Congresul de la Viena.

Sfanta alianta

Congresul de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815), conferinţă a statelor europene

desfăşurată la sfârşitul Războaielor Napoleoniene cu scopul de a restaura ordinea conservatoare
existentă înaintea izbucnirii Revoluţiei Franceze, prin restabilirea vechilor regimuri absolutiste, şi
de a înlătura, prin stabilirea de noi graniţe, urmările ocupaţiei franceze în Europa. Preocupările
majore au fost:
 realizarea unui echilibru al relaţiilor de forţe între state, fără a ţine seama de particularităţile
lingvistice, religioase, de tradiţii ale teritoriilor pe care şi le împărţeau;
 favorizarea autorităţii tradiţionale, adică forţele feudale, conservatoare şi clericale.
Cuvintele cheie ale Congresului au fost "restauraţie" şi "legitimism". Restauraţia consta în
readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluţii sau a altor
evenimente cu rezonanţă, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu
fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime şi puterea absolută a acestora.
Şedinţele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Austriei, Klemens
von Metternich-Winnerburg, lordul Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franţei,
Talleyrand, ţarul Alexandru I şi baronul prusac von Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o
mare putere europeană.

Participanţi şi obiective:
La Congresul de la Viena au participat delegaţii din aproape toate statele europene, însă
deciziile cele mai importante s-au luat de către marile puteri. Aşadar soarta Europei este hotărâtă
de către delegaţii marilor puteri. Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil şi
subtil sub o aparenţă glacială, temperament practic care nu se împiedică de rigiditatea protocolară
a diplomaţilor de modă veche. El vrea ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor
puteri, şi nu aşteaptă vreo mărire teritorială ci numai refacerea echilibrului european, care fusese
pus în pericol de ambiţiile hegemonice ale lui Napoleon I. Acelaşi obiectiv îl urmărea şi delegatul
Austriei, prinţul Metternich, diplomat abil şi prudent, însă viziunea sa despre echilibrul european
diferă de cea engleză prin faptul că el vede echilibrul european numai într-o Europă
conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste. Ambii delegaţi au un adversar puternic: ţarul
Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegaţia rusă aflată sub autoritatea
ministrului afacerilor străine Nesselrode. Alexandru se consideră, şi nu chiar fără motiv,
principalul autor al coaliţiei antinapoleoniene. Numai că îşi însuşeşte ambiţiile hegemonice ale
învinsului. El doreşte să realizeze o federaţie a statelor europene condusă de el. Rol secundar are
 regele Prusiei, Frederic Wilhelm III, şi
ministrul său, Hardenburg, care devin
simple unelte ale ţarului, în schimbul
unor promisiuni teritoriale. Trimis de
regele Ludovic al XVIII-lea, abilul
Talleyrand are şi el un rol secundar în
cadrul congresului. Totuşi, reuşeşte să se
facă purtătorul de cuvânt al statelor mici
şi să se uite că Franţa este o putere
învinsă. În cele din urmă obiectivele
britanice şi austriece au învins, iar
Congresul de la Viena va redesena harta
Europei pe baza principiului echilibrului
european

Deciziile Congresului:
După lungi tratative, la 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final al Congresului de la Viena, cel
care a reorganizat Europa pe baza unui sistem de tratate.Deciziile cele mai importante luate în
cadrul Congresului au fost:
 Franţa îşi vede teritoriul redus la frontierele sale din 1789; în plus, are obligaţia de a plăti
despăgubiri de război şi de a primi trupele străine care să staţioneze pe teritoriul ei;
 Regatul Ţărilor de Jos reuneşte Provinciile Unite şi Ţările de Jos Austriece şi trebuie să
constituie o barieră utilă împotriva deşteptării dorinţelor franceze de expansiune;
 Regatul Prusiei câştigă la vest Westfalia şi Renania, iar la est Pomerania şi devine unul
dintre membrii cei mai importanţi ai Confederaţiei Germane;
 Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria şi primeşte
provinciile ilirice, Lombardia şi Veneţia; poziţia sa se consolidează prin venirea pe tronul
Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soţie a lui
Napoleon I;
 Rusia obţine 2/3 din Polonia, inclusiv Varşovia constituite într-un regat autonom al
Poloniei, ţarul Rusiei obţinând şi titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obţine Finlanda şi i se
recunoştea stăpânirea asupra Basarabiei;
 Regatul Unit primeşte Colonia Capului, Malta, Ceylon, Insulele Ionice şi insula
Hellgoland; în plus, i se recunoaşte suveranitatea asupra Gibraltarului
 în Spania şi Regatul celor Două Sicilii se produce restauraţia Bourbon-ilor;
 Statele germane (38) vor fi reunite în Confederaţia Germană, condusă de o dietă
federativă prezidată de Austria;
 Suedia primeşte Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianţelor antinapoleoniene;
 Elveţiei i se recunosc independenţa şi neutralitatea veşnică.
 Granitele natiunilor europene stabilite de Congresul de la Viena

Consecinţe:
Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui
ansamblu de patru puteri, Austria, Prusia, Rusia şi Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri
dinastice, neluând în seamă dorinţele şi aspiraţiile naţiunilor care doreau să-şi creeze state proprii,
naţionale, monarhii Prusiei, Austriei şi Rusiei creau Sfânta Alianţă în 1815, un pact de asistenţă
mutuală între monarhii absoluţi europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluţionare, şi care
până în 1823 a permis împiedicarea tuturor mişcărilor liberale sau naţionale europene.
La 26 septembrie 1815, Tratatul "Sfintei Alianţe“, la originea căruia se află ţarul Alexandru
I şi care i-a reunit şi pe împăratul Francisc I al Austriei şi pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al
Prusiei Chiar dacă textul "Sfintei Alianţe“ este ambiguu şi nu aduce precizări practice care să
asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe
dogmele creştine de iubire de oameni şi existenţa unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele,
însemnătatea acestui tratat este deosebită deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene
de a înceta conflictele majore. "Aerul mistic" al tratatului a fost sugerat de ţarul Alexandru I, însă
rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua
Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legitimităţii, dar este şi o încercare de
raţionalizare a hărţii Europei şi de organizare a „concertului european“. Marile puteri victorioase
îşi arogă dreptul de a interveni pentru menţinerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena
şi să pună sub observaţie Franţa, acea „peşteră de unde suflă vântul ce răspândeşte moartea asupra
corpului social“. Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-
a pus capăt ultimei încercări a Franţei de a-şi impune hegemonia asupra Europei.
Din punct de vedere al securităţii europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815,
reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de
securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituţia Congresului, marile puteri europene au
ajuns la un consens în sensul de a-şi respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor
graniţe şi în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influenţă în accepţiunea modernă a
sintagmei. Consensul marilor puteri, respectiv Marea Britanie, Prusia, Austria şi Rusia, avea să
fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menţinerea
echilibrului de forţe în Europa şi pe acest fond, asigurarea stabilităţii şi păcii. Independent de
criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism
internaţional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu, întâi prin
crearea Ligii Naţiunilor iar ulterior a Organizaţiei Naţiunilor Unite