Eduard Radu

CURS DUE II

Curs 1

Bibliografie:
Dreptul Uniunii Europene. Specficitati - Augustina Dumitrascu
Dreptul Uniunii Europene. Principii, actiuni si libertati - Augustin Fuerea, Universul Juridic,
2016
Dreptul Uniunii Europene. Sinteze si aplicatii - Dumitrascu Augustina, Popescu Roxana
Mariana
Tratat
Roxana Mariana Popescu – Dreptul Uniunii Europene. Teste grila si sinteze legislative
Examen:
 25 intrebari grila, 1 h, 0.36 puncte/grila + 1 oficiu
Seminar:
 2 puncte facultative :
 Doua teste = 1,25 p (sinteza + grila)
 0,25 referat
 0,25 raspunsuri la seminar
Tematica:
1. Principiile functionarii cadrului institutional al UE si ale repartizarii competentelor in
cadrul uniunii si intre uniune si statele membre
a. Principiul atribuirii de competente
b. Principiul separarii competenelor
c. Principiul cooperari loiale
2. Principiul exercitarii competentelor de catre UE si de UE impreuna cu statele membre
a. Principiul subsidiaritatii
b. Principiul proportionalitatii
3. Competentele Uniunii Europene
4. Controlul judiciar al respectarii ordinii juridice a UE
a. Controlul de legalitate a actelor adoptate de institutiile, organele si oficiile
uniunii (actiunea in anulare , exceptia de ilegalitate)
b. Controlul inactiunii institutiilor uniunii (actiunea in carenta)
c. Raspunderea contractuala a Uniunii Europene
d. Contenciosul functiei publice la nivelul Uniunii EuropenE
e. Raspunderea extracontractuala – creatie jurisprudentiala a Curtii de Justitie a
Uniunii Europene
f. Actiunea in neindeplinirea obligatiilor asumate de catre statele membre prin
tratate (procedura de infrigement si actiunea contencioasa, in fata Curtii de
Justitie)
5. Sistemul judiciar european in ansamblul sau. Judecatorul national. Judecatorul
unional. (Cererea preliminara/ trimiterea preliminara)
6. Cele patru libertati fundamentale:
a. Libera circulatie a persoanelor, aspecte generale

1
Eduard Radu

b. Interzicerea intre statele membre a taxelor vamale si a taxelor vamale cu efect

echivalent
c. Libera circulatie a persoanelor si a serviciilor( beneficiarii)
d. Libera circulatie a capitalurilor si a platilor
7. Reguli concurentiale adresate statelor membre
a. Ajutoarele de stat si interzicerea ajutoarelor de stat
8. Reguli concurentiale adresate intreprinderilor
a. Interzicerea intelegierilor intre intreprinderi
b. Interzicerea abuzului de pozitie dominanta exercitat de una sau mai multe
intreprinderi
9. Prezentare generala a politicii UE
a. Aspecte generale si clasificarea politicilor UE
b. Politica comerciala comuna

Curs 2

Personalitatea juridică a UE ne spune ce poate să facă și ce nu poate să facă Uniunea. Se

analizează personalitatea juridică ante-Lisabona și post- Lisabona pentru că există acte
juridice adoptate și înainte de 2009. Înainte de Tratatul de la Lisabona( semnat în 2007, intrat
în vigoare în 2009), UE nu avea personalitate juridică. Înainte de 2009, UE era o entitate
juridică, un concept (idee) care se sprijinea pe cei trei piloni: pilonul I – normele celor 3
comunități, pilonul II – PESC , pilonul III – JAI. Se mergea pe cadrul clasic al cooperării din
cadrul organizațiilor în perioada pilonilor. Comunitățile UE aveau personalitate proprie juridică,
nu Uniunea. Uniunea era o ”denumire” ce desemna cooperarea clasică între state.
În doctrină s-a afirmat că UE avea personalitate juridică emergentă suis generis (A.
Fuerea). Există argumente are să susțină această idee. Art 2 TUE : printre obiectivele uniunii
(nu cominităților europene) se număra acela e a își afirma identitatea pe scena internațională,
în special prin punerea în aplicare a PESC. Din asta se înțelege definirea unei politici de
apărare comună, care poate să ducă în timp la o apărare comună efectivă (nu puteau nici
atunci, nici acum vorbi despre apărare comună). Exista o modalitate pentru a atinge acest
obiectiv: Consiliul European avea niște atribuții în acest scop: putea adopta niște acte juridice
(acțiuni/poziții comune) după o procedură prevăzută de fostul art.23 TUE. Aceste acte se
refereau la uniune, și se poate psune că apărea statutul de entitate juridică în plan intern. În
TUE apaărea noțiunea de ”poziția uniunii”. Apare o neoie de reformă, pentru că UE nu avea
personalitate deși componentele ei au!
Prin Tratatul de la Lisabona , Uniunea Europeană devine o organizație internațională cu
toate componentele ei: membrii, acord de voință al statelor, structură instituțională,
personalitate juridică distinctă e cea a membrilor.
Cum a dobândit această personalitate juridică? Cum ne dăm seama de personalitate?
Textul art. 47 TUE – UE are personalitate juridică. Art 1. (1) TUE - statele membre institutie
între ele o uniune. Art 1. (3) TUE spune că uniunea se substituie Comunității Europene și îi
succedă acesteia. Art.47 nu este redundant, pentru că reiese din art.3 personalitatea juridică
(ce înlocuiește și succede o organizație internațională nu poate fi decât o organizație
internațională). UE preia tot (activ, pasiv, tratate) de la Comunitatea Europeană. Tratatul de la
Lisabona aduce noi competențe UE. Acordă mai multă putere statelor membre, deși se
întărește noțiunea de Uniune .
Desființarea sistemului pilonilor, introduce în fostul pilon I tot ce ținea de pilonul III (în
competența UE pe metoda integrării introduce polițIa și justiția și menține corpul de norme ale

2
Eduard Radu

pilonului II ca corp normativ distinct, dar nu sub forma pilonului). UE nu poate, însă, în materie
penală să reglementeze normele interne . UE poate adopta prin regulamente norme care
vizează poliția și justiția europeană (de exemplu, norme privind mandatul eurpnean de
arestare; regulamentul care privește competența instanței europene în spețe unde intră un ilicit
cu caracter transfrontalier; regulament pe insolvență etc). Ca și raport pe scena internațională,
Ue poate adopta acorduri doar unde statele membre i-au dat competență exclusivă, fără ca
statele membre să își manifeste și ele expres acordul. Dacă nu are competență exclusivă,
persoanlele au niște mijloace care se pot folosi la CJUE.
De ce era nevoie de personalitate juridică pentru Uniunea Europeană?
Era nevoie să se clarifice statutul juridic al UE. Pentru a facilita prezența și activitatea Uniunii
pe scena internațională în raport cu terții. A fost necesar și pentru a oferi cetățenilor Uniunii o
identitate clară (știam că suntem cetățeni UE, dar UE era doar o idee, nu exista, eram cetățenii
unei idei). Apare un sistem de protecție mai clar (un cetățean european poate primi protecție
diplomatică de la oricare consulat sau ambasadă al unui stat membru pe teritoriul oricărei țări
unde le găsește persoana). Se înlătură orice dezavantaj al sistemului greoi și confuz al
pilonilor.
Consecințele perosnalității juricice
1. Ordinea juridică a Uniunii Europene
UE are un set de drepturi și obligații stabilitre de tratat, pe care și le îndeplinește prin
instituțiile sale în raport cu statele membre și resortisanții acestora.
”Ordinea juridică„ înseamnă UE și mai joc (instituții și statele membre).
1. În cadrul ordinii juridice naționale, din statele membre
UE este o persoană juridică. UE are cea mai largă capacitate juridică recunoscută
persoanelor juridice de către legislațiile interne. La nivel național, ca să poată funcționa,
UE s-ar putea să aibă nevoie să acțționeze ca o persoană juridică de drept privat (să
trebuiască să încheie contrate). I se prevede o capacitate maximă a unei persoane
juridice. Patrimoniul nu poate să facă obiectul niciunei măsuri de constrângere, decât
dacă e încuviințată de Curtea de Justiție.
1. La nivelul ordinii juridice internaționale, în afara statelor membre
Poate să încheie acorduri externe pentru atingerea obiectivelor sale în raport
cu competențele stabilite prin tratate (TUE și TFUE), adică în limitele trasate prin voința
statelor membre.
Valori și obiective (din perspectiva capacității de folosință).â
Conținutul art. 2 TUE – principalele valori ale UE: respectarea demnității umane, a libertății,
a democrației, a egalității, a statului de drept, a drepturilor omului, inclusiv ale minorităților,
pluralismul poltic, nediscriminarea, toleranța, justiție, solidaritate,egalitate între femei și
bărbați.
Acest articol este și o condiție de aderare: doar statele care respectă aceste valori pot fi
membre, și nerespectarea acestor valori poate să atragă suspendarea anumitor drepturi ale
statului membru în cauză în cadrul uniunii. Această procedură este în art.7 TUE însă nu s-a
aplicat niciodată până acum (Ungaria a fost amenințată, însă, că se va declanșa procedura
când a vrut să își modifice constituția).
Obiectivele sunt ante-Lisabona și post-Lisabona
Principalele obiective stabilite pentru Comunități
Prima comunitate, CECO, avea ca principale obiective creșterea economică, dezvoltarea
forței de muncă și creșterea nivelului de traii și evitarea unei noi conflagrații mondiale.
Tratatul instituind CEA dorea formarea și dezvoltarea unei industrii nucleare, creșterea
nivelului de trai și dezvoltarea schimburilor cu alte state.

3
Eduard Radu

Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană viza instituirea unei piețe comune,
creșterea economică durabilă și echilibrată și creșterea nivelului de trai.
Tratatul de la Amsterdam adaugă obiective precum competitivitatea, convergența politicilor
economice (politică comercială comună), este primul tratat ce vorbește de egalitatea între
femei și bărbați (viza în principal munca egală) și dezvoltarea mediului înconjurător, care a
primit ceva mai multe nrome prin Tratatul de la Lisabona. Tratatul de la Amsterdam stabilește
ceva mai clar ce acțiuni și măsuri trebuie luate pentru atingera obiectivelor (au dus la
conturarea cadrului juridic de azi): eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative și a
măsurilor cu efect echivalent a comerțului între statele membre , instituirea unui tarif vamal
comun în comerțul cu terții (pe oriunde intră marfă în comunitate, are aceeași tarfă vamală și
circulă liberî ntre membrii), propuns eliminarea obstacolelor din cadrul circulației persoanelor,
serviciilor și capitalelor. Tratatul propunea adoptarea unor politci comune privind agricultura și
transporturilor (până la Lisabona, era în competența exclusivă a uniunii, iar după, partajată)
Se mai dorea un regim comun care să permită concurența liberă pe piața internă. Mai există
alte asemenea măsuri.
Tratatul de la Maastrich vine cu obiective pentru Uniune: promovarea progresului economic
și social pentru asigurarea unui nivel de dezvoltare echilibrat și durabil (pentru creștere
economică), stabilirea uniunii politicii economice și monetare, introducerea monedei unice
(Euro), afirmarea identității Uniunii pe scena internațională prin punerea în aplicare a PESC și
prin definirea progresivă a unei politici de apărare comună, instituirea unei cetățenii a Uniunii
Europene ( cu consecința consolidării drepturilor resortisanților din statele europene),
menținerea și dezvoltarea uniunii ca spațiu de libertate, securitate și justiție în care să fie
asigurată libera circulație a persoanelor în corelație cu adoptarea unor măsuri uniforme privind
controlul frontierelor externe, vizele, azilul și imigrația și menținerea și dezvoltarea acquis-ului
comunitar.
Principalele obiective stabilite pentru Uniune (art.3 TUE)
În bună măsură, aceste obiective se consideră îndeplinite și se mențin prin art.3 TUE. Acest
articol definește obiectivele. Uniunea își propune să promoveze pacea, să promoveze
valorile sale și, bineînțeles, bunăstarea popoarelor sale. UE dorește oferirea unui spațiu de
libertate, securitate și justiție fără frontiere interne, în interiorul căruia e asigurată libera
circulație a persoanelor corelată cu măsuri corespunzătoare pentru frontierele externe ( ca în
Tratatul de la Maastrich). Se adaugă expres ideea de prevenire a criminalității
transfrontaliere. Se vorbește de instituirea pieței interne (deși ea există din anul 1993) cu o
creștere economică echilibrată , cu stabilitatea prețurilor, și cu un grad ridicat de competitivitate
care să ducă la o ocupare deplină a forței de muncă (procentul de șomaj să fie scăzut, mai
ales în rândul tinerilor, și să fie competitivitate în raport cu componența externă la nivel
mondial; UE are o piață foarte mare, comparabilă cu cea a SUA dar mai mică decât China;
statele membre nu pot face o concurență reală marilor piețe ale lumii). Se urmărește
încurajarea progresului științific și tehnologic. Rămâne obiectivul creării unității monetare și
economice (doar 19 din 28 de țări au Euro), se urmărește promovarea justiției și combaterea
excluziunii sociale și a discriminării (măsuri pentru integrarea persoanelor dezavantajate). Se
dorește promovarea egalității între bărbați și femei, a solidarității între generații (problema
sustenabilității programului de pensii), protecția drepturilor copilului, respectarea bogăției
culutrale și lingvistice (toate cele 24 de limbi sunt oficiale UE). În relația cu comunitatea
internațională, UE își afirmă și promovează valorile, contribuie la protecția cetățenilor săi, la
pacea, securitatea și dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și respectul reciproc între
popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și protecția dreptului omului, precum
și la respectarea dreptului internațional, inclusiv a Cartei ONU.

4
Eduard Radu

Principii ale funcționării instituțiilor europene și ale repartizării competențelor în

cadrul Uniunii și între Uniune și statele membre

A. Principiul atribuirii de competente

Își are temeiul juridic în art.5(1),(2) TUE și declarația nr.24.
Principiul spune că Uniunea acționează numai în limitele competențelor conferite în mod
expres de către statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor sale. Orice
competență care nu este atribuită expres UE revine statelor membre și instituțiile UE nu pot
să își aloce atribuții exprese, inplicite, nu și le pot atribuii extensiv.
A. Principiul cooperării loiale
Își are temeiul juridic în art.4 TUE.
În esență, UE și statele membre se ajută în îndeplinirea misiunilor ce decurg din
tratate. Textul stabilește două obligații pozitive și una negativă pentru statele membre:
 Pozitive (în virtutea ajutorului reciproc)
 să adopte orice măsure generală sau specială pentru a îndeplini obligațiile ce
rezultă din tratate sau din actele instituțiilor UE
 să faciliteaze îndeplinirea de către UE a misiunii sale cu trimitere la obiective.
 Negative: să se abțină de la orice măsură care ar pune în pericol realizarea obiectivelor
Uniunii (este suficient riscul, amenințarea, nu e nevoie să se adugă atingere efectivă
măsurilor).
Cooperarea loială apare de oricâte ori statul acționează cu bună-credință. Poate să
presupună măsuri de natură legislativă.
Principiul vizează în art.4 UE și Statele membre. Art13(2), teza finală, extinde principiul la
activitatea instituțiilor – interinstituțional, de a lucra loial unele cu altele.
Spețe de referință;
 230/81 Luxembourg contra Parlamentul European . Curtea spune că și când iau măsuri
provizorii, statele membre trebuie să nu aducă atingere bunei funcționări a instituțiilor
comunitare
 204/86 Grecia contra Consiliului. Curtea spune că principiul trebuie aplicat și instituțiilor
UE în cadrul dialogului dintre acestea.
 C-2/88 – Zwartveld - Curtea a spus că nu doar statele au obligații pentru aplicarea
acestui principiu, ci și instituțiile trebuie să coopereze loial cu statele membre.
Principiul este bilateral (vizează ambele state implicate) și vizează atât raportul vertical
(instituții – state), cât și raportul orizontal (instituții – instituții).

Curs 3

Sintagma „Drepturile omului” arată atașamentul UE la principiile dreptului internațional.

UE urmărește menținerea păcii.
Toat e obiectivele UE reprezintă scopuri comune. Atingerea lor se realizează în limitele
competențelor alocate UE de către statele membre prin tratate. Instituțiile UE concură în mod
nemijlocit la atingerea lor (art.13 TUE). Atingerea obiectivelor se paote stabili doar într-un
cadru ce stabilește limitele competenței instituțiilor și UE, dar și pilonii acestora, relevate de
principii (art. 4, art.5 TUE).

5
Eduard Radu

Mai este un principiu suplimentar – principiul egalității între statele membre. Nu este
foarte mult analizat, pentru că este nou intdorus. Nu este vorba de o egalitate a statelor
(diferențe geografice, demografice, economice între state), dar este înscris în tratat.
Importanța obiectivelor și a valorilor nu este una teoretică. Nerespectarea valorilor
poate atrage sancționarea statelor, sancționare cu caracter politic, prevăzută de
art.7. Valorile pot fi văzute ca norme ce decurg din tratat și, implicit, sunt obligații ale
statelor. Importanța valorilor decurge din caracterul lor univeral. Nerespectarea valorilor
împiedică aderarea statelor la Uniune. Aceeași importanță o au și principiile. Principiile sunt
izvoare de drept, situate după dreptul primar. Acum vorbim despre principiile care
guvernează relațiile între UE și state.

C. Principiul subsidiarității
Exercitarea competențelor așa cum au fost acestea delimitate prin tratate este
reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității care sunt prevăzute în art.5 TUE,
precum și în protocolul nr.1 privind rolul parlamentelor naționale în UE. (...)
Subsidiaritatea reprezintă principiul conform căruia UE acționează doar în măsura în
care la nivelul său se pot realiza mai bine obiectivele uniunii decât la nivelul statelor
membre. Astfel, conform art.5(3) TUE, în domeniile care sunt de competența sa exclusivă,
UE intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate în mod
satisfacător nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și
efectelor acțiunii preconizate pot fi realizate mai bine la nivelul UE.
Așadar, principiul subsidiarității nu afectează repartizarea competențelor între UE și
statele membre, ci întinderea competențelor transferate de către statele membre către
Uniune.
Etimologia cuvântului provine de la latinescul subsidium, termen folosit în domeniul
militar, care însemna ajutor ce stătea în fundal, adică asistență care avea rol secundar. În
filosofia politică, principiul desemnează ideea că o autoritate centrală trebuie să aibă un rol
subsidiar, îndeplinind doar acele sarcini care nu pot fi duse la bun sfârșit și în mod eficient la
nivel local. La nivelul DUE, termenul a pătruns prin intrmediul constituției germane, având în
vedere că în legislația acestui stat, acesta desemna limita legală a puterilor fererale în
domeniul competențelor concurente, dând naștere ulterior principiului constituțional de bază
al federalismului cooperativ.
Consacrarea legislativă a principiului
Principiul subsidiarității a fost consacrat, inițial,prin actul unic european 1986-1987 în
cardul politicii de mediu. Ulterior, în Tratatul de la Maastrich a fost inclus în tratat ca principiu.
Tratatul de la Lisabona consolodează rolul acestuia prin protocoalele nr.1 și nr.2.
Aplicarea principiului subsidiarității
Conform protocolului nr.1 și nr.2, principiul subsidiarității trebuie respectat, în primul
rând, în procedura de adoptare a actelor legislative (acestea sunt definite la art.289 TFUE).
Astfel, Comisia Europeană care are rolul de inițiativă legislativă transmite parlamentelor
naționale proiectele de acte legislative și proiectele de modificare în același timp în care le
transmite Parlamentului European și Consiliului. De asemenea, Parlamentul European
transmite parlamentelor naționale proiectele sale de acte legislative, precum și proiectele
sale de modificare. Consiliul transmite la rândul lui proiectele legislative emise de un grup de
state membre, de Curtea de Justiție, de Banca Central Europeană sau de Banca Europeană
de Investiții, precum și de proiectele de modificare.
Astfel, prin această etapă a procedurii legislative, se asigură controlul parlamentar al
respectării principiul subsidiarității.

6
Eduard Radu

Potrivit art.5 din protocolul numărul 2, proiectele de acte legislative se motivează în

raport cu principiul subsidiarității și al proporționalității.
Orice proiect de act legislativ este însoțit de o fișă detaliată care conține informații ce
permit evaluarea conformității cu principiile subsidiarității și proporționalității. Aceste
informații trebuie să permită:
 Evaluarea implicațiilor financiare sau a impactului financiar al proiectului în cauză;
 În cazul unei directive, evaluarea implicațiilor acesteia asupra reglementărilor care
urmează să fie puse în aplicare în statele membre, inclusiv asupra legislației
naționale, respectiv regionale.
Motivele care conduc la concluzia că un obiectiv al Uniunii poate fi realizat mult mai
bine la nivelul Uniunii decât la nivelul statelor membre se bazează pe:
 Indicatorii calitativi și, ori de câte ori este posibil, pe indicatori cantitativi. Parlamentele
naționale trebuie să se pronunțe în termen de 8 săptămâni de la data la care
proiectul de act legislativ a fost transmis. Astfel, în cazul în care parlamentele
naționale consideră că proietu legislativ nu este conform cu principiul subsidiarității,
atunci acestea emit un aviz motivat adresat președintelui Parlamentului European,
Consiliului sau Comisiei. Fiecare parlament național dispune de două voturi,
repartizate în funcție de sistemul parlamentar național. În cadrul unui sistem
parlamentar național bicameral, fiecare dintre cele două camere dispune de un vot. În
cazul în care avizele motivate privind nerespectarea principiului subsidiartității de
către un proiect legislativ reprezintă cel puțin o treime din numărul voturilor atribuite
parlamentelor naționale, proiectul trebuie reexaminat. În urma acestei
reexaminări, inițiatorii actului legislativ pot hotărî fie să mențină proiectului, fie să îl
modifice, fie să îl retragă, motivând oricare din aceste decizii. (control parlamentar).
(Control parlamentar)
Pentru seminar: analizarea emiterii unor avize motivate cu privire la nrespectarea principiului
subsidiarității în cadrul procedurii legislative ordinare ( se găsește în Specificitatea...)
 Controlul jurisdicțional al subsidirității este prevăzut de art.8 din protocolul numărul
2 conform căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se
pronunțe cu privire la acțiunile referitoare, la încălcarea principiului subsidiarității, de
către un act legislativ, acțiuni care sunt formulate potrivit art.263 TFUE de către un
stat membru sau care sunt transmise de acesta în conformitate cu dreptul său intrn în
numele parlamentului său național sau ale unei camere a acestuia. Aceste acțiuni pot
fi formulate și de către Comitetul Regiunilor (organ auxiliar) împotriva actelor
legislative în vederea adoptării cărora TFUE prevede consultarea respectiului
comitet. CJUE consideră că exercitarea controlului jurisdicțional trebuie să se
limiteze la a se verifica existența unei erori manifeste sau a unei deturnări de putere
sau dacă instituția în cauză nu și-a depășit limitele de apreciere. (Hotărârea C 84/94,
C 58/08) De altfel, nu sunt foarte numeroase hotărârile prin care Curte de Justiție s-a
pronunțat cu privire la respectarea principiului subsidiarității. În concluzie, trebuie
observat că principiul subsidiarității este prevăzut cu limite precise în dispozițiile din
tratat, asigurând respectarea competențelor UE și ale statelor membre, fără însă a
transforma parlamentele naționale în colegislatori la nivelul UE, în condițiile în care
acestea nu dispun de un veritabil drept de veto asupra proiectelor de acte legislative,
care nu respectă principiul subsidiarității.

D.Principiul proporționlității

7
Eduard Radu

Potrivit art.5(4) TUE, acțiunea uniunii în conținut și formă nu trebuie să depășească

ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
Respectarea principiului proporționalității de către instituțiile UE trebuie să se
realizeze în conformitate cu protocolul nr.2. Spre deosebire de principiul subsidiarității,
principiul proporționalității intervine în toate domeniile de competență, inclusiv în domeniile
de competență exclusivă (a se hotărârea vedea C 133/93). Respectarea principiului
proporționalității prin intermediulcontrolului parlamentar se realizează după aceeași
procedură prevăzută în art.5 din protocolul numărul 2. Astfel, proiectele de acte legislative
au în vedere necesitatea de a proceda astfel încât orice obligație financiară sau
administrativă care revine Uniunii, guvernelor statelor membre, autorităților regionale sau
locale, operatorilor economici și cetățenilor, să fie cât mai redusă posibil și proporțională cu
obiectivul urmărit.
Deși nu este menționat în mod expres în art.8 din protocolul nr.2, controlul
jurisdicțional al respectării principiului proporționalității se poate realiza de către Curtea de
Justiție în baza aceleiași acțiuni în anulare ( a se vedea hotărârile C176/09 și C280/93).

Curs 4

Clauza pasarelă

Art. 352 TFUE trebuie analizat în strânsă legătură cu principiul atribuirii de competențe
și principiul subsidiarității în condițiile în care acesta conține așa numita clauză pasarelă sau
de flexibilitate care permite Consiliului ca în cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește
necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul din obiectivele Uniunii,
fără ca acestea să fi prevăzut atribuțiile necesare în acest sens,hotărând în unanimitate la
propunerea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile
corespunzătoare. Măsurile aoptate în baza acestei prevederi nu pot implica armonizarea
actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în cazul în care
tratatele exclud o astfel de armonizare. Această dispoziție nu se aplică în cazul politicii
externe și de securitate economică. Comisia, în cadrul procedurii de control al respectării
principiului subsidiarității, atrage atenția parlamentelor naționale asupra propunerilor
întemeiate în baza art.352.
Art. 352 conține așadar o rezervă de competențe subsidiare atribuite Uniunii, pe
care aceasta nu și le poate exercita decât în urma unei proceduri legislative destul de
complexe, care presupune întrunirea unanimității în cadrul Consiliului.
Conform jurisprudenței CJ, recurgerae la art. 352 ca bază juridică pentru adoptarea
anumitor măsuri nu este justificată decât dacă nicio altă dispoziție din tratat nu conferă
instituțiilor Uniunii competența necesară pentru a adopta respectiva măsură sau respectivul
act.
C84/94 – o hotărâre care viza prevederea anterioară
C166/07 – prevederi noi.
Alături de aceste competențe subsidiare, UE dispune și de competențe implicite
conform jurisprudenței Curții de Justiție a comunităților europene (22/70; 3/76).
Competențele Uniunii Europene și ale statelor membre

Potrivit art.5 TUE, delimitarea competențelor este guvernată de principiul atribuirii. Din
punct de vedere al evoluției competențelor în cadrul comunităților europene și al Uniunii
Europene, trebuie precizat că inițial comunitatea europeană dispunea de competențe numai

8
Eduard Radu

în domeniul economic și comercial. Însă, odată cu dezvoltarea legislației comunitare, noi

politici au fost incluse în sarcina comunității europene (protecția consumatorului, sănătate,
energie) în condițiile în care tratatul de la Roma prevedea patru politici comune:
 Politica agricolă comună;
 Politica comercială comună;
 Politica comună în domeniul transporturilor și
 Politica comună în domeniul pescuitului.
Astfel, Actul Unic European introduce, de exemplu, politica de mediu pentru
reglementarea căreia se prevede obligativitatea respectării principiului subsidiarității. Alături
de o serie de măsuri pentru realizarea pieței interne.
Tratatul de la Maastrich care ridică principiul subsidiarității la nivel de principiu
constituțional general introduce, de asemenea, noi domenii precum educația, cultura,
cetățenia europeană.
În 1997, Tratatul de la Amsterdam include politica socială, dreptul consumatorilor,
sănătatea și politica de apărare. Prin același tratat, s-a anexat protocolul nr.2, privind
subsidiaritatea și proporționalitatea.
În prezent, art.1 TUE prevede în mod clar faptul că „înaltele părți contractante” s-au
asociat într-o uniune căreia i-au atribuit competențe pentru realizarea obiectivelor lor
comune.
Art.5 TUE definește principiul atribuirii de competențe potrivit căruia Uniunea
Europeană exercită acele competențe care sunt atribuite prin tratate, iar în situația în care
pentru anumite domenii de acțiune, tratatele nu prevăd competența Uniunii, aceasta revine
statelor membre. Față de dispoziția anterioară din tratat, art.5 este mult mai explicit în sensul
în care se precizează în mod clar regulile care guvernează atribuirea și delimitarea de
competențe pentru ca articolele 2,6 TFUE să prevadă în mod clar domenii de acțiune și
competențele specifice fiecăruia care aparțin fie Uniunii Europene, fie statelor
membre. Anterior, întinderea și delimitarea competențelor Uniunii și ale statelor membre
rezulta dintr-o abordare funcțională a prevederilor din Tratat, din prisma îndeplinirii
obiectivelor Uniunii și, în mod firesc, din jurisprudența Curții de Justiție de la Luxembourg.
Așadar, Tratatul de la Lisabona nu precizează o listă de competențe negative (domenii
în care Dreptul Uniunii Europene nu poate interveni niciodată), ci stabilește o serie de
competențe ce enumeră totodată domeniile de acțiune specifice fiecărui tip de competență.
TFUE cuprinde trei mari tipuri de competență definite în art.2. Până în perioada 2007-
2009 nu aveam o listă cu competențe. Înainte existau competențe explicite, implicite și
anumite competențe subsidiare. Art.2 TFUE definește următoarele tipuri de competențe:

 Competența exclusivă a Uniunii Europene – în cazul în care tratatele atribuie UE

conpetnță exclusivă într-un domeniu determinant, numai Uniunea poate legifera și
adopta acte juridice obligatorii, statele membre putând adopta astfel de acte numai în
cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor
Uniunii; statele membre pot să adopte astfel de acte doar dacă UE le abilitează sau
doar dacă actul este necesar potrivit tratatului să pună în aplicare
 Competența partajată – în cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență
partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea și statele membre
pot legifera și adopta acte juridice obligatorii în acest domeniu; statele membre își
exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența,
prioritatea având-o Uniunea Europeană; statele membre își exercită din nou
competența în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să și-o mai exercită;

9
Eduard Radu

 Competența Uniunii de a desfășura acțiuni de sprijinire, coordonare sau

completare a acțiunii statelor membre – statele membre au competența de a
adopta anumite măsuri în domenii care nu aparțin competenței exclusive sau
partajate a Uniunii; în aceste domenii, Uniunea exercită așa numitele competențe
complementare;
 Competențe de coordonare – statele membre își coordonează politicile economice
și de ocupare a forței de muncă pentru definirea cărora Uniunea dispune de
competență; așadar, în aceste domenii, Uniunea este competentă numai să
definească liniile directoare în aceste domenii; ducerea la îndeplinire a acestor
obiective este asigurată de statele membre.
Art.2 TFUE stabilește o serie de competențe ale Uniunii în domenii care au o
importanță majoră pentru statele membre:
 Uniunea este competentă să definească și să pună în aplicare o politică externă și de
securitate comună;
 Uniunea este competentă să definească o politică de apărare comună.
Tratatul prevede că întinderea și condițiile exercitării competențelor Uniunii sunt
stabilite prin dispoziții referitoare la fiecare domeniu de acțiune repartizat unui anumit tip de
competență.
A. Competențele exclusive
Art.3 TFUE precizează o listă exhaustivă a competențelor exclusive, enumerând
următoarele domenii:
1. Uniunea vamală
2. Stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne
3. Politica monetară pentru statele a căror monedă este Euro
4. Conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul
5. Politica comercială comună
6. Încheierea unui acord internațional în cazul în care această încheiere:
a. Este prevăzută de un act legislativ al Uniunii (art.289 TFUE – regulament,
directivă, decizie adoptat conform procedurii legislative)
b. Este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă
c. Ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de
aplicare al acestora
După cum se poate observa, aceste competențe sunt exercitate atât la nivel intern, cât
și la nivel extern, unele dintre acestea și domeniile respective de acțiune ridicând probleme
de definire. Astfel:
 precizarea competenței în materie de uniune vamală, la nivel intracomunitar, nu era
necesară, având în vedere existența obligației de abținere a statelor membre în
domeniul stabilirii taxelor vamale. În ceea ce privește aspectul extern al uniunii
vamale, adoptarea tarifului vamal comun este deja prevăzută și absorbită de politica
comercială comună;
 În cazul politicii monetare trebuie avută în vedere prevederea din art.20(1) TUE, care
consacră cooperarea consolidată ce poate fi stabilită între anumite state în domeniile
care nu aparțin competenței exclusive a Uniunii Europene.

10
Eduard Radu

Curs 5

Conform art.5, delimitarea competențelor între state si UE este guvernată de

principiul atribuirii de competență. Exercitarea competențelor se face în baza principiului
subsidiarității.
Care este tratatul prin care principiul subsidiaritatii a fost ridicat la nivel de principiu
constitutional? Tratatul de la Maastrich.
Art. 3(2) conține o prevedere nouă ce stabilește competența exclusivă a Uniunii
Europene în domeniul încheierii unui acord internațional în cazurile strict prevăzute de tratat.
Această prevedere reglementează competențele exclusive implicite externe. Se consideră,
astfel, că există trei situații în cadrul cărora Uniunea se bucură de competențe externe
implicite:
1. Condificarea principiului OMC – Organizației Mondiale a Comerțului – conform căruia,
după cum este prevăzut în avizul curții de justiție europene 1/94, pot fi create
competențe europene exclusive „atunci când comunitatea a adoptat în actele sale
legislative interne prevederi referitoare la tratamentul naționalilor țărilor terțe sau a
acordat expres instituțiilor competența de a negocia cu țări terțe”.
2. Acordarea Uniunii Europene a unei competențe externe exclusive atunci când un
acord internațional este necesar pentru ca Uniunea să își poată exercita competența
sa internă. Conform avizului CJUE 1/76.
3. Uniunea Europeană se bucură de o competență externă exclusivă în măsura în care
un acord al Uniunii poate afecta reguli comune sau poate modifica aplicabilitatea lor;
se încearcă, astfel, în doctrină, codificarea doctrinei „ERTA” sau „AETR”. Este
hotărârea curții 22/70 care acorda Comunității Europene o competență exclusivă
pararelă în măsura în care un acord încheiat de un stat membru ar fi afectat legislația
Uniunii Europene sau aplicabilitatea acesteia.
În concluzie, se poate afirma că Tratatul de la Lisabona contribuie la
extinderea exclusivității Uniunii în materie de competență, ceea ce face greu de imaginat o
competență partajată în sfera relațiilor externe.

A. Competențele partajate
Art.2 (2) TFUE precizează că în cazul în care tratatele atribuie Uniunii Europene o
competență partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea și statele
membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic. Astfel, statele
membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența.
Statele își exercită din nou competența în măsur a în care Uniunea a hotărât să înceteze să-
și exercite competența.
Art.4 TFUE menționează că această competență a Uniunii este partajată cu statele
membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la domeniile
menționate la art.3 TFUE – competențe exclusive, sau la art.6 TFUE – competențe
complementare. Se poate observa că această categorie de competențe a devenit foarte
importantă în contextul tratatului de reformă deoarece acest3e competențe partajate se
exercită în ansamblul domeniilor în care Uniunea Europeană și statele membre pot adopta
acte juridice obligatorii. Din definiția prevăzută de art.2 TFUE rezultă că Uniunea este cea
care își exercită prima competențele iar caracterul reversibil al transferului de competențe
definește distincția dintre competențe competențe exclusive ale Uniunii și competențe
partajate cu statele membre.

11
Eduard Radu

Declarația nr.18 precizează modul în care statele membre au înțeles să se realizeze

delimitarea de competențe între Uniune și statele membre. Declarația subliniază din nou
prevederea din tratat conform căreia orice competență care nu a fost atribuită Uniunii prin
tratate aparține statelor membre. În declarație, statele membre au înțeles să precizeze în
mod clar situația în care acestea își exercită competența în cadrul competențelor partajate;
astfel, această situație poate să apară atunci când instituțiile UE hotărăsc să adopte un act
legislativ în special, pentru a garanta mai buna respectare, în mod constant, a principiilor
subsidiarității si proporționalității. De asemenea, în aceeași declarație, statele membre
reiterează faptul că printr-o revizuire a tratatelor, reprezentanții guvernelor statelor
membre pot decide să modifice tratatele în vederea extinderii sau reducerii competențelor
atribuite uniunii.
Domeniile de competență partajată sunt următoarele:
1. Piața internă (cele patru libertăți fundamentale)
2. Politica socială pentru aspectele prevăzute în tratate
3. Coeziunea economică, socială și teritorială
4. Agricultura și pescuitul cu excepția conservării resurselor biologice ale mării (care
intră în competența exclusivă)
5. Mediul
6. Protecția consumatorului
7. Transporturile
8. Rețelele transeuropene
9. Energia
10. Spațiul de libertate, securitate și justiție (politici privind controlul la frontiere, dreptul de
azil și imigrarea, cooperarea judiciară în materie civilă, cooperarea judiciară în
materie penală, cooperarea polițienească)
11. Obiective comune de securitate în materie de sănătate publică pentru aspectele
definite în TFUE
În plus, în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului, Uniunea dispune
de competență pentru a desfășura acțiuni și pentru definirea și punerea în aplicare a
programelor, fără ca exercitarea acestor competențe să poată avea ca efect împiedicarea
statelor membre de a își exercita propria competență.
Același tip de competență partajată specială este întâlnit și în domeniul cooperării
pentru dezvoltare și al ajutorului umanitar în cadrul cărora Uniunea dispune de competență
pentru a întreprinde acțiuni și pentru a duce o politică comună (a se vedea art.3, alin 5
TFUE).
Competența partajată presupune, așadar, că atât Uniunea, cât și statele membre,
pot adopta măsuri legislative în domeniile respective de acțiune, competența partajată
devenind prin Tratatul de la Lisabona regula în materie de competențe. Cu privire la modul
de exercitare a competenței, art.2 (2) face precizările necesare în sensul că statele membre
și Uniunea nu pot legifera în același timp. După cum am menționat, clarificări suplimentare
aduce și declarația nr.18, care stabilește modul de exercitare a competențelor între Uniune
și statele membre, cu respectarea principiilor atribuirii de competență și a subsidiarității.
Totodată, protocolul nr.25 privind exercitarea competențelor partajate prevede în mod
clar că în cazul în care Uniunea desfășoară o acțiune într-un anumit domeniu, domeniul de
aplicare al exercitării competențelor sale include acele elemente care sunt reglementate de
respectivul act al Uniunii și, prin urmare, nu include întreg domeniul. Din
interpretarea protocolului nr.25, rezultă tehnica competenței pentru o anumită armonizare,

12
Eduard Radu

respectiv o legislație de bază adoptată de Uniune și completată în același timp de măsuri

naționale conținând standarde mai înalte în cadrul aceluiași domeniu.
În doctrină se analizează, de asemena, noțiunile de competență partajată și
competență concurentă. Tratatul folosește termenul de „competență partajată” care ar putea
arăta o tendință evolutivă către „federalismul dualist” în domeniul legislativ; în cazul în care
competențele partajate se vor transforma în competențe concurente, se va pune în discuție
natura principiului priorității; astfel, în măsura în care Uniunea exercită competențele sale
partajate, statele membre ar pierde propria putere de a legifera. Însă, din
interpretarea celorlalte prevederi din tratat, această perspectivă pare a nu se putea
realiza în condițiile în care TFUE precizează doar pierderea de către statele membre a
dreptului de a exercita competența partajată respectivă. De altfel, declarația nr.17 cu privire
la supremație vine să confirme cele menționate anterior.
Totodată, competențele partajate speciale, prevăzute de art.4(3),(4) TFUE pot fi
analizate ca și competențe partajate pararele, ceea ce în doctrină poate conduce la
subminarea ideii de competență partajată , de unde rezultă necesitatea asigurării
complementarității și eficienței acțiunilor statelor membre și ale Uniunii în sensul în care
Uniunea Europeană și statele membre își vor coordona politicile privind cooperarea în
domeniul dezvoltării și se vor consulta cu privire la programele de ajutor umanitar.
Competențele partajate trebuie analizate în strânsă legătură cu cele de sprijinire,
completare și coordonare de către Uniune a acțiunii statelor membre, în condițiile în care în
anumite domenii ar apărea o aplicare a ambelor tipuri de competențe. Astfel, politica socială
(art.156 TFUE), sănătatea publică (art. 168 TFUE) și cercetarea (art.181 TFUE ) intră în așa
numita „metodă deschisă de coordonare interguvernamentală”. Această metodă se aplică,
de asemenea, în afara domeniilor competenței partajate în ceea ce privește ocuparea forței
de muncă (art.149 TFUE) și industria (art. 173 TFUE).
Rezultă că în anumite domenii de acțiune este necesară o interpretare strictă a
prevederilor din tratate, astfel încât să se identifice competența Uniunii Europene adecvată
obiectivului urmărit pentru a nu se aduce atingere atribuirii și delimitării de competențe între
Uniune și statele membre, așa cum au fost stabilite prin tratate.

Curs 6

C. Competențe de coordonare
Temeiul juridic este art.2, alin.3 , art.5 TFUE. Nu sunt nici competențe exclusive, nici
competențe partajate, din interpretarea sistematică a textelor referitoare la competențe. În
doctrină s-a arătat că au tot natura unor competențe partajate pentru că primele chemate să
reglementeze sunt tot statele membre și UE poate, și ea, să facă ceva. Consecința practică
este că pot să adopt niște măsuri care pot să armonizeze limitat anumite domenii.
Reținem trei domenii pentru aceste competențe de coordonare. Enumerarea este limitativă,
exhaustivă.
1. Politici economice
2. Politici de ocupare a forței de muncă
3. Politici sociale
Art.2, alin. 3 spune că statele membre pot să-și coordoneze politicilie economice și de
ocupare a forței de muncă în conformitate cu cele prevăzute în tratat pentru definirea cărora
Uniunea dispune de competențe. Statele nu sunt obligate să își armonizeze politciile, iar
Uniunea poate doar să definească.

13
Eduard Radu

Art. 5 poate structura trei idei.

1. UE prin intermediul consiliului adoptă măsuri și, în special, orientările generale ale
acestor politici, dar statele membre a căror monedă este Euro sunt supuse unor
dispoziții speciale. UE adoptă măsuri ale politicilor economice pentru toate statele,
mai puțin cele care au monedă Euro. Coordonarea politicilor economice se referă la
modul în care se desfășoară comerț între statele membre.
Politicica comercială comună este în competența exclusivă a Uniunii Europene, însă se
referă la comerțul cu terții.
1. Uniunea poate să ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a
forței de muncă ale statelor membre și, în special, prin definirea orientărilor acestor
politici.
Sintagma „a lua măsuri” nu este definită. În concret, măsurile se iau prin adoptarea
unor acte juridice corespunzătoare. Poate să adopte acte legislative și să definească
aceste orientări generale.
1. Uniunea poate adopta inițiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale
statelor membre. Exprimarea este ambiguă. Ce fel de tip de acte se adoptă se
observă în concret și CJ analizează dacă Uniunea a adoptat acte potrivite pentru
asigurarea coordonarii politicilor sociale. CJ s-a văzut, pe cale jurisprudențială, să
deducă niște competențe implicite ținând cont de scopul și măsurile concrete.
Doctrina critică și ideea de a oferi competențe de coordonare pe politica socială, pentru că
aceasta aparține deja competenței partajate. Pentru primele două idei, formularea din tratat
este imperativă, iar pentru ultima idee, este facultativă („Uniunea poate...”) tocmai din cauza
acestei suprapuneri.
D. Competențele complementare
Este o creație a doctrinei întrucât nu sunt reglementate de lege sunt acest nume. Sunt acele
competențe definite prin sprijinire, coordonare și completare. Apar la art. 2 Alin 5 și
art.6. Sunt șapte domenii reglementate.
1. Protecția și îmbunățățirea sănătății umane
2. Industrie
3. Cultură
4. Turism
5. Educație, formare profesională, tineret și sport
6. Protecție civilă
7. Cooperare administrativă
Acestea sunt tot niște competențe de natură partajată, iar enumerarea este limitativă. Legea
spune că acțiunile Uniunii nu înlocuiesc competența statelor membre în aceste domenii
(Uniunea nu intervine peste ce fac statele – nu poate să facă altfel decât vor statele și nu
poate interveni daca statele nu fac nimic) și este exclusă expres posibilitatea de armonizare
(să adopte acte juridice cu forță obligatorie, doar recomandări, avize, care să armonizeze
actele cu putere de lege sau normele admnistrative ale statelor membre) în aceste domenii.
Importanța practică a competențelor intervine atunci când se introduce o acțiune în anulare.
Există măsuri , de exemplu, ale competențelor exclusive care afectează competențele
partajate. După Tratatul de la Lisabona, art.2, alin.4 TFUE spune că UE are competență în
fostul PESC să definească și să pună în aplicare o politică externă de securitate comună , iar
pentru PASC are doar competență să definească treptate o politică externă de securitate.
Sunt demenii ce nu țin de integrare, și nu se incadrează nici la competențe exclusive, nici la
competențe partajate.

14
Eduard Radu

După atribuire, competențele pot fi explicite (prevăzute expres de Tratat), implicite (creație
jurisprudențială – principiul pararelismului) și subsidiare (art. 352 din TFUE, de unde reiese
Clauza pasarelă, rezervorul de competență etc, ce are ca scop acoperirea eventualelor
lacune din practică, pe care statele membre nu au putut să le aibă în vedere în momentul în
care i-au stabilit Uniunii competența funcțională, materială).
Art.352 din TFUspune că în cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește necesară în
cadrul politicilor definite în tratat pentru a atinge unul dintre obiectivele menționate în Tratate,
fără ca acestea să fi prevăzut atribuțiile necesare în acest sens, Consiliul adoptă măsurile
corespunzătoare. Consiliul hotărăște în unanimitate la propunerea Comisiei (cu drept de
inițiativă legislativă) și cu aprobarea Parlamentului European. Dacă dispozițiile sunt adoptate
în conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul hotărăște tot cu unanimitate, tot
la propunerea Comisiei și tot cu aprobarea Parlamentului European. Practic, textul creează
el însuși o procedură legislativă specială. Nu este posibilă adoptarea măsurilor de
armonizare în baza acestui articol, dar doar dacă tratatele exclud o asemenea armonizare.
Textul , trimițând la principiul subsidiarității, spune că Comisia trebuie și în acest caz să
trimită parlamentelor naționale. Practic, parlamentele verifică dacă respectă
lipsa armonizării.
Clauza pasarelă nu poate ca subterfugiu ca să aleg o altă bază legală de procedură
legislativă prin care să exclud Parlamentul European din procedura legislativă ordinară și nici
ca să extind competența materială a Uniunii Europene.
Tratatul de la Lisabona a oferit mai multă putere statelor membre și a extins numărul de
domenii din competența Uniunii Europene.

Acțiunea în anulare
Temeiul juridic este constituit de art. 263 și art. 264 dinTFUE.
Mai întâi, prin obiectul acțiunii, trebuie să văd dacă pot să cer ceea ce vreau să cer prin acea
acțiune.
Obiectul acțiunii în anulare este reprezentat de desființarea actelor juridice ale Uniunii
Europene considerate nelegale. Textul enumeră ce actele a căror anulare o pot cere: acte
legislative, acte ale Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Central Europene cu caracter
europene, acte ale Consiliului și Parlamentului European menite să producă efecte juridice
față de terți, actele organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene mentie să producă efecte
juridice față de terți.
Astfel, nu pot fi atacate Tratatele (statele membre le pot midifica, nu le pot anula CJ ),
recomandări, avize cu caracter neobligatoriu, facultative, acorduri externe (pot să atac
decizia cConsiliului/ Comisiei prin care s-a negociat încheiera unui acord extern, atacând
temeiul acordului și putând deunța acordul – nu sunt acte juridice, dar produc efecte față de
terți), actele Curții de Conturi, actele statelor membre, declarația unui purtător de cuvânt etc.
Prin „terți” ne referim la sensul larg al noțiunii, nu doar la statele ce nu sunt membre ale
Uniunii.
Calitatea procesuală activă (cine poate sesiza curtea) se regăsește în Tratat în trei tipuri
de reclamanți:
 privilegiați – stele membre, Parlamentul European, Consiliul, Comisia;
 semiprivilegiați – Curtea de Conturi, Banca Central Europeană, Comitetul Regiunilor;
pot introduce doar acțiuni ce urmăresc salvgardarea prerogativelor lor; trebuie să
aibă un interes constând în a își apăra atribuțiile; dacă actul contestat nu are nicio
legătură cu acești subiecți, se respinge acțiunea pentru că reclamantul nu are
calitatea procesuală să introducă acțiunea;

15
Eduard Radu

 neprivilegiați – particularii, persoane fizice sau juridice; nu trebuie să fie neapărat

retortisanți; trebuie demonstrat faptul că au un interes; se consideră că au interes
dacă pot proba că se află în următoarele situații:
 Actul îi privește direct și individual (ex: Microsoft a primit o sancțiune în forma
deciziei pentru încălcarea unei norme de concurență)
 Actul îi este adresat, este destinatarul său (ex: o societate X transnațională
poluează foarte mult, iar un act legislativ spune că societatea X trebuie să ia
anumite măsuri)
 Actul îl privește direct și nu presupune măsuri de executare; tratatul de
Lisabona lărgește sfera persoanelor care pot ataca acte;
Când vor să atace acte de constituire ale organelor, oficiilor și agențiilor europene, este
posibil să fie nevoie să respecte norme suplimentare de procedură impuse chiar prin
acele acte constitutive. Nu pot cere anularea actelor menționate decât dacă produc
efecte juridice față de ei.
În lipsa calității procesuale active, acțiunea este respinsă.
Calitatea procesuală pasivă (pe cine chemi în judecată) o are instituția care a adoptat sau
emis actul respetciv. Această calitate o au instituțiile prevăzute anterior: Parlamentul și
Consiliul, Consiliul, Comisia, BCE, organe, oficii, agenții etc.
Motivele pentru care se poate introduce o acțiune sunt enumerate limitative de Tratat, însă
acoperă o plajă foarte largă de situații:
 Competența;
 Încălcarea unor norme fundamentale de procedură;
 Încălcarea Tratatelor și a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora;
 Abuzul de putere – atunci când se acționează în alt scop decât cel pentru care a fost
oferită o anumită prerogativă; exercitarea unor atribuții cu rea –credință.
Termenul de introducere a acțiunii în anulare este de 2 luni de la publicare
(regulamente)/notificare (directive și decizii) sau, în lipsă, de la data la care reclamantul ia
cunoștință de actul respectiv .
Ca și efecte, Curtea declară actul nul și neavenit. Hotărârea Curții are efect retroactiv, dar
Curtea poate să limiteze efectele în timp ale hotărârii și să stabilească ce efecte produse de
actul respectiv trebuie considerate irevocabile. Hotărârea produce efecte erga omnes și au
autoritate de lucru judecat.
Jurisprudență sugerată:
 C – 376/98 RFG c Parlamentului European și Consiliui;
 C – 380/03 RFG c Parlementului European și Consiliu;
 45/86 Comisia c Consiliului;
 176/03 Comisia și Parlamentul c Consiliului UE;
 C – 317 și 318/04 Parlamentul European c Consiliului European și Comisiei;
 25/62 – Plauman.

Curs 7

Trimiterile preliminare
(Tema nu există în Specificități )
În doctrină se consideră că trimiterile preliminare reprezintă o creație jurisprudențială
care plasează judecătorul național în relație cu directă judecătorul de la Luxemburg în cadrul
unui mecanism prevăzut clar de Tratat și care a cunoscut o bogată utilizare de-a lungul
construției comunitare/ construcției Uniunii Europene. Prin acest mecanism, s-a manifestat în

16
Eduard Radu

mod deplin rolul Curții de Justiție de la Luxembourg de instanță unică în ceea ce privește
interpretarea și aplicarea Dreptului Uniunii Europene, hotărârile pronunțate constituind de-a
lungul timpului adevărate temelii ale dreptului Uniunii europene, având în vedere caracterul
obligatoriu al hotărârilor pronunțate de Curte. După cum se poate observa, trimiterile
preliminare nu se înscriu în rândurile acțiunilor directe, fapt evidențiat și de formularea din
art.19, alin.3, lit.b din TUE, care prevede că instanța de la Luxemburg hotărăște cu titlu
preliminar la solicitarea instanțelor judecătorești naționale cu privire la interpretarea Dreptului
Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții.
Art.267 din TFUE descrie procedura trimiterilor preliminare, care se completează cu
dispozițiile protocolului nr.3 și ale regulamentului de procedură a Curții de Justiție. Așadar,
procedura hotărârii preliminare reprezintă o procedură prin care în cursul unui litigiu aflat pe
rolul unui organ cu atribuții jurisdicționale dintr-un stat membru, ca urmare a sesizării
formulate de către organul jurisdicțional, Curtea de Justiție pronunță o hotărâre preliminară
obligatorie pentru organul jurisdicțional de trimitere prin care se pronunță cu privire la
interpretarea Dreptului Uniunii Europene sau asupra validității actelor adoptate de instituțiile
Uniunii, care este necesară organului jurisdicțional pentru soluționarea litigiului.
Rezultă, așadar, că trimiterile preliminare au un rol important în dezvoltarea Dreptului
Uniunii Europene, fiind un mecanism similar cu cel al excepțiilor de neconstituționalitate din
anumite state membre.
Potrivit tratatului, CJUE este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la:
 Interpretarea tratatelor;
 Validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile și agențiile
Uniunii Europene.
Trimiterile preliminare pot fi formulate, potrivit tratatului, numai de către instanțele
naționale în cadrul unui litigiu pendinte . Astfel:
 în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat
membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această
privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară curții să se
pronunțe cu privire la această chestiune;
 În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei
instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul
intern, această instanță este obligată să sesizeze curtea.
Rezultă din aceste prevederi că trimiterile preliminare au caracterul unui incident
procedural care survine în cursul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe naționale.
Formularea trimiterilor preliminare de către instanța națională se poate realiza numai
de către aceasta din proprie inițiativă sau la cererea părților. În cazul în care litigiul se află pe
rolul unei instanțe naționale ale cărei hotărâri nu mai pot fi supuse niciunei căi de
atac, atunci instanța este obligată să formuleze trimiterea atunci când una dintre părți i-o
solicită.
Este evident că în cazul formulării unei trimiteri preliminare litigiul la nivel național se
suspendă în conformitate cu normele naționale specifice de procedură. După cum se poate
observa, aceste acțiuni pot fi introduse numai de o instanță dintr-un stat membru, în acest
caz, termenul de „instanță” constituind o noțiune autonomă la nivelul Dreptului Uniunii
Europene, Curtea de Justiție de la Luxemburg fiind cea care a statuat de-a lungul timpului
caracteristicile unei asemenea instanțe. Aceste caracteristici care rezultă din jurisprudența
Curții de Justiție sunt următoarele:
1. Instanța de trimitere trebuie să aparțină unui stat membru
2. Trebuie să fie instituită prin lege

17
Eduard Radu

3. Trebuie să aibă caracter permanent

4. Trebuie să aplice regulile de drept
5. Trebuie să aibă caracter independent
6. Trebuie să pronunțe hotărâri/decizii cu caracter obligatoriu
7. Trebuie să aplice o procedură contradictorie
8. Trebuie să pronunțe o hotărâre cu caracter jurisdicțional (și nu una cu caracter
administrativ)
Curtea de justiție verifică în momentul în care se pronunță asupra unei asemenea
trimiteri îndeplinirea acestor cerințe de către instanța, organul care a formulat-o.
În recomandările elaborate de Curtea de Justiție cu privire la formularea trimiterilor
preliminare, Curtea de Justiție a precizat în mod clar aspecte privind momentul formulării
trimiterii, privind trăsăturile instanței de trimitere, modul de redactare a trimiterilor preliminare
și efectele trimiterii preliminare.
Din formularea art.267 din TFUE reiese în mod clar că inițiativa formulării unei cereri
pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare aparține uneia dintre părțile la proces (inclusiv
procurorului) sau instanței, însă art.267 nu conferă un drept părților din litigiu de a sesiza
Curtea de Justiție cu o cerere preliminară, ci numai dreptul de a solicita instanței naționale
învestite cu soluționarea litigiului să sesizeze Curtea de Justiție. Existența unui litigiu pe rolul
instanței naționale reprezintă premiza folosirii procedurii preliminare. În lumina jurisprudenței,
în doctrină se arată că litigiul trebuie să fie autentic și nu creat artificial (cauza 104/79
Foglia).
În acest sens, instanța națională poate să trimită o cerere pentru pronunțarea unei
hotărâri preliminare numai atunci când apreciază că dezlegarea întrebărilor cu privire la
interpretarea și validitatea dreptului Uniunii aplicabil în speță este necesară pentru
soluționarea litigiului cu care a fost sesizată. În jurisprudența sa, Curtea a arătat că instanța
națională de trimitere este cea care decide dacă chestiunea de drept al Uniunii este
pertinentă în cauză. Cu toate acestea, competența finală aparține Curții de Justiție și nu unei
instanțe naționale, Curtea rezervându-și competența de a analiza pertinența întrebărilor ca
element de verificare a propriei competențe de soluționare a cererii.
În ceea ce privește procedura trimiterilor preliminare în speță se aplică regulamentul
de procedură precum și în protocolul nr.3. Art. 267 nu prevede nicio referire cu privire la
termenul de soluționare a unor trimiteri preliminare, însă prevede că în situația în care o
asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești
privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște „în cel mai
scurt termen”. De asemenea, protocolul nr.3prevede faptul că regulamentul de procedură al
Curții poate reglementa o procedură accelerată și o procedură de urgență aplicabilă
trimiterilor preliminare referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție. Astfel, pentru
depunerea memoriilor și a observațiilor scrise , respectivele proceduri pot prevedea un
termen mai scurt decât cel prevăzut în mod obișnuit, precum și absența concluziilor
avocatului general. Procedura de urgență poate prevedea în plus limitarea părților și a altor
persoane interesate, autorizate să depună memorii sau observații scrise, și în cazuri de
extremă urgență, omiterea fazei scrise a procedurii.
În ceea ce privește obiectul propriu-zis al trimiterilor preliminare, art.267 precizează în
mod clar că trimiterile preliminare trebuie să vizeze interpretarea tratatelor și validitatea și
interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele și oficiile Uniunii. Categoria de tratate
cuprinde TUE, TFUE și Tratatatul instituind comunitatea europeană a energiei atomice,
anexele și protocoalele atașate și tratatele de aderare. În ceea ce privește actele, Carta,
actele adoptate de instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii sunt actele obligatorii,

18
Eduard Radu

unele dintre acestea neînscriindu-se în categoria actelor legislative, însă fiind acte care
produc efect juridic față de terți.

Curs 8
Efectele hotararii pronuntate in cadrul unei trimiteri preliminare
Conform regulilor de procedura in cazul pronuntarii oricarei hotarari de CJUE, in
cadrul trimiterilor preliminare, aceasta se va pronunta fie printr-o hotarare, fie printr-o
ordonanta motivata conform regulamentului de procedura a CJ din 2012
Curtea, pronunta o ordonanta motivata in urmatoarea situatie:
 atunci cand o intrebare formulata cu titlu preliminar este identica cu o intrebare
asupra careia Curtea s-a pronuntat deja, atunci cand raspunsul la o asemenea
intrebare poate fi in mod calr dedus din jurisprudenta sau atunci cand raspunsul la
intrebarea formulata cu titlu preliminar nu lasa loc niciunei indoieli rezonabile;
pronuntarea prin ordonanta are loc la propunerea judecatorului raportor si dupa
ascultarea avocatului general
 -hotararea pronuntata de CJUE in baza unei trimiteri preliminare are caracter
obligatoriu pentru instanta care a formulat-o si in anumite cazuri are efect erga
omnes; regulamentul de procedura al CJUE prevede posib ca instantele nationale sa
aprecieze daca sunt sufiecient lamurite de o decizie preliminara sau daca este
necesar sa sesizeze din nou CJUE de la Luxemburg.
 -in recomandarile sale catre instantele natioanale cu privire la efectuarea trimiterilor
preliminare se precizeaza ca instanta de la Luxemburg va comunica instantei de
trimitere decizia sa. Se recomanda ca aceasta instanta sa informeze CJUE cu privire
la masurile pe care le va lua ca urmare a acestei decizii si sa-i comunice decizia
finala pronuntata in cauza; in concluzie trimiterile preliminare au rolul de a asigura
interpretarea unitara a dreptului UE si de a asigura un dialog permanent intre
judecatorul national si cel de la Luxemburg
INM->PRACTICA
*judecatorul national este suveran atunci cand considera ca este necesar sa formuleze o
trimitere preliminara, asta dupa ce cunoaste in ansamblul sau litigiul, este de preferat sa fie
formulata dupa ce a avut loc o dezbatere in contradictoriu
*curia.ro cum trebuie formulata o trimitere preliminara(+reguli de forma->numerotare pagini,
dactilografiate); invocarea normei de drept european, motivele pentru care formulezi
trimiterea preliminara, trebuie facuta legatura intre situatia de fapt si normele europene, iar
Curtea de la Luxemburg recomanda sa te pronunti, sa iti exprimi succinct punctul de vedere.
Jurisprudenta relevanta:
C 283/2001 Cilvit -> CJ de la Luxemburg- obligativitatea in ceea ce priveste formularea unei
trimiteri preliminare de catre o instanta de ultim grad este inlaturata atunci cand instanta de
la Luxemburg s-a pronuntat anterior cu privire la aceeasi norma de drept a UE, cand
interpretarea normei de drept al UE este atat de evidenta incat nu mai necesita nicio
interpretare din parte CJ de la Luxemburg; aceasta interpretare evidenta presupune din
partea judecatorului national analizarea diferitelor versiuni lingvistice ale normei de dr a UE,
luarea in considerare a notiunilor autonome de dr al UE precum si analizarea acestor norme
in ansamblul dr UE. Totodata se recomanda ca judecatorul national sa verifice modul in care
instantele nationale din alte state au realizat interpretarea aceleiasi norme de dr a UE.
160/2014 CJ luand in considerare jurisprudenta Cilvit insista de data aceasta asupra
caracterului oblig al formularii unei trimiteri preliminare. In cauza

19
Eduard Radu

C 17120/2009 DHAHBI contra Italiei ->CEDO a constatat ca Italia a incalcat art 6,14,8 din
CEDO intrucat instanta nationala a nesocotit obligatia de a motiva refuzul de a efectua o
trimitere preliminara la CJUE.
C 54/2006 Christian Dior
C 196/2009
Exceptia de ilegalitate
Art 277 din TFUE prevede ca, sub rezerva expirarii termenului de introducere a unei
actiuni in anulare in cazul unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o institutie,
un organ, un oficiu sau o agentie a uniunii, orice parte se poate prevala de motivele invocate
in cazul unei actiuni in anulare pentru a solicita CJUE inaplicabilitatea acestui act, asadar se
da posibilitatea introducerii unei exceptii in cazul in care a expirat termenul pentru
introducerea unei actiuni in anulare; insa Curtea nu poate pronunta anularea respectivului
act care trebuie sa aiba caracter general (regulamentul- actul cu caracter general prin
excelenta; directivele in practice->caracter general) ci poate declara inaplicabilitatea
acestuia.
Exceptia de ilegalitate isi are baza asadar in prevederile privind actiunea in anulare prin
intermediul careia se realizeaza controlul de legalitate al actelor adoptate la nivelul UE
Art 277 din TFUE nu face nicio trimitere directa la posibilitatea invocarii unei astfel de
exceptii in cazul unei alte actiuni directe precum actiunea in carenta.

Actiunea in carenta
Definitie: reprezinta una din actiunile directe pe care un stat membru, o institutie sau un
particular o poate introduce in fata CJUE.
Art 265 TFUE reglementeaza aceasta actiune care poate fi definite si ca o actiune in
constatarea abtinerii institutiilor agentiilor organelor UE de a actiona.
Obiectul actului il reprezinta asadar constatarea de catre CJUE a abtinerii de a hotari de
catre institutii, organe, oficii, agentii ceea ce conduce la incalcarea prevederilor din tratat.(o
constatare a faptului ca institutiile nu au actionat desi trebuia sa o faca).
Asa cum rezulta din prevederile tratatului aceasta actiune poate fi introdusa impotriva
institutiilor respective-> Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau
BCE precum si impotriva organelor, oficiilor si agentiilor (toate aceste sunt sub cu
legitimitate procesuala pasiva)
!!! Nu poate fi introdusa aceasta actiune impotriva Curtii de Conturi, CJUE.
Subiectele de drept cu legitimitate procesuala activa:
 statele membre
 institutiile UE
 orice persoana fizica si juridica
!!! Nu au capacitate procesuala activa organele, oficiile si agentiile
Ca si in cazul actiunii in anulare trebuie facuta o distinctie in ceea ce priveste :
Art 265-> orice persoana fizica sau juridica poate sesiza CJUE in legatura cu
omisiunea unei institutii, organ, oficiu, agentie de a-i adresa un act altul decat o recomandare
sau un aviz, asadar se poate observa ca particularii trebuie sa demonstreze si in cazul
acestei actiuni un interes direct sau faptul ca actul care a fost omis a li se adresa il privea in
mod direct(trebuie demonstrata o legatura directa intre obiectul actului omis a fi adoptat si
particularul in cauza)
Din interpretare dispozitiei din tratat rezulta caracterul obligatoriu al actului care ar fi
trebuit adresat particularului.
Procedura:

20
Eduard Radu

Art 265-> prevede pentru introducerea unei asemenea actiuni 2 etape:

1. Etapa prealabila administrativa obligatorie
-presupune ca institutia, organul, oficiul, agentia sa fie solicitata in prealabil sa
actioneze (un fel de notificare)
-organul, oficiul sau agentia au la dispozitie un termen de 2 luni de la data solicitarii
pentru a raspunde la aceasta
2. Etapa contencioasa
-in termen de 2 luni de la expirarea termenului anterior de 2 luni inauntrul caruia
subiectele de drept cu legitimitate procesuala pasiva ar fi trebuit sa actioneze, se poate
introduce actiunea propriu-zisa in fata CJUE a UE
3. Hotararea pronuntata in cadrul actiunii in carenta
Art 265 nu prevede in mod clar care sunt hotararile pe care CJ de la Luxemburg le
poate pronunta in cazul unei astfel de actiuni. Din coroborarea art 265 cu art 266 => ca
instanta de la Luxemburg pronunta o hotarare cu efect declarativ prin care constata ca o
institutie, un organ sau un oficiu s-a abtinut sa actioneze cu incalcarea tratatelor.
In acest sens art 266 prevede ca institutia, organul, oficiul a carei abtinere a fost
declarata contrara tratatelor este obligat/a sa ia masurile impuse de executarea hotararii
CJUE.Aceasta obligatie nu aduce atingere obligatiei care poate rezulta din aplicarea
raspunderii extracontractuale a UE.
Hotararile Curtii de Justitie au caracter obligatoriu insa ele nu pot tine locul actului care
ar fi trebuit sa fie adoptat de institutie, organ, oficiu, agentie.
Efecte:
 Curtea va obliga acea institutie sa actioneze
 nu vor fi sanctiuni pecuniare asupra institutiei
 hotararea Curtii are doar efect declarative, se constata ca institutia nu a actionat, dar
hotararea nu poate tine loc de actul emis de institutie

Curs 9
Efectele hotărârii
Este o acțiune în constatarea lipsei de acțiune a instituțiilor, organelor, oficiilor și
agențiilor Uniunii și, ca atare, hotărârea pe care o pronunță Curtea de Justiție a Uniunii
Europene nu face decât să constate această lipsă de acțiune sau omisiune de a acționa din
partea subiectelor de drept, cu legitimitate procesuală pasivă; așadar, hotărârea are un efect
declarativ, Curtea de Justiție neimpunând sancțiuni împotriva subiectelor de drept care nu
au acționat. Ca orice hotărâre a CJUE, aceasta are efect obligatoriu și trebuie executată de
către instituția, organul, oficiul, agenția care, încălcând tratatul, s-a abținut să hotărască.
În cazul în care subiectele de drept în cauză nu duc la îndeplinire hotărârea curții,
art.266 din TFUE dă posibilitatea introducerii acțiunii în răspundere extracontractuală, potrivit
art.340 din TFUE. În baza acestei acțiuni, UE este obligată să repare prejudiciile cauzate de
instituțiile sale sau ce agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor.
Jurisprudență relevantă
 Hotărârea 13/83 – Parlamentul European împotriva Consiliului Comunităților
Europene;
 Hotărârea 246/81 – Lord... împotriva Comisiei
 Hotărârea 302/87 – Comitologia (C 10,18/68)

21
Eduard Radu

Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor asumate

prin tratat

Statutul de țară membră a Uniunii Europene impune respectarea tuturor obligațiilor

asumate prin tratatul de aderare și prevăzute în tratatele Uniunii Europene și în celelalte acte
de drept al Uniunii Europene.
În mod firesc, nerespectarea oricăreia din aceste obligații atrage sancționarea statului
membru în cauză în situația în care, după ce s-a constatat de către Curtea de Justiție a
Uniunii Europene că s-a realizat o încălcare a tratatelor.
După cum am analizat în cadrul principiului cooperării loiale prevăzut de art.4 din TUE,
statele membre și Uniunea Europene au obligația de a se respecta și ajuta reciproc în
îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate; în baza aceluiași principiu, statele membre
sunt obligate să adopte orice măsură pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg
din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii.
Constituția României republicată prevede în art.148 prioritatea sau aplicarea prioritară a
actelor de drept al Uniunii Europene în raport cu legislația națională.
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor asumate prin
tratate constituie mecanismul jurisdicțional prin intermediul căruia comisia sau oricare alt stat
membru poate solicita Curții de Justiție a Uniunii Europene constatarea încălcării tratatelor
de către un anumit stat membru cu respectarea unei proceduri specifice, necontencioase,
prevăzută în art.258,art.259, art.260 din TFUE.
Dacă prin acțiunea în anulare sau acțiunea în carență CJUE se pronunță în cadrul unei
acțiuni directe cu privire la controlul legalității actelor adoptate la nivelul Uniunii Europene,
respectiv cu privire la constatarea omisiunii de a hotărî a unei instituții, agenții, organ, oficiu,
prin prezenta acțiune, Curtea de Justiție se pronunță cu privire la respectarea dreptului
Uniunii Europene de către statele membre, atunci când pun în aplicare, sau omit să o facă,
actele de drept a Uniunii Europene. Așadar, obiectul acțiunii vizează constatarea încălcării
unei obligații asumate prin tratate de către statele membre. Această sintagmă nu este
definită prin tratate, ci ea a fost definită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în diferitele
hotărâri pe care le-a pronunțat, în care a arătat că statele membre sunt răspunzătoare
pentru acțiunile, inacțiunile ori omisiunile autorităților, organelor statului respectiv astfel încât
răspunderea statului membru este angajată chiar și în situația în care organul de stat a cărui
acțiune sau inacțiune este la originea încălcării este o instituție care are caracter
constituțional independent.
Obligația a cărei încălcare se constată de către judecătorul de la Luxemburg poate rezulta nu
numai din tratate precum și din celelalte izvoare de drept al Uniunii Europene, inclusiv din
jurisprudența CJUE, întrucât, după cum am văzut, conform art.4 din TUE, statele membre
sunt obligate să respecte atât tratatele, cât și actele instituțiilor Uniunii.
Cauzele care pot declanșa procedura pentru constatarea încălcării obligațiilor din tratate de
către statele membre sunt următoarele (enumerare nelimitativă):
 Încălcarea obligației de cooperare loială prevăzută de art.4, alin.3 din TUE;
 Încălcarea unei obligații pozitive de a asigura eficiența dreptului Uniunii Europene
(obligație care se circumscrie aceluiași principiu al cooperării loiale);
 Încălcările generale și persistente ale dreptului Uniunii Europene; astfel, din practică,
se constată că statul poate fi tras la răspundere chiar și atunci când normele juridice
ale Uniunii Europene sunt aplicate, dar în mod necorespunzător;
 Acțiunile autorităților unui stat membru în condițiile în care, după cum am menționat,
statele sunt răspunzătoare pentru acțiunile ori omisiunile organelor statale

22
Eduard Radu

independente din punct de vedere constituțional; în acest sens, principalele tipuri de

încălcări ale dreptului Uniunii Europene constau în încălcarea obligațiilor de
notificare, a actelor naționale de transpunere; potrivit art. 260, alin.3, statele membre
trebuie să comunice Comisiei Europene măsurile de transpunere a unei directive în
conformitate cu o procedură unitară stabilite la nivelul Comisiei Europene.
Conformitatea/respectarea obligațiilor și aplicarea greșită necorespunzătoare a
dreptului Uniunii Europene
În această situație statele membre au obligația de a aplica direct acolo unde este cazul
sau de a transpune actele de drept a Uniunii Europene și, ulterior, de a asigura
implementarea corectă a acestora. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, libertatea unui stat
membru de a decide cu privire la modul de implementare nu îl exonerează de obligația de a
transpune dispozițiile directivei prin norme interne având caracter obligatoriu; simplele
practici administrative, care pot fi modificate prin natura lor după bunul plac al administrației,
pot fi considerate ca reprezentând o neexecutare a obligației care decurge din directivă.
Respectarea și aplicarea unei directive revine autorităților statelor membre, inclusiv
instanțelor naționale care pot să dispună în anumite situații, repararea prejudiciului cauzat de
o altă autoritate a statului ca urmare a netranspunerii sau transpunerii incorecte a unei
directive.
Modalitățile de declanșare a procedurii pentru constatarea încălcării obligațiilor din
tratate de către statele membre
În baza atribuțiilor prevăzute de art.17 din TUE, Comisia este cea care asigură
aplicarea tratatelor și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora, precum și cea
care supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii
Europene; astfel, comisia reprezintă „gardianul tratatelor” și în această calitate este singura
instituție care inițiază etapa necontencioasă a acțiunii, potrivit art.258 din TFUE , declanșare
care se poate realiza ca urmare a sesizării a unui resortisant din proprie inițiativă , precum și
ca urmare a sesizării unui alt stat membru.
Astfel, modalitățile de declanșare a procedurii pot fi următoarele:
1. Comisia se autosesizează cu privire la încălcarea obligației statelor membre de a
notifica actele naționale de transpunere, în condițiile în care acest lucru se realizează
prin intermediul sistemului informatic de care comisia dispune în vederea realizării
notificării de către statele membre ;
2. Comisia poate derula propriile investigații prin intermediul cărora poate afla despre
eventualele încălcări ale dreptului Uniunii Europene; aceste surse de informare pot fi:
a. rapoartele anuale pe care statele membre trebuie să le prezinte comisiei în
mod obligatoriu cu privire la situația respectării actelor juridice adoptate la
nivelul Uniunii Europene;
b. răspunsurile la întrebările adresate de către Parlamentul European Comisiei
care, în anumite situații, privesc cazuri individuale, referitoare la transpunerea
sau aplicarea directă a actelor juridice adoptate la nivelul Uniunii. De
asemenea, Parlamentul European poate transmite Comisiei spre soluționare
petițiile pe care le primește cu privire la aplicarea în statele membre a
dreptului Uniunii Europene.
3. Sesizările înaintate Comisiei de către orice persoană fizică sau juridică, care au ca
obiect orice măsură sau practică a unui stat membru, incompatibilă cu normele
juridice ale Uniunii. Sesizarea poate fi făcută în orice limbă oficială a Uniunii
Europene, este scutită de taxe, și poate fi realizată sub forma unui formular, care
poate fi accesat de către orice persoană interesată. Comisia a subliniat faptul că

23
Eduard Radu

procedura nu are ca scop principal pe acela de a oferi persoanelor o cale de atac ci

reprezintă un mecanism obiectiv care asigură respectarea de către statele membre a
dreptului Uniunii Europene. Comisia este singura în măsură să aprecieze dacă dă
sau nu curs unei astfel de sesizări. Procedura cu privire la modul de reacție a
comisiei în fața unei astfel de sesizări este clar precizată în dreptul Uniunii Europene.
4. Potrivit art.259, oricare din statele membre poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii
Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat obligațiile din
tratate, numai după ce acesta a sesizat în prealabil Comisia; conform prevederilor din
tratate, lipsa emiterii avizului motivat de către Comisie, nu împiedică statul respectiv
să sesizeze în mod direct Curtea de Justiție. După cum se poate observa, acțiunea în
constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor asumate prin tratate
debutează cu o fază necontencioasă, prealabilă, obligatorie, denumită „procedură de
infrigement”, în conformitate cu art.258, art.259 din TFUE; comisia este cea care, în
cadrul acestei proceduri, derulează un dialog cu statul membru, prezumat a fi încălcat
dreptul Uniunii Europene, și, de asemenea, numai Comisia este singura competentă
să declanșeze faza contencioasă în fața Curții de Justiție, cu excepția situației
prevăzute de art.259 din TFUE.
În ceea ce privește subiectele cu legitimitate procesuală pasivă, este evident că
acestea pot fi numai statele membre care și-au încălcat obligațiile asumate prin
tratate.

Curs 10

Procedura de infringement
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor asumate
prin tratate cuprinde o fază necontencioasă (denumită procedură de infrigement) și faza
contencioasă propriu-zisă, desfășurată în fața CJUE.
Procedura de infrigement reprezintă un dialog desfășurat între Comisia Europeană și
statul membru în vederea punerii în aplicare de statul membru a obligațiilor care îi revin. În
prezent, această procedură se desfășoară în mod electronic prin intermediul sistemului
creat de Comisia European denumit „European Union Pilot” și presupune parcurgerea unor
etape procedurale obligatorii, înăuntrul cărora autoritățile din statul membru trebuie să ducă
la îndeplinire respectarea dreptului Uniunii Europene.
În acest sens, CJUE a statuat că această procedură are drept scop să dea
posibilitatea statului membru pe de-o parte de a-și remedia, corecta sau îndrepta poziția față
de problema prezentată în fața curții și, pe de altă parte, de a-și prezenta apărarea împotriva
plângerilor Comisiei.
Etapele procedurii de infrigement (între etape trece o durată de timp, de la caz la
caz; nu avem termene prevăzute în tratate; este un dialog permanent ce rezultă din
bunăvoința pe care o manifestă Comisia față de statul membru și de bunăvoința statului
membru privind dreptul Uniunii Europene ):
1. Scrisoarea informală
În această primă fază Comisia transmite statului membru o scrisoare informală prin
care îi solicită detalii cu privire la presupusa încălcare a legislației Uniunii. Rolul unei astfel
de scrisori este și acela de a culege informații și de a evita eventualele neînțelegeri din
partea Comisiei.
1. Scrisoarea formală

24
Eduard Radu

Dacă în urma răspunsului primit din partea statului Comisia își menține punctul de
vedere conform căruia statul este susceptibil de încălcarea dreptului Uniunii, aceasta trimite
o scrisoare formală prin care îi solicită statului să își prezinte punctul de vedere cu privire la
pretinsa încălcare a dreptului Uniunii. Comisia informează statul membru cu privire la
obiectul încălcării și îi transmite un rezumat al obiecțiilor sale, precum și termenul stabilit
pentru comunicarea observațiilor statului în cauză.
1. Observațiile statului membru
Prin intermediul acestor observații, statul membru aduce la cunoștința comisiei
măsurile pe care le-a adoptat în vederea conformării cu dreptul Uniunii. În jurisprudența sa,
Curtea a arătat că posibilitatea statului de a își prezenta observațiile constituie o garanție
esențială cerută de tratat iar respectarea acestei garanții este, la rândul său, o condiție a
legalității.
1. Avizul motivat
Dacă în urma răspunsului primit de la statul membru, Comisia își menține punctul de
vedere conform căruia, în speță, există o încălcare clară a dreptului Uniunii Europene,
aceasta emite un avid motivat către statul membru în cauză. Avizul trebuie să facă referire
numai la acele obiecții ale Comisiei aduse la cunoștința statului prin scrisoarea formală
(trebuie să existe o identitate de obiect între scrisoarea formală și avizul motivat; a se
vedea C 522/09 Comisia împotriva României). Trebuie să conțină o expunere coerentă și
detaliată a motivelor care au determinat Comisia să considere că statul în cauză a încălcat o
obligație din Tratat și să menționeze un termen rezonabil în care statul membru să se
conformeze dreptului Uniunii Europene.
Această procedură este prevăzută la art.258 din TFUE.
1. Răspunsul statului membru
TFUE nu prevede un termen înăuntrul căruia statul membru trebuie să se conformeze
dreptului Uniunii. În practică, acesta este în medie un termen de 2 luni; termenul de realizare
a măsurilor și de răspuns la cerințele Comisiei poate fi prelungit la cererea statului membru
interesat cu o perioadă de maxim 6 luni dacă se impun măsuri legislative în acest sens.
Răspunsul statului membru trebuie să conțină măsurile de natură legislativă și/sau
administrativă întreprinse pentru a se conforma dreptului Uniunii.

Faza contencioasă
Potrivit art.258 din TFUE, în situația în care statul nu se conformează avizului motivat
în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene
(poate, dar nu e obligată). Așadar, etapa contencioasă presupune sesizarea Curții de
Justiție de către Comisia Europeană după primirea răspunsului la avizul motivat sau în cazul
neprimirii niciunui răspuns în termenul stabilit; de asemenea, sesizarea Curții de Justiție se
poate realiza și de către un alt stat membru, conform art. 259 din TFUE.
Sesizarea Curții de Justiție trebuie să aibă, la rândul ei, același obiect ca și avizul
motivat.
Potrivit art. 260 din TFUE, în cazul în care Curtea de Justiție constată că statul
membru a încălcat oricare din obligațiile sale, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le
impune executarea hotărârii Curții. Trebuie menționat că în fața Curții de Justiție statul
membru are posibilitatea de a prezenta motivele pentru care nu s-a conformat dreptului
Uniunii Europene; în multe situații, statele invocă motive legate de sistemul legislativ sau de
separarea puterilor în stat, motive care, însă, nu sunt acceptate de către Curte. De
asemenea, statele pot invoca și faptul că încălcarea dreptului Uniunii s-a realizat și de alte
state membre, dar nici acest motiv nu este acceptat de Curte.

25
Eduard Radu

În ceea ce privește executarea hotărârii Curții, se arată că în termen de o lună de la

pronunțarea acesteia, Comisia trimite statului membru o scrisoare prin care îi reamintește
obligația de a lua măsurile necesare pentru a asigura respectarea legislației Uniunii și de a îi
transmite în termen de 3 luni măsurile luate sau măsurile care urmează a fi luate.
Art.260, alin.2 menționează că în cazul în care consideră că statul membru în cauză nu
a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții, Comisia poate sesiza din nou
Curtea după ce a dat statului membru în cauză posibilitatea de a-i prezenta observațiile. De
data aceasta, Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu cominatoriu
pe care statul trebuie să le plătească și pe care îl consideră adecvat situației.
Astfel, în cazul în care Curtea constată că statul membru nu a respectat hotărârea sa,
aceasta poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu
(potrivit jurisprudenței sale, Curtea de Justiție de la Luxemburg a impus ambele tipuri de
sancțiuni). În stabilirea acestor sume, se ține cont de gradul de periculozitate a încălcării, de
durata încălcării, de efectul încălcării asupra interesului public sau privat și de urgența
respectării dreptului Uniunii Europene.
Art.260, alin.3 , nou introdus prin introdus prin Tratatul de la Lisabona, prevede că în
cazul în care comisia sesizează Curtea cu respectarea procedurii de infrigement,
considerând că statul respectiv nu și-a îndeplinit obligația de a comunica măsurile de
transpunere a unei directive, Comisia poate indica cuantumul sumei forfetare sau al
penalității cu titlu cominatoriu care urmează a fi plătită de statul respectiv.
Efectele hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene
Hotărârea Curții de Justiție este declaratorie, stabilește numai existența încălcării, iar
autorităților naționale le revine sarcina de a adopta măsurile necesare în vederea executării
acestei hotărâri. Curtea nu are competența de a suspenda sau a anula acțiunile statului care
nu sunt conforme dreptului Uniunii Europene și nici de a stabili măsuri concrete la care să fie
obligat statul pârât.
Hotărârea Curții obligă statul în cauză să își modifice legislația adaptând-o în mod
corespunzător măsurilor dispuse și fără întârziere.
După cum se poate observa, nerespectarea unei astfel de hotărâri de către statul
membru în cauză poate atrage pronunțarea unei noi hotărâri de către Curtea de Justiție a
Uniunii Europene prin care se pot dispune sancțiuni pecuniare împotriva statului respectiv.

Acțiunea în răspundere extracontractuală

Potrivit art.340 din TFUE, Uniunea Europeană este obligată să repare în conformitate
cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de
instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor. De asemenea, ținând cont de
personalitatea juridică de care dispune, Banca Centrală Europeană trebuie să repare în
conformitate cu principiile generale comune statelor membre prejudiciile cauzate de aceasta
sau de agenții săi în exercitarea funcțiilor lor. După cum se prevede în art.266 din TFUE,
instituția, organul, oficiul sau agenția emitentă a actului anulat sau a cărui abținere a fost
declarată contrară tratatelor, este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii
Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Jurisprudența Curții de Justiție a statuat condițiile în care se angajează răspunderea
pentru prejudiciile cauzate prin acte ilegale adoptate la nivelul Uniunii. De
asemenea, Curtea a stabilit seturi diferite de condiții pentru cazurile în care actul contestat
are sau nu o natură discreționară.
După cum se poate observa, Uniunea este responsabilă atât în situațiile în care este
vorba de acte legislative, precum și în situația în care este vorba de acte nelegislative

26
Eduard Radu

adoptate la nivelul Uniunii. În stabilirea răspunderii extracontractuale, trebuie avute în vedere

următoarele: conținutul actului, prejudiciul cauzat în baza acestui act și legătura de
cauzalitate dintre acestea.
În stabilirea prejudiciului trebuie avut în vedere caracterul cert și/sau special creat
reclamantului. De asemenea, prejudiciul trebuie să fie cuantificabil, astfel încât reclamantul
să poată beneficia de despăgubiri.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate, Curtea de Justiție a fost cea care a stabilit
modul în care trebuie evidențiată legătura dintre actele adoptate de instituțiile Uniunii și
prejudiciul creat particularului; în cazul în care reclamanții sunt persoanele fizice sau juridice,
s-a arătat că aceștia trebuie să dovedească nu numai că acțiunea comunității/Uniunii a
cauzat pierderea suferită, ci și că lanțul cauzalității nu a fost întrerupt de statul membru sau
de reclamant.
După cum am arătat, răspunderea extracontractuală intervine nu numai când este
vorba de acte adoptate de instituții, dar și în situația în care acestea s-au abținut să
hotărască, cauzând un prejudiciu. Potrivit protocolului nr.3, art.46, acțiunile formulate
împotriva Uniunii în materie de răspundere extracontractuală se prescriu după 5 ani de la
producerea faptului care a stat la baza lor. Protocolul prevede situațiile în care prescripția
poate fi întreruptă.

Răspunderea contractuală a Uniunii

Art.340 din TFUE stabilește, de asemenea, faptul că răspunderea contractuală a
Uniunii este guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv. Este evident că până în
acest moment nu s-a realizat un adevărat drept contractual al Uniunii, deși dezvoltarea
competențelor acesteia ar impune acest lucru. Se poate observa că în contractele pe care le
încheie Uniunea se poate specifica că legea aplicabilă contractului este dreptul Uniunii
Europene.

Curs 11

LIBERTĂȚI
Tratatul de la Roma (1958) a consacrat 4 politici comune:
 politica comuna în domeniul transporturilor,
 politica agricola comuna,
 politica comerciala comuna,
 politica comuna în domeniul pescuitului.
De asemenea, Tratatul a statuat ca obiectiv general realizarea pieței comune în interiorul
Comunității consacrate de la acea data (CEE) și a reglementat 4 libertăți fundamentale:
 Libera circulație a mărfurilor,
 Libera circulație a lucrătorilor (Libera circulație a persoanelor) - a fost garantata
treptat, extinzându-se de la categoria lucrătorilor la cetățenii statelor membre,
membrilor de familii,
 Libera circulație a serviciilor,
 Libera circulație a capitalului.

LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Consacrarea acestei libertăți era strâns legata de crearea Uniunii Vamale intre statele
membre, care avea ca termen de finalizare anul 1968. Astfel, Uniunea Vamala

27
Eduard Radu

reglementează, potrivit Art. 28 / TFUE, ansamblul schimburilor de mărfuri și implica

interzicerea intre statele membre a taxelor vamale la import / export sau oricăror taxe cu
efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu tarile terțe.

! - Libera circulație a mărfurilor nu poate fi realizata decât în interiorul Uniunii Vamale

constituita la nivelul UE.
Libera circulație a mărfurilor reprezintă acel regim juridic în temeiul căruia mărfurile nu se
confrunta, la frontiere, cu nicio restricție reglementata de către un stat, atât în cazul
importurilor cat și în cazul exporturilor.
Uniunea Vamala vizează atât libera circulație a mărfurilor intre statele membre ale UE, cat și
aspecte care vizează politica comerciala comuna care, la rândul ei, reglementează relațiile
comerciale dintre statele membre și statele terțe.

MARFA - TFUE nu cuprinde nicio referire în acest sens, nici tratatele anterioare nu au făcut-
o, astfel încât a revenit CJUE sarcina de a defini aceasta noțiune; Astfel, în Hot. 7/1968,
CJUE a definit marfa ca fiind orice bun apreciabil în bani și susceptibil sa facă obiectul unei
tranzacții comerciale. Astfel, marfa poate reprezenta orice bun care traversează o frontiera în
scopul unei tranzacții comerciale, având o valoare economica.

Conform jurisprudenței CJUE, sunt considerate mărfuri următoarele categorii de bunuri:

1. Lucrările de arta
2. Curtea a considerat ca obiectele care reprezintă interes artistic, istoric sau arheologic,
indiferent de calitățile care le disting de alte mărfuri, împart cu acestea din urma
caracteristica de a putea fi valorificate în bani și de a putea face, astfel, obiectul unor
tranzacții comerciale.
3. Monedele ieșite din circulație
4. Curtea a statuat ca asemenea monede nu pot fi considerate mijloace de plata,
astfel încât, pot fi definite drept mărfuri care intra sub incidenta articolelor relevante
din Tratat.
5. Energia electrica
6. Curtea a considerat în Hot. C393/1992 ca energia electrica figurează ca marfa în
nomenclatura tarifara a comunității.
7. Deșeurile
8. Chiar și în cazurile în care acestea nu sunt reciclabile dar fac obiectul unei tranzacții
comerciale (CJUE a statuat ca libera circulație a mărfurilor se aplica și eliminării
uleiurilor folosite).
9. Materiale și suporturile de sunet folosite în domeniul audio-vizualului
10. Trebuie precizat ca acestea sunt incluse în sfera de cuprindere a noțiunii de marfa, în
timp ce emisiunile, compozițiile muzicale și mesajele publicitare sunt incluse în
categoria prestării de servicii.
11. Importul de documente publicitare și bilete de loterie pentru a-i determina pe locuitorii
unui stat membru sa participe la o loterie organizata intr-un alt stat membru este legat
de o activitate de servicii și nu intra sub incidenta normelor privind libera circulație a
mărfurilor.

Mărfurile care beneficiază de libera circulație - Art. 28 / TFUE:

 Produsele originare din statele membre

28
Eduard Radu

 Produsele care provin din state terțe aflate în libera circulație în statele membre
Potrivit Art. 52 / TUE, domeniul de aplicare teritoriala al Tratatelor este prevăzut de Art. 355 /
TFUE. De asemenea, Regulamentul 952/2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii
definește teritoriul vamal al Uniunii, precizând teritoriile cuprinse în cadrul acestuia,
inclusiv apele teritoriale și spațiul aerian.
De asemenea, sunt considerate mărfuri Unionale, potrivit Regulamentului privind Codul
Vamal, mărfurile care aparțin uneia dintre următoarele categorii:
1. Mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al uniunii și care nu conțin mărfuri /
produse importate din tari sau teritorii situate în afara teritoriului vamal al UE.
2. Mărfuri care intra pe teritoriul vamal al UE provenind din tari / teritorii care nu fac
parte din acest teritoriu și care au fost puse în libera circulație.
3. Mărfuri obținute sau produse pe teritoriul vamal al UE, fie exclusiv din mărfuri
menționate la punctul 2, fie din mărfuri menționate la cele 2 puncte anterioare.

Art. 29 / TFUE prevede ca se afla în libera circulație, intr-un stat membru al UE, produsele
care provin din tari terțe pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru care
au fost percepute taxele vamale în statul membru respectiv și taxele cu efect echivalent
eligibile și care nu au beneficiat de o restituire totala sau parțială a acestor taxe și impuneri.
Regulamentul 952/2013 prevede ca punerea în libera circulație conferă mărfurilor neunionale
statutul vamal de mărfuri unionale.

Interzicerea intre statele membre a taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent - Art.
30 / TFUE
Se considera ca taxele vamale și taxele cu efect echivalent acestora reprezintă modalitățile
cel mai des folosite pentru a obstrucționa libera circulație a mărfurilor.
Taxele vamale - impozite indirecte pe care statul le percepe asupra mărfurilor în momentul
în care acestea trec frontiera, în vederea importului, exportului sau tranzitului. Altfel spus,
taxele vamale reprezintă sarcini pecuniare care aduc atingere mărfurilor care trec prin
frontiera. Conform Tratatului, acest tip de taxe se aplica mărfurilor care provin din state terțe
(tariful vamal comun) și nu exporturilor / importurilor din statele membre ale UE.
În ceea ce privește definirea taxelor cu efect echivalent taxelor vamale, sarcina a revenit
CJUE. Astfel, la începutul construcției Comunitare, CJUE a arătat ca o taxa cu efect
echivalent, indiferent de denumirea și modalitatea sa de aplicare, poate fi considerata ca un
drept impus în mod unilateral, fie la data importului, fie ulterior și care, fiind impusa în mod
specific asupra unui produs importat dintr-un stat membru are, prin modificarea prețului,
același efect ca și un drept vamal.

Astfel, tendința Curții era aceea de a interzice nu numai masurile care constituiau o taxa
vamala clasica, ci și pe acelea care, deși purtau alte denumiri sau erau instituite prin
intermediul altor proceduri, generau aceleași rezultate ca și drepturile vamale.

Intr-o alta hotărâre, Curtea a arătat ca o taxa, oricât de mica, impusa în mod unilateral,
oricare ar fi denumirea sa și modul de aplicare asupra mărfurilor naționale sau de
proveniență străină, pe baza faptului ca traversează frontiera, chiar daca nu este o taxa
vamala în sensul strict al termenului, constituie o taxa cu efect echivalent, chiar daca nu este
perceputa în beneficiul statului, nu este discriminatorie sau protectoare, iar produsul în cauza
nu se afla în concurenta cu un produs național.

29
Eduard Radu

În Hot. 7/1968, Curtea a arătat ca se considera taxe cu efect echivalent orice taxe care,
afectând prețul unei mărfi exportate, au același efect restrictiv asupra liberei circulații cu cel
al unui drept vamal. În concluzie, taxele cu efect echivalent taxelor vamale reprezintă
orice obligație pecuniara, indiferent de mărimea, destinația, modul sau de aplicare, care nu
constituie taxe vamale și care sunt impuse în mod unilateral asupra mărfurilor, pentru simplul
motiv ca acestea traversează o frontiera, determinând modificarea (creșterii) prețului
mărfurilor fata de cele autohtone similare.
Curtea a arătat ca sunt considerate similare produsele care prezinta, din punct de vedere al
consumatorilor, proprietăți analoge sau care răspund acelorași nevoi.

Taxele care nu se confunda cu taxele cu efect echivalent taxelor vamale:

1. Taxele interne - Potrivit Art. 110, niciun stat membru nu aplica, direct / indirect,
produselor altor state membre impozite interne de orice natura mai mari decât cele
care se aplica, direct / indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun
stat membru nu aplica produselor altor state membre impozite interne de natura sa
protejeze, indirect, alte sectoare de producție. Prin urmare, nu intra sub incidenta
tratatului taxele care sunt aplicate deopotrivă atât produselor externe cat și
produselor naționale similare celor importate.
Cele mai întâlnite taxe interne sunt accizele pe alcool, tutun, bijuterii, autoturisme, precum și
TVA.

1. Taxele vamale pentru servicii prestate agenților economici - Pentru ca asemenea

taxe sa nu intre sub incidenta prevederilor Tratatului, Curtea a evidențiat mai multe
condiții care trebuie îndeplinite cumulativ:
 Serviciul prestat sa fie solicitat de către beneficiar,
 Serviciul prestat sa nu reprezinte o formalitate vamala / administrativa obligatorie,
 Serviciul prestat sa reprezinte un avantaj individual pentru agentul economic și nu
pentru toate persoanele care desfășoară același gen de activitate,
 Cuantumul taxei trebuie sa fie proporțional cu serviciul prestat.

1. Taxele solicitate în temeiul unor prevederi ale legislației UE - Încasarea de taxe

pentru efectuarea unor controale care rezulta din îndeplinirea unor obligații stabilite
prin reglementari ale UE este legal.

Curs 12

Interzicerea intre statele membre a restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect

echivalent restrictiilor cantitative
Ele se impun la import si la export.
Restrictiile cantitative = acele masuri adaoptate de catre un stat membru pentru a
limita importul marfurilor dintr-un stat membru sau exportul acestora in alt stat membru
Restrictionarea cantitatii de marfa atat la import, cat si la export poarta denumirea de
contingentare:
 Contingentele cantitative permit importul unei cantitati determinate de marfuri, cu
plata taxelor vamale.
 Contingentele tarifare presupun importul unei anumite cantitati de marfuri cu plata
unor taxe vamale reduse, iar dupa epuizarea acestor cantitati, marfurile sunt
importate cu plata taxelor vamale obisnuite.

30
Eduard Radu

Contingentele cantitative au fost eliminate intre statele membre, insa au fost

mentinute o serie de obstacole netarifare: reducerea si eliminarea lor s-a realizat in baza
jurisprudentei Curtii de Justitie de la Luxemburg si a normelor de drept derivat adoptate de
institutiile UE.
Masurile cu efect echivalent reestrictiilor cantitative sunt, de asemenea, interzise la
nivelul statelor membre, fara a fi definite de dreptul UE.
Astfel, potrivit jurisprudentei, orice reglementare comerciala a statelor membre care
poate impiedica comertul intracomunitar, in mod direct sau indirect, efectiv sau potential,
trebuie considerata o masura cu efect echivalent cu cel al restrictiilor cantitative (hotararea
Dasolvil 8/74).
Masurile cu efect echivalent reprezinta actele normative ori administrative adoptate
de statele membre, precum si toate instrumentele juridice care emana de la o autoritate
publica, inclusiv recomandarile care au drept finalitate afectarea comertului intracomunitar.

Exceptii de la libera circulatie a marfurilor

Sunt acele situatii care justifica restrangerea dreptului la libera circulatie a marfurilor.
Exceptiile sunt:
 legale, prevazute in art. 36 din TFUE
 jurisprudentiale
Exceptiile legale sunt urmatoarele:
1. morala publica
2. ordinea publica
3. siguranta publica
4. protectia sanatatii si a vietii persoanelor si a animalelor sau conservarea plantelor
5. protejarea bunurilor de patrimoniu national cu valoare artistica, istorica sau
arheologica
6. protectia proprietatii industriale si comerciale
Interdictiile sau restricitile impuse de statele membre nu trebuie sa constituie un
mijloc de discriminare arbitrara si nici o restrictie disimulata in comertul dintre statele
membre.
Exceptiile stabilite pe cale jurisprudentiala au vizat, printre altele:
1. eficacitatea controalelor fiscale
2. protectia consumatorilor
3. loialitatea tranzactiilor comerciale
4. libertatea presei
Alaturi de aceste exceptii, art. 114 TFUE da posibilitatea statelor membre de a invoca
anumite clauze de salvgardare in baza carora isi justifica masurile de derogare de la
regulile de piata interna. EX: in cauzl unui conflict civil, nu se mai poate respecta libera
circulatie a marfurilor sau pt protectia armamentelor statele membre nu sunt obligate.
Libera circulatie a personaleor si dreptul de stabilire
Tratatul de la Roma a instituit libera circulatie a lucratorilor in interiorul pietei
comune. Ulterior, prin jurisprudenta Curtii de Justitie a comunitatilor europene si prin norme
de drept derivat, acest beneficiu al dreptului la libera circulatie a persoanelor a fost extins si
la alte categorii de persoane.
Tratatul de la Maastricht (92-93) instituie cetatenia europeana si prevede dreptul
cetatenilor statelor membre de a circula si de a se stabili pe teritoriul unui alt stat membru.

31
Eduard Radu

Ulterior, in baza tratatului, a fost adoptata Directiva 2004/38/CE privind dreptul la

libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre pt cetatenii UE si membrii familiilor
lor.
Beneficiarii liberei circulatii a personaleor si a dreptului de stabilire:
 lucratorii salariati - art. 45 din TFUE precizeaza in mod clar ca libera circulatie a
lucratorilor este garantata in cadrul UE si ca aceasta implica anumite drepturi, precum
dreptul de a accepta oferte reale de incadrare in munca sau de sedere intr-un stat
membru pentru a desfasura o activitate salarizata. Asadar, tratatul nu defineste
conceptul de „lucrator”, revenind Curtii de Justitie sarcina de a o face. Astfel, lucratorii
salariati reprezinta resortisantii statelor membre, care desfasoara o activitate
economica (munca reala si efectiva) in schimbul unei remuneratii si in folosul sau in
beneficiul unei alte persoane (raport de subordonare).
 lucratorii independenti - potrivit doctrinei, o activitate profesionala poate consta din
desfasurarea unei activitati salarizate, dar si a unei activitati independente.
Jurisprudenta curtii a fost cea care a stabilit modul in care se poate exercita dreptul la
libera circulatie in vederea exercitarii unei activitati independente de catre resortisantii
statelor membre.
 membrii familiei lucratorilor salariati sau ai lucratorilor care desfasoara o activitate
independenta - Directiva 2004/38 a definit membrii de familie ai cetatenilor UE: sotul
sau sotia, partenerul (in cazul unor parteneriate inregistrate in mod legal intr-un
anumit stat), descendentii sub 21 de ani sau aflati in intretinerea
sotului/sotiei/partenerului/partenerei si ascendentii aflati in intretinerea
sotului/sotiei/partenerului/partenerei. * a se vedea modul in care prevederile directivei
au fost transpuse prin OUG 102/2005 cu modificari si completari.
 potrivit art. 54 din TFUE, societatile sunt asimilate, in ceea ce priveste libera
circulatie, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Asadar, in conditiile in
care societatile sunt constituite in mod legal pe teritoriul unui stat membru, acestea
beneficiaza de dreptul la libera circulatie in anumite conditii prevazute in special in
jurisprudenta Curtii de Justitie si in dreptul derivat adoptat de institutiile UE.

Drepturile beneficiarilor liberei circulatii a persoanelor si a dreptului de stabilire

Regulamentul 42/2011 privind libera cirulatie a lucratorilor prevede, printre altele:
 un lucrator salariat sau independent beneficiaza de dreptul de a nu fi tratat diferit pe
teritoriul unui stat membru fata de lucratorii nationali pe criterii de cetatenie
 beneficiaza de aceleasi avantaje fiscale si salariale ca si lucratorii salariati sau
independenti din statul respectiv
 beneficiaza de egalitate de tratament in ceea ce priveste exercitarea drepturilor
sindicale.
Directiva 4/2008 confera la randul ei o serie de drepturi cetatenilor statelor memebre
si membrilor familiilor acestora, respectiv:
 dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoiul statelor mmebre
 dreptul de intarre si de iesire din orice stat membru al UE
 dreptul de a pastra beneficiul sederii de catre membrii de familie in caz de divort,
anularea casatoriei sau plecare a cetateanului UE

Exceptii de la libera circulatie a persoanelor

Art. 45 alin (4) prevede in mod clar ca dreptul la libera circulatie acordat lucratorilor nu
poate fi aplicat in cazul incadrarii in administratia publica a unui stat membru.

32
Eduard Radu

Totodata, art. 45 alin (3) prevede ca dreptul la libera circulatie a lucratorilor poate fi
restrictionat in baza unor motive justificate de ordine publica, siguranta publica si sanatate
publica.
In acelasi sens, art. 52 TFUE prevede ca dispozitiile privind acordarea dreptului de
stabilire cetatenilor UE nu se aplica in cazul in care legislatia nationala a unui stat membru
prevede un regim special pentru resortisantii straini din motive de ordine publica, siguranta
publica si sanatate publica.
In acelasi sens, Directiva 2004/38 prevede in mod clar faptul ca libera circulatie a
cetatenilor straini si a membrilor lor de familie poate fi restrictionata pt motive de ordine
publica, siguranta publica sau santate publica (directiva reglementeaza notiunea de sanatate
publica). Totodata, directiva reglementeaza modul in care se pot adopta masuri de
expulzare de catre statele membre fata de cetatenii altor state. Regula: nu poti sa-ti
expulzezi proprii cetateni. * C 33/07, C 184/99 (Curtea a aratat ca statul de cetatean al UE
este detinat sa fie statutul fundamental al resortisantilor statelor membre !!!), C 364/10
(dreptul intrnational a avut castig de cauza in fata dreptului UE, pt ca primeaza statutul de
presedinte, nu cel de cetatean).
Libera circulatie a serviciilor
A fost instituita prin Tratatul de la Roma si in prezent este reglementata prin art. 56 -
62 TFUE si prin Directiva 2006/123/CE privind serviciile in cazul pietei interne.
Conform tratatului, libera circulatie a serviciilor se aplica in cazul unor servicii ce
reprezinta prestatii furnizate in mod obisnuit in schimbul unei remuneratii, in masura in care
nu sunt reglementate de dispozitiile privind libera circulatie a persoanelor, a marfurilor sau a
capitalurilor.
Serviciile cuprind in special:
 activitati cu caracter industrial
 activitati cu caracter comercial
 activitati artizanale
 activitati prestate in cadrul profesiilor liberale
In sens general, pentru a vorbi de prestarea unui serviciu, trebuie sa ne aflam in
prezenta unei prestatii remunerate oferite in mod independent, oricare ar fi sectorul
economic in care intervin.
Prestarea de servicii este strans legata de libera circulatie a persoanelor, pt ca la
inceputul constructiei comunitare nu se putea imagina prestarea de servicii fara deplasarea
fie a prestatorului, fie a beneficiarului serviciului sau chiar a amandurora.
In prezent, se poate vorbi fie de o prestare pasiva, fie de o prestare activa, in
functie de deplasarea unuia dintre cele 2 subiecte de drept.
Directa 2006/123 defineste notiunile de serviciu, prestator, destinatar/beneficiar si
instituie, de asemenea, exceptiile de la libera prestare de servicii, exceptii care se bazeaza,
in general, pe motive de interes general sau de ordine publica.
* Jurisprudenta relevanta:
 C 33/74
 C 128/89
Libera circulatie a capitalurilor
Aceasta libertate a fost institutita prin Tratatul de la Roma si vizeaza atat libera circulatie a
capitalurilor, cat si libera circulatie a platilor.
In prezent, aceasta este regl de art. 63 si 66 din TFUE.
Conform jurisprudentei Curtii de Justitie de la Luxemburg:

33
Eduard Radu

 Platile curente = trasferuri de valuta care constituie o contraprestatie in cadrul unei

tranzactii aferente
 Fluxurile de capital = operatiuni financiare care vizeaza, in principal, plasarea sau
investirea sumei in cauza, nu remunerarea unei prestatii
Aceasta libertate s-a aplicat inca de la inceput atat intre statele membre, cat si intre
statele membre si statele terte.
Libera circulatie a platilor si a capitalurilor s-a realizat in baza dreptului derivat
(Directiva 88/361/CE pt punerea in aplicare a art. 67 din tratat (pt capitaluri), Directiva
2007/64/CE privind serviciile de plata in cadrul pietei interne).

Exceptii de la aplicarea principiului liberei circulatii a capitalurilor si a platilor

Art. 63 din TFUE dispune ca restrictiile cu privire la circulatia capitalurilor sunt
interzise, precum si restricitile privind platile.
Din interpretarea altor dispozitii din tratat rezulta ca exceptiile privesc, in general,
circulatia capitalurilor referitoare la tarile terte.
Totodata, art. 143 din TFUE prevede clauze de salvgardare care pot fi invocate de
statele membre in anumite situatii, pentru a deroga de la libera circulatie a platilor si
capitalurilor.
Politica comerciala comuna
Definitie: Politica comerciala comuna reglementeaza relatiile comerciale dintre UE si
statele terte.
Aceasta a fost institutita prin Tratatul de la Roma si, in prezent, este reglementata in
art. 206, 207 din TFUE, politica vizand urmatoarele:
1. regimul aplicabil importurilor, care este reglementat de Regulamentul 2015/478 (*
a se avea in vedere procedura de informare si consultare, procedura de ancheta,
masurile de surpaveghere, masurile de salvgardare si masurile de salvgardare
provizorie)
2. regimul aplicabil exporturilor, consacrat prin Regulamnetul UE 2015/479 (care, ca
si in cazul improturilor, reglementeaza o procedura de informare si consultare la
nivelul UE, precum si masurile de salvgardare care pot fi adoptate pentru a preveni o
situatie critica, cauzata de o penurie de produse sau remedierea unei astfel de situatii
si in cazul in care interesele UE impun o actiune imediata, caz in care Comisia, la
cererea unui stat membru sau din propri initiativa poate conditiona exportul unui
produs de prezentarea unei autorizatii de export)
3. procedurile UE de administrare a contingentelor cantitative, care fac obeictul
Regulamentului UE 717/2008 (stabileste normele referitoare la administarrea
contingentelor administrative la import sau la export, fxate de catre UE in mod
autonom sau conventinoal; regulamentul prevede in mod clar ca NU se aplica
anumitor tipuri de produse)
4. practicile comerciale neloiale:
 dampingul (prevazut de Regulamentul 1225/2009 - orice produs care face obiectul
unui damping, in cazul in care punerea sa in libera circulatie in cadrul UE cauzeaza
un prejudiciu, poate fi supus unei taxe antidamping; se considera ca un produs face
obiectul unui damping atunci cand pretul sau de export catre UE este mai mic decat
pretul comparabil practicat in cadrul operatiunilor comerciale normale pentru produsul
similar in statul tert exportator)
 subventiile (Regulamnetul 597/2009 - se poate impune o taxa pentru a compensa
orice subventie acordata direct sau indirect de catre un stat tert la fabricarea,

34
Eduard Radu

productia, exportul sau transportul oricarui produs a carui punere in libera circulatie in
UE cauzeaza un prejudiciu; se considera a fi subventii: donatiile, imprumuturile sau
participarile la capitalul social din partea unei autoritati publice, stimulentele fiscale,
sustinerea veniturilor sau a preturilor de catre o autoritat publica a unui stat tert etc.)
 obstacolele in calea comertului (Regulamentul UE 2015/1843 - prevede procedurile
pe care UE le aplica in vederea asigurarii exercitarii drepturilor conferite de normele
comertului international, astfel, obstacol in calea comertului reprezinta orice practica
comerciala adoptata sau mentinuta de un stat tert cu privire la care dreptul la actiune
este consacrat de normele comertului international; prejudiciul desemneaza orice
pierdere importanta pe care un obstacol in calea comertului o cauzeaza sau
ameninta sa o cauzeze in legatura cu un produs sau cu un serviciu pe piata UE)
 contrafacerea (Regulamentul UE 2013/68 stabileste conditiile si procedurile de
interventie a autoritatilor vamale in cazul in care marfurile susceptibile de a aduce
atingere unui drept de proprietate intelectuala sunt sau ar fi trebuit sa fie supuse
supravegherii vamale sau controlului vamal pe teritoriul vamal al UE; marfurile
contrafacute sunt: marfurile care fac obiectul unui act de incalcare a drepturilor de
marfa in statul membru in care sunt gasite si pe care este aplicat, fara autorizare, un
semn identic cu o marca inregistrata in mod corespunzator pentru acelasi tip de
marfuri sau care nu pot fi distinse in aspectele lor esentiale de o astfel de marca +
marfurile care fac obiectul unui act de incalcare a unei indicatii geografice in statul
membru in care sunt gasite si care poarta sau sunt descrise printr-o denumire sau un
termen protejat referitor la respectiva indicatie georgrafica + orice ambalaj, eticheta,
autocolant, brosura sau instructiuni de utilizare, domunet de garantie sau alt
document similar, prezentate chiar si separat, care fac obiectul unei interventii pentru
incalcarea drepturilor de marfa sau a unei indicatii geografice si care includ un semn,
un nume sau un termen care este identic cu o marca inregistrata sau cu o implicatie
geografica protejata sau care nu poate fi distinsa in aspectle sale esentiale de o astfel
de marca sau indicatie georgrafica si care pot fi utilizate pentru acelai tip de marfuri
pentru care marfa respectiva sau indicatia geografica este inregistrata).
Dreptul concurential
Art. 101, 102 si 107 din TFUE
=> cursul profei Augustina Dumitrascu
Sunt ajutoare de stat compatibile, care pot fi compatibile si ajutoare incompatibile (*
trebuie stiute care sunt).

35