OBIECTIVELE, VALORILE SI PERSONALITATEA JURIDICA A UE

Personalitatea juridica a UE

Pana la 1 decembrie 2009 UE era definita drept entitate sui generis, existenta sa sprijinindu-se
pe cei 3 piloni. Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, UE dobandeste personalitate
juridica, astfel art 1 din TUE prevede ca inaltele parti contractante(statele membre) instituie intre ele o
UE, denumita in continuare Uniune, careia statele membre ii atribuie competente pentru realizarea
obiectivelor lor comune.

Prezentul tratat(TUE) marcheaza o noua etapa in procesul de creare a unei Uniuni tot mai
profunde intre popoarele Europei, in cadrul careia deciziile se iau cu respectarea deplina a principiului
transparentei si cat mai aproape cu putinta de cetateni.

UE se intemeiaza pe prezentul tratat(TUE) si pe TFUE, ambele cu aceeasi valoare juridica.

Uniunea se substituie Comunitatii Europene si ii succeda acesteia.

Art 47 din TUE spune expres : UE are personalitate juridica.

Una dintre consecintele personalitatii juridice conferite UE consta in faptul ca aceasta(singura

sau impreuna cu statele sale membre) poate incheia acorduri internationale in domeniile sale de
competenta. De asemenea, UE poate avea un buget, functionari, sedii, poate semna contrace, poate
primi reprezentante diplomatice. Concluzia: impartirea pe piloni este abrogata.

Pe scurt, dobandirea personalitatii juridice de catre UE :

1) este rezultatul unei cerinte necesare cu privire la stabilirea clara a statutului juridic a UE pe
plan international
2) contribuie la ameliorarea perceptiei UE si a capacitatii sale de actiune pe scena
internationala(in context bilateral sau multilateral), precum si prezenta sa in alte organizatii
internationale
3) contribuie la vizibilitatea UE si ofera cetatenilor statelor membre o identitate in raport cu UE
4) constituie un element indispensabil in stabilirea unui sistem de protectie a drepturilor
fundamentale la nivelul UE
5) contribuie la corectarea disfunctionalitatilor care rezultau din structura pe piloni

Tratatul de la Lisabona are anexata o declaratie : Declaratia nr 24 cu privire la personalitatea juridica a

UE ; (declaratiile au doar valoare politica). Declaratia confirma faptu ca UE are personalitate juridica,
insa acest fapt nu o va autoriza(pe UE) in niciun fel sa legifereze sau sa actioneze in afara competentelor
care ii sunt conferite de catre statele membre prin tratate.
Obiectivele si valorile UE

Analizand dispozitiile Tratatului de la Lisabona, observam ca fostul art 6 alin(1) din TUE devine
art 2 cu unele modificari. Astfel, fostele ‘’ principii ‘’ devin valori. De asemenea, pt prima data sunt
mentionate in tratate drepturile persoanelor apartinand minoritatilor, demnitatea umana si egalitatea.
Asadar, art 2 din TUE in forma sa modificata, precizeaza ca ‘’ Uniunea se intemeiaza pe valorile
respectarii demnitatii umane, libertatii, democratiei, egalitatii, statului de drept, precum si pe
respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor care apartin minoritatilor. Aceste valori
sunt comune statelor membre intr-o societate caracterizata prin pluralism, nediscriminare, toleranta,
justitie solidaritate si egalitate intre femei si barbati. ’’

OBIECTIVELE UE : art 3 din TUE :

1) Uniunea urmareste sa promoveze :

a) pacea
b) valorile sale
c) bunastarea popoarelor statului

2) Uniunea ofera cetatenilor sai un spatiu de libertate, securitate si justitie, fara frontiere
interne, in interiorul caruia este asigurata libera circulatie a persoanelor in corelare cu
masuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrare, precum si
prevenirea criminalitatii si combaterea acestui fenomen.

3) Uniunea instituie o piata interna. Aceasta actioneaza pt dezvoltarea durabila a Europei,

intemeiata pe o crestere economica echilibrata si pe stabilitatea preturilor, pe o economie
sociala de piata cu grad ridicat de competitivitate care tinde spre ocuparea deplina a fortei
de munca si spre progres social, precum si pe un nivel inalt de protectie si imbunatatire a
calitatii mediului. Uniunea promoveaza progresul stiintific si tehnic.

4) UE :
- combate excluziunea sociala si discriminarile
- promoveaza:
a) justitia si protectia sociala
b) egalitatea intre femei si barbati
c) solidaritatea intre generatii si protectia drepturilor copilului
d) coeziunea economica sociala si teritoriala
e) solidaritatea intre statele membre

- respecta bogatia diversitatii sale culturale si lingvistice

- vegheaza la protejarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european
- instituie o Uniunea Economica si Monetara(UEM) a carei moneda este euro
 5) In relatie cu restul comunitatii internationale, Uniunea :

a) isi afirma si promoveaza valorile(de la art 2) si interesele si contribuie la protectia cetatenilor sai
b) contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabila a planetei, solidaritatea si respectul
reciproc intre popoare, comertul liber si echitabil, eliminarea saraciei si protectia drepturilor
omului si in special a drepturilor copilului si dezvoltarea dreptului international, inclusiv
respectarea principiilor Cartei ONU.

6) Uniunea isi urmareste obiectivele prin mijloace corespunzatoare in functie de competentele

care ii sunt atribuite prin tratate.

Ca o concluzie, mentionam ca analiza valorilor si obiectivelor UE prezinta importanta mai ales din
perspectiva evaluarii exacte a competentelor UE, adica a domeniilor in care aceasta poate sa actioneze
potrivit tratatelor. Obiectivele si valorile sunt instrumentele care ajuta la identificarea sau dupa caz, la
interpretarea limitelor acestor competente sau domenii.

PRINCIPIILE ORDINII JURIDICE A UE

1) principiul atribuirii de competente

Art 3 alin(6) din TUE : Uniunea isi urmareste obiectivele prin mijloace corespunzatoare in functie de
competentele care ii sunt atribuite prin tratate.

Potrivit Declaratiei nr 24 anexata Tratatului de la Lisabona, UE are personalitate juridica, insa acest fapt
nu o va autoriza(pe UE) in niciun fel sa legifereze sau sa actioneze in afara competentelor care ii sunt
conferite de catre statele membre prin tratate.

Art 5 din TUE : in alin(1): delimitarea competentelor UE este guvernata de principiul atribuirii.
Exercitarea acestor competente este reglementata de principiile subsidiaritatii si proportionalitatii.

In alin(2) : in temeiul principiului atribuirii, Uniunea actioneaza numai in limitele competentelor care i-
au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste
tratate. Orice competenta care nu este atribuita Uniunii prin tratate apartine statelor membre.

2) principiul cooperarii loiale

Art 4 din TUE(fostul art 10 CE) : In temeiul principiului cooperarii loiale, Uniunea si statele membre se
respecta si se ajuta reciproc in inteplinirea misiunilor care decurg din tratate.

Statele membre adopta orice masura generala sau speciala pentru asigurarea indeplinirii obligatiilor
care decurg din tratate sau care rezulta din actele institutiilor UE.

Statele membre faciliteaza indeplinirea de catre UE a misiunii sale si se abtin de la orice masura care ar
putea pune in pericol realizarea obiectivelor UE.
Art 291 TFUE: alin(1): statele membre iau toate masurile de drept intern necesare pt a pune in aplicare
actele obligatorii dpdv juridic ale UE.

In alin(2): n cazul in care sunt necesare conditii unitare de punere in aplicare a actelor obligatorii dpdv
juridic ale UE, aceste acte confera Comisiei competente de executare (executare care trebuie sa fie cu
buna-credinta) sau in cazuri speciale si temeinic justificate, precum si in cazurile prevazute de art 24 si
art 26 din TUE Consiliului.

Art 4 din TUE reprezinta si temeiul juridic general pentru raspunderea extracontractuala a statelor
membre(creatie jurisprudentiala a Curtii de Justitie de la Luxemburg).

Art 148 alin(4) din Constitutia RO care are acelasi continut cu art 2 din Legea 157 /2005 de ratificare a
Tratatului de aderare a RO la UE: ‘’ Parlamentul, Presedintele RO, Guvernul si autoritatea
judecatoreasca garanteaza aducerea la indeplinire a obligatiilor RO rezultate din actul aderarii si din
prevederile tratatelor constitutive ale UE, precum si din celelalte reglementari comunitare/ale UE cu
caracter obligatoriu.’’

3) + 4) principiul subsidiaritatii + principiul proportionalitatii :

Natura UE este una complexa si se bazeaza pe principii de drept care o apropie de o organizare federala
(federatia este o asociere de state care au decis voluntar sa creeze organe comune carora sa le delege
mai mult sau mai putin din competentele lor).

Aceste principii permit repartizarea mai exacta a competentelor in cadrul UE si la nivel national. Astfel
sunt reglementate :

- o repartizare pe verticala a competentelor intre UE si statele membre, guvernata de principiile

atribuirii, cooperarii loiale si subsidiaritatii
- o repartizare pe orizontala a competentelor in cadrul UE, guvernata de principiile atribuirii,
cooperarii loiale si proportionalitatii

Tratatul de la Lisabona continua linia inaugurata de Tratatul de la Maastricht in sensul luarii deciziilor cat
mai aproape posibil de cetateni.

Reamintim ca art 5 alin(1) din TUE prevede 2 lucruri : delimitarea competentelor in baza principiului
atribuirii + exercitarea competentelor UE cu respectarea principiilor proportionalitatii si subsidiaritatii.

SUBSIDIARITATEA

Este reglementat de art 5 alin(3) din TUE: in temeiul principiului subsidiaritatii, in domeniile care
nu sunt de competenta sa exclusiva, UE intervine numai daca si in masura in care obiectivele actiunii
preconizate nu pot fi realizate in mod satisfacator de statele membre, nici la nivel central, nici la nivel
regional si local, dar datorita dimensiunilor si efectelor actiunii preconizate pot fi realizate mai bine la
nivelul UE.
 Institutiile UE aplica principiul subsidiaritatii in conformitate si cu Protocolul nr 2 privind
aplicarea principiului subsidiaritatii si proportionalitatii.

Parlamentele nationale asigura respectarea principiului subsidiaritatii in conformitate cu

Protocolul nr 2, cu art 12 lit b) din TFUE si in conformitate cu Protocolul nr 1 privind rolul Parlamentelor
nationale in UE.

Principiul subsidiaritatii a aparut pt prima oara in Actul Unic European din 1986 si facea referire
la acea vreme doar la legislatia in domeniul mediului. Insa mai tarziu, prin Tratatul de la Maastricht din
1992, subsidiaritatea este ridicata la nivel de principiu general, valabil pentru orice domeniu partajat
intre UE si statele membre.

Cand subsidiaritatea a fost recunoscuta ca principiu de drept al UE(in 1993) aceasta

recunoastere a fost expresia la acel moment a temerii ca UE isi va aroga competente in mod excesiv si a
sperantei ca subsidiaritatea va opera ca un obstacol impotriva expansiunii unilaterale a puterilor
supranationale.

In 1997, la Amsterdam a fost anexat pt prima oara Protocolul cu privire la cele 2 principii care
oferea explicatii suplimentare cu privire la acesta.

Asadar, subsidiaritatea se aplica competentelor partajate si implica ideea nu trebuie facut la

nivel unional decat ceea ce nu poate fi realizat la nivel national.

Daca principiul astfel enuntat pare clar si indiscutabil, totusi el nu face nicio distinctie clara intre
competentele UE si cele statale. De asemenea, principiul subsidiaritatii nu afecteaza repartizarea
competentelor, ci intinderea competentelor transferate la nivel supranational.

Prin natura sa, subsidiaritatea este destinata deci sa se aplice sistemelor descentralizate sau in
orice caz imprimate de un anumit grad de federalism, modelul german fiind predecesorul celui al UE in
utilizarea principiului subsidiaritatii.

Termenul provine din latinescul subsidium din domeniul militar, care insemna ajutor care statea
in fundal, adica asistenta care avea un caracter secundar. In filosofia politica, principiul desemneaza
ideea ca o autoritate centrala trebuie sa aiba rol subsidiar, indeplinind doar acele sarcini care nu pot fi
duse la bun sfarsit in mod eficient la nivel local. De asemenea, principiul a fost invocat incepand cu 1891
de biserica catolica, iar principiu juridic a devenit prin consacrarea sa de Constitutia germana prin
intermediul careia a patruns practic in ordinea juridica a UE.

Regasim principiul subsidiaritatii in preambului TUE, in art 1 din TUE, in preambului Cartei
drepturilor fundamentale a UE, in art 51 alin(1) din Carta, cauza C-84/94 Marea Britanie vs Consiliul, o
hotararea a tribunalului T-168/01.
PROPORTIONALITATEA

Este definita in art 5 alin(4) din TUE: in temeiul principiului proportionalitatii, actiunea UE in
continut si forma nu depaseste ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Institutiile
UE aplica principiul proportionalitatii in conformitate cu Protocolul nr 2 privind aplicarea celor 2 principii.

Principiul proportionalitatii este un principiu al dreptului UE ca izvor de drept. De asemenea,

principiul proportionalitatii trebuie respectat de institutii si in alegerea tipului de act potrivit scopului
urmarit. Exista o mentiune expresa in tratat (art 296 alin(1) din TFUE) care spune: in cazul in care
tratatele nu prevad tipul actului care trebuie adoptat, institutiile il aleg de la caz la caz, cu respectarea
procedurilor aplicabile si a principiului proportionalitatii, altfel spus apare o ierarhizare sugerandu-se
alegerea de catre institutii a unei directive mai degraba decat a unui regulament sau a unei decizii, ori a
unei directive-cadru in locul uneia foarte detaliate.

Principiul proportionalitatii este reafirmat in Cartă in art 49 (despre principiile legalitatii si

proportionalitatii infractiunilor si pedepselor) si in art 52 din Cartă (se refera la intinderea si interpretarea
drepturilor si principiilor). Principiul proportionalitatii este prezent si in reglementarea rolului
Parlamentelor nationale care contribuie activ la functionarea UE, potrivit art 12 din TUE, prin faptul ca sunt
informate de catre institutiile UE si prin primirea de notificari privind proiectele de acte legislative ale UE in
conformitate cu Protocolul nr 1.

In urma analizei jurisprudentei Curtii se desprind 3 elemente cumulative ale principiului proportionalitatii:

1) masura pe care actul o prevede trebuie sa fie adecvata

2) masura trebuie sa fie necesara (sa nu existe o alternativa mai putin restrictiva)
3) sa existe proportionalitate intre dezavantajul cauzat de masura si beneficiile scopului urmarit

Concluzie: Curtea, prin jurisprudenta sa, si o mare parte din doctrina fac o distinctie intre « daca »
UE ar trebui sa isi exercite competenta si « cum » sa o faca. Acel ‘’daca’’ conceptualizeaza o subsidiaritate,
iar acel ‘’cum’’ este vazut ca proportionalitate. Acel ‘’daca’’ si acel ‘’cum’’ sunt inerente anumitor actiuni si
sunt legate unul de celalalt(sunt interdependente).

Dpdv al sferei de aplicare, subsidiaritatea caracterizeaza doar competentele partajate, in schimb

proportionalitatea trebuie sa functioneze in cadrul tuturor tipurilor de competente avand deci o sfera de
aplicare mai mare decat a subsidiaritatii.

Cele 2 cerinte prevazute de tratate nu sunt doar cerinte tehnice care trebuie respectate in
exercitatea competentelor, ci au devenit adevarate principii generale (consacrate si de jurisprudenta),
izvoare ale dreptului UE.

Ce le 2 principii intervin la niveluri diferite ale actiunii UE. Subsidiaritatea conditioneaza

declansarea unei actiuni a UE, iar proportionalitatea delimiteaza amploarea actiunii, cele 2 principii
trebuind deci examinate succesiv.
 COMPETENTELE IN CADRUL UE

Activitatea UE, prin intermediul institutiilor sale, se concretizeaza in cele mai multe dintre cazuri
sub forma actelor cu forta juridica obligatorie. Tratatele si jurisprudenta Curtii, atunci cand a fost nevoie de
rolul acesteia din urma, de interpretarea dreptului UE si de completare a dreptului tratatelor, cele 2 sunt
cele care stabilesc regulile cu privire la atribuirea competentelor, cu privire la principiile impartirii acestora
si cu privire la procedura adoptarii actelor.

Dpdv al evolutiei competentelor in cadrul Comunitatii, respectiv UE, initial atributiile Comunitatii
interveneau numai in domeniile economic si comercial. Pe masura ce UE devine un partener politic, statele
membre ii acorda mai multe competente, realizand ca anumite aspecte sunt mai bine coordonate la nivel
supranational. Astfel, de exemplu, legislatia comunitara a inceput sa se dezvolte f mult pe drept material
incepand cu anii ’70, aparand in acelasi timp din ce in ce mai multe politici in sarcina Comunitatii Europene:
de la produsele alimentare la protectia consumatorilor, sanatate, energie regenerabila, aparare militara,
justitie penala.

Ex: prin Actul Unic European din 1986 este introdus pt prima data in tratate domeniul protectiei
mediului, alaturi de o serie de masuri pt realizarea pietei interne.

Tratatul de la Maastricht din 1992 introduce noi domenii de competente pt UE, precum: educatia,
cultura, politica de dezvoltare, cetatenia europeana, politica externa si de securitate comuna(PESC), justitia
si afacerile interne(JAI).

Tratatul de la Amsterdam din 1997 include: politica sociala, cu referiri la responsabilitatea pentru
crearea de locuri de munca, reducerea somajului, legislatia pentru lucratori, dreptul consumatorilor,
sanatatea si politica de aparare.

Tratatul de la Nisa din 2003 aduce noutatea extinderii votului cu majoritate calificata pt f multe din
politicile enumerate mai sus.

Tratatul de la Lisabona din 2009 aduce o serie de noutati alaturi de noi domenii de competenta,
precum: turism, protectie civila si cooperare administrativa.

Tratatul de la Lisabona a incercat sa raspunda prin noutatile aduse in reglementarea competentelor

necesitatii legate de reformarea tratatelor in scopul clarificarii impartirii acestor competente intre nivelul
supranational si cel national. Aceasta necesitate a fost pt prima data mentionata in Declaratia de la Laeken
anexata Tratatului de la Nisa, aceasta declaratie identificand nevoia pentru o mai buna impartire si definire a
competentelor in UE, pentru simplificarea instrumentelor UE si pentru mai multa democratie, transparenta si
eficienta.

Articole relevante pentru capitolul competentelor: art 1 din TUE, art 3 alin(1) din TUE, art 1 alin(1)
din TFUE si Declaratia nr 24 anexata Tratatului de la Lisabona.
 Mentionam in continuare ca cele 3 tipuri principale de competenta le regasim reglementate in art 2
din TFUE: competenta exclusiva, competenta partajata, competenta de coordonare si competenta
complementara (sprijinire, coordonare, completare).

COMPETENTA EXCLUSIVA

Tratatul(TFUE) prevede o lista exhaustiva a competentelor exclusive enumerand urmatoarele 5 domenii:

1. Uniunea Vamala
2. stabilirea normelor privind concurenta necesare functionarii pietei interne
3. politica monetara pentru statele membre, a caror moneda este euro
4. conservarea resurselor biologice ale marii in cadrul politicii comune privind pescuitul
5. Politica Comerciala Comuna

Cu privire la competentele exclusive, au fost identificate in doctrina cateva probleme legate de definirea
acestora :

- precizarea domeniului Uniune Vamala ca domeniu de competenta exclusiva a UE;

Uniunea Vamala are 2 aspecte: una intracomunitara(se refera la faptul ca intre statele membre nu exista
taxe vamale => se spune de catre acesti autori ca ar fi inutila) si una extracomunitara(se refera la tariful
vamal comun al statelor membre fata de partenerii din exterior).

- precizarea domeniului Politica Comunitara: avand in vedere faptul ca nu toate statele membre au
adoptat moneda euro, in doctrina exista preocuparea, in sensul ca un astfel de domeniu de integrare
diferentiata nu ar trebui enumerat in domeniile de competenta exclusiva a UE.

O prevedere noua se afla in art 3 alin(2) din TFUE care spune ca: de asemenea, competenta UE este
exclusiva in ceea ce priveste incheierea unui acord international in cazul in care:

• aceasta incheiere este prevazuta de un act legislativ al UE

• este necesara incheierea acordului international pentru a permite UE sa-si exercite competenta
interna
• in masura in care incheierea acordului international ar putea aduce atingere normelor comune sau
ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora

Prima ipoteza reprezinta o codificare a ‘’Principiului OMC’’ conform caruia: astfel cum este prevazut in
Avizul Curtii nr 1/94 din 15 noiembrie 1994 (cu privire la Acordul OMC) pot fi create competente externe
exclusive ‘’atunci cand Comunitatea a adoptat in actele sale legislative interne prevederi referitoare la
tratamentul nationalilor tarilor terte sau a acordat expres institutiilor competenta de a negocia cu tari terte ‘’.

A doua situatie este reprezentata de acordarea UE a unei competente externe, exclusive atunci cand un
acord international este necesar pt ca UE sa-si poata exercita competenta sa interna potrivit Avizului 1/76
adoptat la 26.04.1977 de Curte, aviz care este codificat de Tratatul de la Lisabona potrivit unei parti a
doctrinei cu o diferenta importanta: omite formularea restrictiva, consacrata de jurisprudenta Curtii,
referitoare la aplicarea principiului mentionat cu conditia imposibilitatii de atingere a unui obiectiv la nivel
intern prin intermediul legislatiei interne a UE si cu conditia legaturii intrinsece a obiectivului intern cu sfera
externa (cazul in care Curtea a consacrat aceste conditii suplimentare: Cazul Comisia vs Germania C-476/98).

In doctrina s-a remarcat faptul ca formularea din art 3 alin(2) din TFUE se apropie mai mult de art 352 din
TFUE numit ‘’rezervorul de competente’’ (in cazul in care o actiune a UE se dovedeste necesara in cadrul
politicilor indeplinite in tratate pentru a atinge unul dintre obiective mentionate in tratate, fara ca acestea sa
fi prevazut atributiile necesare in acest sens, Consiliul hotarand cu unanimitate la propunerea Comisiei si
dupa aprobarea Parlamentului European, adopta masurile corespunzatoare…)

A treia ipoteza se refera la faptul ca UE are competenta exclusiva in masura in care un acord al UE poate
afecta reguli comune sau modifica aplicabilitatea lor. Formularea pare sa incerce sa codifice ‘’doctrina
ERTA’’(Cauza 22/70, Hotararea C-466/98, Cauza C-1/03, Cauza C-459/03), cu mentiunea ca aceasta din urma
acorda Comunitatii Europene o competenta exclusiva paralela in masura in care un acord incheiat de un stat
membru ar fi afectat legislatia UE sau aplicabilitatea acesteia.

Astfel, doctrina constata intentia Tratatului de la Lisabona de a consacra varianta traditionala a doctrinei
mentionate interpretate ulterior de Curte in sens restrictiv (Hotararea Comisia vs Marea Britanie C-466/98 –
in care Curtea constata ca regulile comune ar putea fi afectate ‘’acolo unde Comunitatea a realizat o
armonizare completa intr-un anumit domeniu sau unde un acord international intra intr-un domeniu déjà
reglementat de astfel de reguli’’) cu consecinta tendintei de extindere a sferei competentei exclusive a UE.

COMPETENTA PARTAJATA

Este reglementata de art 4 din TFUE, care prevede ca: in ceea ce priveste competentele partajate,
domeniile relevante sunt cele la care articolele 3(competenta exclusiva) si 6(competenta complementara) din
TFUE nu fac referire. Se dau exemple urmatoarele domenii:

- piata interna
- politica sociala, pentru aspectele definite in TFUE
- coeziunea economica, sociala si teritoriala
- agricultura si pescuitul, cu exceptia conservarii resurselor biologice ale marii
- mediul
- protectia consumatorului
- transporturile
- retele transeuropene
- energie
- SLSJ : spatiu de libertate, securitate si justitie
- obiectivele comune de securitate in materie de sanatate publica, pentru aspectele definite in TFUE
 De asemenea, tot in cadrul art. 4 TFUE se precizeaza ca:

• in domeniile cercetarii, dezvoltarii tehnologice si spatiului UE dispune de competenta pentru a

desfasura actiuni si in special pentru definirea si punerea in aplicare a programelor, fara ca
exercitarea acestei competente sa poata avea ca efect impiedicarea statelor membre de a-si
exercita propria competenta.
• in domeniile cooperarii pentru dezvoltare si ajutorului umanitar UE dispune de competenta
pentru a intreprinde actiuni si pentru a duce o politica comuna, fara ca exercitarea acestei
competente sa poata avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-si exercita
propria competenta.

Potrivit art. 2 alin(2) TFUE, in cazul in care tratatele atribuie UE o competenta partajata cu statele
membre intr-un domeniu determinat, Uniunea si statele membre pot legifera si pot adopta acte
obligatorii din punct de vedere juridic in acest domeniu.

Cu privire la statele membre este prevazut principiul „occupying the field”, potrivit caruia statele
membre isi exercita competenta in masura in care Uniunea nu si-a exercitat competentele.

Insa, in masura in care domeniul este ocupat de dreptul UE, statele membre isi pierd competenta
de a legifera, actiunea UE avand prioritate fata de competenta statelor membre.

Art. 2 alin(2) din TFUE mai prevede ca statele membre isi exercita din nou competenta in masura in
care Uniunea a hotarat sa inceteze sa si-o mai exercite.

Competentele partajate reprezinta regula in materie de competente, exceptiile fiind prevazute

expres de tratate. Lista de la art. 4 TFUE este doar exemplificativa, nu este exhaustiva.

Cu privire la modul concret de exercitare a competentei partajate ultimele doua teze din art 2
alin(2) TFUE precizeaza faptul ca statele membre si Uniunea Europeana nu pot legifera in acelasi timp.
Explicatii suplimentare aduce Declaratia nr. 18 cu privire la delimitarea competentelor, anexata
Tratatului de la Lisabona, in care se subliniaza ca orice competenta care nu a fost atribuita UE prin
tratate apartine statelor membre.

Cu privire la ipoteza prevazuta la art 2 alin(2) din TFUE (cand Uniunea a hotarat sa inceteze sa-si mai
exercite competenta), Declaratia precizeaza ca aceasta situatie poate sa apara atunci cand institutiile UE
hotarasc sa abroge un act legislativ, in special pentru a garanta o mai buna respectare a principiilor
subsidiaritatii si proportionalitatii. Astfel, Consiliul poate solicita Comisiei la initiativa unuia sau mai
multora dintre membrii Consiliului si in conformitate cu art. 241 TFUE sa inainteze propuneri de
abrogare a unui act legislativ.

De asemenea, Protocolul nr. 25 privind exercitarea competentelor partajate face cateva clarificari cu
privire la art 2 alin(2) TFUE, in sensul ca „ in cazul in care UE desfasoara o actiune intr-un domeniu,
domeniul de aplicare al exercitarii competentelor sale include doar acele elemente care sunt
reglementate de respectivul act al UE si prin urmare nu include intregul domeniu”.
 In acest context, doctrina considera ca este reconfirmata tehnica „competentei pentru o minima
armonizare”, adica o legislatie de baza adoptata de UE si completata in acelasi timp de masuri
legislative nationale continand standarde mai inalte in cadrul aceluiasi domeniu.

Doctrina numeste competentele mentionate la art 4 alin(3) si alin(4) TFUE competente partajate
paralele; astfel, precizarea in sensul ca exercitarea competentei UE nu impiedica statele membre sa-si
exercite propria competenta pare a submina insasi ideea de competenta partajata, astfel cum este
definita de art 2 alin(2) TFUE (principiul occupying the field). Astfel, doctrina se intreaba daca
competentele Uniunii pot fi perfect paralele cu cele ale statelor membre, deci neavand teoretic sanse sa
intre in conflict. Altfel, de ce ar fi considerata necesara precizarea din art 210 TFUE, in sensul ca in
vederea complementaritatii si eficientei actiunilor lor, UE si statele membre isi vor coordona politici
privind dezvoltarea pentru cooperare si se vor consulta cu privire la programele de ajutor umanitar.

COMPETENTA DE COORDONARE

Rezultat al lipsei consensului politic, in sensul incadrarii fie la competente partajate, fie la
competente complementare, competentelor de coordonare in domeniul economic si al ocuparii fortei
de munca li s-a acordat un loc separat si sunt astfel prevazute de art 2 alin(3) din TFUE. Tratatul nu
defineste foarte clar acest tip de competenta.

Art 2 alin(3) spune ca statele membre isi coordoneaza politicile economice si de ocupare a
fortei de munca, pentru definirea carora UE dispune de competente.

Art 5 precizeaza ca statele membre isi coordoneaza politicile economice in cadrul UE, in acest
scop Consiliul adoptand masuri si in special orientarile generale ale acestor politici.

Tot art 5 spune ca UE ia masuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a fortei de
munca ale statelor membre si in special prin definirea orientarilor acestor politici. Uniunea poate adopta
initiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre.

In cadrul competentelor de coordonare, UE are rol de adoptare de linii directoare si initiative

de asigurare a coordonarii. Avand in vedere modul in care au aparut aceste competente, din punctul de
vedere al intensitatii normative, competentele de coordonare ar trebui clasate intre cele partajate si
cele complementare, avand o intensitate mai mare decat acestea din urma, ceea ce ar avea drept
consecinta faptul ca adoptarea de acte legislative cu un anumit efect de armonizare ar trebui sa fie
permisa in cadrul acestor competente de coordonare.

Tema: analizarea includerii politicii sociale in acelasi timp pe lista competentelor partajate in art 4 TFUE
si in cadrul competentelor de coordonare din art 5 TFUE. A se vedea si art 153 alin(1) lit. a), i), j), k) si
alin(2) lit. a), b) din TFUE.
COMPETENTA COMPLEMENTARA (sprijinire, coordonare, completare)

Termenul complementar nu se regaseste in definitia prevazuta de art 2 alin(5) din TFUE, ci este
folosit de doctrina pentru a sugera actiunile pe care UE le poate intreprinde(SCC - sprijinire, coordonare,
completare).

In anumite domenii si in conditiile prevazute de tratate, UE este competenta sa intreprinda

actiuni de sprijinire, coordonare sau completare a actiunii statelor membre fara a inlocui insa prin
aceasta competenta statelor membre in aceste domenii.

Actele UE obligatorii dpdv juridic nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege si a
normelor administrative ale statelor membre.

Art 2 alin(5) TFUE se citeste impreuna cu art 6 TFUE care contine lista competentelor
complementare ale UE, care este o lista exhaustiva care contine 7 domenii carora li se aplica acest tip de
competenta; aceste domenii au finalitate europeana:

a) protectia si imbunatatirea sanatatii umane

b) industria
c) cultura
d) turismul
e) educatia, formarea profesionala, tineretul si sportul
f) protectia civila
g) cooperarea administrativa

O prima situatie cu discutie priveste domeniu este sanatatea publica, pe care o gasim mentionata in 2 locuri:

- art 4 alin(2) lit k) din TFUE in care se precizeaza competenta partajata a UE cu statele
membre pentru ’’obiectivele comune de securitate in materie de sanatate publica’’
- art 6 lit a) din TFUE pentru care se prevede o competenta complementara ce vizeaza
’’protectia si imbunatatirea sanatatii umane’’

 in astfel de situatii (cand parti dintr-un domeniu mare sunt sub competente diferite), grupul de
lucru nr V, numit ’’competentele complementare’’, in documentele sale cu privire la rapoartele
grupului de lucru, recomanda ca solutie ’’testul centrului de greutate’’; astfel, daca pentru un
anumit domeniu sunt permise masuri de sprijin si doar exceptional masuri legislative, atunci
domeniul va fi clasificat in ansamblu ca intrand in competenta complementara. Daca insa balanta
inclina spre concluzia contrara, domeniul este considerat ca apartinand competentei partajate.
A doua situatie cu discutie este politica sociala :

- art 153 alin(1) lit. a), i), j), k) si alin(2) lit. a), b) din TFUE
- art 6 din TFUE: politica sociala nu este precizata(politica sociala este reglementata in art 4
alin(2) lit b) din TFUE in cadrul competentelor partajate)

Limbajul din art 153 din TFUE (propriu competentelor complementare: ’’sustine si completeaza’’)
este in contradictie cu concluzia in sensul ca lista de la art 6 din TFUE, cu privire la competenta
conmplementara, este exhaustiva. Printre aceste 7 domenii, politica sociala nu apare.

Doctrina mai remarca faptul ca art 153 din TFUE alin(2) lit b) se face distinctie intre 2 grupuri de
competente in domeniul politicii sociale; pentru literele de la a) - i) UE poate adopta masuri legislative
sub forma directivelor pentru a stabili standarde minime, ceea ce ar duce la concluzia ca aceste
competente nu sunt complementare, ci partajate(a se vedea capitolul partajate). Asadar, in cadrul unui
singur articol avem reglementate 2 tipuri de competente: complementare si partajate.

De asemenea, amintim ca art 5 alin(3) din TFUE(competentele de coordonare) prevede ca UE

poate adopta initiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre. Rezulta de
aici ca politica sociala apare in 3 competente

UN ALT TIP DE COMPETENTA: potrivit art 2 alin(4) din TFUE (la care se adauga dispozitiile
relevante din TUE – Titlul V capitolul 2 din TUE), UE este competenta sa defineasca si sa puna in aplicare
o politica externa si de securitate comuna(PESC) inclusiv sa defineasca treptat o politica de aparare
comuna.

TEMEIUL LEGAL AL COMPETENTELOR:

In functie de sistemul de atribuire, in doctrina au fost identificate 3 tipuri de competenta dpdv al

bazei legale:

a) competentele explicite, al caror temeii legal este expres prevazut in tratate

b) competentele implicite, care sunt creatie jurisprudentiala a Curtii de la Luxemburg, prin metoda
de interpretare finalista sau teleologica; masura in cauza trebuie sa fie conforma cu finalitatea
tratatelor; in general aici intra competentele UE pe plan extern
c) competentele subsidiare sunt reglementate art art 352 din TFUE numit ’’rezervorul de competente’’
potrivit caruia „in cazul in care o actiune a UE se dovedeste a fi necesara in cadrul politicilor definite
de tratate pentru a atinge unul din obiectivele mentionate de tratate, fara ca acestea sa fi prevazut
aributiile necesare in acest sens, Consiliul hotarand cu unanimitate la propunerea Comisiei si dupa
aprobarea Parlamentului European adopta masurile corespunzatoare(...). Masurile intemeiate pe
prezentul articol nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege si a normelor administrative
ale statelor membre in cazul in care tratatele exclud o astfel de armonizare. Articolul nu poate fi
folosit pentru atingerea obiectivelor in domeniul PESC (...).”
 Invocarea acestui articol ar putea aparea atunci cand puterile conferite UE prin tratate
(competenta functionala) ar putea fi insuficiente pentru atingerea obiectivelor atribuite expres de
tratate(competenta materiala).

Potrivit jurisprudentei Curtii, art 352 din TFUE in niciun caz nu poate servi drept baza pentru
extinderea domeniilor de competenta UE si nu poate fi folosit ca subterfigiu pentru a alege o baza legala
care conduce catre o procedura legislativa mai simpla sau care nu implica Parlamentul European.

ACTIUNILE IN FATA CURTII DE JUSTITIE A UE

1. ACTIUNEA IN ANULARE (art 263 + art 264 TFUE si art 278 +art 279 TFUE)

Cine poate introduce o actiune in anulare?

1. autorii super-privilegiati: cei care nu trebuie sa demonstreze un interes in introducerea

actiunii pentru ca interesul lor este prezumat. E vorba despre: statele membre, Parlamentul European,
Consiliul si Comisia.

2. autorii semi-privilegiati: nici ei nu trebuie sa demonstreze interesul, dar actiunea lor e

limitata pentru anumite tipuri de acte cu un anumit scop. E vorba despre: Curtea de Conturi, Banca
Centrala Europeana si Comitetul Regiunilor; pot introduce actiunea in anulare numai pentru
salvgardarea prerogativelor lor

3. autorii neprivilegiati: cei care trebuie sa demonstreze interesul in introducerea actiunii; este
vorba de orice persoana fizica sau juridica, resortisanti ai UE:

- impotriva actelor al caror destinatar este resortisantul

- impotriva actelor care nu i se adreseaza resortisantului respectiv, dar care il privesc pe
resortisant direct si individual
- impotriva actelor normative care nu i se adreseaza, dar care il privesc direct (Tratatul de la
Lisabona a sters ’’si individual’’) si care nu presupun masuri de executare

Statele membre: toate institutiile si autoritatile publice nationale au obligatia de a monitoriza

permanent actele UE din domeniul lor de activitate sau cele care le sunt notificate.
Ce acte ale UE pot fi atacate intr-o actiune in anulare?

1. ACTELE LEGISLATIVE- acele regulamente, decizii, directive adoptate de PE si Consiliu potrivit

preocedurii legislative ordinare sau potrivit procedurilor legislative speciale

2. ACTE FARA CARACTER LEGISLATIV:

- acte ale Consiliului, ale Comisiei si ale Bancii Centrale Europene(altele decat avizele si recomandarile)
- acte ale Parlamentului European si ale Consiliului European destinate sa produca efecte fata de terti
- actele organelor, oficiilor sau agentiilor UE destinate sa produca efecte fata de terti

Precizare: pentru a stabili daca un act este atacabil sau nu, Curtea ia in considerare natura si continutul
actului si nu forma acesteia. Astfel, in situatia in care Comisia isi numeste unul din acte aviz, dar Curtea
constata ca acest act are caracter obligatoriu, actiunea in anulare poate fi introdusa.

Precizare: avizele si recomandarile nu pot face obiectul actiunii in anulare; de asemenea nu pot fi
atacate cu o astfel de actiune actele entitatilor care ofera numai avize.

Potrivit jurisprudentei Curtii, nu poate fi introdusa o actiune in anulare impotriva urmatoarelor acte:

- avize si recomandari
- acte adoptate de Guvernele statelor membre(sunt acte nationale)
- acordurile incheiate intre o institutie a UE si un particular
- acte preparatorii, preliminare sau masuri intermediare
- actele confirmative
- comunicarile informale, daca nu au efecte juridice
- instructiunile interne, daca in realitate nu constituie o decizie

ACTELE ’’NORMATIVE’’: sunt mentionate de art 263 paragraful 4 din TFUE; exista o incertitudine
de interpretare, data fiind absenta oricarei definitii in tratate. In doctrina au fost avansate 2 optiuni de
interpretare: fie asimilarea acestor acte normative cu toate actele normative cu destinatie generala si
efecte juridice impersonale, fie asimilarea lor doar cu actele normative nelegislative(adica acelea care nu
pot fi incadrate in art 289 din TFUE referitor la procedura legislativa. Mentionam ca instanta de la
Luxemburg va trebui sa faca precizarile necesare cu privire la interpretarea acestei notiuni cu ocazia
primei hotarari pe aceasta tema, care nu a aparut inca.

✓ Acte a caror destinatari sunt resortisantii = decizii!, care pot fi legislative sau nelegislative.
✓ Acte ce-i privesc pe resortisanti direct si individual, dar sunt adresate altui destinatar; pot fi decizii,
directive, regulamente, toate legislative sau nelegislative.
✓ Acte normative ce-i privesc direct(si nu individual!!) pe resortisanti – nu presupun masuri de executare/
punere in aplicare: directive, decizii, regulamente (aici avem 3 teorii, unii sustin ca numai legislative, altii
sustin ca sunt doar nelegislative, iar altii sustin ca si legislative si nelegislative). Autorii teoriei care sustin
ca doar actele nelegislative pornesc de la presupunerea ca este vorba de acte neadoptate de
reprezentanti alesi de cetatenii statelor membre(Parlamentul European), deci mai usor de atacat de catre
particulari.
 Potrivit interpretarii date de Curte in cauza 16/62, actele legislative sunt reprezentate de orice
masura care este formulata in termeni generali si abstracti. Aceasta interpretare este diferita de solutia
fata de precizarile art 289 alin(3) din TFUE care spun ca „un act legislativ este orice act adoptat potrivit
procedurilor legislative”.

Ce se intelege prin interes direct si individual?

Pentru interesul direct exista 2 conditii:

• sa fie afectata direct situatia juridica a reclamantului

• sa nu existe marja de discretie

Cele 2 conditii le gasim reglemnetate in 2 hotarari importante: Regione Siciliana din 2006 si Infront
din 2008. Interesul direct inseamna ca actul se impune resortisantului fara intermediari(deci este vorba
fie de un regulament, fie de o decizie).

In practica apare dificultatea cu privire la „intermediari” atunci cand de exemplu actul este adresat
altcuiva, dar el vizeaza direct si individual pe altcineva. De exemplu, Comisia a sanctionat un stat pentru
ca a acordat ajutoare ilegale uneia dintre regiunile sale; decizia este formal adresata statului membru.
Regiunea respectiva nu ar putea, teoretic, sa introduca actiune in anulare impotriva acelei decizii pentru
ca nu ii este adresata, insa este evident faptul ca decizia priveste regiunea in mod direct si individual,
deci regiunea poate sa atace actul pe art 263 paragraf 4 ipoteza 2 din TFUE.

Pe de alta parte, importatorii dintr-un stat membru al unui produs dintr-un stat tert, in privinta caruia
exista un regulament care interzice importul acelui produs din statul tert respectiv nu pot introduce
actiune in anulare impotriva regulamentului deoarece acesta are caracter general. Daca insa importatorul
din statul membru are deja 2 vapoare pe care este incarcat produsul respectiv si care se deplaseaza spre o
destinatie fixa din statul membru, Curtea a considerat ca in acest caz regulamentul nu trebuie aplicat
marfurilor deja expediate in baza unui contract care trebuie executat in termen de 10 zile. In aceasta
ipoteza regulamentul este considerat ca priveste in mod individual importatorul deoarece acesta se
gaseste intr-o situatie care il caracterizeaza in raport cu o categorie generala.

Interesul individual a fost definit de Curte in anul 1963 in hotararea Plaumann nr. 25/62 in care
Curtea precizeaza: ”alte persoane decat destinatarii unei decizii nu pot pretinde ca sunt in mod individual
interesati decat in cazul in care aceasta decizie le aduce atingere din cauza anumitor calitati care le sunt
specifice datorita unor circumstante care le caracterizeaza in raport cu orice alta persoana si le
individualizeaza in mod asemanator cu destinatarul”.

Conceptul de individual inseamna ”in functie de particularitatile resortisantului in cauza”. De

exemplu un producator de masini din Germania este condamnat de Comisie la plata unei amenzi de 4
miliarde de euro unor dealeri italieni. Producatorul de masini din Germania poate introduce actiune in
anulare impotriva deciziei Comisiei deoarece decizia li se adreseaza individual, insa situatia este alta in
cazul unui regulament care introduce cote de lapte pentru fermieri. Fermierii nu se pot adresa individual
Curtii de la Luxemburg deoarece regulamentul nu li se adreseaza individual. Potrivit doctrinei, pentru a fi
in mod individual vizat de o decizie adresata altei persoane, reclamantul trebuie sa demonstreze ca face
parte dintr-un cerc restrans de persoane care erau cunoscute la momentul adoptarii actului respectiv.

Cand poate fi formulata o actiune in anulare?

In termen de 2 luni. Acest termen de 2 luni este prelungit in mod invariabil cu un termen de
distanta de 10 zile si se calculeaza fie de la publicarea actului care este atacat in Jurnalul Oficial, fie de
la notificarea actului catre destinatar, fie de la data la care institutia sau autoritatea publica a luat la
cunostinta de continutul actului, in cazul in care actul nu a fost publicat si nici nu i-a fost notificat, insa
cu conditia sa fi cerut comunicarea actului intr-un termen rezonabil din momentul in care a aflat de
existenta lui.

Exista o exceptie de la respectarea termenului de 2 luni si anume pentru cazurile absolut

exceptionale: cazul actelor inexistente. Potrivit jurisprudentei Curtii, un act este inexistent daca este
atins de o neconformitate atat de grava si de evidenta incat nu poate fi tolerata de dreptul UE si deci
trebuie tratata ca neavand efect juridic nici macar provizoriu. Jurispruenta relevanta: cazul BASF 1964: in
acest caz avem o actiune de declarare a inexistentei, nu e o actiune in anulare.

Ce motive poti invoca in sustinerea actiunii in anulare?

Sunt enumerate in mod limitativ de art 263 paragraful 3 din TFUE:

1. motivul de necompetenta: exemplu: nu exista in tratate baza juridica pentru adoptarea actului
respectiv, adoptarea de catre Comisie a unor masuri de executare/de punere in aplicare care
depasesc cadrul stabilit prin actul de baza(actul legislativ, dar poate fi si actul delegat). Nerespectarea
conditiilor delegarii de catre Comisie(exemplu: incheierea unui acord international de catre Comisie,
desi era de competenta Consiliului).

2. Incalcarea unui norme fundamentale de procedura: exemplu: lipsa motivarii, motivarea

insuficienta sau contradictorie; nu au fost consultate institutii sau organe ale UE a caror consultare
este obligatorie potrivit tratatelor; incalcarea normelor din regulamentul intern al Consiliului cu
privire la situatiile in care se poate recurge la votul scris; lipsa autentificarii textului in toate limbile
oficiale.

Potrivit jurisprudentei Curtii, nu reprezinta incalcari ale unor norme fundamentale de procedura
cazuri precum: recurgerea la procedura urgentei de catre Parlamentul European in conditii care nu
justificau urgenta; motivarea sumara a unei decizii in situatia in care este conforma cu o practica
constanta a autorului actului, practica la care se face referire in decizie.

3. Incalcarea tratatelor sau a oricarei norme de drept privind aplicarea acestora : exemplu:
incompatibilitatea actului cu dreptul primar, inclusiv Protocoalele si Carta drepturilor fundamentale;
incalcarea principiului increderii legitime; eroarea manifesta de apreciere si incompatibilitatea cu
normele de aplicare a dreptului primar.
 Nu sunt acceptate ca motive de anulare: incompatibilitatea actului UE cu dispozitii nationale;
dificultati de aplicare a actului si nici incalcarea principiului reciprocitatii.

4. Abuzul de putere este frecvent invocat in practica, foarte rar retinut de Curte. Acest abuz de putere
consta in: pe baza unor indicii obiective pertinente si concordante, actul apare ca fiind adoptat in
scopul exclusiv sau cel putin determinant de a atinge alte obiective decat cele prevazute sau de a
eluda o procedura speciala; exemplu: alegerea unei baze legale gresite;

Potrivit jurisprudentei Curtii, abuzul de drept nu poate fi invocat in cazul in care se urmaresc
mai multe obiective chiar daca exista un motiv nejustificat care se alatura motivelor valabile atata
timp cat scopul esential nu este compromis.

Precizari importante cu privire la motive:

- motivele pot privi intregul act sau doar parti din el(poti cere anulare partiala sau totala)
- in cererea introductiva trebuie cuprinse toate motivele avute in vedere, fiind exclusa
posibilitatea invocarii de noi motive pe parcursul procedurii
- instanta de la Luxemburg apreciaza caracterul intemeiat al motivelor invocate prin raportare la
momentul adoptarii actului

Unde poate fi introdusa actiunea?

La Curtea de Justitie: pentru actele Consiliului si/sau ale Parlamentului European, atacate de
statele membre sau institutii (exceptie: actele care privresc ajutoare de stat sau masuri anti-dumping
care pot fi atacate la Tribunal)

La Tribunal: pentru acte ale Consiliului si/sau Parlamentului European atacate de state
membre sau institutii in domeniile ajutorului de stat si anti-dumping + actele Comisiei atacate de state
membre, institutii sau particulari.

Cu privire la costuri: nu se plateste taxa de timbru => e gratuita.

Care sunt efectele?

1. EFECTELE INTRODUCERII ACTIUNII IN ANULARE

Introducerea actiunii nu suspenda executarea actului atacat potrivit art 278 din TFUE, insa
instantele UE, avand in vedere circumstantele cauzei au posibilitatea de a suspenda actiunea actului sau
de a dispune masuri provizorii, potrivit art 278-279 din TFUE.

2. EFECTELE ADOPTARII HOTARARII IN SENSUL ANULARII ACTULUI ATACAT:

Inainte de hotararea de anulare, actul se bucura de prezumtia de validitate; avem o hotarare

Granaria din 1979 care spune acest lucru.
 Daca potrivit art 264 din TFUE actiunea este intemeiata, instanta de la Luxemburg declara actul nul si
neavenit. Prin urmare actul dispare din ordinea juridica a UE ex tunc, de la momentul intrarii sale in
vigoare => partile trebuie puse in situatia anterioara adoptarii actului. Anularea poate fi totala sau
partiala.

O hotarare de anulare este retroactiva, cu valoare erga omnes si atrage dupa caz nulitatea totala sau
partiala a actului, iar cu privire la nulitatea partiala, cu conditia de a nu denatura actul.

Potrivit art 264 din TFUE, Curtea poate anula un act dar poate declara ca anumite efecte ale
acestuia vor subzista. De asemenea, instanta de la Luxemburg poate limita efectele retroactivitatii.
Instantele pot anula actul, dar sa-l mentina pana cand institutia competenta adopta unul nou care sa-l
inlocuiasca pe cel anulat(cand mentinerea actului lovit de nulitate ar putea produce prejudicii pentru
particulari).

Executarea hotararii Curtii, in sens de anulare totala sau partiala, este reglementata de art 266 din
TFUE, care spune ca institutia al carei act a fost anulat partial sau total, este obligata sa ia masurile
necesare pentru punerea in executare a hotararii Curtii.

2. ACTIUNEA IN CARENTA(art 265 din TFUE si art 266 din TFUE)

Definitie: consta in posibilitatea pusa la dispozitia statelor, institutiilor si chiar a

particularilor(resortisantilor), in anumite conditii, de a ataca in fata Curtii de Justitie a UE abtinerea sau
decizia de a se abtine a: Parlamentului European, Consiliului, Comisiei, Consiliului European, Bancii
Centrale Europene si organelor, oficiilor si agentiilor UE in materii in care acestea au prin tratate
obligatia de a lua anumite masuri.

Fiind un mijloc de control jurisdictional, actiunea in carenta are un rol important, garantand
exercitarea puterilor UE conferite institutiilor (lato sensu) prin tratate si urmarind sa le oblige sa
actioneze.

Scopul actiunii este deci obtinerea unei hotarari care sa constate ca institutia a actionat ilegal
prin neluarea unei decizii.

LEGITIMAREA PROCESUALA ACTIVA IN CADRUL ACTIUNII IN CARENTA:

Tribunalul, Curtea, Tribunalul in prima instanta nu au posibilitatea de a introduce o asemenea actiune!!

• statele membre + institutiile, in calitate de titulari privilegiati

• persoanele fizice sau juridice, in calitate de autori neprivilegiati, care pot introduce o astfel de
actiune impotriva unei institutii a UE care a omis sa le adreseze un act(altul decat o
recomandare sau un aviz!)=> omisiunea trebuie sa fie in legatura cu un act obligatoriu
LEGITIMAREA PROCESUALA PASIVA impotriva unei omisiuni a :

• Parlamentului European
• Consiliului
• Consiliului European
• Comisiei
• Bancii Centrale Europene
• organelor, oficiilor si agentiilor

PROCEDURA:

Faza administrativa, prealabila, necontencioasa: actiunea in carenta nu poate fi exercitata

decat daca institutia in cauza a fost in prealabil invitata sa actioneze si daca la expirarea unui termen de
2 luni de la aceasta invitatie institutia nu a luat atitudine.

In cadrul acestei etape, partea interesata trebuie sa solicite institutiei competente sa puna capat
activitatii sale. De fapt este o cerere de punere in intarziere. Cererea trebuie sa fie clara, precisa si sa
avertizeze institutia ca perseverarea in inactiune va conduce la declansarea etapei contencioase. De
asemenea, este important si necesar ca cererea sa precizeze data de la care curge termenul de 2 luni in
care institutia trebuie sa puna capat inactiunii sale. Practic cererea traseaza limitele in care va putea fi
introdusa o viitoare actiune in carenta.Daca institutia ia atitudine, iese din inactiune, o eventuala
actiune in carenta ramane fara obiect.

Faza judiciara: daca institutia nu actioneaza, aceasta poate fi adusa in fata instantelor de la
Luxemburg, intr-un nou termen de 2 luni, in cadrul unei actiuni in carenta.

Curtea apreciaza in jurisprudenta sa ca: orice act sau actiune a institutiei in cauza, chiar fara a
imbraca un caracter formal si obligatoriu, trebuie considerat ca o luare de pozitie, punand capat
carentei, inactiunii.

CAUZE CARE POT DECLANSA ACTIUNEA IN CARENTA(MOTIVE):

- incalcarea tratatului, in sensul incalcarii obligatiei legale de a actiona

- deturnarea de putere

NU REPREZINTA CAUZE PENTRU INVOCAREA ACTIUNII:

- incompetenta institutiei
- incalcarea unor norme substantiale

EFECTELE HOTARARII:

Hotararea Curtii constata ilegalitatea abtinerii si obliga institutia sa actioneze, insa hotararea
Curtii nu ia locul actului care trebuia adoptat, iar institutia nu a facut acest lucru. Ce poate face Curtea
este insa sa indice care act este necesar sa fie adoptat pentru ca institutia sa se conformeze hotararii
Curtii.
EXECUTAREA HOTARARII: art 266 din TFUE

Institutia a carei abtinere a fost declarata ilegala, adica contrara tratatelor, este obligata sa ia
masurile impuse de executarea hotararii Curtii. Acest lucru spune art 266 din TFUE(atat pt actiunea in
anulare, cat si pt actiunea in carenta) si nu aduce atingere obligatiei rezultate din aplicarea art 340
paragraful 2 din TFUE privind raspunderea extracontractuala a UE.

Potrivit acestei raspunderi, UE este obligata sa repare in conformitate cu principiile generale

comune ordinilor juridice ale statelor membre prejudiciile cauzate institutiile sale sau de agentii sai in
exercitarea functiilor lor.

3. EXCEPTIA DE ILEGALITATE

Este o procedura indirecta, are ca baza legala art 277 din TFUE si poate fi intemeiata fie pe o
actiune in anulare, fie pe o actiune in carenta.

Definitie din art 277 TFUE: sub rezerva expirarii termenului prevazut la art 263 din TFUE
paragraful 6 (2 luni), in cazul unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o institutie, un
organ, un oficiu sau o agentie a UE, orice parte se poate prevala de motivele de drept prevazute la art
263 paragraful 2 pentru a invoca in fata Curtii de Justitie a UE inaplicabilitatea acestui act.

Exista niste avantaje ale folosirii acestei exceptii de ilegalitate:

• termenul de 2 luni dispare(nu mai esti tinut de termen) => o poti invoca oricand
• exceptia de ilegalitatea poate fi invocata de orice titular, nu mai trebuie dovedit interesul pt
invocarea exceptiei

Dpdv al efectelor, aplicabil este efectul inter partes litigantes = are valabilitate doar intre partile in
proces si nu erga omnes.

Instanta de la Luxemburg declara actul inaplicabil sau neinvocabil in speta, la actiunea in anulare il
declara nul si neavenit.

Nu este admisa exceptia de ilegalitate daca actul ar fi putut fi atacat conform art 263, adica printr-
o actiune in anulare/pe cale directa!!

Titularii privilegiati, cand actul atacat este un regulament pot invoca pe cale de exceptie ilegalitate
a regulamentului, chiar daca ar fi putut s-o faca si pe cale directa, printr-o actiune in anulare.

Exceptia de ilegalitate se aplica nu doar regulamentelor, asa cum prevedea TCE in fostul art 241 care
reglementa inainte de Tratatul de la Lisabona exceptia de ilegalitate, ci se aplica oricarui act cu
aplicabilitate generala adoptat de institutii, organe, oficii sau agentii. Aceasta noutate reprezinta o
codificare a jurisprudentei Curtii care prevazuse deja in hotarari din 1979, 2002 etc faptul ca exceptia de
ilegalitate poate fi extinsa si pt acte cu efecte similare regulamentelor, adica tot cu aplicabilitate generala.

Scopul este acela de a compensa imposibilitatea de a actiona in mod direct.

 4. ACTIUNEA IN CONSTATAREA NEINDEPLINIRII OBLIGATIILOR CARE LE REVIN
STATELOR IN CALITATE DE MEMBRE ALE UE (ART 258 si ART 259 din TFUE)

 poate fi invocata de 2 titulari: Comisia si alte state membre.

Potrivit art 258 din TFUE: in cazul in care Comisia considera ca un stat membru a incalcat oricare
dintre obligatiile care ii revin in temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest
aspect dupa ce a oferit statului in cauza posibilitatea de a-si prezenta observatiile.

In cazul in care statul in cauza nu se conformeaza acestui aviz in termenul stabilit de Comisie,
aceasta poate sesiza CJUE.

Potrivit art 259 din TFUE: oricare dintre statele membre poate sesiza CJUE in cazul in care
considera ca un alt stat membru a incalcat oricare dintre obligatii care ii revin potrivit tratatelor. Inainte
ca un stat membru sa introduca actiunea, trebuie sa sesizeze Comisia. Comisia emite un aviz motivat
dupa ce a oferit statelor posibilitatea de a-si prezenta in contradictoriu observatiile scrise si orale.

In cazul in care Comisia nu a emis avizul in termen de 3 luni de la introducerea cererii, absenta
avizului nu impiedica sesizarea Curtii.

Actiunea in discutie reprezinta una dintre metodele prin care este asigurata aplicarea corecta si
uniforma a dreptului UE.

Comisia, responsabila cu protejarea interesului general al UE(art 17 din TUE), nu trebuie sa

justifice un interes pentru introducerea acestei actiuni. Declansarea procedurii potrivit art 258 TFUE
este precedata de discutii informale intre Comisie si statul membru respectiv, aceasta etapa
precontencioasa a fost „institutionalizata” prin crearea a diferite sisteme de cooperare de tipul SOLVIT,
EU PILOT, CHAP, NIF, INFR.

ETAPELE FAZEI PRECONTENCIOASE:

I. examinarea cazurilor de incalcare. Comisia cere explicatii statului in vederea rezolvarii

situatiei(discutiile pot dura maxim 1 an, dupa care Comisia ia decizia daca inchide dosarul sau daca
continua etapa precontencioasa)
II. Daca nu se ajunge la niciun rezultat, Comisia declanseaza oficial procedura necontencioasa printr-o
scrisoare de notificare => fixeaza obiectul unui eventual litigiu. Comisia nu poate invoca ulterior
elemente noi decat cele din scrisoare; statele membre pot sa faca observatii la scrisoare. In
scrisoare este prevazut un termen in care statul sa-si indeplineasca obligatiile/sa inceteze
incalcarea; este de fapt o scrisoare de punere in intarziere.
III. Daca in termenul prevazut in scrisoare, statul nu inceteaza incalcarea, Comisia emite un aviz
motivat, care spre deosebire de scrisoare arata ca incalcarea este de acum sigura. Avizul motivat se
poate redacta numai in limitele precizate de scrisoare. Si aici se stabileste un termen, de obicei de
2 luni, pentru conformare; statul membru poate sa faca observatii cu privire la acest aviz.
 Daca nici dupa acest termen de 2 luni statul nu se conformeaza, trecem la ETAPA CONTENCIOASA,
care debuteaza cu cererea introductiva a Comisiei.

La CEREREA INTRODUCTIVA a Comisiei, statul membru poate raspunde cu o intampinare, la

intampinare Comisia poate face o replica, la care statul poate raspunde cu o duplica. Dupa ce se asculta
opinia avocatului general, Curtea emite hotararea.

In ceea ce priveste EFCTELE HOTARARII, aceasta constatare a Curtii de incalcare a obligatiilor

este pur declaratorie, autoritatile nationale sunt cele care trebuie sa ia masurile necesare pentru
executarea hotararii.

Instanta de la Luxemburg nu poate pronunta nulitatea masurilor nationale contrare hotararii si nici
nu poate indica ce masuri trebuie sa ia statul, chiar daca ele rezulta din motivarea hotararii.

5. ACTIUNEA PRELIMINARA/PREALABILA/IN INTERPRETARE (ART 267 din TFUE)

 mijloc de aplicare uniforma a dreptului UE in dreptul statelor membre

Definitie: posibilitatea realizarii unei activitati de interpretare de catre Curtea de Justitie cu titlu
incidental prealabil in afara unui litigiu propriu-zis dedus direct in fata instantei UE prin intermediul
cererii preliminare.

Potrivit art 267 din TFUE, Curtea de Justitie a UE este competenta sa se pronunte cu titlu
preliminar cu privire la interpretarea tratatelor si la validitatea si interpretarea actelor adoptate de
catre institutiile, organele, oficiile sau agentiile UE.

CONDITIILE pe care trebuie sa le indeplineasca o cerere preliminara:

1. trebuie sa existe un litigiu pendinte in fata unei jurisdictii nationale care sa sesizeze Curtea
cerand interpretarea sau validitatea unui act al UE
2. practica instantei de la Luxemburg nu a retinut nicio formula sacramentala pentru sesizarea
Curtii in temeiul art 267 din TFUE
3. actiunea preliminara instituie un mecanism de cooperare intre instanta de la Luxemburg
(ca instanta specializata) si instantele nationale (ca instante generale)
4. nu exista intre cele 2 categorii de instante raporturi de subordonare

!!! EXISTA NUMAI LEGITIMARE PROCESUALA ACTIVA, NU SI PASIVA !!!

LEGITIMAREA PROCESUALA ACTIVA apartine instantelor nationale, indiferent de grad

VALOAREA HOTARARII CURTII DE JUSTITIE:

- are valoare de lucru judecat relativa, in sensul ca se adreseaza numai partilor interesate
- aceasta determina efecte erga omnes in ce priveste modul de interpretare a dreptului UE sau
cu privire la aprecierea de validitate unui act al UE fata de altul
- hotararea Curtii nu inlatura actul UE in discutie, ci doar il interpreteaza

PROCEDURA:

1. Etapa scrisa:

a) judecatorul national care adreseaza o cerere preliminara suspenda procesul pendinte/in desfasurare
b) judecatorul national comunica hotararea sa Curtii, care la randul ei o notifica prin grefier partilor
in cauza, statelor membre, Comisiei si uneori Consiliului, daca actul atacat emana de la acesta.
c) cererea se publica in toate limbile oficiale ale UE si se notifica partilor, statelor membre si
institutiilor UE
d) cererea se publica in Jurnalul Oficial al UE
e) in termen de 2 luni de la comunicare, partile, statele membre, Comisia si, daca a fost anuntat,
Consiliul, au dreptul de a depune la Curte memorii, respectiv observatii scrise

2. Etapa orala:

a) audierile
b) expunerea opiniei avocatului general
c) deliberari
d) adoptarea hotararii

OBIECTUL: intrebarile privind interpretarea sau validitatea actelor juridice ale UE!!

Instanta de la Luxemburg nu poate fi intrebata cu privire la aplicarea, respectiv compatibilitatea

actelor normative interne raportate la dreptul UE.

Cine adreseaza intrebarea preliminara?

Anumite instante pot introduce cererea preliminara daca se apreciaza ca raspunsul CJUE este
necesar adoptarii deciziei nationale(cerere facultativa).

Alte instante trebuie sa introduca cererea preliminara in cazul in care o asemenea intrebare
apare in cadrul unei instante ale carei decizii nu sunt, potrivit legii interne, supuse unei cai de
atac(cerere obligatorie).

Numai instantele nationale introduc astfel de cereri preliminare, nu partile!!

Pentru ca o entitate sa indeplineasca statutul de instanta trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte:

• trebuie sa fie un organ stabilit prin lege

• trebuie sa aiba caracter permanent
• trebuie sa exercite o jurisdictie obligatorie
• trebuie sa cunoasca o procedura contradictorie
• trebuie sa aplice normele de drept
• trebuie sa fie independenta
• intrebarea trebuie sa apara in exercitarea functiei judiciare

In ceea ce priveste caracterul facultativ al cererii, adica atunci cand o instanta nationala poate sa
introduca o astfel de cerere prealabila, retinem ca trebuie indeplinite urmatoarele conditii:

- poate fi introdusa atunci cand se invoca o problema de drept a UE

- se introduce atunci cand o decizie, cu privire la o astfel de problema, este necesara dpdv al
instantei nationale (atunci cand determina in mod substantial solutia pe fond si atunci cand nu
exista o hotarare anterioara a Curtii de Justitie a Comunitatii Europene/ CJUE a problemei in cauza)

In ceea ce priveste caracterul obligatoriu al cererii este invocat in urmatoarele conditii:

- atunci cand apare o problema de drept a UE

- decizia nu poate face obiectul unei cai de atac ordinare

Exista si unele exceptii care pot fi invocate:

• intrebarea ce face obiectul cerere este nerelevanta

• exista o hotarare anterioara a CJCE/CJUE pe o problema identica de drept material sau
raspunsul poate fi dedus dintr-o hotarare anterioara a instantei de la Luxemburg
• raspunsul este evident (teoria actului clar – CAUZA CILFIT )

In ceea ce priveste Teoria actului clar, introducerea cererii in interpretare nu este obligatorie daca
nu exista nicio indoiala rezonabila cu privire la raspuns.

Tot in CAUZA CILFIT, s-a invederat faptul ca instanta nationala trebuie sa verifice faptul ca
raspunsul este evident pentru toate instantele, inclusiv pentru CJUE in toate statele membre si in toate
versiunile lingvistice. Tot potrivit aceleiasi cauze, intrebarea trebuie formulata in contextul dreptului
UE, nu al dreptului intern.

OBIECTUL intrebarilor preliminare:

- tratatele, solicitandu-se numai interpretarea acestora

- actele tuturor institutiilor UE, inclusiv ale Bancii Centrale Europene (aici se poate solicita
interpretarea si validitatea)
- statutele organelor infiintate prin acte ale Consiliului (aici se poate solicita interpretarea si
validitatea lor)
Cererea preliminara in aprecierea validitatii:

In tratate nu sunt precizate motivele pentru care poti aprecia validitatea unei cereri preliminare.
Jurisprudenta Curtii a precizat ca pot fi invocate motivele prevazute expres la art 263 TFUE(actiunea in
anulare).

Instanta nationala nu poate declara actul nevalid, in schimb instanta nationala poate suspenda
aplicarea actului respectiv daca exista dubii serioase cu privire la conformitatea acesteia cu dreptul UE
sau daca exista urgenta in sensul evitarii unui prejudiciu ireparabil.

DREPTURILE SI OBLIGATIILE CJUE ATUNCI CAND PRIMESTE O CERERE PRELIMINARA:

In principiu, trebuie sa raspunda tuturor intrebarilor preliminare si doar intrebarilor formulate

de instanta nationala.

Curtea nu trebuie sa se pronunte cu privire la faptele spetei. In principiu, Curtea trebuie sa se

pronunte pe chestiunile de drept.

PREROGATIVELE pe care le are Curtea, in ceea ce priveste intrebarile preliminare:

- poate reformula intrebarile

- poate completa intrebarile
- poate raspunde partial
- poate transforma o intrebare in interpretare in intrebare spre aprecierea validitatii

CAZURI DE INADMISIBILITATE:

- Curtea constata ca nu exista baze faptice sau legale suficiente pentru a adresa intrebarea
- intrebarile sunt in mod evident nerelevante pentru speta
- cererea solicita o opinie consultativa cu privire la o problema generala sau ipotetica
- abuz de procedura
- nu exista o disputa reala

DREPTURILE SI OBLIGATIILE PARTILOR

Partile nu pot introduce cererea la Curte si nici nu pot forta pe judecatorul national sa faca
acest lucru. Totusi, pot fi ascultate de instanta nationala si pot depune observatii scrise sau/si orale in
fata Curtii.

EFECTUL TRIMITERII CERERII PRELIMINARE: suspendarea la nivel national a actului. Judecatorul national
poate decide sa ia masuri conservatorii mai ales atunci cand e vorba de o cerere in aprecierea validitatii.

EFECTUL HOTARARII CJUE: retroactiv, insa Curtea are dreptul de a decide daca limiteaza pentru trecut
efectele hotararii sale; pe principiul securitatii juridice, instanta poate aprecia totusi ca efectele hotararii
sa aiba efecte pt viitor si nu pt trecut. Hotararile instantei de la Luxemburg sunt obligatorii pt instantele
nationale ce au formulat cererea preliminara; principiile formulate de Curte au efecte erga omnes.
Exista 2 proceduri preliminare pentru situatii de urgenta:

1. procedura accelerata
2. procedura preliminara de urgenta

Potrivit art 256 alin(3) din TFUE, Tribunalul are si el competenta de a primi cereri preliminare in
domenii specifice stabilite de statut. Avand in vedere ca un asemenea document nu a fost adoptat inca,
in realitate, in acest moment, CJUE este singura competenta sa se pronunte cu titlu preliminar.