Universitatea „Ovidius” din Constanţa

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

Programul de studii universitare de licență
Poliție Locală

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:
PROF. UNIV. DR. HABIL RUS MIHAELA

Absolvent:
Mozacu Mihaela Georgiana

Constanţa
2020

1
 Universitatea „Ovidius” din Constanța
Facultatea de Drept și Științe Administrative
Programul de studii universitare de licență
Poliție Locală

PERCEPTIA SOCIALA IN ADMINISTRATIE.

STEREOTIPURI, PREJUDECATI, DISCRIMINARE

Coordonator științific:
PROF. UNIV. DR. HABIL RUS MIHAELA

Absolvent:
Mozacu Mihaela Georgiana

Constanța
2020

2
 CUPRINS:
Introducere....................................................................................

Capitolul I. Administratia publica. Abordari teoretice

I.1. Caractersitici generale ale administratiei publice
I.2. Functiile administratiei publice in statul de drept
I.3. Consideratii generale privind administratia publica centrala
I.4. Administratia publica centrala de specialitate in Romania
I.5. Principiile care guverneaza administratia publica locala
Capitolul II. Perceptia sociala in administratia publica
II.1. Conceptul de perceptie sociala. Definitie
II.2.Observatia – elementele perceptiei sociale:persoanele, situatiile, indicii comportamentale
II.3.Atribuirea- de la elemente la dispozitii: teoreii ale atribuirii, erori de atribuire
II.4. Integrarea-de la dispozitii la impresii
II.5. Deformari confirmationiste
II.6. Stereotipuri. Definitie si caracteristici
II.7. Prejudecati. Definitie si caracteristici
II.8. Discriminare. Definitie si caracteristici
Capitolul III. Studiu privind perceptia sociala in administratia publica:stereotipuri , prejudecati si discriminare

III.1. Obiectivele cercetarii

III.2. Ipotezele cercetarii
III.3. Instrumentul de cercetare
III.4. Participantii la studiu
III.5. Centralizarea si analiza datelor
Concluzii
Bibliografie.

3
 BIBLOGRAFIE

Cărți, tratate, curusuri, monografii

1.Dicționar de psihologie,Paul Popescu Neveanu, editura Albastros, Bucureşti,1978

2.Drept administrative şi administrație publică, Cârstea Valentin, editura Nagard, 2014

3.Ars Aequi, Mihaela Rus-Tănase Tasențe, editura Universul Juridic, 2019

4.Percepția socială

4
 INTRODUCERE

Sunt autorități publice locale care ajung la un nivel ridicat în oferirea serviciilor către cetățeni, altele care
întâmpină provocări. Cel mai important motiv al acestei diferențe este poate Acela că administrațiile locale de
succes pun in aplicare valoarea bunelor practici în administrație și dovedesc eficiența în furnizarea serviciilor și
servirea „clienților” într-un mod optim.
"Schimbul de idei și bune practici la nivel național, european și internațional este definitoriu în funcționarea
eficientă a instituției. Succesele și eșecurile altora reprezintă un punct de reper mai ales în procese birocratice,
care au ca și caracteristici durata mare a procedurilor și ierarhia decizională rigida. Aceasta nu trebuie înțeleasă
ca o dovadă a existenței unei "reguli de aur", adică o soluție generală care poate fi aplicată imediat în altă parte.
Într-adevăr, ceea ce produce rezultate excelente într-o localitate poate etse posibil să nu conducă la rezultate la
fel de pozitive. Cu toate acestea, este fundamental să învățăm din experiența altora și să împărtășim informații
pentru a găsi soluții diferite și mai creative.” 1
Alți factori care pot influența succesul sau insuccesul APL-urilor înoferirea serviciilor calitative, sunt
pregătirea personalului dar și plata acestuia. Formarea profesională a personalului angajat în administrația
publică locală trebuie să fie intr-un continuu proces , care trebuie distribuit întregului număr al angajaților, dar
și spre calitatea educațională. O persoană care este nepregătită profesional poate genera stagnări și respectiv
nemulțumirea colegilor și a beneficiarilor serviciilor. Plata cinstită a angajaților prin bonusuri și alte beneficii
poate creea o stimulare în cadrul administrației publice locale și produce rezultate pozitive.
Un alt factor important care face diferența în calitatea și rapiditatea actului administrativ este managementul:
aleșii locali ( pe perioadă determinată -respectiv 4 ani) dar și personal cu funcții de conducere( aceștia trebuie
obligatoriu încadrați în formarea profesională ale instituției, la fel ca funcționarii cu atribuții operaționale)
Astfel, în secolul XXI, nu se poate aminti de administrație locală sau națională fără „e-guvernare” și
instrumentele conexe. Un motiv esențial pentru importanța eguvernării este influența extraordinară a
internetului ca sistem global de comunicare și transfer de date. Noile moduri de comunicare obligă sectorul
public să adapteze strategiile și politicile, precum și schimbarea manierei de gestionare a operațiunilor pentru a
răspunde cerințelor crescute ale “clienților”într-o măsură mai promptă și ma eficientă.

CAPITOLUL I. ADMINISTRAȚIA PUBLICǍ . ABORDǍRI TEORETICE

1
Lionela Madescu, Bazele constituționale ale administrației publice,curs
5
 I.1. Caracteristici generale ale administraţiei publice

Administraţia publică are ca obiectiv realizarea valorilor politice ce exprimă interesele societăţii organizate
în stat şi care sunt expuse prin legi de către organele puterii legiuitoare, dar şi executarea hotărârilor
judecătoreşti, date în temeiul legii. Considerând administraţia publică ca o activitate de tip organizatoric, se
rezultă poziţia acesteia de intermediar între planul în care se realizează deciziile politice şi planul conducerii
politice.2

Administraţia publică in statul de drept, este principala metodă prin care se indeplinesc valorile stabilite la
nivel politic. Aceasta trebuie să fie continuă, omniprezentă, imediată şi dinamică, deoarece reprezintă
nemijlocit statul, atât în exterior cât şi în interior. Termenul de administraţie, în limbaj curent, are mai multe
inţelesuri: a administra înseamnă a organiza şi a conduce, activităţi particulare şi publice. Dar termenul de
administraţie are o sferă mai mare decât cea de administraţie publică, ea cuprinzând şi administraţia particulară.
Ca orice activitate umană, atât administraţia publică cât şi administraţia particulară, utilizând anumite mijloace,
urmăresc un scop. Administraţia publică are ca scop satisfacere interesului public, a binelui comun, a utilităţii
publice, dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice, comparativ cu administraţia privată . Ca scop
al activităţii administraţiei publice, este atât satisfacerea unor cerinţe care nu sunt rentabile şi nimeni nu s-ar
oferi să le asigure cât şi satisfacerea, în mod ordonat şi neȋncetat, a unor cerinţe esenţiale, care sunt comune
întregii colectivităţi, astfel noţiunea de administraţie publică capătă două sensuri: unul formal şi unul material.

În sens formal, prin administraţia publică se poate înțelege un sistem de organe (ansamblul autorităţilor şi
instituţiilor publice), care cuprinde diferite structuri administrative ce creează activitatea de organizare a
executării şi de executare în concret a legii. Administraţia publică, în sensul de sistem de organe ale statului,
este formată din:

-Preşedintele României

-Guvern

-ministere

-alte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, serviciile acestora descentralizate în judeţe,
prefectul şi autorităţile administraţiei publice locale.

Domeniul administraţiei publice locale în primul rând, este reglementat în Constituţie (art.120.123), ce
conţine dispoziţii cu rang de principii de bază, în Legea generală a administraţiei publice locale nr. 215/2001,
precum şi în alte legi speciale, printre care Legea nr.393/2004 privind statutul aleşilor locali, Legea nr .67/2004
privind alegerea autorităţilor administraţiei locale, Legea prefectului nr. 340/2004.

In sens material, administraţia publică este o activitate de executare concretă a legii, care se realizează prin
activităţi ce au caracter de dispoziţie sau acţiuni cu caracter de prestaţie, de către autorităţile din care este
construit acest sistem având ca scop satisfacerea intereselor generale, scop ce asigură o bună lucrare a

2
Carstea Valentin, Drept administrativ şi administraţie publica, Editura Nagard, 2014
6
serviciilor publice şi care realizează anumite servicii pentru cetățeni. Prin activităţile executive cu caracter de
dispoziţie se structurează executarea legii, stabilind astfel reguli de conduită pentru cetăţeni. Aceste activităţi se
realizează prin fapte materiale realizate de funcţinarii publici din sistemul organelor administraţiei publice, acte
juridice, activităţi administrative. Administraţia publică, ca activitate excede sfera organelor care alcătuiesc
sistemul de organizare respectiv, aceasta putând fi regăsită în sistemul de organizaţii nestatale care organizează
executarea şi execută legea, precum şi în cel al unor puteri judecătoreşti sau legiuitoare.

I.2. Funcţiile administraţiei publice în statul de drept

“Administraţia publică fiind o activitate în principal de tip organizatoric, are opoziţie de mediator între planul
unde se realizează deciziile politice şi planul conducerii politice. Această caracteristică nu exclude activitatea
de conducere în administraţia publică - ca o activitate creatoare ci, din contră, o presupune la anumite
dimensiuni şi în cadrul unor limite.”3

In referire la principalele funcţii ale administraţiei publice în cadrul sistemului social , prof. I. Alexandru
stabileşte următoarele:

a) în prim plan (raport administraţie-putere politică) este funcţia de mecanism intermediar de execuţie, ce are ca
scop organizarea şi a asigurarea execuţiei - în ultimă fază utilizând autoritatea sa sau chiar constrângerea.
Această funcţie principală are mai multe părţi, şi anume:

• funcţia de pregătire a deciziilor politice sau chiar de colaborare la adoptarea lor;

• funcţia de organizare a executării deciziilor politice;

• funcţia de executare directă, în concret a deciziilor politice;

• funcţia de asigurare a executării deciziilor politice, care se realizează la nevoie, folosind forţa de constrângere;

• funcţia de purtător al cererilor, dorinţelor şi necesităţilor membrilor societăţii în faţa autorităţilor competente
să adopte decizii asupra acestora.

b) Ca funcţii derivate ale administraţiei publice, care se referă la obiectivele acţiunilor efectuate de aceasta, în
condiţiile statului de drept administraţia publică are drept obiectiv înfăptuirea deciziei politice, reflectată în legi
şi alte acte normative ale autorităţilor statului şi ale colectivităţilor locale, se pot stabili:

• funcţia de instrument de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale societăţii.

• funcţia de organizare şi coordonare a adaptărilor ce se impun datorită transformărilor ce se produc inerent în

evoluţia diferitelor componente ale societăţii, în special, în structura economică a acesteia.

I.3. Consideraţii generale privind administraţia publică centrală

3
Carstea Valentin, Drept administrativ şi administraţie publica, Editura Nagard, 2014
7
 Constituţia României, în Titlul III se referă la autorităţile publice. Astfel, sunt cuprinse în acest titlu
următoarele organe, clasificate de constituant ca autorităţi publice:

• Parlamentul (capitolul I);

• Preşedintele României (capitolul II);

• Guvernul (capitolul III);

• Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate (capitolul V, secţiunea1) ministere, alte organe de
specialitate din subordinea Guvernului, autorităţi administrative autonome;

• Autorităţile administraţiei publice locale (capitolul V, secţiunea a 2-a) – consiliile locale, judeţene şi primarii;

• Autoritatea judecătorească (capitolul VI) - instanţele judecătoreşti, Ministerul Public, Consiliul Superior al
Magistraturii. Fiecărei “puteri” în stat îi corespund autorităţi care realizează sarcinile acesteia.

Astfel, atribuţiile puterii legislative, de adoptare a legilor, se efecutează de cele două Camere ale
Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senatul), sarcinile puterii judecătoreşti, de a rezolva cu putere de adevăr
legsilativ, conflictele juridice care apar în societate, se realizează de către instanţele judecătoreşti (judecătorii,
tribunale judeţene şi a municipiului Bucureşti, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), iar atribuţiile
puterii executive sunt indeplinite de Guvern şi Preşedinte.

Referitor la autorităţile publice cunoscute de Constituţia României, se pot recunoaşte ca autorităţi

administrative autonome:

• Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;

• Curtea de Conturi;

• Avocatul Poporului;

• Consiliul Legislativ.

“Mai pot fi incluse în categoria acestor autorităţi, având un statut legal: Serviciul Român de Informaţii,
Consiliul Naţional al Audiovizualului, Banca Naţională a României, etc. Există şi autorităţi autonome locale,
alese, precum consiliul judeţean, consiliile locale şi primarii. Din categoria autorităţilor administrative, unele
sunt considerate autorităţi ale administraţiei publice pentru că sunt incluse in sistemul administraţiei publice. În
Constituţie se foloseşte şi conceptul de organ: în art. 61 alin. 1, chiar dacă se prevede că Parlamentul este
„unica putere legiuitoare a ţării”, el este calificat, mai întâi, ca fiind, „organul reprezentativ al poporului
român”. De asemenea, în art. 116 se prevede că „alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea
Guvernului ori a ministerelor sauca autorităţi administrative autonome”. Art. 123 alin. (2), referindu-se la
prefect, prevede că acesta conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi „ale celorlalte organe
centrale, din unităţile administrativ-teritoriale”. 4

4
Carstea Valentin, Drept administrativ şi administraţie publica, Editura Nagard, 2014
8
 I.4. Administraţia publică centrală de specialitate în România

Constituţia României reglementează această materie în Secţiunea I, a cap. V “Administraţia publică, din
cadrul Titlului III - Autorităţile publice (art.116-119).”

In sistemul constituţional actual, administraţia publică centrală de specialitate are două elemente, şi anume:

• autorităţile administrative autonome, constituite conform art.116 alin.3 din Constituţie.

• administraţia publică subordonată Guvernului, formată din structuri administrative subordonate direct
acestuia sau aflate în subordinea ministerelor;

Administraţia ministerială numeşte structurile administrative subordonate direct Guvernului, ministere sau:
agenţii, departamente, comitete, consilii, oficii, etc., chiar dacă cei care le conduc fac sau nu parte din Guvern
(potrivit art.101alin.(3) din Constituţie, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi
prin lege organică).

În Capitolul V din Titlul III ( Constituţie) sunt în prim plan autorităţi publice care execută exclusiv o
activitate de natură administrativă. Guvernul, emite pe lângă acte de guvernare specifice executivului, şi acte
administrative, obţinând administraţie statală, ca dimensiune a administraţiei publice.

“Administraţia publică centrală de specialitate se obţine doar ca administraţie statală, iar structura acesteia
cuprinde autorităţi autonome şi autorităţi guvernamentale subordonate. Cele guvernamentale, se împart la
rândul lor, în două grupe, in funcţie de raporturile de subordonare faţă de Guvern sunt directe sau indirecte
(prin intermediul unui minister). Fiind autorităţi de stat, oricât de multă autonomie ar avea autorităţile
administrative autonome centrale, actele lor fac obiectul acţiunii în justiţie, conform dispoziţiilor art. 52 din
Constituţie şi ale Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrative.”5

I.5.Principiile care guvernează administraţia publică locală

Principiile fundamentale ce fundamentează statul de drept presupun un cadru normativ, prin care se
efectuează funcţionarea şi organizarea administraţiei publice şi prin care se fixează sistemul principial-juridic
ce conduce toată administraţie publică.

a)Principiul autonomiei locale - se referă la funcţionarea, organizarea, competenţele şi atribuţiile, dar şi

administrarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului.

b) Principiul descentralizării - se referă la aranjarea administraţiei publice în general, dar şi la amitirea

existenţei colectivităţilor locale autonome (descentralizarea teritorială), iar pe de altă parte arată tendinţa
statului modern de lăsare ȋnceată la prestarea serviciilor publice în mod centralizat, în favoarea creării
stabilimentelor publice, sau a prestării lor de către persoanele private.

5
Carstea Valentin, Drept administrativ şi administraţie publica, Editura Nagard, 2014
9
c) Principiul cooperării dintre autorităţile administraţiei publice locale- autorităţile administraţiei publice
locale de la nivelul comunelor, oraşelor şi judeţelor pot lua decizii, în mod liber, constituirea unor corpuri de
cooperare între unităţi administrativ teritoriale şi să le ofere o parte din competenţele lor.

d) Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale - presupune selectarea directă sau
indirectă, însă cu respectarea principiilor democraţiei, a autorităţilor locale.

e) Principiul legalităţii - Legalitatea inseamnă respectarea în activitatea administraţiei publice locale, a

Constituţiei, legilor şi celorlalte acte normative.

f) Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit -acest principiu
confirmă afirmaţia conform căreia democraţia reprezentativă la nivel local implică doar consultarea cetăţenilor
în privinţa afacerilor publice locale, dar nu şi transformarea pe plan local.

g) Principiul obligaţiei de consultare a structurilor asociative ale autorităţilor locale în procesul normative
desfăşurat la nivel central - legea prevede în mod expres (art.8) obligaţia autorităţilor administraţiei publice
centrale de a se consulta, înainte de luarea oricărei decizii, cu structurile asociative ale autorităţilor
administraţiei publice locale, în toate problemele pe care le privesc în mod direct.

h) Principiul dreptului de cooperare şi asociere - unităţile administrativ-teritoriale au dreptul ca, în limitele

competenţelor autorităţilor lor executive şi deliberative, să coopereze şi să se alăture unităţilor administrativ-
teritoriale din străinătate, în condiţiile legii, prin hotărâri ale consiliilor locale sau consiliilor judeţene.

i) Principiul dezvoltării regionale- Legea administraţiei publice locale conţine doar prevederi de principiu
privind dezvoltarea regională, prin precizarea dreptul uiunităţilor administrativ-teritoriale de a încheia între ele
acorduri şi pot participa, inclusiv prin alocare de fonduri, la iniţierea şi la realizarea unor programe de
dezvoltare zonală sau regionala, în baza hotărârilor adoptate de consiliile locale ori judeţene, după caz, în
condiţiile legii. (art 12)

j) Principiul cooperării transfrontaliere. Unităţile administrativ teritoriale limitrofe zonelor de frontieră pot
încheia între ele înţelegeri de cooperare transfrontalieră cu structuri similare din statele vecine, în condiţiile
legii.

k)Principiul posibilităţii de constituire de persoane juridice. Distinct de dreptul de a se asocia în condiţiile

Ordonanţei Guvernului nr.26/2000, consiliile locale şi consiliile judeţene pot hotărî participarea cu capital sau
cu bunuri, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, la înfiinţarea, funcţionarea şi
dezvoltarea unor organisme prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean, în
condiţiile legii. (art.15)

l)Principiul respectării drepturilor minorităţilor naţionale. Legea nr. 215/2001 promovează o nouă concepţie
în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi autorităţile
administraţiei publice.

CAPITOLUL II. PERCEPȚIA SOCIALǍ ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICǍ

10
 II.1. Conceptul de perceptive sociala

Percepția socială face referire la procesele prin care oamenii ajung să se înțeleagă unii pe alții.

II.2. Observația

Ințelegerea celorlalți poate fi dificil, dar constituie o parte a vieții de zi cu z. Nimeni nu poate “vedea” trăirile
lăuntrice ale altcuiva, gândirea, sentimentele si intențiile sale, la fel cum un investigator nu poate “vedea”
modul în care s-a petrecut o crimă, decât după o analiză. Așa cum ivestigatorul ȋși dă silința să reconstituie
actul crimei, punând cap la cap declarațiile martorilor, amprentele digitale, probele de sânge și alte dovezi,
observatorul social reușește să-i înțeleagă pe ceilalți bazându-se pe “dovezi” sau “probe” indirecte – elementele
percepției sociale. Acestea provin din trei surse: persoanele observate, situațiile și comportamentul lor. Cu
siguranță s-a întâmplat să cunoașteți o persoană și să vă creați o impresie prompă despre aceasta, bazându-vă
numai pe câteva surse. Când eram mici se spunea; “ să nu judecăm o carte dupa copertă”, că lucrurile nu sunt
totdeauna ceea ce par, că aparențele pot fi înșelătoare și că „nu tot ce zboară se manâncă“. Și totuși, ca adulți,
nu ne putem abține să nu procedăm astfel.

II.3.Atribuirea

“ Pentru a interacţiona eficient cu ceilalţi, trebuie să știm ceea simt și gândesc și dacă putem avea încredere în
ei. Dar pentru a ii întelege pe oameni suficient de bine pentru a anticipa un viitor comportament, trebuiesc
identificate dispoziții, ca de exemplu: caracteristici stabile precum trăsăturile de personalitate, atitudini și
capacități. Deoarece nu putem vedea dispozițiile, tragem concluzii indirect din ceea ce o persoana spune și
face.” 6

Teorii ale atribuirii V-ați întrebat vreodată cum puteți influenț alte persoane? Sunteți curioşi să înțelegeți
rolul eredității, al experiențelor din copilărie și al factorilor sociali? Vă puneți ȋntrebarea de ce unii oameni
reușesc în viață, iar alți eşuează? Oamenii sunt diferiți când vine vorba de modul în care simt nevoia de a
explica anumite aspecte neclare ale comportamentului uman. Cu toate acestea, toți oamenii tind să se întrebe
“de ce?” atunci când au loc cu evenimente deosebite, mai ales dacă sunt neașteptate si au consecințe neplăcute,
iar înțelegerea acestora are o relevanță personală. Ca să putem da sens lumii noastre sociale, încercăm sa
înțelegem motivele comportamentului celorlalți. La ce fel de cauze ne putem gândi și ce fel de explicații putem
da?

1)Teoria inferentei corespondente- in 1965, E. Jones si K. Davis porneau de la premisa că oamenii tind mereu
sa concluzioneze dacă o acțiune observată reiese dintr-o anumita trăsătură a unei persoanei, încercând să
răspundă la întrebări de tipul: “Este o bestie, o persoană care comite un act de agresiune? Este altruist acela
care donează bani?” Pentru a da răspuns la aceste întrebări, oamenii trag concluzii in baza a trei factori:
6
Perceptia sociala

11
a) “Observatorii au în vedere în primul rând gradul de libertate a actorului sau, adică măsura în care acesta are
posibilitatea alegerii din mai multe alternative comportamentale. Un comportament liber ales exprimă mai
multe despre actor decât unul impuls. Iată concluziile unui experiment în acest sens: “Participanții citesc un
discurs favorabil sau unul critic față de Fidel Castro; unora li se spune că eseul a fost scris de către un student
care își exprimă propriile sale opinii, în vreme ce altora li se spune ca tema si orientarea (favorabila sau critica)
au fost impuse de catre profesor. Puși să determine adevarata atitudine a autorului, participantii presupun cel
mai adesea o corespondență între atitudine (dispoziție) și eseu (comportament) iar atunci când studentul a avut
posibilitatea alegerii, dar nu și când i s-a impus tema eseului. Acest experiment susține teoria inferentei
corespondente; totodată, demonstrează una dintre cele mai tenace tendințe deformatoare ale percepției sociale,
despre care va fi vorba într-una din secțiunile urmatoare.” 7

b) Contează și previzibilitatea comportamentului observat. O acțiune oferă mai multe indicii despre autorul ei
dacă este anormala, fără a fi doar un rol social, jucat de toată lumea dupa aceeași regulă. Pare mai important un
student care vine la cursuri în costum decât unul care poarta jeans sau mai mult de atât, un profesor care vine la
catedră în sandale, și un tricou pe care scrie „I love Istanbul“

c) Nu ȋn ultimul rând , sunt avute ȋn vedere şi efectele intenționale ale comportamentului vizat. Actele care
creează mai multe consecințe neplăcute nu divulgă motivele actorului la fel cât o fac actele care nu produc
decât cu o singură consecințăa neplăcută. Este dificil să ştii de ce o persoană își păstrează un job care este și
atractiv, dar și bine remunerat și aflat într-un loc frumos – oricare este pricina; însă, dacă job-ul este prost plătit
si plictisitor, este foarte posibil ca scopul păstrării acestuia să fie locul bine situat.

2)Teoria covarianței - teoria inferentei corespondente arată modul în care percepția socială încearcă să
diferențieze o trăsătură de personalitate a unei persoane, incepând de la o slabă evidență comportamentală. Insă
este evident că un comportament poate fi atribuit atât factorilor situaționali, cât si factorilor personali. Ca și F.
Heider, H. Kelley , , în 1967, credea că oamenii procedează în mare masură precum maeştrii. Ei nu îi studiază
pe ceilalți în laborator, dare realizează unele comparații si gândesc în termeni experimentali, bazându-se pe
principiul covarianței: pentru ca un factor să fie motivul unui comportament este inevitabil ca acel factor să fie
prezent mereu când are loc comportamentul respectiv și absent când comportamentul nu are loc. Folositoare
sunt și informatiile date de următoarele trei feluri de covarianță: consensul, consecvența, caracterul distinctiv.

3)Efectul actor-observator - ce se întâmplă atunci când ne explicăm comportamentul propriu? Atribuirile sunt
situaționale. Când este vorba despre ei înșiși, oamenii răspund mult mai des: „depinde de situație“. Tendința de
a face atribuiri personale pentru comportamentul altora si atribuiri situaționale despre ei înșiși se numește
“actor-observer effect”.

II.4.Integrarea

“Atunci când un comportament este asociat unor factori emoționali, nu fac concluzii despre actor. Atribuirile
personale ne fac deseori să concluzionăm că actorul deține o anumită trăsătură sau dispoziție; spre exemplu:
“managerul unei firme falimentare este incompetent, un fost dusman care ne flutura o ramura de maslin este

7
Percpția socială
12
pasnic. Fiintele umane nu sunt însa unidimensionale și o singură trăsătură nu poate face un portret. Pentru a-și
face o imagine completă despre cineva, observatorii sociali trebuie să asambleze diferitele unitați de informație
într-o impresie unitară.” Altfel spus, de la concluzionarea unor dispoziții constante ale celor pe care îi observăm
trebuie să trecem la punerea acestora într-o imagine de ansamblu.8

a)Algebra cognitivă – din moment ce sunt realizate atribuirile personale, cum se amestecă ele într-o singură
imagine clară a unei anumite persoane? “Cum abordăm procesul de formare a impresiilor?” “Adunăm efectiv
trăsăturile unei persoane şi calculăm o medie sau combinăm informațiile în modalități mai complicate?”
Raspunsul la aceasta întrebare are importanță atunci când redactăm o scrisoare de recomandare sau un CV.

b) Modelul sumativ - În 1965, N. Anderson formează următorul model de însumare a cunoştințelor obținute
despre trăsăturile unei persoane: “Presupunem o scară de evaluare a trăsăturilor unei ‘persoane țintă’ de la –3
(foarte negativ) la +3 (foarte pozitiv) si dam valori urmatoarelor caracteristici ale tintei: inteligent (+2), sincer
(+3), repezit (–1). Impresia generală va fi suma algebrică a acestor valori: +2 +3 –1 = +4. Dacă aflăm că ținta
mai are şi umor (+1), impresia noastră se îmbunătățeşte la valoarea +5. Valoarea creşte la +6 dacă mai aflăm că
ținta este si un om generos (+1). Fiecare unitate de informație contează. Conform acestui model, ca să faci o
buna impresie ar trebui să scoți la iveală toate trăsăturile pozitive, chiar și cele marginale, şi să ascunzi părțile
negative.”

c)Modelul mediei aritmetice- tot Anderson găseşte, în 1978, un alt model de evaluare mai complex. După
adunare, se face o medie a valorilor diferitelor unități informative: “Impresia initiala ar avea valoarea: (+2 +3 –
1) : 3 = 1,33. Informatia ca tinta are simtul umorului (+1) ar înrautati valoarea finala, aducând-o la valoarea
1,25. Contabilizând şi faptul că este o persoană generoasă, valoarea ar ajunge la 1,20. În consecință, conform
acestui model, strategia celui care vrea să facă o bună impresie s-ar modifica sensibil: pentru a face o bună
impresie trebuie să ne înfățişăm numai trăsătura cea mai favorabilă, trecând sub tacere acele calitalți care sunt,
în sine, apreciabile, dar care nu fac o impresie deosebită. În exemplul nostru ipotetic, dacă ținta ar fi apărut
numai ca o persoană sinceră, aprecierea dupa modelul mediei aritmetice s-ar fi situat la valoarea +3.”

d)Modelul mediei ponderate - în 1981, Anderson ecreează modelul de evaluare cel mai amplu şi, totodata, cel
mai asemănător de formarea spontană a impresiilor reale.” Valențele diferitelor trăsături nu sunt fixe, ci se
modifică în funcție de anumiți factori care țin atât de persoana subiectului percepției sociale, cât si de context.
Presupunem că cele trei trăsături se referă la un potențial prieten. Fiecare trăsătură obține o anumită pondere:
inteligent (1), sincer (2), repezit (3). Media ponderată va fi atunci: [ (+2 ´ 2) + (+3 ´ 3) + (-1 ´ 3) ] : 3 = 3,33.
Informațiile suplimentare vor fi ponderate cu 1 (umor) – iar media ponderată va fi atunci 2,75 – respectiv cu 2
(generos), iar media ponderată va fi în acest ultim caz 2,60. Dacă persoana țintă este un politician, ponderile
vor fi, pentru primele trei trăsături, 3, 2, 0 – iar valoarea ponderată va fi:

[ (+2 ´ 3) + (+3 ´ 2) + (-1 ´ 0) ] : 3 = 4. Informațiile suplimentare duc la valori finale de 3 si 2,60. Ponderile
reflectă importanța subiectivă si cea contextuală a informațiilor în formarea impresiilor.”

II.5.Deformări confirmaționiste: de la impresii la realitate

8
Percepția socială
13
 “Oamenii sunt predispuşi să manifeste tendițe confirmaționiste: sunt înclinați să caute, sa interpreteze, sau
chiar să nascocească informații pentru a-şi susține convingerile pe care le au formate deja”.9

Perseverenta convingerilor- in 1983, P. Gross şi J. Darley au realizat un experiment în acest sens:

“Participantii au urmarit pe banda o înregistrare cu o fetiță de 9 ani, H., rezolvând un test de cunoştinte la
nivelul ei de vârstă. Fetiț s-a situat la un nivel mediu, alternând răspunsuri corecte la întrebări dificile cu
răspunsuri greşite la întrebări relativ simple. Înainte de vizionare, primei grupe de participanți li s-a comunicat
ca fetița provine dintr-o familie bogată, cu parinți educati şi respectați, care locuiesc într-un cartier select, ceea
ce a generat expectații ridicate. A doua grupa de participanți a primit informații contrare: fetița provine dintr-o
familie modestă de muncitori, cu venituri mici care locuiesc într-un cartier mărginaş, de unde expectanții
scazute. Înainte de vizionarea înregistrarii, diferentele dintre expectatiile celor doua grupe de observatori nu
erau foarte accentuate; dupa vizionare, aceste diferențe s-au accentuat, dovedind că prezentarea probelor nu au
corectat primele impresii, ci le-a mărit.”

Testarea confirmațonistă a ipotezelor - subiecții percepței sociale sunt receptori de informație. Ca şi

investigatorii, oamenii au întrebări şi caută răspunsuri – dar nu sunt destul de obiectivi, ci caută argumentele ce
le susțin ideile inițale.

Profeția autorealizatoare - in 1948, R. Merton are o idee intersantă, relatează un caz ipotetic: “o bancă ce dă
faliment din cauza unui simplu zvon, potrivit căruia banca ar fi devenit insolvabilă: primii client, alertați de
zvon, îşi retrag depunerile, ceea ce întareşte şi raspândeşte zvonul, astfel încât numărul deponenților care îşi
lichidează conturile, banca intră în criză de lichidități şi dă faliment, astfel profeția se îndeplineşte.”

II.6. Stereotipuri. Definiție

 Stereotipul în psihologia socială este o reprezentare sau credință rigidă şi în general împărtăşită de un grup
referitoare la instituţii sau persoane. Stereotipul este legat de prejudecată. Caracterele naţionale, etnice sau
rasiale sunt exemple de stereotipuri.

II.7. Prejudecăți. Definiție

Prejudecata reprezinta o judecată ce are caracter de opinie personală indeajuns verificată prin experienţă şi
neîntemeiată, se echivalează cu o credință şi introduce un coeficient de deformare, folosire în cunoaştere şi
exprimă o superstiţie sau un fapt de cunoaştere primitiv, lipsit de valabilitate şi depăşit.

II.8. Discriminare. Definiție

9
Percepția socială
14
 Discriminarea este o acțiune care presupune un tratament diferit, nedrept față de persoane din cauza
apartenenței lor la un anumit grup social. Există mai multe forme de comportamente discriminatorii, dar toate
au comun faptul că implică o anumită formă de excludere sau de respingere. Descartes “o idee nu poate fi clară
dacă nu este distinctă”

15