă
atingere bunei funcționări a instituțiilor comunitare.
204/1986 Grecia vs Consiliu - principiul trebuie aplicat și instituțiilor UE în cadrul dialogului dintre
acestea.
C-2/1988 Zwartveld - nu doar statele au obligații pt aplicarea acestui principiu, ci și instituțiile trebuie
sa coopereze loial cu statele membre.

4
CURSUL 3
Sintagma „Drepturile omului” arată atașamentul UE la principiile dreptului internațional. UE
urmărește menținerea păcii.
Toate obiectivele UE reprezintă scopuri comune. Atingerea lor se realizează în limitele
competențelor alocate UE de către statele membre prin tratate. Instituțiile UE concură în mod
nemijlocit la atingerea lor (Art. 13 / TUE). Atingerea obiectivelor se poate stabili doar într-un cadru
ce stabilește limitele competenței instituțiilor și UE, dar și pilonii acestora, relevate de principii (Art.
4, Art. 5 / TUE).
Mai este un principiu suplimentar, nou introdus - principiul egalității între statele membre. Nu este
vorba de o egalitate a statelor (diferențe geografice, demografice, economice între state), dar este
înscris în tratat.
Importanța obiectivelor și a valorilor nu este una teoretică. Nerespectarea valorilor poate atrage
sancționarea statelor, sancționare cu caracter politic, prevăzută de Art. 7. Valorile pot fi văzute ca
norme ce decurg din tratat și, implicit, sunt obligații ale statelor. Importanța valorilor decurge din
caracterul lor universal. Nerespectarea valorilor împiedică aderarea statelor la Uniune. Aceeași
importanță o au și principiile. Principiile sunt izvoare de drept, situate după dreptul primar. Acum
vorbim despre principiile care guvernează relațiile între UE și state.

 Principiul subsidiarității
Exercitarea competențelor așa cum au fost acestea delimitate prin tratate este reglementată de
principiile subsidiarității și proporționalității, care sunt prevăzute în Art. 5 / TUE, precum și în
Protocolul nr. 1 privind rolul parlamentelor naționale în UE și în Protocolul 2.
Subsidiaritatea reprezintă principiul conform căruia UE acționează doar în măsura în care la nivelul
său se pot realiza mai bine obiectivele uniunii decât la nivelul statelor membre. Astfel, conform
Art. 5 (3) / TUE, în domeniile care sunt de competența sa exclusivă, UE intervine numai dacă și în
măsura în care obiectivele acțiunii preconizate în mod satisfăcător nici la nivel central, nici la nivel
regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate pot fi realizate mai bine
la nivelul UE.
Așadar, principiul subsidiarității nu afectează repartizarea competențelor între UE și statele
membre, ci întinderea competențelor transferate de către statele membre către Uniune. În filosofia
politică, principiul desemnează ideea că o autoritate centrală trebuie să aibă un rol subsidiar,
îndeplinind doar acele sarcini care nu pot fi duse la bun sfârșit și în mod eficient la nivel local. La
nivelul DUE, termenul a pătruns prin intermediul constituției germane, având în vedere că în
legislația acestui stat, acesta desemna limita legală a puterilor federale în domeniul competențelor
concurente, dând naștere ulterior principiului constituțional de bază al federalismului cooperativ.

Consacrarea legislativă a principiului

Principiul subsidiarității a fost consacrat, inițial, prin actul unic european (1986-1987), în cardul
politicii de mediu. Ulterior, în Tratatul de la Maastricht a fost inclus în tratat ca principiu. Tratatul
de la Lisabona consolidează rolul acestuia prin Protocoalele nr. 1 și nr. 2.

5
Aplicarea principiului subsidiarității
Conform Protocolului 1 și 2, principiul subsidiarității trebuie respectat, în primul rând, în procedura
de adoptare a actelor legislative (acestea sunt definite la Art. 289 / TFUE). Astfel, Comisia
Europeană care are rolul de inițiativă legislativă transmite parlamentelor naționale proiectele de
acte legislative și proiectele de modificare în același timp în care le transmite Parlamentului
European și Consiliului. De asemenea, Parlamentul European transmite parlamentelor naționale
proiectele sale de acte legislative, precum și proiectele sale de modificare. Consiliul transmite la
rândul lui proiectele legislative emise de un grup de state membre, de CJUE, de Banca Central
Europeană sau de BEI, precum și de proiectele de modificare. Astfel, prin această etapă a procedurii
legislative, se asigură controlul parlamentar al respectării principiul subsidiarității.
Potrivit Art. 5 din Protocolul numărul 2, proiectele de acte legislative se motivează în raport cu
principiul subsidiarității și al proporționalității. Astfel, orice proiect de act legislativ este însoțit de o
fisa detaliata care conține informații ce permit evaluarea conformității cu principiile subsidiarității
și proporționalității. Aceste informații trebuie sa permită:
 Evaluarea implicațiilor financiare sau al impactului financiar al proiectului în cauza,
 În cazul unei directive, evaluarea implicațiilor acesteia asupra reglementarilor care urmează
sa fie puse în aplicare în statele membre, inclusiv asupra legislației naționale, respectiv regionale.
Motivele care conduc la concluzia ca un obiectiv al UE poate fi realizat mult mai bine la nivelul
acestuia decât la nivelul statelor membre se bazează pe:
o Indicatori calitativi
o Indicatori cantitativi, atunci când e posibil.
Parlamentele naționale trebuie sa se pronunțe în termen de 8 săptămâni, de la data la care proiectul
de act legislativ a fost transmis, astfel, în cazul în care parlamentele naționale sau un parlament
național considera ca proiectul legislativ nu este conform cu principiul subsidiarității, atunci acesta
sau acestea emit un aviz motivat, adresat Președintelui Parlamentului European, Consiliului sau
Comisiei. Fiecare parlament național dispune de 2 voturi, repartizate în funcție de sistemul
parlamentar național. În cadrul unui sistem național bicameral, fiecare din cele 2 camere dispune
de 1 vot. În cazul în care avizele motivate privind nerespectarea de către un proiect legislativ a
principiului subsidiarității reprezintă cel puțin 1/3 din nr. voturilor atribuite parlamentelor naționale,
proiectul trebuie reexaminat. În urma acestei reexaminări, inițiatorii actului legislativ pot hotărî fie
sa mențină proiectul, fie sa îl modifice, fie sa îl retragă, motivând oricare din aceste decizii.

Analizarea emiterii unor avize motivate cu privire la nerespectarea principiului subsidiarității în

cadrul procedurii legislative ordinare
Controlul jurisdicțional al subsidiarității (control a posteriori) este prevăzut de Art. 8 / Protocolul 2,
conform căruia CJUE este competenta sa se pronunțe cu privire la acțiunile referitoare la încălcarea
principiului subsidiarității de către un act legislativ, acțiuni care sunt formulate potrivit Art. 263 /
TFUE, de către un stat membru sau care sunt transmise de acesta în conformitate cu dreptul sau
intern, în numele parlamentului sau național sau a unei camere al acestuia. Aceste acțiuni pot fi
formulate și de către comitetul regiunilor împotriva actelor legislative în vederea adoptării cărora
TFUE prevede consultarea respectivului comitet.

6
CJUE considera ca exercitarea controlului jurisdicțional trebuie sa se limiteze la a se verifica existenta
unei erori manifeste, a unei deturnări de putere sau daca instituția în cauza nu și-a depășit limitele
de apreciere. De altfel, nu sunt foarte numeroase hotărârile prin care CJUE s-a pronunțat cu privire
la respectarea principiului subsidiarității. În concluzie, trebuie observat ca acest principiu este
prevăzut cu limite precise în dispozițiile din Tratat, asigurând respectarea competentelor UE și ale
statelor membre, fără a transforma parlamentele naționale în legislatori la nivelul UE, în condițiile
în care acestea nu dispun de un veritabil drept de veto, asupra proiectelor de acte legislative care
nu respecta principiul subsidiarității.

 Principiul proporționalității
Potrivit Art. 5 (4) / TUE, acțiunea UE în conținut și forma nu trebuie sa depășească ceea ce este
necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatelor. Respectarea principiului proporționalității de
către instituțiile UE trebuie sa se realizeze în conformitate cu Protocolul 2. După cum se poate
observa, spre deosebire de principiul subsidiarității, principiul proporționalității intervine în toate
domeniile de competenta, inclusiv în domeniile de competenta exclusiva.
Respectarea acestui principiu prin intermediul controlului parlamentar se realizează după aceeași
procedura prevăzută în Art. 5 / Protocolul 2. Astfel, proiectele de acte legislative au în vedere
necesitatea de a proceda astfel încât orice obligație financiara sau administrativa care revine UE,
guvernelor statelor membre, autorităților regionale sau locale, operatorilor economici și cetățenilor,
sa fie cat mai redusa posibil și proporțională cu obiectivul urmărit.
Deși nu este menționat în mod expres în Art. 8 / Protocolul 2, controlul jurisdicțional a respectării
principiului proporționalității se poate realiza de către CJUE, în baza aceleiași acțiuni în anulare.

CURSUL 4
CLAUZA DE FLEXIBILITATE
Art. 352 / TFUE trebuie analizat în strânsă legătură cu principiul atribuirii de competente și principiul
subsidiarității, în condițiile în care acesta conține așa numita clauza pasarelă sau de flexibilitate.
Aceasta permite Consiliului, în cazul în care o acțiune a UE se dovedește necesara în cadrul politicilor
definite în tratate pentru a atinge obiectivele UE, fără ca acestea sa fi prevăzut atribuțiile necesare
în acest sens, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei și după aprobarea PE, sa adopte
masurile corespunzătoare.
Masurile adoptate în baza acestei prevederi nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege și
a normelor administrative ale statelor membre în cazul în care tratatele exclud o astfel de
armonizare. Aceasta dispoziție nu se aplica în cazul politicilor externe și de securitate comuna.
Comisia, în cadrul procedurii de control a respectării principiului subsidiarității, atrage atenția
Parlamentului național asupra propunerilor întemeiate în baza Art. 352. Acest articol conține o
rezerva de competente subsidiare atribuite Uniunii pe care acesta nu și le poate exercita decât în
urma unei proceduri legislative destul de complexe care presupune întrunirea unanimității în cadrul
Consiliului.

7
! - Recurgerea la Art. 352 ca baza juridica pentru adoptarea anumitor masuri nu este justificata decât
daca nicio alta dispoziție din Tratat nu conferă competenta necesara pentru a adopta respectiva
măsura sau respectivul act. Alături de aceste competente subsidiare, UE dispune și de competente
implicite conform Jurisprudenței CJUE.

COMPETENTELE UE ȘI ALE STATELOR MEMBRE

Potrivit Art. 5 / TUE, delimitarea competentelor este guvernata de principiul atribuirii. Dpdv al
evoluției competentelor în cadrul CE și al UE, inițial CE dispunea de competente numai în domeniul
economic și comercial. Odată cu dezvoltarea legislației comunitare, noi politici au fost incluse în
sarcina CE (protecția consumatorului, sănătate, energie etc.), în condițiile în care Tratatul de la Roma
prevedea 4 politic comune: politica agricola comuna, politica comerciala comuna, politica în mediul
transporturilor și politica în domeniul pescuitului.
Astfel, actul unic european introduce politica de mediu, pentru reglementarea căreia se prevede
obligativitatea respectării principiului subsidiarității, alături de o serie de masuri pentru realizarea
pieței interne.
Tratatul de la Maastricht, care ridica principiul subsidiarității la nivel de principiu constituțional
general, introduce, de asemenea, noi domenii privind educația, cultura și cetățenia europeana. În
1997 Tratatul de la Amsterdam include politica sociala, dreptul consumatorilor, sănătatea și politica
de apărare. Prin același tratat s-a anexat și Protocolul 2 privind subsidiaritatea și proporționalitatea.
În prezent, Art. 1 / TUE prevede faptul ca „înaltele părți contractante” s-au asociat într-o uniune
căreia i-au atribuit competente pentru realizarea obiectivelor comune. Art. 5 din TUE definește
principiul atribuirii de competente, potrivit căruia UE exercita acele competente care sunt atribuite
prin tratate, iar în situația în care, pentru anumite domenii de acțiune, tratatele nu prevăd
competenta UE, aceasta revine statelor membre.
Art. 5 precizează în mod clar regulile care guvernează atribuirea și delimitarea de competente,
pentru ca Art. 2 - 6 / TFUE sa prevadă în mod clar domenii de acțiune și competentele specifice
fiecăruia, care aparțin fie UE, fie statelor membre. Anterior, întinderea și delimitarea competentelor
UE și ale statelor rezulta din tratat prin prisma îndeplinirii obiectivelor UE și, în mod firesc, din
jurisprudența CJUE. Așadar, Tratatul de la Lisabona nu precizează o lista de competente negative,
adică domenii în care dreptul UE nu poate interveni niciodată, ci stabilește o serie de competente și
enumera domeniile de acțiune specifice fiecărui tip de competenta.

TFUE cuprinde 3 tipuri de competenta (definite în Art. 2):

 Competenta exclusiva a UE - în cazul în care tratatele atribuie UE competenta exclusiva intr-
un domeniu determinat, numai UE poate legifera și adopta acte juridice obligatorii, statele membre
putând adopta astfel de acte numai în cazul în care sunt obligate de Uniune sau pentru punerea în
aplicare a actelor acesteia.
 Competenta partajata - în cazul în care tratatele atribuie UE o competenta partajata cu
statele membre intr-un domeniu determinat, UE și statele membre pot legifera și adopta acte
juridice obligatorii în acest domeniu. Statele își exercita competenta în măsura în care UE nu și-a
exercitat-o sau a hotărât sa nu exercite
8
 Competenta UE de a desfășura acțiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acțiunii statelor
membre - statele au competenta de a adopta anumite masuri în domenii care nu aparțin
competentei exclusive sau partajate a UE, aici apar așa-zisele competente complementare.
 Competențe de coordonare - statele membre își coordonează politicile economice și de
ocupare a fotei de munca fata de care UE dispune de competenta în definirea liniilor directoare.

Art. 2 / TFUE stabilește o serie de competente ale UE în domenii care au o importanta majora pentru
statele membre:
- UE este competenta sa definească și sa pună în aplicare o politica externa și de securitate comuna,
- UE este competenta sa definească o politica de apărare comuna,
- Întinderea și condițiile exercitării competentelor UE sunt stabilite prin dispoziții referitoare la fiecare
domeniu de acțiune repartizat unui anumit tip de competenta.

1. COMPETENTELE EXCLUSIVE
Art. 3 / TFUE precizează o lista exhaustiva a competentelor exclusive, enumerând următoarele
domenii:
a. Uniunea vamala
b. Stabilirea normelor privind concurenta necesara funcționalității pieței interne
c. Politica monetara (pentru euro)
d. Conservarea resurselor biologice ale marii în cadrul politicii comune privind pescuitul
e. Politica comerciala comuna
f. Încheierea unui acord internațional în cazul în care aceasta încheiere:
i. este prevăzută de un act legislativ al Uniunii (Art. 189 / TFUE),
ii. este necesara pentru a permite UE sa își exercite competenta interna,
iii.ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a
acestora.
Aceste competente sunt exercitate atât la nivel intern, cat și la nivel extern, unele dintre acestea
ridicând probleme de definire, astfel:
o Precizarea competentei în materie de Uniune la nivel intercomunitar nu era necesara, având
în vedere existenta obligației de abținere a statelor membre în domeniul stabilirii taxelor vamale. În
ceea ce privește aspectul extern al Uniunii vamale, adoptarea tarifului vamal comun este deja
prevăzută și absorbita de politica comerciala comuna.
o În cadrul politicii comunitare, trebuie avuta în vedere procedura din Art. 20 (1) / TUE, care
consacra cooperarea consolidata ce poate fi stabilita intre anumite state în domeniile care nu
aparțin competentei exclusive a UE.

9
CURSUL 5
Art. 3 (2) / TFUE conține o prevedere noua care stabilește competenta exclusiva a UE în domeniul
încheierii unui acord internațional în cazurile strict prevăzute de Tratat. Aceasta prevedere
reglementează competentele exclusive, implicite externe.
Se considera, astfel, ca exista 3 situații în cazul cărora UE se bucura de competente externe
implicite.
Cazurile de competenta externa implicita:
1. Codificarea Principiului OMC (Organizația Mondiala a Comerțului), conform căruia, după
cum este prevăzut în avizul Curții de Justiție a Comunităților Europene 1/1994, pot fi create
competente externe atunci „când comunitatea a adoptat în actele sale legislative interne
prevederi referitoare la tratamentul naționalilor tarilor terțe sau a acordat expres instituțiilor
competenta de a negocia cu tari terțe.”
2. Acordarea UE a unei competente externe exclusive atunci când un acord internațional este
necesar pentru ca UE sa își poată exercita competenta sa interna, conform avizului CJCE
1/1976.
3. UE se bucura de o competenta externa exclusiva în măsura în care un acord al UE poate
afecta reguli comune sau poate afecta aplicabilitatea lor. Se încearcă codificarea doctrinei
„ERTA (AETR)” - CJCE 23/1970, care a acordat UE competenta exclusiva paralela în măsura
în care un acord încheiat de un stat membru ar fi afectat legislația UE sau aplicabilitatea
acesteia.
Tratatul de la Lisabona contribuie la extinderea exclusivității Uniunii în materie de competenta, ceea
ce face greu de imaginat o competenta partajata în sfera relațiilor externe.

2. COMPETENTELE PARTAJATE
Art. 2 (2) / TFUE precizează ca în cazul în care Tratatele atribuie UE o competenta partajata cu statele
membre, intr-un domeniu determinat, UE și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii
din punct de vedere juridic. Statele membre își exercita competenta în măsura în care UE nu și-a
exercitat competenta / când UE a încetat sa exercite aceste competente.
Art. 4 / TFUE menționează ca aceasta competenta a UE este partajata cu statele membre în cazul în
care Tratatele ii atribuie o competenta care nu se refera la domeniile menționate la Art. 3
(Competente exclusive) sau la Art. 6 (Competente complementare). Se poate observa ca aceasta
categorie de competente devenit foarte importanta în contextul Tratatului de reforma, deoarece
aceste competente partajate se exercita în ansamblul domeniilor în care UE și statele membre pot
adopta acte juridice obligatorii.
Din definiția prevăzută de Art. 2 (2) / TFUE rezulta ca UE este cea care își exercita prima
competentele, iar caracterul reversibil al transferului de competente definește distincția dintre
competente exclusive ale UE și competente partajate cu statele membre.
Declarația 18 precizează modul în care statele membre au înțeles sa se realizeze delimitarea de
competente intre UE și statele membre. Declarația subliniază, din nou, prevederea din Tratat
conform căreia orice competenta care nu a fost atribuita UE prin Tratate aparține statelor membre.

10
În declarație, statele membre au înțeles sa precizeze în mod clar situația în care acestea își exercita
competenta în cazul competentelor partajate; Astfel, aceasta situație poate sa apară atunci când
instituțiile UE hotărăsc sa abroge un act legislativ, în special pentru a garanta mai buna respectare
în mod constant a principiilor subsidiarității și proporționalității. De asemenea, în aceeași declarație,
statele membre reiterează faptul ca, printr-o revizuire a tratatelor, reprezentanții guvernelor
statelor membre pot decide sa modifice tratatele în vederea extinderii sau reducerii competentelor
atribuite Uniunii.

Domeniile de competenta partajata sunt următoarele:

a. Piața interna
b. Politica sociala pentru aspectele prevăzute în TFUE
c. Coeziunea economică, sociala și teritoriala
d. Agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale marii (intra în
competenta exclusiva)
e. Mediul
f. Protecția consumatorului
g. Transporturile
h. Rețelele trans-europene
i. Energia
j. Spațiul de securitate, libertate și justiție (politici privind controlul frontierelor, dreptul de azil
și imigrarea, cooperarea judiciara în materie penala, civila și polițienească)
k. Obiective comune de securitate în materie de sănătate publica pentru aspectele definite în
TFUE.
În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului, UE dispune de competenta pentru a
desfășura acțiuni și pentru definirea și punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei
competente sa poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-și exercita propria
competenta. Același tip de competenta partajata speciala este întâlnit și în domeniul cooperării
pentru dezvoltare și al ajutorului umanitar în cadrul cărora UE dispune de competenta pentru a
întreprinde acțiuni și pentru a aduce o politica comuna.
Competenta partajata presupune ca atât UE cat și statele membre pot adopta masuri legislative în
domeniile respective de acțiune, competenta partajata devenind, prin Tratatul de la Lisabona,
regula în materie de competente.
Cu privire la modul de exercitare a competentei, Art. 2 (2) / TFUE face precizările necesare în sensul
ca statele membre și UE nu pot legifera în același timp. Declarația 18 aduce clarificări suplimentare
care stabilește modul de exercitare a competentelor intre UE și statele membre cu respectarea
principiilor atribuirii de competenta și al subsidiarității. Totodată, Protocolul 25 privind exercitarea
competentelor partajate prevede în mod clar ca în cazul în care UE desfășoară o acțiune intr-un
anumit domeniu, domeniul de aplicare al exercitării competentelor sale include acele elemente care
sunt reglementate de respectivul act al UE și, prin urmare, nu include întreg domeniul.
În doctrina, se analizează noțiunile de competenta partajata și competenta concurenta. TFUE
folosește termenul de competenta partajata care ar putea arata o tendința evolutiva către
„Federalismul dualist” în domeniul legislativ.

11
În cazul în care competentele partajate se vor transforma în competente concurente se va pune în
discuție natura principiului priorității; Astfel, în măsura în care UE exercita competentele sale
partajate, statele membre ar pierde propria putere de a legifera. Însă, din interpretarea celorlalte
prevederi din tratat, aceasta perspectiva pare a nu se putea realiza în condițiile în care TFUE
precizează doar pierderea de către statele membre a dreptului de a exercita competenta partajata
respectiva. Declarația 17 vine sa confirme cele menționate anterior.
UE și statele membre își vor coordona politicile privind cooperarea în domeniul dezvoltării și se vor
consulta cu privire la programele de ajutor umanitar.

Competentele partajate trebuie analizate în strânsă legătura cu cele de sprijinire, completare și

coordonare de către UE a acțiunii statelor membre în condițiile în care, în anumite domenii ar apărea
o aplicare a ambelor tipuri de competente. Astfel, politica sociala, (Art. 156 / TFUE), sănătatea
publica (Art. 168) și cercetarea (Art. 181) intra în metoda deschisa de coordonare
interguvernamentala. Aceasta metoda se aplica, de asemenea, în afara domeniilor competentei
partajate, în ceea ce privește ocuparea forței de munca (Art. 149) și industria (Art. 173).
Rezulta ca în anumite domenii de acțiune este necesara o interpretare stricta a prevederilor din
Tratate, astfel încât sa se identifice competenta UE adecvata obiectivului urmărit pentru a nu se
aduce atingere atribuirii și delimitării de competente intre UE și statele membre așa cum au fost
stabilite prin Tratate.

CURSUL 6
3. COMPETENTE DE COORDONARE
SEDIUL MATERIEI: Art. 2 (3) și Art. 5 / TFUE, denumite astfel în doctrina.
Aceste competente nu reprezintă nici competente exclusive, nici partajate. Sunt acele competente
definite prin sprijinire, coordonare și completare - Art. 2 (5) și Art. 6 / TFUE.
Se pot adopta la nivelul Uniunii anumite masuri care pot fi armonizate la nivel limitat. Competenta
de coordonare se extinde asupra 3 domenii, enumerate exhaustiv:
 Politici economice - UE, prin intermediul Consiliului, adopta masuri și, în special, orientările
generale ale acestor politici. Statele membre a căror moneda este euro sunt supuse unor dispoziții
speciale.
 Politici de ocupare a forței de munca - Uniunea poate sa ia masuri pentru a asigura
coordonarea politicilor de ocupare a forței de munca ale statelor membre și, în special, prin
definirea orientărilor acestor politici.
Pana aici, TFUE are caracter imperativ.
 Politici sociale - UE poate adopta inițiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale
ale statelor membre. Politica sociala este în competenta partajata a UE. Acest text are caracter
facultativ.

12
Statele membre pot sa coordoneze politicile economice și de ocupare a forței de munca în
conformitate cu TFUE, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competenta. Statele nu sunt
obligate sa își armonizeze politicile, UE putând doar sa le definească.

UE poate lua acțiunile definite la Art. 2 (5) în 7 domenii, enumerate limitativ:

- Protecția și îmbunătățirea sănătății umane
- Industrie
- Cultura
- Turism
- Educație, formare profesionala, tineret și sport
- Protecție civila
- Cooperare administrativa
Acțiunile UE nu înlocuiesc competenta statelor membre în aceste domenii. Este exclusa expres
posibilitatea de armonizare în aceste domenii. Nu este permisa adoptarea unor acte juridice cu forța
obligatorie (eventual se pot adopta recomandări) care sa armonizeze actele cu putere de lege sau
normele administrative ale statelor membre.

În ceea ce privește competenta de cooperare, UE are posibilitatea de a defini și de a pune în aplicare

o politica de securitate și apărare comuna, iar în TFUE UE are competenta de a defini treptat o
asemenea politica.
Competentele de coordonare pot fi explicite, prevăzute în Tratat; implicite, creații jurisprudențiale.

Competenta subsidiara - Art. 352 / TFUE - Clauza pasarela (sau izvor de competente). Acest articol
acoperă anumite lacune în Tratate, prin care statele membre oferă Uniunii anumite competente
funcționale. În cazul în care o acțiuni a UE se dovedește necesara în cadrul politicilor definite în
Tratat, pentru a atinge unul din obiectivele menționate în Tratate, fără ca statele membre sa fi
prevăzut atribuțiile necesare în acest sens, Consiliul adopta masurile corespunzătoare. Consiliul
acționează singur, dar hotărăște în unanimitate la propunerea Comisiei și cu aprobarea
Parlamentului European.
! - Nu se pot adopta masuri de armonizare în baza Art. 352, doar daca Tratatele exclud o astfel de
armonizare. Daca se tine cont de principiul subsidiarității, Comisia trebuie sa trimită în continuare
Parlamentelor naționale proiectul de act legislativ. Parlamentele verifica aplicarea acestui articol.

ACȚIUNEA ÎN ANULARE
SEDIUL MATERIEI: Art. 263 și Art. 264 / TFUE.
Obiectul acțiunii în anulare este reprezentat de desființarea actelor juridice ale Uniunii Europene
considerate nelegale. Textul enumeră ce acte a căror anulare se poate cere: acte legislative, acte ale
Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Central Europene, acte ale Consiliului și Parlamentului
European, actele organelor, oficiilor și agențiilor UE menite să producă efecte față de terți.

13
Astfel, nu pot fi atacate Tratatele (statele membre le pot modifica, nu le pot anula), recomandări,
avize cu caracter neobligatoriu / facultative, acorduri externe, actele Curții de Conturi, actele
statelor membre, declarația unui purtător de cuvânt etc.
Prin „terți” ne referim la sensul larg al noțiunii, nu doar la statele ce nu sunt membre ale Uniunii.
Calitatea procesuală activă (cine poate sesiza curtea) se regăsește în Tratat în 3 tipuri de reclamanți:
- Privilegiați: statele membre, Parlamentul European, Consiliul, Comisia;
- Semi-privilegiați: Curtea de Conturi, Banca Central Europeană, Comitetul Regiunilor; pot
introduce doar acțiuni ce urmăresc salvgardarea prerogativelor lor; trebuie să aibă un interes
constând în a-și apăra atribuțiile; dacă actul contestat nu are nicio legătură cu acești subiecți, se
respinge acțiunea pentru că reclamantul nu are calitatea procesuală să introducă acțiunea;
- Neprivilegiați: particularii, persoane fizice / juridice; nu trebuie să fie neapărat resortisanți;
trebuie demonstrat faptul că au un interes; se consideră că au interes dacă pot proba că se află în
următoarele situații:
o Actul îi privește direct și individual (ex: Microsoft a primit o sancțiune în forma deciziei pentru
încălcarea unei norme de concurență),
o Actul îi este adresat (ex: o societate X transnațională poluează foarte mult, iar un act
legislativ spune că societatea X trebuie să ia anumite măsuri),
o Actul îl privește direct și nu presupune măsuri de executare; tratatul de Lisabona lărgește
sfera persoanelor care pot ataca acte.
Când vor să atace acte de constituire ale organelor, oficiilor și agențiilor europene, este posibil să
fie nevoie să respecte norme suplimentare de procedură impuse chiar prin acele acte constitutive.
Nu pot cere anularea actelor menționate decât dacă produc efecte juridice față de ei.
! - În lipsa calității procesuale active, acțiunea este respinsă.

Calitatea procesuală pasivă (pe cine chemi în judecată) o are instituția care a adoptat sau emis actul
respectiv. Această calitate o au instituțiile prevăzute anterior: Parlamentul și Consiliul, Consiliul,
Comisia, BCE, organe, oficii, agenții etc.
Motivele pentru care se poate introduce o acțiune sunt enumerate limitative de Tratat, însă acoperă
o plajă foarte largă de situații:
 Competența;
 Încălcarea unor norme fundamentale de procedură;
 Încălcarea Tratatelor și a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora;
 Abuzul de putere - atunci când se acționează în alt scop decât cel pentru care a fost oferită
o anumită prerogativă; exercitarea unor atribuții cu rea-credință.
Termenul de introducere a acțiunii în anulare este de 2 luni de la publicare (regulamente) /
notificare (directive și decizii) sau, în lipsă, de la data la care reclamantul ia cunoștință de actul
respectiv. Ca și efecte, Curtea declară actul nul și neavenit. Hotărârea Curții are efect retroactiv, dar
Curtea poate să limiteze efectele în timp ale hotărârii și să stabilească ce efecte produse de actul
respectiv trebuie considerate irevocabile. Hotărârea produce efecte erga omnes și au autoritate de
lucru judecat.

14
CURSUL 7 TRIMITERILE PRELIMINARE
În doctrina se considera ca trimiterile preliminare reprezintă o creație jurisprudențială care plasează
judecătorul național în relație directa cu judecătorul de la Luxemburg în cadrul unui mecanism
prevăzut în mod clar de Tratat și care a cunoscut o bogata utilizare de-a lungul construcției UE.
Prin acest mecanism s-a manifestat în mod deplin rolul CJUE de instanța unica în ceea ce privește
interpretarea și aplicarea dreptului UE, hotărârile pronunțate constituind, de-a lungul timpului,
adevărate temelii ale dreptului UE, având în vedere caracterul obligatoriu al hotărârilor pronunțate
de Curte.
După cum se poate observa, trimiterile preliminare nu se înscriu în rândurile acțiunilor directe, fapt
evidențiat și de formularea din Art. 19 (3) lit. b / TUE care prevede ca Instanța de la Luxemburg
hotărăște cu titlu preliminar la solicitarea instanțelor naționale cu privire la interpretarea dreptului
UE sau la validitatea actelor adoptate de instituții.

Art. 267 / TFUE descrie procedura trimiterilor preliminare, care se completează cu dispozițiile
Protocolului 3 și ale Regulamentului de procedura al CJUE.
Procedura hotărârii preliminare:
În cursul unui litigiu aflat pe rolul unui organ cu atribuții jurisdicționale dintr-un stat membru, ca
urmare a sesizării formulate de către organul jurisdicțional, CJUE pronunța o hotărâre preliminara
obligatorie pentru organul jurisdicțional de trimitere prin care se pronunța cu privire la interpretarea
dreptului UE sau asupra validității actelor adoptate de instituțiile UE care este necesara organului
jurisdicțional pentru soluționarea litigiului.
Rezulta ca trimiterile preliminare au un rol important în dezvoltarea dreptului UE, fiind un mecanism
similar cu cel al excepțiilor de neconstituționalitate din anumite state membre.

Potrivit Tratatului, CJUE este competenta sa se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la

 Interpretarea tratatelor
 Validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile, agențiile UE.
! - Potrivit TFUE, trimiterile preliminare pot fi formulate numai de către instanțele naționale în cadrul
unui litigiu pe rol. Astfel:
- În cazul în care o asemenea chestiune se invoca în fata unei instanțe dintr-un stat membru,
aceasta instanța poate, în cazul în care apreciază ca o decizie în aceasta privința ii este necesara
pentru a pronunța o hotărâre, sa ceara curții sa se pronunțe.
- În cazul în care o asemenea chestiune se invoca într-o cauza pe rol, în fata unei instanțe naționale
ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei cai de atac în dreptul intern, aceasta instanța este obligata
sa sesizeze CJUE.
Rezulta din aceste prevederi ca trimiterile preliminare au caracterul unui incident procedural care
survine în cursul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe naționale.
Formularea trimiterile preliminare de către instanța națională se poate realiza numai de către
aceasta, din proprie inițiativă sau la cererea părților.

15
În cazul formulării unei trimiteri preliminare, litigiul la nivel național se suspenda în conformitate
cu normele naționale specifice de procedura. Aceste acțiuni pot fi introduse numai de o instanța
dintr-un stat membru, în acest caz, termenul de „instanța” constituind o noțiune autonoma la
nivelul DUE, CJUE fiind cea care a statuat de-a lungul timpului caracteristicile unei asemenea
instanțe.
Aceste caracteristici, care rezulta din jurisprudența CJUE sunt:
o Instanța de trimitere trebuie sa aparțină unui stat membru
o Instanța trebuie sa fie instituită prin lege
o Instanța sa aibă caracter permanent
o Instanța sa aplice regulile de drept
o Instanța trebuie sa aibă caracter independent
o Instanța trebuie sa pronunțe hotărâri / decizii cu caracter obligatoriu
o Instanța trebuie sa aplica o procedura obligatorie
o Instanța trebuie sa pronunțe o hotărâre cu caracter jurisdicțional (nu caracter administrativ)
CJUE verifica, în momentul în care se pronunța asupra unei asemenea trimiteri îndeplinirea acestor
cerințe de către instanța, organul care a formulat-o.
În recomandările elaborate de CJUE cu privire la formularea trimiterilor preliminare, CJUE a precizat
în mod clar aspecte privind momentul formulării trimiterii privind trăsăturile instanței, modul de
redactare a trimiterilor preliminare și efectele trimiterii preliminare.

Din formularea Art. 267 / TFUE reiese ca inițiativa formulării unei cereri pentru pronunțarea unei
hotărâri preliminare aparține uneia dintre părțile la proces (inclusiv procurorului sau instanței). Art.
267 nu conferă un drept părților din litigiu de a sesiza CJUE cu o cerere preliminara, ci numai dreptul
de a solicita instanței naționale, investite cu soluționarea litigiului sa sesizeze CJUE.
Existenta unui litigiu pe rolul instanței naționale reprezintă premisa folosirii procedurii preliminare;
În doctrina se arata ca litigiul trebuie sa fie autentic și nu creat artificial (C 104/1979 Foglia). În acest
sens, instanța națională poate sa trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare
numai atunci când apreciază ca dezlegarea întrebărilor, cu privire la interpretarea și validitatea DUE
aplicabil în speță, este necesara pentru soluționarea litigiului cu care a fost sesizata.
În jurisprudența sa, CJUE a arătat ca instanța națională de trimitere este cea care decide daca
chestiunea de drept a UE este pertinenta în cauza. Competenta finala aparține CJUE și nu unei
instanțe naționale, Curtea rezervandu-și competenta de a analiza pertinenta întrebărilor ca element
de verificare a propriei competente de soluționare a cererii.

În ceea ce privește procedura trimiterilor preliminare, se aplica regulamentul de procedura,

precum și Protocolul 3. Art. 267 / TFUE nu prevede nicio referire cu privire la termenul de soluționare
a unor trimiteri preliminare, însă prevede ca în situația în care o asemenea chestiune se invoca într-
o cauza pendinte în fata unei instanțe, privind o persoana supusa unei masuri privative de libertate,
Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.

16
Protocolul 3 prevede ca regulamentul de procedura al Curții poate reglementa o procedura
accelerata și o procedura de urgenta aplicabila trimiterilor preliminare referitoare la spațiul de
libertate, securitate și justiție. Astfel, pentru depunerea memoriilor și a observațiilor scrise,
respectivele proceduri pot prevedea un termen mai scurt decât cel prevăzut în mod obișnuit,
precum și absenta concluziilor avocatului general.
Procedura de urgenta poate prevedea, în plus, limitarea părților și a altor persoane interesate,
autorizate sa depună memorii sau observații scrise și, în cazuri de extrema urgenta, omiterea fazei
scrise a procesului.

În ceea ce privește obiectul propriu-zis al trimiterilor preliminare, Art. 267 precizează ca trimiterile
preliminare trebuie sa vizeze interpretarea tratatelor și validitatea și interpretarea actelor adoptate
de instituțiile, organele și oficiile UE. Categoria de Tratate cuprinde TUE, TFUE, CEEA, Anexele și
Protocoalele atașate, Tratatele de aderare. În ceea ce privește actele adoptate de instituțiile,
organele, oficiile și agențiile UE sunt actele obligatorii, unele dintre acestea nu se înscriu în categoria
actelor legislative, însă, fiind acte care produc efect juridic fata de terți.

CURSUL 8 + 9
Conform regulilor de procedură, în cadrul trimiterilor preliminare, aceasta se va pronunța fie printr-
o hotărâre, fie printr-o ordonanța motivata, conform regulamentul CJUE.
Curtea pronunța o ordonanța motivata în următoarea situație:
1. Atunci când o întrebare formulata cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra
căreia Curtea s-a pronunțat deja,
2. Atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi dedus din jurisprudența,
3. Atunci când răspunsul formulat la o întrebare cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli;
Pronunțarea prin ordonanța are loc la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea
avocatului general.
Hotărârea pronunțată de curtea de justiție în baza unei trimiteri preliminare are caracter
obligatoriu pentru instanța care a formulat-o și, în anumite cazuri, are efect erga omnes.
Regulamentul de procedura al curții prevede posibilitatea ca instanțele naționale sa aprecieze daca
sunt suficient de lămurite de o decizie preliminara sau daca este necesar sa sesizeze din nou CJUE.
În recomandările sale către instanțele naționale cu privire la efectuarea trimiterilor preliminare, se
precizează ca Instanța de la Luxemburg va comunica instanței de trimitere decizia sa și se recomanda
ca aceasta instanța sa informeze curtea cu privire la măsurile pe care le va lua ca urmare a acestei
decizii și sa ii comunice decizia finala pronunțată în cauza.
În concluzie, trimiterile preliminare au rolul de a asigura interpretarea unitara a dreptului uniunii
europene și de a asigura un dialog permanent intre judecătorul național și cel de la Luxemburg.

17
TEORIA ACTULUI CLAR
Obligativitatea formulării unei trimiteri preliminare de către o instanța naționala este înlăturată
atunci când CJUE s-a pronunțat anterior cu privire la interpretarea aceleiași norme de drept a UE,
când interpretarea normei de drept al UE este atât de evidentă încât nu mai necesita nicio
interpretare din partea CJUE.
Aceasta interpretare evidentă presupune, din partea judecătorului național, analizarea diferitelor
noțiuni lingvistice ale normei de drept a UE, luarea în considerare a noțiunilor autonome de drept
al UE precum și analizarea acestor norme în ansamblul DUE. Totodată, se recomanda ca judecătorul
național sa verifice modul în care instanțele naționale din alte state au realizat interpretarea
aceleiași norme de drept al Uniunii.
În cauza Dhahbi vs Italia 17120/09, CEDO a constatat ca Italia a încălcat Art. 6, 8 și 14 din Convenita
Drepturilor Omului, întrucât instanța naționala a nesocotit obligația de a motiva refuzul de a efectua
o trimitere preliminara la CJUE.
EXCEPȚIA DE ILEGALITATE
Art. 277 / TFUE - sub rezerva expirării termenului de introducere a unei acțiuni în anulare, în cazul
unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție
a Uniunii, orice parte se poate prevala de motivele invocate în cazul unei acțiuni în anulare pentru
a solicita CJUE inaplicabilitatea acestuia.
Așadar, se da posibilitatea introducerii unei excepții în cazul în care a expirat termenul pentru
introducerea unei acțiuni în anulare. Însă, Curtea nu poate pronunța anularea respectivului act care
trebuie sa aibă caracter general, ci doar poate declara inaplicabilitatea acestuia
Excepția de ilegalitate își are baza privind acțiunea în anulare prin intermediul căreia se realizează
controlul de legalitate al actelor adoptate la nivelul UE. Art. 277 - nu face nicio trimitere directa la
posibilitatea invocării unei astfel de excepții în cazul unei alte acțiuni directe precum cea a invocării
acțiunii în carenta.

ACȚIUNEA ÎN CARENȚĂ
Acțiunea în carență reprezintă una dintre acțiunile directe pe care un stat membru, o instituție sau
un particular o poate introduce în fata CJUE. Art. 265 / TFUE reglementează aceasta acțiune care
poate fi definita și ca o acțiune în constatarea abținerii instituțiilor agențiilor organelor Uniunii de a
acționa.
Obiectul acțiunii îl reprezintă constatarea de către CJUE a abținerii de a hotărî de către instituții,
organe, oficii și agenții ceea ce conduce la încălcarea prevederilor din tratat.

Așa cum rezulta din prevederile tratatului, aceasta acțiune poate fi introdusă împotriva:
 instituțiilor, respectiv Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia, Banca
Centrală Europeana,
 împotriva organelor, oficiilor și agențiilor,
 împotriva altor instituții care nu acționează.

18
Împotriva Curții de Conturi nu se poate introduce o acțiune în carenta pentru ca ea nu hotărăște în
fapt, ea doar constata. De asemenea, împotriva CJUE nu se poate introduce aceasta acțiune.

Subiectele cu calitate procesuala activa sunt:

 Statele membre
 Instituțiile Uniunii
 Orice persoana fizica și juridica
Nu au capacitate procesuala activa: agențiile, oficiile, organele.

Potrivit Art. 265, orice persoana fizica sau juridica poate sesiza curtea în legătura cu omisiunea unei
instituții, organ, oficiu sau unei agenții de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un Aviz.
Așadar, se poate observa ca particularii trebuie sa demonstreze și în cazul acestei acțiuni un interes
direct sau faptul ca actul care a fost omis a li se adresa ii privea în mod direct (trebuie demonstrata
o legătura directa intre obiectul actului emis a fi adoptat și particularul în cauza).
Din interpretarea Art. 3 din Tratat rezulta caracterul obligatoriu al actului care ar fi trebuit adresat
particularului.

PROCEDURA
Art. 265 TFUE - prevede pentru introducerea unei asemenea acțiuni 2 etape:
1. Etapa prealabila administrativă obligatorie - care presupune ca instituția, organul, oficiul
sau agenția sa fie solicitată în prealabil sa acționeze. Instituția, organul, oficiul sau agenția au la
dispoziție un termen de doua luni de la data solicitării pentru a răspunde la aceasta.
2. Etapa contencioasa - în termen de 2 luni de la expirarea termenului anterior de 2 luni
înăuntrul căruia subiectele de drept cu capacitate procesuala activa ar fi trebuit sa acționeze, se
poate Introduce acțiunea propriu-zisa în fata CJUE.

Hotărârea pronunțată în cadrul acțiunii în carenta

Art. 265 nu prevede în mod clar care sunt hotărârile pe care CJUE le poate pronunța în cazul unei
astfel de acțiuni. Din coroborarea art. 265 cu 266 rezulta ca instanța de la Luxemburg pronunța o
hotărâre cu efect declarativ prin care constata ca o instituție, un organ sau un oficiu s-a abținut sa
acționeze cu încălcarea tratatelor. În acest sens art. 266 prevede ca instituția, organul, oficiul, a cărei
acțiune a fost declarata contrara tratatelor este obligata sa ia masurile impuse de executarea
hotărârii CJUE. Aceasta obligație nu aduce atingere obligației care poate rezulta din aplicarea
răspunderii extracontractuale a UE.

Hotărârile CJUE au caracter obligatoriu însă nu pot tine locul actului care ar fi trebuit sa fie adoptat
de instituție organ sau agenție.

19
CURSUL 10
EFECTELE hotărârii
Acțiunea în carenta este o acțiune în constatarea lipsei de acțiune a instituțiilor, organelor, oficiilor
și agențiilor UE și, ca atare, hotărârea pe care o pronunță CJUE nu face altceva decât sa constate
aceasta lipsa de acțiune sau omisiune de a acționa din partea subiectelor de drept cu legitimitate
procesuala pasiva; așadar, hotărârea are un efect declarativ, Curtea de Justiție neimpunând
sancțiuni împotriva subiectelor de drept care nu au acționat. Ca orice hotărâre a Curții de Justiție a
UE, aceasta are efect obligatoriu și trebuie executata de către instituția, organul, oficiul, agenția
care, încălcând tratatul, s-a abținut sa hotărască.

În cazul în care subiectele de drept în cauza nu duc la îndeplinire hotărârea Curții, art. 266 / TFUE da
posibilitatea introducerii acțiunii în răspundere extracontractuală potrivit art. 340 / TFUE. În baza
acestei acțiunii, UE este obligata sa repare prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi
în exercițiul funcțiunilor lor.

ACȚIUNEA ÎN CONSTATARE
Statutul de tara membra a UE impune respectarea tuturor obligațiilor asumate prin Tratatul de
Aderare și prevăzute în tratatele UE și în celelalte acte de drept al UE. În mod firesc, nerespectarea
oricăreia dintre aceste obligații atrage sancționarea statului membru în cauza în situația în care,
după ce s-a constatat de către CJUE ca s-a realizat o încălcare a tratatelor.

După cum am analizat în cadrul principiului cooperării loiale, prevăzut de Art. 4 / TFUE, statele
membre și UE au obligația de a se respecta și ajuta reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg
din tratate; în plus, în baza aceluiași principiu, statele membre sunt obligate sa adopte orice măsură
pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezulta din actele
instituțiilor UE. Constituția României republicata prevede în art. 148 prioritatea sau aplicarea
prioritara a actelor de drept al UE în raport cu legislația națională.

Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor asumate prin tratate
constituie mecanismul jurisdicțional prin intermediul căruia Comisia sau oricare alt stat membru
poate solicita CJUE constatarea încălcării tratatelor de către un anumit stat membru cu respectarea
unei proceduri specifice, necontencioase prevăzute în art. 258, 259, 260 / TFUE.
Daca prin acțiunea în anulare sau acțiunea în carenta, CJUE se pronunță în cadrul unei acțiuni directe
cu privire la controlul legalității actelor adoptate la nivelul UE, respectiv cu privire la constatarea
omisiunii de a hotărî a unei instituții/agenții/organ/oficiu, prin prezenta acțiune, CJUE se pronunța
cu privire la respectarea dreptului UE de către statele membre atunci când pun în aplicare (sau omit
sa o facă) actele de drept al UE. Așadar, obiectul acțiunii vizează constatarea încălcării unei obligații
asumate prin tratate de către statele membre; Acestea fiind răspunzătoare pentru acțiunile,
inacțiunile ori omisiunile autorităților / organelor statului respectiv, chiar și în situația în care organul
de stat a cărui acțiune / inacțiune este la originea încălcării este o instituție independenta.

20
Obligația a cărei încălcare se constata de către judecătorul de la Luxemburg poate rezulta nu numai
din tratate, ci și din celelalte izvoare de drept al UE, inclusiv din jurisprudența CJUE, întrucât,
conform art. 4 / TUE, statele sunt obligate sa respecte atât tratatele, cat și actele instituțiilor UE.

Cauzele care pot declanșa procedura pentru constatarea încălcării obligațiilor din tratate de către
statele membre (nu este o enumerare limitativa):
1. Încălcarea obligației de cooperare loiala prevăzută de art. 4, (3) / TUE;
2. Încălcarea unei obligații pozitive de a asigura eficienta dreptului UE, obligație care se
circumscrie aceluiași principiu al cooperării loiale;
3. Încălcările generale și persistente ale dreptului UE; astfel, din practica, se constata ca statul
poate fi tras la răspundere chiar și atunci când normele juridice ale UE sunt aplicate, dar în mod
necorespunzător;
4. Acțiunile autorităților unui stat membru, în condițiile în care, după cum am menționat,
statele sunt răspunzătoare pentru acțiunile ori omisiunile organelor statale independente din punct
de vedere constituțional.

În acest sens, principalele tipuri de încălcări ale dreptului UE constau în:

a. Încălcarea obligației de notificare a actelor naționale de transpunere; potrivit art. 260 (3),
statele membre trebuie sa comunice Comisiei Europene masurile de transpunere a unei directive în
conformitate cu o procedura unitara stabilita la nivelul Comisiei Europene;
b. Neconformitatea/nerespectarea obligațiilor și aplicarea greșită, necorespunzătoare a
dreptului UE; în aceasta situație, statele membre au obligația de a aplica direct acolo unde este cazul
sau de a transpune actele de drept al UE și ulterior, de a asigura implementarea corecta a acestora;
potrivit jurisprudenței CJUE, libertatea unui stat membru de a decide cu privire la modul de
implementare nu îl exonerează de obligația de a transpune dispozițiile directivei prin norme interne
având caracter obligatoriu; simplele practici administrative care pot fi modificate prin natura lor
după bunul plac al administrației pot fi considerate ca reprezentând o neexecutare a obligației care
decurge din directiva. Respectarea și aplicarea unei directive revine autorităților statelor membre,
inclusiv instanțelor naționale care pot sa dispună în anumite situații repararea prejudiciului cauzat
de o alta autoritate a statului, ca urmare a netranspunerii sau transpunerii incorecte a unei directive.

Modalitățile de declanșare a procedurii pentru constatarea încălcării obligațiilor din tratate de

către statele membre:
În baza atribuțiilor prevăzute de art. 17 / TUE, Comisia este cea care asigura aplicarea tratatelor și a
masurilor adoptate de instituții în temeiul acestora, precum și cea care supraveghează aplicarea
dreptului UE sub controlul CJUE; astfel, Comisia reprezintă "gardianul tratatelor" și în aceasta
calitate este singura instituție care inițiază etapa necontencioasa a acțiunii, potrivit art. 258 / TFUE,
declanșare care se poate realiza ca urmare a sesizării unui resortisant din proprie inițiativă, precum
și ca urmare a sesizării din partea unui alt stat membru.

21
Astfel, modalitățile de declanșare a procedurii pot fi următoarele:
1. Comisia se autosesizează cu privire la încălcarea obligației statelor membre de a notifica
actele naționale de transpunere, în condițiile în care acest lucru se realizează prin intermediul
sistemului informatic de care Comisia dispune în vederea realizării notificării de către state;
2. Comisia poate derula propriile investigații prin intermediul cărora poate afla despre
eventualele încălcări ale dreptului UE.
Aceste surse de informare pot fi:
o Rapoartele anuale pe care statele membre trebuie sa le prezinte Comisiei în mod obligatoriu
cu privire la situația respectării actelor juridice adoptate la nivelul UE.

o Răspunsurile la întrebările adresate de către PE, Comisiei care, în anumite situații, privesc
cazuri individuale referitoare la transpunerea sau aplicarea directa a actelor juridice adoptate
la nivelul UE. De asemenea, PE poate transmite Comisiei spre soluționare petițiile pe care le
primește cu privire la aplicarea în statele membre a dreptului UE.

o Sesizările înaintate Comisiei de către orice persoana fizica / juridica ce au ca obiect orice
măsură sau practica a unui alt stat membru, incompatibila cu normele juridice ale UE. Sesizarea
poate fi făcută în orice limba oficiala a UE, este scutita de taxe și poate fi realizata sub forma
unui formular care poate fi accesat de către orice persoana interesata. Comisia este singura în
măsură sa aprecieze daca da sau nu curs unei astfel de sesizări; procedura cu privire la modul
de reacție a Comisiei în fata unei astfel de sesizări este clar precizata în dreptul UE.

o Potrivit art. 259, oricare dintre statele membre poate sesiza CJUE în cazul în care considera ca
un alt stat membru a încălcat obligațiile din tratate, numai după ce acesta a sesizat în prealabil
Comisia; conform prevederilor din tratate, lipsa emiterii avizului motivat de către Comisie nu
împiedică statul membru respectiv sa sesizeze în mod direct CJUE.

Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor asumate prin tratate
debutează cu o faza necontencioasa prealabila obligatorie, denumita Procedura de Infringement
în conformitate cu art. 258, 259 / TFUE; Comisia este cea care, în cadrul acestei proceduri, derulează
un dialog cu statul membru, prezumat a fi încălcat dreptul UE și, de asemenea, numai Comisia este
singura competenta sa declanșeze faza contencioasa în fata CJUE, cu excepția situației prevăzute de
art. 259 / TFUE.
În ceea ce privește subiectele cu legitimitate procesuala pasiva, este evident ca acestea pot fi numai
statele membre care și-au încălcat obligațiile asumate prin tratate.

22
 ROLUL CONCURENTEI PE PIAȚA INTERNA
Concurența este mecanismul de bază al economiei de piață, ce implică oferta (producători,
comercianți) și cererea (clienți intermediari, consumatori). Producătorii oferă mărfuri sau servicii pe
piață, în efortul de a corespunde cerințelor, cerințe care caută să realizeze cel mai corect echilibru
între calitate și preț pentru produsele pe care le solicită. Reacția cea mai eficientă are loc datorită
concurenței care se creează între ofertanți. Astfel, concurența îi face pe toți cei implicați să caute să
ajungă la o valoare de echilibru între calitate și preț, pentru a acoperi cererea la cel mai înalt grad
cu putință. De asemenea, obligă firmele să depună eforturi pentru a deveni competitive și eficiente
din punct de vedere economic.
Acest lucru duce la consolidarea componenței industriale și comerciale a UE, care poate astfel să se
confrunte cu concurența impusă de ceilalți agenți comerciali internaționali, iar firmele europene pot
să-și asigure o poziție de succes pe piața mondială.

Politica UE în domeniul concurenței este menită să asigure că nu există distorsiuni ale concurenței
pe piața internă, prin aplicarea unor norme similare tuturor societăților care își desfășoară
activitatea pe această piață. Titlul VII Capitolul 1 / TFUE stabilește fundamentele normelor
comunitare în materie de concurență. Comisia, în calitate de gardian al tratatelor este cea care are
competenta exclusiva în aplicarea normelor de concurenta la nivel european.

În cadrul Comisiei, competențele executive în domeniu îi revin în principal Direcției Generale (DG)
de Concurență. Aceasta intervine dacă deține dovezi ale încălcării normelor în materie de
concurență, iar deciziile sale pot fi contestate în fața CJUE. Acțiunile sale pot viza diferite tipuri de
activități anticoncurențiale, dacă acestea afectează comerțul transfrontalier.

DOMENII DE ACȚIUNE ALE POLITICILOR EUROPENE

Pe baza prevederilor TFUE și ale legislației secondare, politicile concurențiale se concentrează pe
patru domenii principale de acțiune:
 Eliminarea acordurilor restrictive ale concurenței și a abuzurilor de poziție dominantă (de
exemplu înțelegeri încheiate între întreprinderi concurente pentru a fixa anumite prețuri).
 Controlul fuziunii firmelor (de exemplu, o fuziune între două grupuri mari va duce la poziția
dominantă pe piață a acestora).
 Liberalizarea sectoarelor economice sub formă de monopol (de exemplu deschiderea pentru
concurență a sectorului de telecomunicații / servicii poștale)
 Monitorizarea subvențiilor acordate de către stat (de exemplu interzicerea acordării de
împrumuturi nerambursabile de către stat, menite să mențină în activitate firme deficitare fără
perspectivă de redresare).

Legea comunitară urmărește să protejeze piața internă și să stimuleze concurența în cadrul acestui
vast spațiu economic. Legea intră în acțiune doar atunci când comerțul dintre țările membre este
afectat de practicile respective.

23
 ACORDURILE ANTICONCURENȚIALE
A. Principiu
Anumite înțelegeri încheiate între firme prejudiciază concurența. Ex: o înțelegere încheiată privind
prețurile practicate de carteluri, în care firmele fixează nivelul prețurilor de comun acord, astfel încât
consumatorii nu pot beneficia de concurența dintre firmele producătoare pentru a obține prețuri
competitive. Pentru consumatorul final, rezultatul este creșterea prețurilor pe piață. Alte înțelegeri
au drept scop sau efect stabilirea altor condiții pentru funcționarea piețelor (Ex. firmele își pot aloca
anumite cote de producție sau își pot împărți piața între ele). În UE încheierea acestui tip de
înțelegeri este interzisă pentru că deformează concurența și prejudiciază diverșii operatori.

B. Cadrul legal
Înțelegerile restrictive ale concurenței sunt interzise prin Art. 101 / TFUE. Dacă o înțelegere respectă
condițiile următoare ea este declarată nulă:
1. Acordul s-a încheiat între întreprinderi;
2. Acordul conduce la restrângerea considerabilă a concurenței de pe piață, duce la fixarea
prețurilor de cumpărare sau de vânzare sau la impunerea altor condiții comerciale;
Poate limita producția, piețele, dezvoltarea tehnică, investițiile. De asemenea, poate duce la
împărțirea piețelor sau a surselor de furnizare între concurenți. În cele din urmă, poate impune
condiții discriminatorii firmelor care nu au încheiat înțelegerea respectivă, plasându-le într-o poziție
competițională dezavantajoasă. Se consideră că o înțelegere restrânge concurența dacă
interferează în mod deliberat cu variațiile normale ale pieței privind cererea și oferta.
Totuși, anumite înțelegeri pot încuraja concurența, pentru că promovează progresul tehnic sau
îmbunătățesc distribuția. Conform legilor comunitare, aceste înțelegeri pot face excepție de la
interdicție pentru că efectul lor final asupra pieței este benefic. Trei cerințe trebuie respectate
pentru ca o înțelegere să poată face excepție:
o Acordul îmbunătățește producția sau distribuția de bunuri sau promovează progresul
economic;
o Trebuie să permită consumatorilor intermediari sau finali să beneficieze substanțial de
avantajele rezultate;
o Concurența nu este eliminată pentru un procentaj substanțial al bunurilor sau serviciilor în
chestiune.

C. Aspecte procedurale
În vederea simplificării formalităților administrative pentru întreprinderi şi pentru a permite
Comisiei să ia masuri mai eficiente împotriva încălcărilor grave ale normelor de concurență, Comisia
a lansat un lung proces de reformă care a dus la publicarea Regulamentului (CE) 1/2003. Acest
regulament introduce trecerea de la un sistem de autorizare centralizată de către Comisie, pe baza
notificării prealabile, la un sistem juridic de exceptări pe categorii.

24
 El este bazat pe aplicarea descentralizată a normelor de concurență UE (firmele sunt cele care,
analizând-și comportamentul, trebuie sa prevină o încălcare a prevederilor Art. 101 –
responsabilizarea agenților economici) şi pe o consolidare a controlului a posteriori (Comisia se
sesizează din oficiu daca exista dovezi ca Art. 101 este încălcat, investighează și aplica amenzi daca
acuzațiile sunt confirmate). Agenții economici au la dispoziție jurisprudența ECJ și legislația
secundara publicata de Comisie pentru a determina care sunt tipurile de comportamente care risca
sa fie sancționate și care sunt cele exceptate.

ABUZUL DE POZIȚIE DOMINANTA

A. Principiu
Afacerile eficiente se desfășoară cu scopul de a cuceri piețele, până în punctul în care se pot stabili
poziții cu adevărat puternice. Deținerea unei poziții dominante nu este greșită în sine. Acesta este
rezultatul eficienței activității desfășurate de întreprinderi. Dacă însă întreprinderea își folosește
puterea acumulata pentru a împiedica concurența pe piața, aceasta este o practică anti-
concurențială, calificată ca abuz.
O întreprindere are o poziție dominantă când puterea sa economică îi permite să opereze pe piață
fără să țină cont de reacția concurenților săi, a consumatorilor intermediari și finali. Aceasta ar putea
desfășura acțiuni care pot prejudicia alți operatori ai pieței, de exemplu, prin practicarea de tarife
foarte ridicate la prețurile de vânzare sau de cumpărare, sau prin acordarea unor avantaje
discriminatorii anumitor clienți, pentru a le controla acțiunile. Aceste activități duc la practicarea
unor prețuri ridicate, la limitarea ofertei de bunuri și servicii și la practici comerciale inechitabile.

B. Cadrul legal
Articolul 102 / TFUE interzice firmelor să abuzeze de pozițiile lor dominante. Pentru ca articolul să
fie aplicabil, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
 Firma deține o poziție dominantă. În evaluarea puterii economice a unei firme, Comisia
Europeană ia în considerare cota ei de piață, alături de alți factori cum ar fi dacă pe piață mai există
concurenți credibili, dacă firma respectivă își are propria ei rețea de distribuție, dacă are acces
corespunzător la materii prime etc.
 Firma domină piața comună sau doar o parte importantă a pieței comune.
 Firma abuzează de poziția sa. Abuzul de poziție dominantă se manifestă atunci când, prin
comportamentul său, o firmă influențează structura sau gradul de concurență de pe piața
respectivă, chiar şi în situația în care un asemenea comportament este rezultatul anumitor legi.

Printre posibilele abuzuri de poziție dominantă se pot enumera:

1. faptul de a impune în mod direct sau indirect prețul sau alte condiții de tranzacție neechitabile;
2. limitarea producției sau a piețelor de desfacere în detrimentul consumatorului;
3. aplicarea, în raport cu anumiți parteneri, a unor condiții inegale, pentru prestații echivalente;
4. condiționarea încheierii unui contract, de către acceptarea unor prestații suplimentare, fără
legătură cu obiectul contractului.

25
! - Nu există nici o excepție în vigoare referitoare la abuzul de poziție dominantă.
Comisia Europeană poate emite o decizie care să interzică abuzul și să amendeze întreprinderile
care au comis aceste abuzuri. Regulamentul (EC) 1/2003 este aplicabil și în cazul abuzului de poziție
dominanta.
CONTROLUL CONCENTRĂRILOR ECONOMICE
A. Principiu
Concentrarea economică se referă la situația în care un număr redus de agenți economici dețin o
pondere ridicată a activității economice – exprimată prin totalul vânzărilor, activelor sau forței de
muncă utilizate, etc. – pe o anumită piață (mărimea indicatorilor respectivi caracterizează gradul de
concentrare economică la un moment dat).
Concentrările pot îmbrăca diferite forme, precum:
1. Fuziuni între doi sau mai mulți agenți economici;
2. Dobândirea controlului asupra altui agent economic sau asupra unei părți a acestuia, fie prin
participare la capital, fie prin cumpărarea de elemente de activ, printr-un contract sau prin alte
mijloace;
3. Crearea de entități economice comune (joint ventures); Atunci când noua entitate
economică comună este o nouă persoană juridică autonomă, operațiunea este o concentrare,
atunci când asocierea are ca efect coordonarea comportamentului concurențial între agenți
economici independenți, acțiunea se înscrie mai degrabă în cadrul controlului înțelegerilor
anticoncurențiale.
Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții
dominate, conduc sau pot conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a
concurenței pe piață.

B. Cadrul legal
Baza juridică privind controlul concentrărilor se află în Regulamentul 139/2004 privind
concentrările și fuziunile dintre agenți economici.
Pentru a putea fi implementate, concentrările trebuie notificate Comisiei, în vederea evaluării
compatibilității lor cu dispozițiile legale, din perspectiva efectelor generate pe piața pe care se
realizează concentrarea şi, eventual, pe piețele conexe.
În mod concret, Regulamentul oferă Comisiei dreptul de a examina concentrările înainte de
realizarea acestora astfel încât să poată fi examinată compatibilitatea cu piața internă în timp util.
Acest lucru implică două aspecte:
o se verifică dacă operația respectivă intră în câmpul de aplicare al reglementării, prin
determinarea pieței produsului şi a pieței geografice în cauză;
o se apreciază compatibilitatea între respectiva concentrare şi piața internă, folosindu-se
drept criteriu poziția dominantă (se verifică dacă această concentrare „creează sau întărește o
poziție dominantă având drept consecință faptul că s-a produs o limitare semnificativă a concurenței
în interiorul pieței interne).

26
Comisia emite decizii în ceea ce privește concentrările care au efecte la nivelul pieței interne. Pentru
a produce efecte la nivelul pieței interne, părțile implicate într-o concentrare trebuie sa
îndeplinească anumite condiții privind cifra de afaceri realizata la nivel global și european, cat și cota
de piața pe care o dețin în tarile UE.

LIBERALIZAREA
A. Principiu
În mod frecvent, monopolul a fost prezent în industriile de rețea - transport, energie și
telecomunicații. În aceste sectoare, trebuie să se facă distincție între infrastructură și serviciile
oferite prin intermediul acestei infrastructuri. În timp ce adesea este greu să se creeze o a doua
infrastructură, care poate concura cu prima, din motive de costuri ale investiților și ale eficienței
economice, este posibil să se creeze condiții de concurență în domeniul serviciilor oferite.
În consecință, Comisia Europeană a dezvoltat conceptul de separare a infrastructurii de activitățile
comerciale. Astfel, infrastructura devine numai mijlocul care face posibilă concurența, în timp ce
dreptul la proprietate exclusivă poate rămâne în vigoare.
În ceea ce privește infrastructura (de exemplu rețelele telefonice sau electrice), cei care dețin
monopolul trebuie să garanteze accesul terțelor părți care doresc să intre în procesul competițional
în ceea ce privește serviciile oferite prin intermediul acestor rețele.

Procesul de deschidere a acestor sectoare spre concurență antrenează un impact pozitiv atât pentru
utilizatorii intermediari cât și pentru consumatorii finali.

B. Cadrul legal
Comisia utilizează diferite metode pentru a aplica principiul deschiderii piețelor supuse
monopolului:
- Comisia Europeană verifică, aplicând prevederile art. 106 / TFUE dacă țările membre, atunci
când acordă drepturi speciale sau exclusive, respectă regulile privind concurența care sunt în vigoare
în spațiul european. Comisia Europeană se asigura că autoritățile publice, atunci când stabilesc
condițiile în care întreprinderile vor presta servicii de interes general, urmăresc ca acestea să nu
depășească limitele necesare prestării serviciilor respective.
- De asemenea, Comisia poate iniția procesul de deschidere a piețelor. În concordanță cu
condițiile existente, ea poate adopta o directivă a liberalizării europene sau poate propune
adoptarea unei astfel de directive de către Consiliu și Parlament. Țările membre vor include acest
obiectiv în legislațiile lor și îl vor aplica. În acest mod a inițiat UE deschiderea piețelor pentru
telecomunicații, transport, servicii poștale, gaze naturale și electricitate. Comisia Europeană verifică
dacă aceste obiective sunt realizate și poate acționa tarile membre în justiție daca nu e cazul.
- În final, Comisia verifică, în conformitate cu Art. 106 / TFUE, dacă antreprenorii respectă
întocmai regulile comunitare referitoare la concurență, atunci când autoritățile publice le conferă
posibilitatea de a presta servicii de interes economic general.

27
Comisia Europeană trebuie să țină cont de obiectivele specifice care sunt în sarcina fiecărei
întreprinderi. Aplicarea legilor concurenței nu trebuie să împiedice aducerea la îndeplinire a
obiectivelor respective.

AJUTORUL DE STAT
A. Cadrul legislativ
TFUE consacră acestei probleme în trei articole, de la 107 la 109.
Art. 87 - „Cu excepția derogărilor prevăzute prin prezentul tratat, sunt incompatibile cu piața interna,
toate ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma
îmbrăcată, în măsura în care afectează schimburile între țările membre sau amenință să altereze
concurența, favorizând anumite întreprinderi sau activități.”
Dispoziția vizează în egală măsură întreprinderile publice şi private.
Deoarece interzicerea absolută a ajutoarelor ar fi imposibilă, Art. 107 menționează trei situații în
care ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementările pieței comune, respectiv:
a. ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garanția nediscriminării
legate de originea produselor în cauză;
b. ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamități naturale sau evenimente
excepționale;
c. ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea țării (după
reunificarea acesteia).

De asemenea, al treilea paragraf menționează situațiile în care ajutoarele pot fi considerate drept
compatibile cu piața internă:
1. ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor sau unde nivelul de
viață este anormal de scăzut sau care se confruntă cu un șomaj ridicat;
2. ajutoarele menite să promoveze realizarea unui proiect important, de interes european
comun sau să remedieze grave perturbări ale economiei într-un stat membru;
3. ajutoarele pentru facilitarea dezvoltării anumitor activități sau anumitor regiuni economice,
atunci când nu alterează condițiile comerciale şi de concurență în UE;
4. ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, atunci când nu
alterează condițiile comerciale şi de concurență în UE.

B. Noțiunea de ajutor de stat

Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisie şi de CJUE într-un sens foarte larg, astfel
încât el include orice ajutor public, acordat de către autoritățile centrale, precum şi ajutoarele
acordate de autoritățile locale sau regionale. Mai mult, ajutorul poate proveni chiar de la organisme
private sau alte organisme asupra cărora statul, o instituție publică, o autoritate locală sau regională
exercită o influență puternică, direct sau indirect.

28
Există patru condiții cumulative în care o măsură sau tranzacție economică în care este implicat
statul poate fi considerată ca implicând ajutor de stat. Aceste condiții sunt:
 Să implice utilizarea resurselor statului;
 Să confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare;
 Să fie selectivă;
 Să distorsioneze sau să amenințe cu distorsionarea concurenței la nivelul statelor membre.

C. Interpretarea condițiilor privind ajutorul de stat

o Implică utilizarea resurselor statului - Forma sub care este acordat ajutorul (reduceri fiscale,
garanții la împrumuturi, livrări de bunuri sau servicii în condiții preferențiale, injecții de capital în
condiții discriminatorii în raport cu investițiile private) sau motivul acordării nu sunt relevante. Ceea
ce contează sunt efectele generate de acestea asupra concurenței de pe piață.
De fapt, distincția între „ajutorul acordat de stat” şi „ajutorul acordat din resursele statului” are rolul
de a face explicit faptul că nu numai ajutorul acordat de guvernul central, ci şi ajutorul acordat de
autoritățile de stat regionale şi locale, precum şi de organismele publice şi private ce acționează în
numele statului intră în sfera exclusivă de control a Comisiei.
În ceea ce privește forma efectivă în care ajutorul de stat este acordat, faptul că ajutorul de stat nu
se referă numai la cheltuielile directe făcute din buzunarul statului (adică subvențiile de la buget), ci
şi la transferurile indirecte de resurse ale statului (ceea ce atrage pierderi de venit pentru stat) ține
de jurisprudența general acceptată. Într-adevăr, o pierdere de venituri din impozitare este
considerată echivalentă cu consum de resurse ale statului, indiferent de nivelul, regional sau local,
la care este suportată pierderea.

Conferă un avantaj firmei/firmelor beneficiare - Interpretarea dată conceptului de „avantaj

conferit” s-a dovedit crucială în asigurarea unei sfere largi de cuprindere pentru reglementările
comunitare privind ajutorul de stat. Încă din primii ani ai aplicării reglementărilor din tratat
referitoare la ajutorul de stat, CJUE a definit noțiunea de ajutor de stat ca incluzând orice măsură,
indiferent de forma ei, ce reduce povara suportată în mod normal de o firmă, chiar dacă ea nu
reprezintă o subvenție directă în sensul strict al termenului, ci este echivalentă acesteia în virtutea
naturii şi efectelor ei. Mai mult, chiar şi măsurile fiscale care nu echivalează în ultimă instanță cu o
pierdere de venit pentru stat, precum amânările de plăți fiscale şi la bugetul asigurărilor sociale,
intră de asemenea în categoria ajutorului de stat în măsura în care facilitățile de acest tip conferă
firmelor beneficiare un avantaj prin aceea că le permite să utilizeze sume de bani care nu s- ar afla
altfel la dispoziția lor.

Este selectivă - Art. 107(1) / TFUE se aplică doar măsurilor care au o natură selectivă, adică acelora
care „favorizează anumite activități sau producerea anumitor bunuri”. Aplicarea criteriului
selectivității atrage după sine trasarea unei distincții între măsurile cu aplicabilitate generală, cu alte
cuvinte acele măsuri care se aplică tuturor firmelor şi sectoarelor fără deosebire, şi măsurile care
generează avantaje doar pentru anumite firme sau sectoare.

29
În multe situații, este extrem de dificila trasarea unei granițe clare între măsurile de sprijin generale
şi cele selective. Măsurile fiscale sunt, în plus, dificil de evaluat pe baza acestui criteriu şi din cauza
faptului că dreptul comunitar consideră că selectivitatea anumitor măsuri fiscale poate fi totuși
justificată prin „natura sau schema generală a sistemului” (asemenea măsuri nefiind acoperite de
reglementările UE privitoare la ajutorul de stat).

Afectează relațiile comerciale dintre statele membre - Intervențiile care implică ajutor de stat duc
la afectarea relațiilor comerciale dintre statele membre şi la distorsionarea concurenței. Cele două
condiții sunt organic dependente, deoarece, dacă acordarea unui ajutor duce la întărirea poziției
unui întreprinzător în raport cu alți întreprinzători care acționează în spațiul comunitar, cei care nu
au beneficiat de ajutor sunt discriminați şi afectați în mod negativ.

D. Proceduri
Comisia are obligația să vegheze asupra modului în care sunt respectate reglementările în domeniul
concurenței. Ea poate acționa din proprie inițiativă, în urma unei plângeri făcute de un stat
membru, în urma unei notificări a acordurilor realizate de către diferite firme sau urmare a
notificării ajutorului de stat.

Tratatul prevede că statele membre au obligația să informeze, în timp util, Comisia asupra
proiectelor care tind să instituie sau să modifice ajutoarele. Acest lucru se traduce în mod concret
prin notificarea prealabilă a proiectului. Comisia poate autoriza ajutorul, poate cere modificarea sau
suspendarea acestuia. În cazul în care Comisia consideră că un anumit tip de ajutor nu este
compatibil cu piața comună şi nici cu excepțiile acceptate, acesta cere statului membru să
comenteze acest lucru în cel mult o lună. Dacă justificările respective nu sunt convingătoare, Comisia
poate decide modificarea sau eliminarea ajutorului de stat respectiv, într-o perioadă determinată
(de regulă, două luni). În cazul în care statul membru nu se conformează deciziei până la termenul
stabilit, Comisia sau oricare alt stat membru afectat pot aduce cazul în fața CEJ.

Prin Regulamentul 800/2008, Comisia poate excepta anumite tipuri de ajutoare de stat, de tip
orizontal, de la obligația notificării, respectiv: ajutoarele pentru IMM-uri, pentru cercetare-
dezvoltare, protejarea mediului, ocuparea forței de muncă şi formare, ajutoare regionale, în
conformitate cu harta ajutoarelor regionale aprobată de Comisie.
De asemenea, Comisia poate decide că în cazul anumitor ajutoare care nu depășesc un anumit
plafon, notificarea către Comisie nu mai este necesară (regula „de minimis”). În plus, regulamentul
conține prevederi privind transparența şi controlul ajutoarelor, durata de validitate şi modul de
modificare a regulamentelor emise de Comisie.

30
CURSUL 11 PROCEDURA DE INFRINGEMENT
Reprezintă o acțiune în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor asumate
prin tratate. Cuprinde o faza necontencioasa denumita procedura de infringement și o faza
contencioasă propriu-zisa desfășurată în fata CJUE

Procedura de infringement reprezintă un dialog desfășurat intre Comisia Europeana și statul

membru în vederea punerii în aplicare de către stat a obligațiilor care ii revin. În prezent, aceasta
procedura se desfășoară în mod electronic prin intermediul sistemului creat de Comisia Europeana
denumit EU PILOT.
Presupune parcurgerea unor etape procedurale obligatorii înăuntrul cărora autoritățile din statul
membru trebuie sa duca la îndeplinire respectarea DUE. În acest sens, CJUE a statuat ca aceasta
procedura are drept scop sa dea posibilitatea statului membru pe de o parte de a-și remedia, corecta
sau îndrepta poziția fata de problema prezentata în fata CJUE și, pe de alta parte, de a-și prezenta
apărarea împotriva plângerilor Comisiei.

ETAPELE procedurii de infringement:

1. SCRISOAREA INFORMALA - în aceasta faza, Comisia transmite statului membru o scrisoare
informala prin care ii solicita detalii cu privire la presupusa încălcare a legislației. Rolul scrisorii este
și acela de a culege informații și de a evita eventuale neînțelegeri din partea Comisiei.

2. SCRISOAREA FORMALA - daca, în urma răspunsului primit din partea statului, Comisia își
menține punctul de vedere conform căruia statul este susceptibil de încălcarea DUE, aceasta trimite
o scrisoare formala prin care ii solicita statului sa își prezinte punctul de vedere cu privire la pretinsa
încălcare a DUE. Comisia informează statul membru cu privire la obiectul încălcării și transmite un
rezumat al obiecțiilor sale, precum și termenul stabilit pentru comunicarea observațiilor statului.

3. OBSERVAȚIILE STATULUI MEMBRU - prin intermediul acestor observații, statul membru

aduce la cunoștința Comisiei masurile pe care le-a adoptat în vederea conformării cu DUE. Statul
membru arata ce a făcut sau ce își propune sa facă în vederea îndeplinirii obligațiilor. În
jurisprudența sa, CJUE a arătat ca posibilitatea statului de a-și prezenta observațiile constituie o
garanție esențială ceruta de Tratat iar respectarea acestei garanții este, la rândul sau, o condiție a
legalității.

4. AVIZUL MOTIVAT - daca în urma răspunsului primit de la statul membru Comisia își menține
punctul de vedere conform căruia, în speța exista o încălcare clara a DUE, aceasta emite un aviz
motivat către statul membru în cauza. Trebuie sa facă referire numai la acele obiecții ale Comisiei,
aduse la cunoștința statului prin scrisoarea formala (identitate de obiect intre scrisoarea formala și
avizul motivat - C 522/89, Comisia V Romania), care trebuie sa conțină o expunere coerenta și
detaliata a motivelor care au determinat Comisia sa considere ca statul în cauza a încălcat o obligație
din Tratat și sa menționeze un termen rezonabil în care statul membru sa se conformeze DUE.

31
 5. RĂSPUNSUL STATULUI MEMBRU - TFUE nu prevede un termen înăuntrul căruia statul
membru trebuie sa se conformeze dreptului Uniunii. În practica, acesta este, în medie, un termen
de 2 luni; termenul de realizare a masurilor și de răspuns la cerințele Comisiei poate fi prelungit la
cererea statului membru interesat pe o perioada de cel mult 6 luni daca se impun masuri legislative
în acest sens - rar întâlnit. Acest răspuns trebuie sa conțină masurile de natura legislativa și/sau
administrativa întreprinse pentru a se conforma DUE.

FAZA CONTENCIOASA
Potrivit Art. 258 / TFUE, în situația în care statul nu se conformează Avizului motivat, în termenul
stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza CJUE - facultativ. Așadar, etapa contencioasa presupune
sesizarea CJUE de către Comisia Europeana după primirea răspunsului la avizul motivat sau, în cazul
neprimirii niciunui răspuns în termenul stabilit; de asemenea, sesizarea CJUE se poate realiza și de
către un alt stat membru - Art. 259 / TFUE.
Sesizarea CJUE trebuie sa aibă, la rândul ei, același obiect ca și Avizul motivat.

Conform Art. 260 / TFUE, în cazul în care CJUE constata ca statul membru a încălcat oricare din
obligațiile sale, acest stat este obligat sa ia masurile pe care le impune executarea hotărârii Curții.
În fata CJUE, statul membru are posibilitatea de a prezenta motivele pentru care nu s-a conformat
dreptului Uniunii; În multe situații, statele invoca motive legate de sistemul legislativ sau de
separarea puterilor în stat, motive care, însă, nu sunt acceptate de către CJUE. De asemenea, statele
pot invoca și faptul ca încălcarea DUE s-a realizat și de alte state membre, nici acest motiv nu este
acceptat de Curte.
În ceea ce privește executarea hotărârii Curții, se arata ca, în termen de o luna de la pronunțarea
acesteia, Comisia trimite statului membru o scrisoare prin care ii reamintește obligația de a lua
masurile necesare pentru a asigura respectarea legislației Uniunii și de a transmite în 3 luni masurile
luate sau care urmează a fi luate. Art. 260 (2) menționează ca, în cazul în care considera ca statul
membru în cauza nu a luat masurile pe care le impune executarea hotărârii Curții, Comisia poate
sesiza Curtea (iar) după ce a dat statului membru posibilitatea de a-și prezenta observațiile. Comisia
indica cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu cominatoriu pe care statul membru în
cauza trebuie sa le plătească și pe care îl considera adecvat situației.
Astfel, în cazul în care Curtea constata ca statul membru nu a respectat hotărârea sa, aceasta poate
impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (potrivit jurisprudenței
sale, CJUE a impus ambele tipuri de sancțiuni împreună).
În stabilirea acestor sume se tine cont de:
- gravitatea încălcării,
- durata acesteia,
- efectul ei asupra interesului public / privat,
- urgenta respectării DUE.

32
Art. 260 (3) / TFUE - În cazul în care Comisia sesizează Curtea cu respectarea procedurii de
infringement, considerând ca statul nu și-a îndeplinit obligația de a comunica masurile de
transpunere a unei directive, Comisia poate indica cuantumul sumei forfetare / penalității cu titlu
cominatoriu.

EFECTELE hotărârii CJUE

Hotărârea CJUE este declaratorie, stabilește numai existenta încălcării iar autorităților naționale le
revine sarcina de a adopta masurile necesare în vederea executării acestei hotărâri. Curtea nu are
competenta de a suspenda sau anula acțiunile statului care nu sunt conforme DUE și nici de a stabili
masuri concrete la care sa fie obligat statul parat. Hotărârea Curții obliga statul în cauza sa își
modifice legislația, adaptând-o în mod corespunzător masurilor dispuse și fără întârziere.
Nerespectarea unei astfel de hotărâri de către statul membru în cauza poate atrage pronunțarea
unei noi hotărâri de către CJUE prin care se pot dispune sancțiuni pecuniare împotriva statului.

ACȚIUNEA ÎN RĂSPUNDERE EXTRACONTRACTUALĂ A UE

Potrivit Art. 340 / TFUE, UE este obligata sa repare, în conformitate cu principiile generale comune
ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în
exercițiul funcțiunii lor. De asemenea, ținând cont de personalitatea care dispune, Banca Centrala
Europeana trebuie sa repare, în conformitate cu principiile generale comune statelor membre,
prejudiciile cauzate de acestea sau de agenții săi în exercitarea funcțiilor lor.
! - Art. 266 / TFUE - instituția, organul, oficiul sau agenția emitent/a a actului anulat sau a cărei/cărui
abținere a fost declarata contrara Tratatelor, este obligata sa ia masurile impuse de executarea
hotărârii CJUE.

Jurisprudența CJUE a statuat condițiile în care se angajează răspunderea pentru prejudiciile cauzate
prin acte ilegale adoptate la nivelul UE. De asemenea, Curtea a stabilit seturi diferite de condiții
pentru cazurile în care actul contestat are sau nu o natura discreționară. După cum se poate observa,
UE este responsabila atât în situațiile în care este vorba de acte legislative, precum și în situația în
care este vorba de acte nelegislative, adoptate la nivelul UE.
În stabilirea răspunderii extracontractuale trebuie avute în vedere următoarele:
 Conținutul actului,
 Prejudiciul cauza în baza acestui act,
 Legătura de cauzalitate dintre acestea.
În stabilirea prejudiciului, trebuie avut în vedere caracterul cert și/sau special creat reclamantului.
De asemenea, prejudiciul trebuie sa fie cuantificabil, astfel încât reclamantul sa poată beneficia de
despăgubiri. În ceea ce privește legătura de cauzalitate, CJUE a fost cea care a stabilit modul în care
trebuie evidențiată legătura dintre actele adoptate de instituțiile UE și prejudiciul creat
particularului;

33
În cazul în care reclamanții sunt persoane fizice / juridice, s-a arătat ca aceștia trebuie sa dovedească
nu numai ca acțiunea a cauzat pierderea suferita, ci și ca lanțul cauzalității nu a fost întrerupt de
statul membru sau de reclamant.
Răspunderea extracontractuală intervine nu numai când este vorba de acte adoptate de instituții,
dar și în situația în care acestea s-au abținut sa hotărască, cauzând un prejudiciu.
Potrivit Protocolului 3, Art. 46, acțiunile formulate împotriva UE în materie de răspundere
extracontractuală se prescriu după 5 ani de la producerea faptului care a stat la baza lor. Protocolul
prevede situațiile în care prescripția poate fi întreruptă.

RĂSPUNDEREA CONTRACTUALA A UE
Art. 340 / TFUE stabilește, de asemenea, faptul ca răspunderea contractuala a UE este guvernata de
legea aplicabila contractului respectiv. Pana în acest moment, nu s-a realizat un adevărat drept
contractual al UE, deși dezvoltarea competentelor acesteia ar impune acest lucru. Acelor contracte
încheiate de UE se poate specifică ca legea aplicabila contractului este DUE.

CURSUL 12 LIBERTĂȚI
Tratatul de la Roma (1958) a consacrat 4 politici comune:
o politica comuna în domeniul transporturilor,
o politica agricola comuna,
o politica comerciala comuna,
o politica comuna în domeniul pescuitului.
De asemenea, Tratatul a statuat ca obiectiv general realizarea pieței comune în interiorul
Comunității consacrate de la acea data (CEE) și a reglementat 4 libertăți fundamentale:
 Libera circulație a mărfurilor,
 Libera circulație a lucrătorilor (Libera circulație a persoanelor) - a fost garantata treptat,
extinzându-se de la categoria lucrătorilor la cetățenii statelor membre, membrilor de familii,
 Libera circulație a serviciilor,
 Libera circulație a capitalului.

LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Consacrarea acestei libertăți era strâns legata de crearea Uniunii Vamale intre statele membre, care
avea ca termen de finalizare anul 1968. Astfel, Uniunea Vamala reglementează, potrivit Art. 28 /
TFUE, ansamblul schimburilor de mărfuri și implica interzicerea intre statele membre a taxelor
vamale la import / export sau oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal
comun în relațiile cu tarile terțe.

! - Libera circulație a mărfurilor nu poate fi realizata decât în interiorul Uniunii Vamale constituita la
nivelul UE.

34
Libera circulație a mărfurilor reprezintă acel regim juridic în temeiul căruia mărfurile nu se
confrunta, la frontiere, cu nicio restricție reglementata de către un stat, atât în cazul importurilor
cat și în cazul exporturilor.
Uniunea Vamala vizează atât libera circulație a mărfurilor intre statele membre ale UE, cat și aspecte
care vizează politica comerciala comuna care, la rândul ei, reglementează relațiile comerciale dintre
statele membre și statele terțe.

MARFA - TFUE nu cuprinde nicio referire în acest sens, nici tratatele anterioare nu au făcut-o, astfel
încât a revenit CJUE sarcina de a defini aceasta noțiune; Astfel, în Hot. 7/1968, CJUE a definit marfa
ca fiind orice bun apreciabil în bani și susceptibil sa facă obiectul unei tranzacții comerciale. Astfel,
marfa poate reprezenta orice bun care traversează o frontiera în scopul unei tranzacții comerciale,
având o valoare economica.
Conform jurisprudenței CJUE, sunt considerate mărfuri următoarele categorii de bunuri:
1. Lucrările de arta
Curtea a considerat ca obiectele care reprezintă interes artistic, istoric sau arheologic, indiferent de
calitățile care le disting de alte mărfuri, împart cu acestea din urma caracteristica de a putea fi
valorificate în bani și de a putea face, astfel, obiectul unor tranzacții comerciale.
2. Monedele ieșite din circulație
Curtea a statuat ca asemenea monede nu pot fi considerate mijloace de plata, astfel încât, pot fi
definite drept mărfuri care intra sub incidenta articolelor relevante din Tratat.
3. Energia electrica
Curtea a considerat în Hot. C393/1992 ca energia electrica figurează ca marfa în nomenclatura
tarifara a comunității.
4. Deșeurile
Chiar și în cazurile în care acestea nu sunt reciclabile dar fac obiectul unei tranzacții comerciale (CJUE
a statuat ca libera circulație a mărfurilor se aplica și eliminării uleiurilor folosite).
5. Materiale și suporturile de sunet folosite în domeniul audio-vizualului
Trebuie precizat ca acestea sunt incluse în sfera de cuprindere a noțiunii de marfa, în timp ce
emisiunile, compozițiile muzicale și mesajele publicitare sunt incluse în categoria prestării de
servicii.
6. Importul de documente publicitare și bilete de loterie pentru a-i determina pe locuitorii unui
stat membru sa participe la o loterie organizata intr-un alt stat membru este legat de o activitate de
servicii și nu intra sub incidenta normelor privind libera circulație a mărfurilor.

Mărfurile care beneficiază de libera circulație - Art. 28 / TFUE:

- Produsele originare din statele membre
- Produsele care provin din state terțe aflate în libera circulație în statele membre

35
Potrivit Art. 52 / TUE, domeniul de aplicare teritoriala al Tratatelor este prevăzut de Art. 355 / TFUE.
De asemenea, Regulamentul 952/2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii definește teritoriul
vamal al Uniunii, precizând teritoriile cuprinse în cadrul acestuia, inclusiv apele teritoriale și spațiul
aerian.
De asemenea, sunt considerate mărfuri Unionale, potrivit Regulamentului privind Codul Vamal,
mărfurile care aparțin uneia dintre următoarele categorii:
1. Mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al uniunii și care nu conțin mărfuri / produse
importate din tari sau teritorii situate în afara teritoriului vamal al UE.
2. Mărfuri care intra pe teritoriul vamal al UE provenind din tari / teritorii care nu fac parte din
acest teritoriu și care au fost puse în libera circulație.
3. Mărfuri obținute sau produse pe teritoriul vamal al UE, fie exclusiv din mărfuri menționate
la punctul 2, fie din mărfuri menționate la cele 2 puncte anterioare.

Art. 29 / TFUE prevede ca se afla în libera circulație, intr-un stat membru al UE, produsele care provin
din tari terțe pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru care au fost percepute
taxele vamale în statul membru respectiv și taxele cu efect echivalent eligibile și care nu au
beneficiat de o restituire totala sau parțială a acestor taxe și impuneri.
Regulamentul 952/2013 prevede ca punerea în libera circulație conferă mărfurilor neunionale
statutul vamal de mărfuri unionale.

Interzicerea intre statele membre a taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent - Art. 30 / TFUE
Se considera ca taxele vamale și taxele cu efect echivalent acestora reprezintă modalitățile cel mai
des folosite pentru a obstrucționa libera circulație a mărfurilor.
Taxele vamale - impozite indirecte pe care statul le percepe asupra mărfurilor în momentul în care
acestea trec frontiera, în vederea importului, exportului sau tranzitului. Altfel spus, taxele vamale
reprezintă sarcini pecuniare care aduc atingere mărfurilor care trec prin frontiera. Conform
Tratatului, acest tip de taxe se aplica mărfurilor care provin din state terțe (tariful vamal comun) și
nu exporturilor / importurilor din statele membre ale UE.
În ceea ce privește definirea taxelor cu efect echivalent taxelor vamale, sarcina a revenit CJUE.
Astfel, la începutul construcției Comunitare, CJUE a arătat ca o taxa cu efect echivalent, indiferent
de denumirea și modalitatea sa de aplicare, poate fi considerata ca un drept impus în mod unilateral,
fie la data importului, fie ulterior și care, fiind impusa în mod specific asupra unui produs importat
dintr-un stat membru are, prin modificarea prețului, același efect ca și un drept vamal.

Astfel, tendința Curții era aceea de a interzice nu numai masurile care constituiau o taxa vamala
clasica, ci și pe acelea care, deși purtau alte denumiri sau erau instituite prin intermediul altor
proceduri, generau aceleași rezultate ca și drepturile vamale.

36
Intr-o alta hotărâre, Curtea a arătat ca o taxa, oricât de mica, impusa în mod unilateral, oricare ar fi
denumirea sa și modul de aplicare asupra mărfurilor naționale sau de proveniență străină, pe baza
faptului ca traversează frontiera, chiar daca nu este o taxa vamala în sensul strict al termenului,
constituie o taxa cu efect echivalent, chiar daca nu este perceputa în beneficiul statului, nu este
discriminatorie sau protectoare, iar produsul în cauza nu se afla în concurenta cu un produs național.
În Hot. 7/1968, Curtea a arătat ca se considera taxe cu efect echivalent orice taxe care, afectând
prețul unei mărfi exportate, au același efect restrictiv asupra liberei circulații cu cel al unui drept
vamal. În concluzie, taxele cu efect echivalent taxelor vamale reprezintă orice obligație pecuniara,
indiferent de mărimea, destinația, modul sau de aplicare, care nu constituie taxe vamale și care sunt
impuse în mod unilateral asupra mărfurilor, pentru simplul motiv ca acestea traversează o frontiera,
determinând modificarea (creșterii) prețului mărfurilor fata de cele autohtone similare.
Curtea a arătat ca sunt considerate similare produsele care prezinta, din punct de vedere al
consumatorilor, proprietăți analoge sau care răspund acelorași nevoi.

Taxele care nu se confunda cu taxele cu efect echivalent taxelor vamale:

1. Taxele interne - Potrivit Art. 110, niciun stat membru nu aplica, direct / indirect, produselor
altor state membre impozite interne de orice natura mai mari decât cele care se aplica, direct /
indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplica produselor altor
state membre impozite interne de natura sa protejeze, indirect, alte sectoare de producție. Prin
urmare, nu intra sub incidenta tratatului taxele care sunt aplicate deopotrivă atât produselor
externe cat și produselor naționale similare celor importate.
Cele mai întâlnite taxe interne sunt accizele pe alcool, tutun, bijuterii, autoturisme, precum și TVA.

2. Taxele vamale pentru servicii prestate agenților economici - Pentru ca asemenea taxe sa
nu intre sub incidenta prevederilor Tratatului, Curtea a evidențiat mai multe condiții care trebuie
îndeplinite cumulativ:
 Serviciul prestat sa fie solicitat de către beneficiar,
 Serviciul prestat sa nu reprezinte o formalitate vamala / administrativa obligatorie,
 Serviciul prestat sa reprezinte un avantaj individual pentru agentul economic și nu pentru
toate persoanele care desfășoară același gen de activitate,
 Cuantumul taxei trebuie sa fie proporțional cu serviciul prestat.

3. Taxele solicitate în temeiul unor prevederi ale legislației UE - Încasarea de taxe pentru
efectuarea unor controale care rezulta din îndeplinirea unor obligații stabilite prin reglementari ale
UE este legal.

37
CURSUL 13 + 14
Interzicerea intre statele membre a restricțiilor cantitative și a masurilor cu efect echivalent
restricțiilor cantitative
Restricțiile cantitative reprezintă acele masuri adoptate de un stat membru pentru a limita importul
mărfurilor dintr-un stat membru sau exportul acestora în alt stat membru.

Restricționarea cantității de marfa la import / export poarta denumirea de contingentare.

- Contingentele cantitative permit importul unei cantități determinate de mărfuri cu plata
taxelor vamale.
- Contingentele tarifare presupun importul unei anumite cantități de mărfuri cu plata unor
taxe vamale reduse iar după epuizarea acestor cantități mărfurile sunt importate cu plata
taxelor vamale obișnuite.
Contingentele cantitative au fost eliminate intre statele membre, însă au fost menținute o serie de
obstacole netarifare; Reducerea și eliminarea lor s-a realizat în baza jurisprudenței CJUE și a
normelor de drept derivat adoptate de instituțiile UE. Masurile cu efect echivalent restricțiilor
cantitative sunt, de asemenea, interzise la nivelul statelor membre, fără a fi definite de DUE.

! - Astfel, potrivit jurisprudenței, orice reglementare comerciala a statelor membre, care poate
împiedică comerțul intracomunitar (la acea vreme) în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial,
trebuie considerata o măsură cu efect echivalent cu cel al restricțiilor cantitative.

Masurile cu efect echivalent - actele normative / administrative adoptate de statele membre,

precum și toate instrumentele juridice care emana de la o autoritate publica, inclusiv recomandările
care au drept finalitate afectarea comerțului intracomunitar.

EXCEPȚII de la libera circulație a mărfurilor

Sunt acele situații care reglementează masurile legale și jurisdicționale de restricționare a liberei
circulație a mărfurilor. Sunt excepții legale și jurisprudențiale.
Excepții legale - Art. 36 / TFUE:
 Morala publica
 Ordinea publica
 Siguranța publica
 Protecția sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau conservarea plantelor
 Protejarea patrimoniului cultural cu valoarea artistica, istorica sau arheologica
 Protecția proprietății industriale și comerciale
Interdicțiile / restricțiile impuse de statele membre nu trebuie sa constituie un mijloc de
discriminare arbitrara și nici o restricție disimulata în comerțul dintre statele membre.

38
Excepțiile stabilite pe cale jurisprudențială au vizat, printre altele, eficacitatea controalelor fiscale,
protecția consumatorilor, loialitatea tranzacțiilor comerciale sau libertatea presei.

Alături de aceste excepții, Art. 114 / TFUE da posibilitatea statelor membre de a invoca anumite
clauze de salvgardare în baza cărora își justifica masurile de derogare de la regulile de piața interna.

LIBERA CIRCULAȚIE A LUCRĂTORILOR (PERSOANELOR)

Tratatul de la Roma a instituit libera circulație a lucrătorilor în interiorul pieței comune. Ulterior,
prin jurisprudența CJUE a comunităților europene și prin norme de drept derivat, acest beneficiu al
dreptului la libera circulație a fost extins și la alte categorii de persoane.
Tratatul de la Maastricht instituie cetățenia europeana și prevede dreptul cetățenilor statelor
membre de a circula și de a se stabili pe teritoriul unui alt stat membru. Ulterior, în baza tratatului
a fost adoptata directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor
membre pentru cetățenii UE și membrii familiilor lor.

Beneficiarii liberei circulație a persoanelor și ai dreptului de stabilire

1. Lucrătorii salariați
Art. 45 / TFUE precizează în mod clar ca libera circulație a lucrătorilor este garantata în cadrul UE și
ca aceasta implica anumite drepturi precum dreptul de a accepta oferte reale de încadrare în munca
sau de ședere intr-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizata.
Așadar, Tratatul nu definește conceptul de lucrător, revenind CJUE sarcina de a o face. Astfel,
lucrătorii salariați reprezintă resortisanții statelor membre care desfășoară o activitate economica,
munca reala și efectiva în schimbul unei remunerații în folosul sau în beneficiul altei persoane
(raport de subordonare).

2. Lucrătorii independenți
Potrivit doctrinei, o activitate profesionala poate consta în desfășurarea unei activități salarizate
dar și în desfășurarea unei activități independente. Jurisprudența Curții a fost cea care a stabilit
modul în care se poate exercita dreptul la libera circulație.

3. Membrii familiei lucrătorilor salariați sau care desfășoară o activitate independenta

Directiva 2004/38 a definit membrii de familie ai cetățenilor UE - soțul sau soția, partenerul (în cazul
unor parteneriate înregistrate în mod legal intr-un anumit stat), descendenții sub 21 de ani sau aflați
în întreținerea soțului / soției / partenerei și ascendenții aflați în întreținerea soțului / soției /
partenerei. *A se vedea modul în care prevederile directivei au fost transpuse prin OUG 102/2005.

39
Potrivit Art. 54 / TFUE, societățile sunt asimilate, în ceea ce privește libera circulație, persoanelor
fizice resortisante ale statelor membre. Așadar, în condițiile în care societățile sunt constituite în
mod legal pe teritoriul unui stat membru, acestea beneficiază de dreptul la libera circulație în
anumite condiții prevăzute în special în jurisprudența CJUE și în dreptul derivat adoptat de
instituțiile Uniunii.

Drepturile beneficiarilor liberei circulație a persoanelor și ai dreptului de stabilire

Regulamentul 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor prevede, printre altele, ca un lucrător
salariat sau independent:
 Beneficiază de dreptul de a nu fi tratat diferit pe un teritoriu unui stat membru, fata de
lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie,
 Beneficiază de aceleași beneficii fiscale ca lucrătorii salariați din statul membru respectiv,
 Beneficiază de aceleași drepturi cu privire la participarea întâlnirilor sindicale

Directiva 2004/38 conferă la rândul ei o serie de drepturi cetățenilor statelor membre și membrilor
familiilor acestora, respectiv:
- dreptul de dobândire a cetățeniei în noul stat,
- dreptul de intrare și de ieșire din orice stat membru al UE,
- dreptul de a păstra beneficiul șederii de către membrii de familie în caz de divorț, anularea
căsătoriei, sau plecare a cetățeanului UE.

EXCEPȚII de la libera circulație a persoanelor

Art. 45 (4) / TFUE prevede ca dreptul la libera circulație acordat lucrătorilor nu poate fi aplicat în
cazul încadrării în administrația publica a unui stat membru. Totodată, Art. 45 (3) prevede ca dreptul
la libera circulație a lucrătorilor poate fi restricționat în baza unor motive justificate de ordine
publica, siguranță publica și sănătate publica.
! - În același sens, dispozițiile Art. 52 / TFUE privind acordarea dreptului de stabilire cetățenilor UE
nu se aplica în cazul în care legislația națională a unui stat membru prevede un regim special pentru
resortisanții străini din motive de ordine publica, siguranță publica și sănătate publica.
Directiva 2004/38 prevede faptul ca libera circulație a cetățenilor UE și a membrilor lor de familie
poate fi restricționată pentru motive de ordine publica, siguranță publica, sau sănătate publica -
directiva reglementează noțiunea de sănătate publica. Totodată, directiva reglementează modul în
care se pot adopta masuri de expulzare de către statele membre fata de cetățenii altor state.
! - Nu se pot expulza proprii cetățeni.

Statutul de cetățean al UE este destinat sa fie statutul fundamental al resortisanților statelor

membre.

40
 LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR
Acesta a fost instituita prin Tratatul de la Roma și, în prezent, este reglementata prin Art. 56-62 /
TFUE și prin Directiva 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieței interne.
Conform Tratatului, libera circulație a serviciilor se aplica în cazul unor servicii ce reprezintă prestații
furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații în măsura în care nu sunt reglementate de
dispozițiile privind libera circulație a persoanelor, a mărfurilor sau a capitalurilor.
Serviciile cuprind:
 Activități cu caracter industrial,
 Activități cu caracter comercial,
 Activități artizanale,
 Activități prestate în cadrul profesiilor liberale.

În sens general, pentru a vorbi de prestarea unui serviciu trebuie sa ne aflam în prezenta unei
prestații remunerate, oferita în mod independent, oricare ar fi sectorul economic în care intervine.
Prestarea de servicii este strâns legata de libera circulație a persoanelor deoarece la începutul
construcției comunitare nu se putea imagina prestarea de servicii fără deplasarea fie a prestatorului,
fie a beneficiarului serviciului sau a amândurora. În prezent se poate vorbi fie de o prestare pasiva
/ activa în funcție de deplasarea unui dinte cele 2 subiecte de drept.
Directiva 2006/123 definește noțiunile de serviciu, prestator, destinatar / beneficiar și instituie
excepțiile de la libera prestare de servicii, excepții care se bazează pe motive de interes de ordine
publica sau de interes general.
Directiva 77/249 - libera prestare a serviciilor de avocat.
Jurisprudența - 33/1974.

LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALURILOR

Aceasta liberate a fost instituita, de asemenea, prin Tratatul de la Roma și vizează atât libera
circulație a capitalurilor cat și libera circulație a plăților, în prezent fiind reglementata de Art. 33-36
/ TFUE.
Conform jurisprudenței CJUE, plățile curente reprezintă transferul de valuta care constituie o
contraprestație în cadrul unei tranzacții aferente. Transferul de capital reprezintă operațiuni
economice care vizează în principal plasarea sau investirea sumei în cauza și nu remunerarea unei
prestații.
Aceasta libertate s-a aplicat, încă de la început, atât intre statele membre cat și intre statele membre
și statele terțe. Aceasta libertate s-a realizat în baza dreptului derivat (Directiva 88/361/CE pentru
punerea în aplicare a Art. 67 / Tratat - pentru capital Directiva 2007/64/CE privind serviciile de plata
în cadrul pieței interne).

41
EXCEPȚII de la aplicarea principiului liberei circulație a capitalurilor și a plăților
Art. 63 / TFUE dispune ca restricțiile cu privire la circulația capitalurilor sunt interzise, precum și
restricțiile privind plățile.
Din interpretarea altor dispoziții din Tratat rezulta ca excepțiile privesc, în general, circulația
capitalurilor referitoare la tarile terțe. Totodată, Art. 143 / TFUE prevede clauze de salvgardare care
pot fi invocate de statele membre în anumite situații pentru a deroga de la libera circulație a plăților
și capitalurilor.

POLITICA COMERCIALA COMUNA

Reglementează relațiile comerciale dintre UE și statele terțe; Aceasta a fost instituita prin Tratatul
de la Roma și, în prezent, este reglementata în Art. 206, 207 / TFUE și vizează următoarele:
I. Regimul aplicabil importurilor
Este reglementat de Regulamentul UE 2015/478. *A se vedea în vedere procedura de informare și
de consultare, de ancheta, masurile de supraveghere, masurile de salvgardare și masurile de
salvgardare provizorii.

II. Regimul exporturilor

Este consacrat prin Regulamentul UE 2015/479 care, ca și în cazul importurilor, reglementează o
procedura de informare și consultare la nivelul UE, precum și masurile de salvgardare care pot fi
adoptate pentru a preveni o situație critica cauzata de o penurie de produse esențiale sau
remedierea unei astfel de situații, și în cazul în care interesele UE impun o acțiune imediata Comisia,
la cererea unui stat membru sau din proprie inițiativa, poate condiționa exportul unui produs de
prezentarea unei autorizații de export.

III. Procedurile Uniunii de administrare a contingentelor cantitative

Acestea fac obiectul Regulamentului 717/2008 care stabilește normele referitoare la administrarea
contingențelor cantitative la import / export, fixate de către UE în mod autonom sau convențional.
Regulamentul prevede ca nu se aplica anumitor tipuri de produse.

IV. Practicile comerciale neloiale

1. Dumping - prevăzut de Regulamentul 1995/2009 (?) care prevede ca orice produs care face
obiectul unui dumping în cazul în care punerea sa în libera circulație în cadrul UE cauzează un
prejudiciu poate fi supus unei taxe anti-dumping.
Se considera ca un produs face obiectul unui dumping atunci când prețul sau de export către UE
este mai mic decât prețul comparabil, practicat în cadrul operațiunilor comerciale normale pentru
produsul similar în statul terț exportator.

42
 2. Subvențiile - Regulamentul 597/2009 prevede ca se poate impune o taxa pentru a compensa
orice subvenție acordata direct / indirect de către un stat terț la fabricarea, producția, exportul sau
transportul oricărui produs a cărui punere în libera circulație în UE cauzează un prejudiciu.
Se considera subvenții - donații, împrumuturi sau participarea la capitalul social din partea unei
autorități publice, stimulentele fiscale, susținerea veniturilor sau a preturilor de către o autoritate
publica a unui stat terț.
3. Obstacolele în cadrul comerțului - Regulamentul UE 2015/1843 prevede procedurile pe care
Uniunea le aplica în vederea asigurării, exercitării drepturilor conferite de normele comerțului
internațional. Astfel, obstacolul în calea comerțului reprezintă orice practica comerciala adoptata
sau menținută de un stat terț cu privire la care dreptul la acțiune este consacrat de normele
comerțului internațional.
Prejudiciul desemnează orice pierdere importanta pe care un obstacol în calea comerțului o
cauzează sau amenință sa o cauzeze în legătură cu un produs sau un serviciu pe piața UE.
4. Contrafacerea - Regulamentul UE 2013/68 stabilește condițiile și procedurile de intervenție
a autorităților vamale în cazul în care mărfurile susceptibile de a duce atingere unui drept de
proprietate intelectuală sunt sau ar fi trebuit sa fie supuse supravegherii vamale sau controlului
vamal pe teritoriul vamal al UE.
Mărfurile contrafăcute sunt:
- Mărfurile care fac obiectul unui act de încălcare a unui drept de marca în statul membru în
care sunt găsite în state terțe și pe care este aplicat, fără autorizare, un semn identic cu o marca
înregistrată în mod corespunzător pentru același tip de mărfuri sau care nu pot fi distinse în
aspectele lor esențiale de o astfel de marca.
- Mărfurile care fac obiectul unui act de încălcare a unei indicații geografice în statul membru
în care sunt găsite și care poarta sau sunt descrise printr-o denumire sau un termen protejat
referitor la respectiva indicație geografică
- Orice ambalaj, eticheta, autocolant, broșura, instrucțiuni de utilizare, document de garanție
sau alt element similar prezentate chiar și separat care fac obiectul unei intervenții pentru încălcarea
drepturilor de marca sau indicațiilor geografice și care includ un semn, un nume sau un termen care
este identic cu o marca înregistrată sau cu o indicație geografica protejata sau care nu poate fi
distins, în aspectele sale esențiale de o astfel de marca / indicație geografica și care pot fi utilizate
pentru același tip de mărfuri.

DREPTURILE CONCURENȚIALE - CURSUL 10

Art. 101, 102, 107 / TFUE.

43