Psihologie Judiciară

Curs 1-2
Agresivitatea umană și noțiuni introductive
de psihologie judiciară
Psihologia judiciară are ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a
ființei umane (persoana) implicată în drama judiciară în scopul obținerii
cunoștințelor și evidențierii legităților psihologice apte să fundamenteze
interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau
criminologică.
Obiectivarea aspectelor analizate în Psihologia Judiciară
a.Analiza psihologică a actului infracțional – algoritmul infracțional
b.Problematica psihologică a mărturiei și a martorului
c.Analiza psihologică a interogaroriului judiciar
d.Domeniul investigării erorii judiciare
e.Psihologia judecății – duelul judiciar, psihologia intimei convingeri,
personalitatea magistratului, psihologia apărării din perspectiva
apărătorului
f.Comportamentul simulat
g.Psihologia detenției penitenciare
h.Conduitele dizarmonice
i.Conduita psihologică a actului de administrație publică
Conexiunile psihologiei judiciare cu discipline din psihologie și drept

Criminalistică

Drept
procesual Psihanaliză
penal

Drept Psihologia
execuțional Drept penal Psihologia Psihologia
judiciară generală
(penitenciar și socială
politici
penale)

Criminologie Psihologie
experimentală
(psihodiagnostic)

Medicină legală
 Definire și direcții de analiză – Agresivitatea umană

Agresivitatea –
Agresivitatea umană este reprezentată de orice comportament care este orientat
spre alt individ care este executat cu intenția imediată de a face rău. În plus autorul
trebuie să creadă că acel comportament va răni țintași că ținta este motivată să evite
acel comportament. (Bushman & Anderson, 2001, Baron & Richardson 1994,
Berkowitz, 1993, Geen, 2001).
Violența
Violența este agresivitate care are ca scop realizarea unui prejudiciu extrem (de ex.
Moarte). Toate formele de violență sunt agresivitate, dar multe situații de
agresivitate nu sunt violente. (ex urmarirea cu bicicletele – agresiv nu violent)
Agresivitate ostilă vs. Agresivitate instrumentală
Agresivitate ostilă – este istoric considerată impulsivă, negândită, neplanificată,
generată de furie, având ca motiv final să rănească ținta și producându-se ca
rezultat al unei provocări. Se mai numește și Agr afectivă, impulsivă sau reactivă.
Agresivitatea instrumentală – mijloc premeditat de a obține un scop altul decât cel
de a răni victima , și fiind mai degrabă proactiv decât reactiv (Berkowitz, 1993,
Geen, 2001)
 Bushman &Anderson, 2001

– modifică definiția agresivității ostile și instrumentale în 2 maniere

a. diferențiază între scopuri apropiate și finale – intenția de a răni este o trăsătură
care apare în toate formele de agresiv dar doar ca un scop apropiat/proxim
b. diferențiază între tipuri diferite de agresivitate ca scop final (ex. Diferența dintre
furt și atac fizic )
 Teorii ale agresivității

-Teoria neuroasocierii cognitive (Collins & Loftus, 1975). – gândurile, emoțiile și

tendințele comportamentale agresive sunt legate împreună în memorie De ex
conceptul de armă este relaționat cu alte concepte legate de agresivitate (Anderson,
et al., 1998) ca de ex a răni, a împușca, pușcă, concepte care sunt activate simultan

- Teoria învățării sociale (Bandura, 1983, 2001, Mischel, 1973, 1999, Mischel &
Shoda 1995)- oamenii dobândesc răspunsurile agresive în aceeași manieră în care
dobândesc alte norme de comportamente sociale complexe – fie prin experiențe
directe fie prin observarea altora. E utilă pentru explicarea modului de dezvoltare a
comportamentelor agresive și a agresivității instrumentale

- Teoria scenariului (Abelson, 1981, Shank&Abelson, 1977) Scenariile sunt

seturi de concepte bine repetate, puternic asociate între ele în cadrul memoriei,
adesea incluzând legături cauzale, obiective și planuri de acțiune. Cu cât repetăm
(ex.vizualizăm la tv, media) scenariul mai mult cu atât e mai accesibil în memorie.
Teoria poate fi pusă pe seama proceselor învățării sociale.
-Teoria transferului de excitație (Zillmann, 1983). Dacă două evenimente care
generează arousal fiziologic sunt separate de un interval de timp scurt, arousalul
din primul eveniment poate fi atribuit în mod eronat/greșit celui de al doilea
eveniment. Și dc al doilea eveniment este legat de furie, atunci arousalul cumulat
poate face persoana și mai furioasă.

- Teoria interacțiunii sociale (Tedeschi&Felson, 1994) interpretează

comportamentul agresiv (sau acțiunile coercitive) ca și comportament de influență
socială. Acțiunile coercitive pot fi utilizate de un actor să obțină ceva de valoare
(ex. Informație, bani etc), să solicite justiția retributivă pentru relele percepute, sau
să producă identități sociale și personale (ex. Competență, rezistență). Conform
acestei teorii actorul este un decident ale cărui alegeri sunt direcționate de
recompensele așteptate, costuri și probabilitățile de a obține rezultate diferite.
 Modelul general al agresivității – procesele episodice
(Anderson&Bushman, 2001, p. 34)

Intrări Persoana Situația

Conflict/situați
e socială

Stare internă prezentă:

Trasee/Rute Afect

Cogniție Arousal

Acțiune
reflexivă(gândită)
Proces de
Rezultate evaluare și Acțiune
decizie impulsivă
 Intrările

Factorii personali – toate caracteristicile pe care o persoană de aduce

în situație cum sunt trăsături de personalitate, atitudini și predispoziții
genetice. Dintre acestea în relație cu agresivitatea sunt relevante:
-Trăsăturile – anumite trăsături care predispun la agresivitate (ex.
Stima de sine ridicată produce agresivitate credcută)
-Genul – bărbații și femeile diferă ca nivele de egresivitate
-Convingerile – rol în pregătirea pentru a fi agresiv (vezi la copii din
familii agresive)
- atitudinile – pozitive legate de violență pregătesc pentru agresivitate
- valorile – rol în pregătirea agresivității (ex onoarea personală în
răzbunare)
- scopuri pe termen lung – cele abstracte pe termen lung predispun la
agresivitate
-Scenariile
Factorii situaționali – orice caracteristici importante ale situației ca
de ex prezența unei provocări sau un stimul/indiciu agresiv
-stimuli/indicii agresive – obiecte care amorsează/accesează din
memorie concepte legate de agresivitate (ex prezenta armei in joucul
video vs racheta de badminton)
- provocarea – provocarea interpersonală este cea mai importantă
cauză singulară (nu e cumul de factori) care cauzează agresivitatea
umană (ex insulte, agresivitate fizică)
- frustrarea un blocaj în atingerea scopului (persoana care e văzută ca
obstacol în atingerea scopului)
- durerea și disconfortul (ex temperaturile crescute, zgomotele
puternice, mirosuri neplăcute)
- drogurile – de ex alcoolul si cofeina cresc agresivitatea
- stimulentele – ob pe care le dorim – imagini din industria media
 Trasee/Rute
Cogniția
-gândurile ostile – accesează concepte agresive din memorie
- Scenariile – de tip agresiv
Afectul
-dispoziția afectivă și emoția – ex durerea crește nivelul de ostilitate și
furie
- răspunsuri motorii semnificative/expresive – reacții automate care
au loc în relație cu emoții specifice vizibile mai ales pe față – ex chiar
la vaccin la copii apare pe față expresia de furie
Arousalul – infl în 3 moduri
-Fie poate energiza sau întări tendința de acțiune dominantă, inclusiv
cele agresive; fie poate fi stimulat de surse irelevante (ex exercitii)
poate determina în situații provocatoare agresivitatea; fie arousalul
prea scăzut sau prea crescut e perceput ca stimul aversiv și poate
genera agresivitatea la fel ca durerea
Interconexiunile între Arousal-Afect-Cogniție
 Rezultate
Reacțiile de răspuns variază de la cele automate la cele puternic
controlate

Proces de evaluare și decizie detaliat din GAM (Anderson&Bushman, 2001, p. 40)

Stare internă
actuală

Evaluare Reevaluare Acțiune reflexivă

imediată (gândită)
Da
Nu
Da Rezultat important
Resurse sau insuficient? Acțiune
Nu
insuficiente? impulsivă
 Psihologie Judiciară
Curs 3
Motivațiile acțiunilor infracționale și
tipurile de infracțiuni
Definire și direcții de analiză

Psihologia infracțiunii este

-afectivă (tulburări afective cantitative și calitative) și
-conativă (la naștere individul este centrat preponderent pe satisfacerea propriilor
necesități, apoi prin acțiunea coercitivă a educației învață că acțiunile și
comportamentul său trebuie să fie un pact, un compromis între satisfacerea
necesităților sale și ale celorlalți)
 Tipuri de motivații

I.Motivații exogene: cauzele care determină acțiunea sunt determinate de acțiunile

sociale în care este prins individul
”Infracțiunea prin sugestie” (apare o falsă convingere, rezultatul suprimării
capacității critice a persoanei care e în raport invers cu gradul de afectivitate și în
raport direct cu gradul de inteligență)
”infracțiunea indusă”
II. Motivații endogene: factori congenitali ai delincvenței – teamă, furie, iubire
posesivă, fac ineficiente mecanismele de inhibiție și împing indivizii la acte
violente: infracțiuni împotriva integrității fizice a persoanei, infracțiuni împotriva
integrității psihice a persoanei, infracțiuni împotriva obiectelor, conceptelor și a
valorilor sociale.
Motivațiile endogene sunt datorate:
Violenței excesive a mecanismelor instinctiv-emoționale primitive
Slăbirii excesive a mecanismelor inhibitorii care asigură condiționarea reflexă
negativă a infracțiunilor
Coincidenței ambilor factori
III. Tipuri mixte de motivații infracționale

a.Infracțiunea profilactică – autorul știe că o comite însă este convins că prin

acțiunea sa evită un rău mai mare (absența remușcărilor, deplina asumare a
responsabilității actului, posibilitatea ca autorul să fie o persoană cu o sensibilitate
fină, inteligență evidentă și cultură bogată)
Tipuri:
Infracțiunea de eutanasie (componenta de pulsiune sadomasochistă)
Falsul denunț
Șantajul inversat
Agresiunea preventivă

b. Infracțiunea simbolică (cel care suferă infracțiunea nu este direct legat de

infractor ci prin intermediul unei complexe relații asociativ-simbolice)
 c. Infracțiunea revendicativă (autorul nu este în mod direct implicat în problema pe care
se erijează să o apere și nivelul agresiunii crește constant depășind cu mult motivul aparent
care a determinat-o. Motivată prin sentimentul de ”datorie” sau ”generozitate socială”)

d. Infracțiunea liberatoare sau de aventură (după comitere autorii spun că nu știu ce li s-a
întâmplat și acceptă cu docilitate sancțiunea)

e. Infracțiunea autopunitivă (de ispășire) (nevoia de a atrage blamarea socială, o pedeapsă

degradantă, satisfăcându-și nevoia de pedeapsă inconștientă)

Bibliografie:
Mira y Lopez, E. (2007). Manual de psihologie juridică. Editura Oscar Print, București.
 Psihologie Judiciară
Curs 4-5
Personalitatea infractorului
 1. Concepte, tipologii, particularități

Analiza psihologică a actului infracțional constă în analiza modului în care

personalitatea infractorului (inteligența, afectivitatea, motivația și voința) se manifestă
în pregătirea, săvârșirea și în atitudinea postinfracțională.

Infractorul reprezintă o personalitate deformată care determină acțiuni atipice cu

caracter antisocial sau disocial.
Infractorul apare ca o persoană cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de
integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și
cultural al societății în care trăiește.

Particularitățile psihologice ale personalității infracționale:

1. Instabilitate emotiv-acțională (lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare

a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare,
îndeosebi a celor morale lipsa capacității de autoevaluare și de evaluare
adecvată, lipsa de obiectivitate față de sine și față de alții)
2. Inadaptarea socială
3. Sensibilitate deosebită (lipsa sistemului de inhibiții)
4. Duplicitatea comportamentului (lucrează în taină, observă, plănuiește departe de ochii
oamenilor)
5. Imaturitate intelectuală (capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și
câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional)
6. Imaturitate afectivă (reacții disproporționate afective în defavoarea celor cognitive;
predomină principiul plăcerii- plăceri imediate, minore)
7. Frustrarea (resimțită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză; reacții diferențiate de
la abținere și amânarea satisfacției până la comportamente agresive)
8. Complexul de inferioritate (sentiment de ineficiență, incapacitate personală apărut în
urma unor deficiențe, infirmități reale sau imaginate și va duce la comportamente
compensatorii, la infractori comportamente de tip inferior orientate antisocial)
9. Egocentrismul (nu poate recunoaște succesele celorlalți, se crede permanent persecutat,
consideră că are întotdeauna și în toate situațiile dreptate, când greșește în loc să își
reconsidere situația atacă cu virulență)
10. Labilitatea (fluctuația emotivității, capriciozitatea)
11. Agresivitatea (autoagresivitate și heteroagresivitate; comportamente virulente și
distructive; după J. Pinatel : agresivitate ocazională și profesională)
12. Indiferența afectivă (trăsătură fundamentală a caracterului: minciuna)
 Nuclenul personalităţii criminale

Jean Pinatel – în comportamentul criminal trecerea la act reprezintă

elementul decisiv.

Nucleul personalităţii criminale are următoarele componente:

 egocentrismul
labilitatea
agresivitatea
indiferenţa afectivă

Nucleul personalităţii criminale nu este un dat ci o rezultantă.

Personalitatea infractorului recidivist

-H.J.Eysenk (1977) – “...practic, toti criminalii fac parte din categoria

extravertiţilor” care “... se caracterizează printr-un nivel slab de excitaţie
al cortexului cerebral, fenomen care împiedică formarea reflexelor
condiţionate”, care sunt baza educaţiei sociale.

- Problema “paradoxului criminal” (Eysenk) – de ce infractorul, şi mai

cu seamă recidivistul – comite actele când are toate şansele să fie
pedepsit?
-J.H.Eyesnk şi O.H.Mawrer explică paradoxul criminal prin “legea
secvenţei criminale” – “când o acţiune are două comsecinţe, una
premială (pozitivă) şi alta de sancţiune (negativă), atunci situaţia
(conflictuală) se rezolvă în funcţie de consecinţa probabilă cea mai
apropiată (ca apariţie în timp). În cazul unui act infracţional, consecinţa
imediată este premial pozitivă, în sensul că dă o satisfacţie imediată
morală sau materială, câtă vreme sancţiunea legală este mai îndepărtată
în timp şi comportă un grad de incertitudine” (Butoi, apud. Eysenk şi
Mawrer, p. 75).

-Personalitatea criminalilor înrăiţi (recidivisşti) are următoarele

particularităţi psihologice (Butoi, apud. F.W. Warbunton et. All, 1967, p.
75):
Egocentrism
Imaturitate persistentă intelectuală şi afectivă
Agresivitate
 Jean Pinatel – “în circumstanţe excepţionale orice om poate
deveni delincvent”(Butoi apud. Pinatel, p. 69).

Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi este dată de “pragul

delincvenţional” în sensul că unii nedelincvenţi au nevoie de
evenimente, presiuni grave pentru a le provoca o reacţie
delincvenţională, alţii trec la act la o incitaţie exterioară uşoară.
Delincventul format provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează.

Mediul influenţează atât formarea personalităţilor cât şi a situaţiilor.

“Mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a
comite crime, ci în egală măsură prin faptul că uşurează structurarea
personalităţii criminale”. (Butoi, apud Pinatel, p. 69)
 Personalitatea în psihologia judiciară

-Psihosociologia conportamentului deviant – analiză de tip sinergic a infracțiunii

- Analiza duce la stabilirea responsabilității ( adică gradului de discernământ și
libertății) și a culpabilității (intenția sau culpa, amebele cu forme de manifestare)

Analiza de tip sinergic asupra personalității va permite:

1.Aprecierea corectă asupra stării psihice a personalității deviante, prin precizarea
diagnosticului și excluderea simulării sub toate formele ei de manifestare
2.Determinarea trăsăturilor esențiale ale personalității analizate
3.Natura și evoluția tulburărilor care au însoțit sau precedat săvârșirea actului deviant
și dacă acesta prezintă riscul de cronicizare sau agravare
4.Aprecieri asupra periculozității trăsăturilor de personalitate și a tulburărilor de
comportament care au precedat și însoțit comportamentul
 Studierea personalității infractorului din perspectivă sinergică
implică:

a. Cercetarea clinică – pentru reconstituirea antecedentelor personale și patologice ale

subiectului
b. Examinări paraclinice – ex. aprofundarea etiopatogeniei unor tulburări cu rol în
susținerea investigației clinice (laborator, radiologie, EEG)
c. Investigările biogenetice – identificarea factorilor ereditari responsabili de
comportamentul deviant
d. Interpretarea neurofiziopatologică – condițiile biopsihologice care declanșează sau
exacerbează manifestările agresive de comportament antisocial
e. Cercetarea sociologică – pentru studierea cauzelor sociale care au modelat
personalitatea delincventului și pentru orientarea asupra posibilităților de reintegrare și
reinserție socială
f. Rezolvarea medico-legală – date medicale obiective pentru decizia asupra măsurilor
imputate funcție de conștiință, discernământ
Cuplul penal victimă-agresor

Între victimă şi infractor poate exista sau nu o legătură anterioară.

Nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere
legată de actul infracţional

Motivele pentru care persoanele ajung în situaţia de victime:

- Consumul de alcool
- Infatuarea aroganţa, exacerbarea eului subevaluarea pericolului
- Neglijenţa şi indiferenţa ignorarea pericolelor
- Credulitatea sau nivelul de influenţare
- Stările de izolare frustrare şi complexare
- Nivel modest sau redus al capacităţilor psihointelectuale
- Nivelul de tulburare sau dezorganizare psihică (forme delirante,
halucinatorii etc. )
Tipologia victimelor (Butoi, p. 83)

a.Victime dispărute
b.Victime ce nu supravieţuiesc agresiunii (decedate)
c.Victime ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica infractorul din motive
obiective
d.Victime ce supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul însă nu îl denunţă din motive
ce ţin de teama de răzbunarea acestuia
e.Victime ce supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul însă nu îl denunţă din motive
ce ţin de viaţa lor particulară
f.Victime ce supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, dar care în loc să îl denunţe,
încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv autoacuzându-se, protejându-l delibeart pe
infractor
g.Victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care deşi cunosc infractorul adevărat acuză o
altă persoană pe care doresc să se răzbune
h.Victime ce supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul însă profitând de situaţie
încearcă să pună pe seama acestuia şi fapte pe care nu le-a comis.
i.Victima care profită de o anumită situaţie, reclamând o infracţiune comisă asupra sa
cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de a profita de pe urma ei.
Strategii preventive şi de contracarare

a. Măsuri de protecţie socială – revin în special organelor judiciare

b. Măsuri de autoprotecţie
- Educarea moral-juridică a cetăţenilor
- Pregătirea antiinfracţională a populaţiei (cunoaşterea normelor de
convieţiure socială, cerinţele comportamentale generale de evitare a
situaţiilor de victimizare)
- Sfătuirea şi pregătirea individuală a cetăţenilor privind conduita ce
se recomandă a fi urmată pentru a împiedica evoluţia negativă a
unor stări de lucruri şi ajungerea lor în poziţie de victime
- Identificarea în timp a unor victime potenţiale şi promovarea unor
măsuri de protecţie şi autoprotecţie a acestora
În concluzie în ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului
victimizării bibliografia de specialitate menţionează următoarele
situaţii:

- Strategiile evitării (Furstenberg, 1972) – au scopul de a evita

expunerile indivizilor în raport cu persoanele periculoase sau
situaţiile ameninţătoare

- Tacticile de depăşire a situaţiilor de risc (Skogan şi Maxfield,

1981) – sunt folosite pentru a minimiza pericolul de victimizare,
când expunerea la risc este de neevitat

- Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător

(Newmann, 1972) – importanţa creării “spaţiului de apărare” prin
“îngreunarea atingerii ţintelor” având pentru aceasta acţiuni
individuale sau colective
Psihologie Judiciară
Curs 6-7
Delincvenţa juvenilă
Istoric şi delimitări conceptuale

-Din franc. delinquance juvenile – ansamblul abaterilor şi încălcărilor de

norme sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minorii până la 18 ani.

Etapizare pe vârste
- minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal chiar dacă ei comit
infracţiuni
- între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat dacă se stabileşte existenţa
discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică
- între 16 şi 18 ani răspund legal având discernământ

- până la sfârşitul sec XX nu au existat instanţe speciale pentru minori

Profilul psihologic al delincventului minor

a.Înclinaţia spre agresivitate (pe un fond de ostilitate, de negare a

valorilor socialmente acceptate)

b.Instabilitate emoţională generată de carenţe educaţionale şi de

fragilitatea eului

c.Inadaptare socială provenită din exacerbarea sentimentului de

insecuritate, pe care individul încearcă să îl suprime

d.Duplicitatea conduitei, manifestată prin concordanţa dintre cele două

planuri : cel al comportamentului tainic în care se prepară infracţiunea şi
cel de relaţie cu societatea

e.Dezechilibru existenţial exprimat prin patimi, vicii, perversiuni,

irosire absurdă a banilor
Trăsături ale tinerilor delincvenţi în opoziţie cu nedelincvenţii
(Glueck, S., Glueck, E., 1950 )

a.Fizic au constituţie preponderent mezomorfică (sunt solizi, au forţă

musculară mare)

b.Ca temperament sunt energici, neastâmpăraţi, impulsivi, extraverţi,

agresivi, distructivi, adesea sadici

c.Au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de resentimente, suspiciuni,

sunt încăpăţânaţi, dornici să se afirme în grup, cu spirit de aventură,
neconvenţionali, nesupuşi autorităţilor

d.Din punct de vedere psihologic, tind spre exprimări directe, socio

cultural provin, în proporţie mult mai mare din familii neînţelegătoare,
neafective, instabile, lipsite de ţinută morală
Clasificarea situaţiilor de delincvenţă juvenilă – W.W. Wattenberg (1986)

1.Reacţie hiperkinetică – specifică copiilor ce prezintă afecţiuni neurologice

minime
2.Reacţie de retragere ce poate să apară atunci când copilului i se oferă prea puţină
satisfacţie (la copiii cu părinţi ce adoptă în raport cu ei o conduită inadecvată de ex
excesiv de permisivi, sau exageraţi în aplicarea sancţiunilor )
3.Reacţia superanxioasă tinde să apară în mod particular în clasa de mijloc, în
familiile deosebit de ambiţioase în plan educaţional în care copiii sunt solicitaţi să
realizeze achiziţii comportamentale în baza unor înalte standarde impuse
4.Reacţia agresivă nesocializătă, tinde să apară în cazul respingerii parentale
cuplată cu superprotecţia parentală
5.Reacţie de fugă, de evadare, tinde să apară ca o reacţie la respingerea parentală
integrală
6.Reacţia grupului delincvent tinde să apară ca rezultat al rebeliunii de grup în anii
adolescenţei, în absenţa supravegherii parentale şi mai ales a celei paterne.

H.Szewezyk, 1966 – infracţionism de necesitate şi infracţionism de bunăstare

La delincvenţii junevili în opoziţie cu nedelincvenţii apar:

- decalaje între nivelul dezvoltării intelectuale şi nivelul dezvoltării

afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale

- decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea sentimentelor şi

judecăţilor morale

În concluzie – la delincvenții juvenili se poate indentifica

- atât o perturbare intelectuală cât şi una afectiv-motivaţională şi

caracterială
Factori implicaţi în determinarea comportamentului deviant al minorilor.

1.Factori interni, individuali, neuro-psihici :

-disfuncţii cerebrale, relevate prin EEG;
-deficienţe intelectuale;
-tulburări ale afectivităţii (nivel insuficient de maturizare afectivă sau dereglarea
afectivităţii),
-tulburări caracteriale

2. Factori externi, sociali, modele educaţionale din familie şi comportamentul

deviant:
-familii dezorganizate;
-climat familial conflictual;
-climat familial hiperautoritar;
-climat familial hiperpermisiv;
-eşecurile privind integrarea şcolară şi delincvenţa juvenilă

Cauzalitate multiplă în determinarea comportamentului deviant

Apectecte psihologice privind profilaxia comportamentului deviant al minorilor.

Având ca parametrii de analiză nivelul socio-economic al familiei şi atmosfera

educativă şi afectivă din familie se poate ajunge la următoarele previziuni:

a.Când condiţiile economice oferite de familie şi raporturile afective şi educaţionale

din familie sunt pozitive, se poate condidera că apariţia comportamentului delincvent
este foarte puţin probabilă.

b.Când fie condiţiile economice oferite de familie, fie raporturile afective şi

educaţionale din familie tind să fie negative, cel de-al doilea parametru fiind pozitiv,
apariţia devianţei este posibilă, dată fiind şi posibilitatea congruenţei unor condiţii
externe nocive

c.În cazul în care ambii parametrii prezintă valori negative, alunecarea tânărului spre
delincvenţă este foarte probabilă, deci poate fi considerat ca fiind în pericol moral.
Studii şi instrumente de analiză utilizate în aprecierea delincvenţei juvenile

I. Sheldon şi Eleanor Glueck (1953) Tabelul predicţiei sociale (Social Prediction

Table)
Factori sociali Grad de saturare

1. Disciplinarea băiatului de către tată (deosebit de 71,8

strict, lax, ferm dar amabil)
2. Supravegherea băiatului de către mamă (nepotrivită, 83,2
moderată, potrivită)
3. Afecţiunea tatălui pentru băiat (indiferent sau ostil; 75,9
caldă – incluzînd superprotecţie)
4. Afecţiunea mamei pentru băiat (indiferentă sau 86,2
ostilă; caldă – incluzănd superprotecţie)
5. Coeziunea familiei (neînţelegere, câteva elemente de 96,9
coeziune, coeziune)
II. The Jenseness Inventory (Jenseness, 1963)
Scală de 155 de itemi care măsoară:
-Neadaptarea socială (63 de itemi)
-Orientarea valorică (39 de itemi)
-Imaturitatea (45 de itemi)
-Autism (28 de itemi)
-Alienare (26 de itemi)
-Manifestarea agresiunii (31 de itemi)
-Retragere (24 de itemi)
-Anxietate socială (24 de itemi)
-Reprimare (15 de itemi)
-negativism (20 de itemi)
III. Scala lui Mulligan – The Mulligan Scale (1963)
Validată pentru copii cu vârsta între 13 şi 15 ani. Este destinată să măsoare în primul
rând neadaptarea oferind 3 scoruri : nervoşii, agresivii şi cei care sunt o combinaţie
între cele două.
Scala lui Rutter – The Rutter Scale
Validată pentru copii cu vârsta între 9 şi 10 ani. Are itemi la care trebuie să răspundă
profesorul.
Măsuri profilactice în delincvenţa juvenilă

Preda, V. (1981)
a.Măsuri psihosociologice şi psihopedagogice – urmăresc depistarea şi înlăturarea
timpurie a unor factori negativi, disfuncţionali
b.Măsuri socio-profesionale - menite să prevină riscurile de eşec adaptativ, străns
legată de orientarea şcolară şi profesională
c.Măsuri medico-psihologice şi psihiatrice – orientate în direcţia depistării şi
înlătiurării sau atenuării unor factori cauzali de natură individuală organogenă sau
neuropatogenă cu conţinut patologic care pot favoriza conduita delincventă.
d.Măsuri juridico-sociale – care să permită creşterea gradului de influenţare socială
prin popularizarea legilor şi prin propaganda juridică în general
Dimensiuni psihologice şi psiho-sociale ale educării şi reintegrării sociale ale
minorilor delincvenţi

a.Internarea într-o şcoală de muncă şi reeducare (Aparţine Min Muncii şi Protecţiei

Sociale) – pentru minorul de cel puţin 10 ani când se constată că măsura supravegherii
deosebite nu ar fi eficientă pentru îndreptarea acestuia.
b. Internarea într-un institut medical educativ – pentru cei care au nevoie de un
tratament medical de durată şi de un regim special de creştere şi educaţie
c. Încredinţarea unui colectiv de muncă sau învăţătură – pentru cei cu fapte cu grad
scăzut e pericol
d. Internarea într-o şcoală specială de muncă şi reeducare (Aparţine Min de
Interne) – pentru cei care au comis fapte foarte grave şi repetate.
 Psihologie Judiciară
Curs 8
Eroarea judiciară.
Mecanisme psihologice
1. Cadru de referinţă

Din punct de vedere legal probele sunt lăsate la libera apreciere a completului de
judecată

Prin eroarea judiciară se înţelege perceperea, interpretarea, sancţionarea greşită,

cu bună ştiinţă sau rea-credinţă, a datelor faptice şi juridice ridicate în cadrul
procesului de făptuire a justiţiei.

Surse de distorsiune psihologică implicate în erorile judiciare

- sursa directă este intima convingere a judecătorului în aprecierea cazului
- Surse indirecte sunt cele cauzate de factori de distorsiune la nivel psihologic.
a. Proba testimonială – mărturia judiciară
b. Exigenţele de competenţă – imposibilitatea magistratului de a corobora toate
datele primite, unele prin tehnologii moderne, solicitând expertize de specialitate
c. Exigenţele moral-juridice şi etice – raportează probele la valorile morale general
acceptate de societate, la valorile morale acceptate de propria conştiinţă şi impuse
în practică, la ansamblul drepturilor şi îndatoririlor prescrise de profesia sa şi
aplicabile la fiecare cauză în parte. Lacunele dau naştere erorilor.
IZVOARE ŞI SURSE DE EROARE ÎN DEMERSUL JUDICIAR

1.Motivul probaţiunii ca sursă de eroare. Expertiza criminalistică

A. La nivelul organelor de cercetare (organe de poliţie şi

organe ale parchetului)

i.Cauze obiective:
-Expertul nu are cunoştinţe temeinice, este superficial în activitatea de cercetare, este
imprudent sau neglijent în acţiuni
-Judecata expertului criminalist este influenţată de vanitate şi orgoliu, înclinaţie spre
cazuri rare, concluzii lipsite de logică, păreri preconcepute
-Aplicarea tehnicii fără spirit critic şi analiză raţională
-Întreruperea repetată a expertului criminalist de la executarea cu continuitate a
cercetărilor ştiinţifice
-Participarea expertului la alte acte de urmărire penală care îi pot influenţa concluziile
-Depăşirea competenţei profesionale a expertului criminalist
-Lipsa experienţei practice a expertului criminalist
-Activităţii auxiliarilor expertului criminalist (cu precădere probele de laborator)
ii. Cauze subiective:
- teama de răspundere;
- Neîncrederea în sine;
- Atitudinea temerară;
- Lipsa de organizare a activităţilor
- Comportamentul birocratic
- Existenţa unei concepţii lipsite de exigenţă cu privire la exercitarea profesiei de
expert

Tipuri de erori:
1. Erori produse ca urmare a ridicării şi ambalării necorespunzătoare a urmelor sau a
corpurilor delicte
2. Erori produse prin neexaminarea probelor în aceleaşi condiţii
3. Erori produse prin neexaminarea originalului
4. Erori produse prin compararea urmei cu obiectul creator de urmă
5. Erori produse ca urmare a nefolosirii tuturor mijloacelor şi metodelor de expertiză
6. Erori produse în procesul constatării şi interpretării caracteristicilor identificatoare
7. Erori produse din cauza aprecierii necorespunzătoare a detaliilor nesemnificative
8. Erori de măsurare sau de calcul
9. Erori de logică
10. Erori produse prin aprecieri subiective
11. Erori produse de examinarea unui scris sau a unei voci în limbi străine
12 . Erori produse prin neefectuarea experimentelor
13. Erori produse ca urmare a imperfecţiunii unor metode de expertiză criminalistică

B. La nivelul instanţelor judecătoreşti

i.Cazurile în care o persoană este condamnată pentru o crimă care nu a fost săvârşită
ii.Cazurile de condamnare a unui nevinovat în locul adevăratului vinovat
iii.Situaţiile în care răspunderea pentru eroarea judiciară revine justiţiei care a neglijat
să lămurească toate aspectele unui proces care părea simplu, reducând ancheta la
minimum
2. Motivul cercetării judecătoreşti ca sursă de eroare. (Instanţa vis-a-vis de
eroarea judiciară)
Unul din aspectele esenţiale care condiţionează pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti
este convingerea intimă.
Intima convingere reprezintă starea psihologic-intelectuală şi modal-afectivă a
persoanelor chemate să aplice legea bazată pe buna lor credinţă şi în deplin acord cu
conştiinţa lor morală, după care aceste persoane stabilesc adevărul într-un proces, în
raport cu dispoziţiile legale în vigoare şi aplică consecinţele prevăzute de lege la
situaţia de fapt stabilită (Butoi, 2011, p. 380)
Intima convingere ca sursă de eroare vizează activitatea : judecătorului, completului de
judecată, organele de cercetare penală, organele de urmărire penală (procurorul),
avocatul.
 Psihologie Judiciară
Curs 9

Investigația psihologica pe terenul

psihologiei judiciare
 EVALUAREA RISCULUI ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ

Ce evaluează psihologul?

PÂNĂ LA CONDAMNARE –

-Credibilitatea mărturiilor – mărturiile false (Kassin, 2008) + recunoașterea

suspecților
Atenție la mărturii și ceea ce evaluăm – ex mărturiile – analiza mărturiilor false versus
cele care semnalează un pericol - fiica ce își dă în judecată mama (Elisabeth Loftus) vs
Cafeneaua din Toronto (amenințarea ostatecilor)

-Situații dificil de demonstrat prin probe directe – hărțuirea (Stalking), acuzațiile

false de viol, abuzul emoțional (adult/copil)

ÎN INSTANȚĂ ȘI DUPĂ CONDAMNARE –

Evaluarea riscului, periculozității și recidivei – 3 generații de metode care se

utilizează astăzi
Factorii de risc care prezic recidivismul sunt diferiți de factorii cauzali care au
determinat individul să fie periculos. Este o evaluare standardizată, statistică

Evaluarea clinică a riscului este diferită de evaluarea statistică a riscului.

Predicția riscului este predicția a ceea ce probabilității statistice de apariție a

violenței în viitor. Predicția periculozității este diferită, aceasta se referă la nivelul de
violență care poate apărea.

Mare atenție la evaluarea discernământului și riscului!!!

Cazul Baxtrom vs Herold (1966) –Jonny Baxtrom este condamnat în 1958 la 3 ani de
închisoare pentru atac. În 1961 este considerat fără discernământ și mutat într-o
instituție de boli mentale și reținut acolo după finalizarea celor 3 ani. Reținerea după
finalizarea pedepsei deși legală în acel moment a fost apoi considerată de Curtea de
justiție ca nedreaptă. – Aceasta a dus la evidențierea necesității evaluării periculozității
persoanei considerată fără discernământ. Aproximativ 100 de pacienți au fost mutați
din unități medicale psihiatrice considerate de maximă siguranță în spitale psihiatrice
normale.
ISTORIA EVALUĂRII RISCULUI – SCHWALBE 2007

Prima generație de metode– evaluări subiective, nu existau instrumente de evaluare

structurate

A doua generație de metode – au fost dependente de relația statistică dintre instrumentele

de evaluare a riscului și recidiva ulterioară. Acestea au fost metodele de evaluare
actuariale/statistice ca fiind standardul de aur al evaluării riscului – ex Static99R

A treia generație de metode – a fost în mod similar dedicată asocierii statistice de bază
dintre instrumentul predictor și recidivism însă a introdus factorii dinamici de risc cum
sunt consumul de droguri sau problemele de la școala care pot fi influențate/modificate
prin tratament sau alte tipuri de intervenție

La predicția periculozității (Hodgins, 1997) – identificarea condițiilor în care un individ

anume este probabil să se poate violent, agresiv sau să omoare (ex. Un individ este înclinat
să atace atunci când este provocat de un individ mai tânăr ca el).
Probele proiective – primele categorii de metode utilizate. Astăzi sunt secundare,
preferându-se probele care oferă date psiho-metrice.

1.Testul RORSCHACH – 10 imagini (5 alb-negru- cenuşiu, 2 cu porţiuni colorate în roşu

şi 3 multicolore)

2. Testul SZONDI – polaritate între aspiraţii şi trebuinţe – factorială (antagonismul

tendinţelor pulsionale materne şi paterne) şi vectorială (antagonismul a două trebuinţe care
se asociază pentru a forma o pulsiune) – Subiectul alege 24 de fotografii în grupe de 4 (2
simpatice, 2 antipatice) din 6 serii a câte 8 fotografii

3. Testul LUCHER – 8 cartonaşe (albastru-întunecat (culoare fundamentală), albastru-

verde, portocaliu-roşu, galben-strălucitor (culori primare psihologic), violet, maro, negru,
gri-neutru (culori auxiliare)). Trebuie alese în ordinea preferinţelor pentru culori.
Operaţiunea se realizează de două ori.
4. M.M.P.I. Inventarul de personalitate multifazic Minessota (S.R. McKinley) având ca
scări: Ipohondrie, Isterie, Deviaţii psihopatologice, Masculinitate-Feminitate, Paranoia,
Psihoastenie, Schizofrenie, Hipomanie. Subiectul primeşte afirmaţiile în scris şi le clasifică
pe baza aprecierii sale în trei categorii: adevărat, fals şi nu pot să mă pronunţ

5. T.A.T. Testul de apercepţie tematică (A.H. Murray) – 30 de imagini – 10 valabile pentru

toate categoriile de subiecţi şi restul au caracter specific 4 serii de 19 ilustraţii pentru băieţi
şi fete peste 14 ani şi persoane adulte de gen masculin şi feminin. Ilustraţiile sunt prezentate
într-o ordine prestabilită în 2 şedinţe. Sunt imagini alb-negru cu unul sau mai multe personaje
– trei planşe sunt fără element uman şi redau peisaje.

6. Testul ROSENZWEIG – 24 de desene reprezentând stări din viaţa din viaţa socială
curentă în care 2 personaje sunt angajate într-un dialog în care unul pune o întrebare iar
subiectul pus în situaţie trebuie să dea răspunsul. Reacţii de predominanţă a obstacolului, de
apărare a Eu-lui şi de persistenţă a necesităţii.
Investigarea bolilor psihiatrice în psihologia judiaciară se face după procedeul bolilor
somatice.

Se impune expertiza medico-legală în următoarele situaţii:

- când conduita anormală a unei persoane în timpul anchetei este de natură a pune sub
semnul de întrebare starea psihică a acesteia

- când sunt indicii sau dovezi că învinuitul a suferit de diferite boli care ar avea
repercursiuni psihice

- când infracţiunea este lipsită de mobil evident sau a fost săvârşită cu deosebită
cruzime

- când pe perioada detenţiei condamnatul are o comportare anormală

RAPORTUL TREBUIE SĂ MENŢIONEZE:

-stabilirea unui diagnostic cât mai precis şi excluderea simulării sau disimulării

- etiologia bolii psihice

- precizarea măsurii în care starea psihopatologică constatată alterează discernământul

bolnavului, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre starea psihopatologică, natura şi
modul de comitere a faptei

- precizara caracterului permanent sau tranzitor al tulburărilor psihopatologice,

- stadiul de evoluţie al bolii psihice şi prognosticul ei

- periculozitatea socială privită prin prisma tulburărilor psihice evidente şi a

caracterului lor evolutiv

- măsurile medico-legale cele mai adecvate pentru recuperarea şi reintegrarea

socială cât şi pentru siguranţa mediului social
 Psihologie Judiciară
Curs 10

Martorul și mărturia judiciară

Investigarea comportamentului
simulat
 Domeniul investigării comportamentului simulat
abordează următoarele probleme

-dinamica și structura simulării

-Corelatele psihofiziologice ale comportamentului simulat

-Tehnici și mijloace de investigație ale comportamentului simulat

-Cadrul juridic al detecției comportamentului simulat

-Detecția simulării prin tehnica poligraf și tehnica hipnotică

În domeniul studiului comportamentului simulat contează foarte mult

priceperea și experiența celui care le utilizează și interpretează rezultatele.
 Repere în evoluția studiilor comportamentului simulat
- antichitate – judecătorii persani – ”proba orezului”

- evul mediu - sitemul inchizițional – justuția ecleziastică - tortura

- contemporan – tensiunea psihică apărută în momentele de nesinceritate provoacă

unele reacții ale parametrilor fiziologici:
- paloarea sau hiperemia facială
- modificări ale amplitudinii, frecvenței și tonului
fundamental al vocii
- modificări ale ritmului cardiac
- modificări ale ritmului respirator
- spasmul glotic
- sudorația palmară
Reguli pentru detectarea vinovăției, minciunii sau a inocenției
(Bus, David, 2003, p. 19, apud Le Clere, 1974) :

-Răspunsul vinovatului este mai lent și ezitant, cel al inocentului este spontan,
detaliat și deseori indignat;
-Vinovatul suportă susținerea privirii, spre deosebire de inocent care însă roșește mai
ușor
-Inocentul face apel la corectitudinea sa și caută să demonstreze că nu ar avea nici un
interes pentru faptele care i se impută
-Inocentul dă mai greu explicații privind modul în care și-a petrecut timpul, spre
deosebire de vinovat care oferă imediat un ”excelent” alibi
-Inocentul este consecvent în declarațiile pe care le face.

La începutul anilor 1900 – SUA ”test de vinovăție” – 20 de cuvinte într-o listă de

80, asocieri de cuvinte. Nu a fost utilizat deoarece : aplicarea necesita multe
persoane (3,4), interpretarea necesita mult timp, rezultatele adesea ambigue
1895 Lombroso – ”Hidrosfimograph” – mîna cufundată în apă
1900 - Graph
1925 – ”Keller Polygraph” – baza poligrafului modern
În literatura de specialitate (Bus, David, 2003, p. 31) sunt evidențiate două tipuri de
comportamente:
- Comportamentul aparent (overt behavior)
- Comportamentul inaparent (covert behavior)

Orice comportament este asociat cu modificări cognitive și / sau biochimice după

cum orice modificare biochimică este resimțită în modul de procesare al
informației sau în comportament
Devianța în sfera comportamentală se numește în termeni generici comportament
antisocial, criminalitate, delincvență sau infracționalitate.
Simularea este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realități. Se
caracterizează prin intenționalitate, nu este o simplă greșală.
Reprezintă o metodă de coping comportamental.
Există și o variantă pozitivă în realizarea unor stări emoționale precum: speranța,
încrederea, optimismul.
 Corelatele psihifiziologice ale comportamentului simulat

-Modificări cognitive (rol activator sau nu)

-Modificări organice, vegetative starea de AROUSAL
-Modificări comportamentale

-- expresia facială
-- expresia vocală a emoției (tonalitate, intensitate, inflexiuni, accent)
-- tremur fiziologic
-- -- electroencefalograma (EEG)
- -- activitatea cardiacă și a sistemului circulator (EKG)
- -- rata respiratorie
- -- tensiune musculară
- -- modificările conductanței electrice a pielii
 Teorii ce stau la baza investigării comportamentului simulat

- teoria răspunsului condiționat – activarea emoțională e rezultatul acțiunii unui

stimul condiționat, mai ales la stimulii motivaționali
-Teoria conflictului – tendințele conflictuale activate simultan determină modificările
înregistrate
-Teoria pedepsei – arousalul este activat de frica de consecințe

Cercetările cognitive au relevat ca teorii:

-Teoria prezumției de vinovăție – reacția psihofiziologică este determinată de faptul

că subiectul este conștient de vinovăția lui
-Teoria focalizării atenției – gradul de expectație a stimulului determină gradul de
intensitate al reacției fiziologice
-Teoria dihotomizării – întrebările trebuie împărțite în itemi relevanți și itemi
nerelevanți
Tehnici și mijloace de investigare a comportamentului simulat

-Metoda asociației libere – o anumită semnificație a cuvintelor stimul + înregistrarea

timpului de latență
-Metoda experienței motrice – iniția presiuni digitale ritmate pe o membrană
pneumatică, apoi Mira y Lopez (1959) propune ”manometrul” - cu o mână apasă o
clapetă, de la cealaltă se înregistrează tremurul
-Tehnici pentru suprimarea cenzurii conștiente - alcool, hipnoză (abordare permisivă,
maternă când subiectul cooperează sau agresivă, paternă când subiectul nu cooperează),
substanțe psiho-farmaceutice precum eterul, morfina, preparate barbiturice, House –
”Serul Adevărului” (1% bromhidrat de scopolamină, 2% clorhidrat de morfină – interzisă
în prezent)
-Metoda detectării stresului emoțional în scris – timp de latență, durata scrierii
răspunsului, presiunea scrierii
-Metoda detectării stresului din voce – magnetofon profesional de înaltă performanță,
sonograf, redarea vocogramelor (reprezentarea sonoră a răspunsului dat în timpul testării
la poligraf) înregistrate
-Tehnica poligraf – modificări de tensiune arterială, puls, respirație, rezistența
electrodermică, micromișcări musculare. Răspunsul electrodermic e foarte important.
 Clarificări conceptuale
-noțiunea de comportament simulat
-Comportamentul sincer – absența reactivității psihoemoționale
-Poligraful
-Diagrama sau harta poligraf – 5 penite
-Interviul pre-test
-Examinarea (testarea) poligraf – 10 intrebari numerotate de la 1 la 10 continand
toate cele 3 tipuri de intrebari iar raspunsurile se noteaza cu + si – .
-Interviul post-test
-Întrebări relevante – vizează fapta comisă
-Întrebări de control – la care subiectul se știe sigur că va răspunde nesincer
-Întrebări neutre – nu au legătură cu fapta comisă
 Clarificări conceptuale
-Rezultatul testării poligraf – poate fi influentat de personalitatea si experienta
examinatorului dar si de factori legati de cel examinat precum: tensiunea emotiva sau
nervozitatea, IQ scazut, incomoditatea fizica si psihica, hiperanxietatea, implicarea in
infractiuni similare, numar mare de intrebari, ancheta excesiva a sa anterior examinarii
-Raportul psihologic de constatare tehnico-stiintifica a comportamentului simulat
-Arousalul
-Sistemul nervos autonom – determina activitatea muschilor netezi si cardiaci
-Testul intrebarii de control (Control Question Test, Reid, 1947) – intrebari
relevante la care se presupune ca persoana vinovata va reactiona mai puternic și
intrebari de control la care se presupune ca persoana nevinovata va reactiona mai
puternic
-Testul prezumtiei de vinovatie (Guilt Knowledge Test, Lykken, 1959) – se
urmareste daca o persoana se afla in posesia unor informatii specifice cu privire la o
informatie (crima). Intrebarile se refera la detalii de baza pe care numai persoana
vinovata le poate sti.
Intrebari cuprinse in interviu Subiect simulant Subiect sincer

Banuiesti pe cineva?
Exista vreun motiv pentru care
amprentele tale ar putea fi acolo?

Cum crezi ca se simte cel care a

facut infractiunea (fapta)?

Cum te simti in legatura cu testul

la care urmeaza sa fii supus ?

Ce pedeapsa crezi ca merita cel

care a comis o astfel de fapta?

Dupa cum stiti investigam ... Daca

dvs. ati comis acest fapt sau ati
contribuit la comiterea lui voi sti
de indata ce termin examinarea.
Daca ati comis fapta, spuneti
inainte.
Care credeti ca va fi rezultatul
testului?
Intrebari cuprinse in interviu
Banuiesti pe cineva?
Exista vreun motiv pentru care
amprentele tale ar putea fi acolo?
Cum crezi ca se simte cel care a
facut infractiunea (fapta)?
Cum te simti in legatura cu testul
la care urmeaza sa fii supus ?
Ce pedeapsa crezi ca merita cel
care a comis o astfel de fapta?
Dupa cum stiti investigam ... Daca
dvs. ati comis acest fapt sau ati
contribuit la comiterea lui voi sti
de indata ce termin examinarea.
Daca ati comis fapta, spuneti
inainte.
Care credeti ca va fi rezultatul
testului?
Subiect simulant
Evita sa numeasca alte persoane
Incearca sa creeze un astfel de
motiv dar este ambiguu
Evita sa raspunda afirmand ca nu
știe.
“Nu mă simt prea bine, sunt cam
bolnav de o perioada de timp”
“Nu stiu, legea stie mai bine”
Nu este deschis. Vorbeste evaziv
sau in termeni generali
Este evaziv, evita sa raspunda clar
Subiect sincer
Isi exprima deschis banuielile
Spune ca nu exista nici un motiv
sau daca raspunde cu da ofera o
explicatie usor verificabila
Raspunde ca cel care a facut fapta
trebuie sa fie nebun, bolnav psihic,
etc.
“Bine, abia astept sa se termine”
“Să pățeasca și el la fel. Dumnezeu
îl va pedepsi”
“Uitati ce este, eu nu am facut
nimic si sunt la fel de nerabdator
ca dvs sa gasiti vinovatul”
Raspunde ca testul va confirma
cele afirmate deja de el in
declaratiile date.
 Psihologie Judiciară
Curs 11

Crima și criminalul în serie și tehnicile

de profining
 Crima si criminalul in serie

Criminalul in serie
-Reprezinta uciderea de victime disparate in timp de zile, saptamani sau luni
-De regula psihopați sexuali manifestând criminalitate profundă, în contact cu
realitatea – ucid pentru ca le place
-Rareori psihotici – psihoza îl împinge să ucidă
-Inteligenți, fermecători, șmecheri, încântători și în general arătoși, manipulativi,
folosesc un truc să rămână singuri cu victima, nesiguri pe ei

-Cupluri ucigase – “folie de doux” – iluzie împărtășită de două persoane legate

emoțional, ei reprezentand împreună o forță. Sunt parteneri de relație.

-Partenerii – nu sunt implicați într-o relație emoțională diadică

-Grupuri ucigase – unite de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri, redusă
conexiune cu victima, grad înalt de violență inutilă.
 Tehnici de profiling
-determinarea caracteristicilor comportamentale și de personalitate a unui infractor.
-Utilizate in: violuri, crime care prezintă eviscerări, semne de tortură, mutilări sau
elemente oculte, incendieri, abuzuri sexuale asupra minorilor
1. Metoda FBI: analiza la locul infractiunii – formarea unei impresii de ansamblu
asupra statusului mental al infractorului plecând de la observarea globală a locului
crimei.
2. David Cantner : psihologia investigativa – se determina pe baza similarității și
folosind analiza statistică a bazelor de date ale crimelor anterioare caracteristicile
probabile ale infractorului necunoscut
3. Brent Turvey : analiza probelor comportamentale – reconstiruirea
comportamentului criminal – analiza semnificațiilor crimei, analiza victimei, analiza
locului faptei, analiza caracteristicilor infractorului.
4. Modul de operare vs. semnatura psiho-comportamentala – întâi se stabilește
modul de operare (ora infractiunii, instrumente, materiale, pretexte, mod de
comitere, obiecte vizate, complici), apoi se stabileste amprenta psiho-
comportamentala, adica acele lucruri pe care infractorul simte nevoia sa le faca in
plus fata de ceea ce este necesar pentru comiterea infractiunii.
5. Profiling-ul geografic – evalueaza locațiile crimelor în serie pentru a determina
cea mai probabilă zonă în care locuiește făptuitorul
Metodologia presupune:
- Examinarea dosarului: declarațiile martorilor, raportul autopsiei, profilul
psihologic, dacă există
- Inspectarea locului crimei
- Discuții cu investigatorii
- Vizite la locurile crimelor
- Analiza statisticilor locale referitoare la crime și a datelor demografice
- Studiul străzilor și al rutelor mijloacelor de transport
- Analiza globală a acestor date și realizarea raportului
 Psihologie Judiciară
Curs 12

Fenomene psihosociale ale mediului

privativ de libertate
Fenomene psihosociologice ale mediului privativ de libertate

1. Socul depunerii (incarcerarii) – de la inchidere in carapacea tacerii pana la

comportamente agresive si autoagresive, contactul cu subcultura carcerala,
micsorarea spatiului
2. Fenomenul de prizonizare- deprizonizare – socializarea in cultura devianta a
detinutilor – atitudini ostile fata de personalul inchisorii si lumea de afara,
3. Ierarhia si statutul
4. Agresivitate si violenta – contra propriei persoane, spre ceilalti – mai ales
autoritati, sau spre obiecte
5. Problema frustrare-agresiune
6. Teritorialitatea
7. Stresul
8. Violenta colectiva
9. Panica
Fenomene psihosociologice ale mediului privativ de libertate

10. Automutilarile, refuzul de hrana, tatuajele –

11. Tulburari psihice
12. Suicidul
13. Homosexualitatea
14. Zvonul – afirmatie la care nu i se poate verifica autenticitatea
 Psihologie Judiciară
Curs 13-14

Terorism și incidente de preluare de

ostateci
Câteva repere despre Terorism

- Impactul situațiilor de terrorism asupra guvernelor a escaladat în ultimii ani îndeosebi

după atacul din NY asupra Turnurilor Gemene cunoscut publicului ca 9/11.

Dar au fost și alte incidente de terrorism la scară largă cum este Trenul de navetă din
Madrid sau bombele detonate în tunelele de metrou din Londra.

Toate aceste incidente au crescut activitatea de cercetare în analiza terorismului pe

perioada ultimilor 30 de ani. Din păcate încă cercetărilor le lipsește rigoarea științifică
(Borum, 2004) datorită lipsei evidente de date de analiză care constituie o provocare și
multe din metodele ce cercetare psihologică nu pot fi utilizate.

Cercetarea asupra terorismului de până acum concluzionează că patologia nu este o

dimensiune identificabilă la teroriști, cu alte cuvinte teroriștii sunt oameni normali, deși
și aceasta este o concluzie importantă. (Silke, 2004)
 Def. ”…terorismul este înțeles în mod general ca fiind utilizarea violenței și intimidării
pentru a perturba sau constrânge un guvern și/sau o comunitate identificabilă. În mod
tradițional terorismul a fost delimitat de violența criminală obișnuită deoarece este
determinat de o motivație politică și/sau religioasă ” (Mythen și Walklate, 2005, p. 381
în Howitt, 2011, p.219)

- În general actele teroriste vizează să schimbe guvernele naționale sau o cumunitate

specifică, însă nu există un acord general pentru delimitarea foarte exacta a
grupărilor teroriste.

- Experții în terrorism au evidențiat faptul că în secolul XX natura terorismului s-a

schimbat prin faptul că grupările mari religiaoase (ex. Hezbollah și Al-Qaeda) au
început să folosească terorismul de distrugere în masa (Hudson, 1999, în Howitt,
2011).
- Anterior grupurile teroriste (ex IRA) – de obicei dădeau un avertisment specific
înainte de actele teroriste
- Alt aspect al terorismului contemporan – creșterea terorismului cu acțiuni sinucigașe
(primul eveniment – Beirut 1981 – explozia mașinii la Ambasada Israelului din
Beirut)
 Forme de atac terrorist (Yokota et al, 2007)
- Atacuri teroriste ca amenințare – organizația teroristă intenționeză să intimideze
oamenii și societatea
- Atacuri teoriste ca mijloace – victima este folosită pentru a negocia referitor la
scopul grupării teroriste
- Atacuri teroriste ca violențe – indivizii și grupurile sunt ținte care trebuie rănite sau
chiar omorâte.

În general – o anumită grupare teroristă tinde să utilizeze preponderant una dintre

categorii (87% dintre grupările teroriste au avut peste 50% dintre atacuri plasate în una
dintre categorii – Howitt, 2011). Yokoda et al, sugerează că restul de varianță este
datorată instabilității din cadrul organizației teroriste.
Consecințele acțiunilor teroriste pentru starea de bine a individului:

- Tulburare de stress post traumatic (PTSD) – 12-16% din populație a fost afectată după
atacurile din 9/11 (1), Metroul (2) și Autobuzul (3) din Londra

- În principal efectele asupra sănătății mentale apar la victimele supraviețuitoare,

residenții din zonele afectate, polițiștii sau a ceilalți participanți la operațiunile de
salvare (PTSD cel mai frecvent, urmată ca frecvență de depresie, tulburare de
panică, fobie socială, anxietate generalizată și agorafobie). Pe termen lung a crescut
comportamentul de într-ajutorare, religiozitatea și satisfacția față de faptul că erau în
viață.

- În populația care se află la distanță sau în altă țară / continent nu există efecte asupra
sănătății mentale.
 Există un profil de personalitate teroristă?
- Există tentația de a eticheta acțiunile neobișnite ca nebunești deoarece o astfel de
etichetă ar justifica, comportamentul.
- Nu este corect! (faptele din realitate – de ex mare parte din atentatele sinucigașe cu
bomba au fost comise de gruparea Tigri Tamil din Sri Lanka și nu erau legați de
valori religioase, alt ex multe atentate sinucigașe cu bombe sunt comise de femei, nu
de bărbați )

Psihopatologie și terorism:
(a) Nu există ”personalitate terorista”
(b) Problemele mentale nu sunt un argument pentru analiza atacatorilor teroriști

Psihopatie și teorirsm
Faptul că terotiștii execută persoanele folosind violență extremă ridică întrebarea dacă
nu este vorba de psihopatie.
Barum (2004, în Howitt, 2011) apreciază că trăsăturile de psihopatie nu îi fac membri
buni ai niciunei organizații (deși este în contradicție cu cercetările organizaționale care
afirmă că psihopații sunt foarte adaptați în organizații – Howitt, p. 224)
Reflecție: Explicați prin referirea la psihopatie de ce psihopații nu sunt membri integrați
ai organizațiilor extremist cum sunt cele care dezvoltă acte de terorism
 Caracteristicile de suicid și acțiunile teroriste sinucigașe:

- Acțiunile sinucigașe cu bombă sunt rare ca acte de terrorism chiar dacă poartă
responsabilitatea unui număr mare de morți.

- Cei care comit acte sinucigașe de terorism NU pot fi priviți ca personae cu risc
suicidar – nu ai nici caracteristicile, nici motivația acestora.

- Cei care comit acțiuni teroriste sinucigașe sunt – stabili (opus labilității) psihologic
și normali din punct de vedere cultural iar familiile lor le apreciază actele sinucigașe
ca eroice, în opoziție cu familiile sinucigașilor care condamnă fapta lor.

- Dificultate de a le define acțiunea – este sinucidere?

Aspecte de discutat Townsend (2007): (1) Ideația (diferită), (2) Religia este un factor
determinant la teroriși, dar protector împotriva sinuciderii în populația general, (3)
Răzbunarea (teroriștii sinucigași au fost victime ale violenței sau chiar torturii
statului/comunității/ pe când sinucigașii din populația generală rar menționeză
răzbunarea, excepție fac femeile abuzate, dar nici acestea nu se comportă violent față de
alți oameni înainte de a se sinucide)
 Profilul teroristului

Anii 70 (ultima referire in literatura psihologică la profil)– gen masculin,

necăsătorit, educat la nivel universitar, resident urban din clasa de mijloc sau
superioră (Russell & Miller, 1977) – profilul trebuie mereu adus la zi.
Atenție !! O organizație poate recruta o persoană tocmai pentru că iese din
profil!

Faptul că nu au fost evidențiate particularități ale caracteristicilor teroriste nu

înseamnă că trebuie abordată diferit explicarea comportamentului lor nu funcție
de un patern.
 Probleme în evaluarea riscului

Cum putem să reintegrăm social teroriștii a devenit o problemă a guvernărilor

actuale.

Horgan & Braddock (2010) – Programe de DE-Radicalizare

Problemă la nivel psihologic– deoarece programele de reintegrare socială care

funcționează la deținuți și personae din spitalele de psihiatrie nu sunt aplicabile
deoarece teroriștii nu au caracteristicile acestor grupuri. Violența de tip terorist
este diferită de violența interpersonală în general!!!
Nu au un istoric infracțional, deci nu le putem prevedea un viitor infracțional pe
baza acestuia.
Metodele de evaluare a riscului la deținuții generali nu sunt applicabile la
deținuții cu acte teroriste.
Factori protectori care au ajutat la diminuarea numărului de persoane implicate
în acțiuni de tip terorist: schimbări politice, rețeaua de support a teroristului
 Aspecte demonstrate în cazul terorismului

Este nevoie de timp ca să transformi chiar și un individ vulnerabil în

terorist.

Motivațiile pentru a adera la o grupare de tip terrorist: (a) dorința de

apartenență (la grup), (b) dezvoltatea unui nivel de identificare personală
cu cauza.

Percepția injustiției combinată cu nevoia unui sens de apartenență,

alienare socială urmată de plictiseală, istoria de abuz în copilărie, trauma,
nedreptatea percepută sau umilirea sunt aspecte care sunt întâlnite la
aceste persoane - sunt factori de vulnerabilitate, dar nu putem afirma că
simpla lor prezență determină conduita de tip terrorist.
Marari (2007) apreciază că grupurile teroriste acționează analog unei linii
de producție sinucigașe cu următoarele stadii:
a. Îndoctrinarea – membrii de mare autoritate îi acordă importanță
recrutului – se formează motivația de a se angrena în actul terorist și
îl împiedică să se răzgândească
b. Angajamentul de grup – maximizează motivația pentru atacurile
sinucigașe
c. Angajamentul personal – cel care detonează bomba face o
înregistrare de rămas bun către familie + scrisori de adio către
prieteni. Uneori se referă la el însuși ca ”martirul viu” (Marari, in
Howitt, 2011, p. 226)
Grupurile teroriste își recrutează membri prin rețele interpersonale și apoi
îl încurajază pe recrut să devină un sinucigaș cu bombă. Membri
marcanți ai grupului vor petrece ore întregi vorbind cu recrutul,
promovând idea că martiriul este voința Domnului și concentrându-se pe
trecutul glorios al Islamului. Acțiunea se încheie cu un ”contract formal”
care este angajamentul personal pentru acțiune.
Incidente de preluare de ostateci

-Putem vorbi de factori de risc? Informatiile din studiul raspunsurilor

agenților de poliție (Yokoda et al. 2004)
• momentul în care se trag focuri de armă (apar în 2 din 4 cazuri)
risc de rănire al ostatecilor
•Un asediu lung sau starea de agitație a celor care iau ostateci
•Incident cauzat de probleme interpersonale – reacțiile ostatecilor
•Când li se comunica faptul că nu vor fi onorate cererile lor
•Caracteristicile infracțiunii ca factori de risc
•O comunicare deficitară între cei care au luat ostateci și poliție
•Caracteristicile celui care preia ostateci – boală mentală, tentative de
suicide, consum de droguri
• Să nu uitam de Sindromul Stockholm sau Sindromul de
indentificare al ostatecului – atunci când ostatecul dezvoltă o
afinitate pentru cel care îl capturează numit după incidentele de
tâlhărie din Banca de credit din Stockholm, 1973 care a durat 5 zile.
• Uneori se produce în ambele sensuri, aspect favorabil ostatecului

• Caracteristicile Sindromului Stockholm

- Ostatecii au sentimente positive față de cei care îi capturează
- Ostatecii manifestă sentimente negative (furie, teamă, dezgust) față de
autorități incluzând poliția
- Agresorii încep să dezvolte sentimente positive față de ostateci
deoarece aceștia încep să fie văzuți la nivel personal ca ființe umane
• Factorii care facilitează instalarea sindromului Stockholm

- Ostaticul este în incapacitatea de a scăpa și viața lui este în mâna

capturatorului care poate decide dacă va trăi sau va muri. De asemenea
îi controlează nevoile de supraviețuire.
- Ostatecul este ținut izolat și singura perspectivă asupra exteriorului
este cea prezentată de capturator
- Capturatorul îi amenință viața în mod convingător. Ostaticul se va alia
cu capturatorul ca fiind opțiunea cea mai sigură și va face ceea ce îi
cere capturatorul
- Capturatorul îi arată bunătate într-un de un fel ostatecului. Fără acest
aspect sindromul nu se va dezvolta
• Negocierea în situații de preluare de ostateci

Analiza situațiilor de preluare de ostateci se ghidează după 2 reguli (Wilson

& Smith 2000)
1. Ce ar trebui să facă cel care inițiază capturarea ostatecilor în mod normal
2. Regulile comportamentului lui cotidian care acționează ca o plasă de
siguranță dacă regulile obișnuite nu se pot aplica

Modelul influențării comporamentale în trepte (Vecchi et al 2005)

(!!! Utilizarea abilităților de ascultare activă)
Treapta 3
Influențare
Treapta 2
Stabilirea legăturii
Treapta 1 (nu există o relație între negociator și capturator)
Empatie
Modelul în patru faze (Madrigal et al 2009)

Faza 1 Faza 2
STABILIREA DEZVOLTAREA
DIALOGULUI LEGĂTURII
INIȚIAL

Faza 4 Faza 3
CAPITULAREA INFLUENȚAREA
Bibliografie

• Anderson, C.A. & Bushman, B.J. (2002). Human aggression. Annual review of psychology, 53.
• Anzieu, D., Charbert, C. (2010) Metode proeictive, Ed. Trei, Bucureşti
• Arrigo, A.B. (2000). Introduction to forensic Psychology. Issues and Controversies in Crime and
Justice. Ed. Academic Press, London
• Badea Butoi T. (2011). Psihologie judiciara. Tratat universitar. Editura SOLARIS PRINT, Bucuresti.
• Badea-Butoi T., Voinea, D., Iftenie, V., Butoi, A., Nicole, G., Zarnescu, C., Butoi, I., Prodan, M.
(2004). Victimologie. Curs universitar. Ed. Penguin Book, Bucuresti
• Cartwright, D. (2010). Minţi criminale. Ed. Trei, Bucureşti
• David, D. (2000) Prelucrari inconstiente de informatie. Contaminarea psihologica ]n mass-media,
practica clinica si juridica, ed. Dacia, Cluj-Napoca,
• Howitt, D. (2015) Introduction to Forensic and Criminal Psychology, Pearson
• Gheorghe, F. (2003) Fenomenologie penitenciară, Ed. Oscar Print, Bucureşti
• Gheorghe, F. (2005) Prevenirea criminalităţii. Teorie şi Practică, Ed. Oscar Print, Bucureşti
• Mira y Lopez, E. (2007) Manualk de psihologie juridica, Ed. Oscar Print, Bucuresti,
• Mitrofan, N. (coord.) (1997). Psihologie judiciara. Ed. Casa de Editura si Presa „SANSA” – S.R.L.,
Bucuresti
• Vrij, A., & Verschuere, B. (2013). Lie detection in a forensic context. Oxford University Press.