Cristian Ciocan

VIOLENȚĂ
ȘI ANIMALITATE
Explorări fenomenologice
Colecția „Perpetuo” este coordonată de Bogdan Tătaru‑Cazaban
și Miruna Tătaru‑Cazaban.

Director: Lavinia Spandonide

Director editorial: Paul Marinescu
Redactor: Dorel Bucur

Tehnoredactor: Teodor Borșa - www.bontipo.com

Tipărit la NeoProTip

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CIOCAN, CRISTIAN
    Violenţă şi animalitate : explorări fenomenologice / Cristian Ciocan. -
Bucureşti : Editura Spandugino : Zeta Books, 2022
    Conţine bibliografie
    ISBN 978-606-8944-98-2
ISBN 978-606-697-158-4

Copyright © Spandugino, 2022

Toate drepturile rezervate Editurii Spandugino.

Editura Spandugino
Strada Docenţilor, nr. 18, sector 1, Bucureşti
Comenzi telefonice: 0040 737 730 700
Comenzi prin e‑mail: office@edituraspandugino.ro
Comenzi online: www.edituraspandugino.ro
 Cuprins

Introducere: Fenomenologia violenței . . . . . . . . . . . . . . 7

Latența violenței . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Violența în istoria fenomenologiei . . . . . . . . . . . . . . 14
Dimensiunea experiențială a violenței. . . . . . . . . . . 27
De la violență la animalitate. . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
Sursa textelor și mulțumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36

PARTEA ÎNTÂI:
VIOLENȚA ȘI DIFERENȚA ANTROPOLOGICĂ

Capitolul 1. Violență, animalitate și teritorialitate . . . . 41

Pisica lui Derrida și încrucișările privirii. . . . . . . . . 41
Animalitate și violență. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
Violență și teritorialitate. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53

Capitolul 2. Fenomenologia și diferența antropologică. . . 73

Etica animală și fenomenologia animalității. . . . . . . 73
Două abordări ale animalității. . . . . . . . . . . . . . . . 76

293
Cuprins

Capitolul 3. Diferența antropologică în cheie

transcendentală: Husserl . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
Anormalitatea în sfera primordială a experienței
proprii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
Empatia normală: intersubiectivitate și normalitate. . . . 92
Empatia modificată: intersubiectivitatea umană
privativă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
Empatia cu bolnavul psihic și cu copilul nou‑născut. . . . 97
Intersubiectivitatea cu animalul și anormalitatea. . . 99
Paradoxurile (a)normalității și posibilitățile
violenței. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
Capitolul 4. De la Husserl la Heidegger: diferența
antropologică în cheie ontologică. . . . . . . . . . . . . . . . 117
Fenomenologia corporalității vs. fenomenologia
animalității. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
De la trupul uman la corpul animal: atitudinea
naturalistă și atitudinea personalistă. . . . . . . . 125
Diferența abisală dintre esența omului și esența
animalului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132
Distanța lui Heidegger față de Husserl. . . . . . . . . . 140
Diferența de esență și posibilitățile violenței. . . . . . 143

PARTEA A DOUA:
VIOLENȚA INTERPERSONALĂ
Capitolul 5. Intersubiectivitatea violenței. . . . . . . . . . 151
Violența simetrică și violența asimetrică. . . . . . . . . 153
Identitate și diferență. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159
Obiectificarea subiectului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162

294
 Cuprins

Capitolul 6. Corporalitatea violenței . . . . . . . . . . . . . 165

Corporalitatea exercitării violenței. . . . . . . . . . . . . 167
Corporalitatea îndurării violenței . . . . . . . . . . . . . 186
Capitolul 7. Afectivitatea violenței. . . . . . . . . . . . . . . 191
Afectivitatea exercitării violenței. . . . . . . . . . . . . . 196
Afectivitatea îndurării violenței. . . . . . . . . . . . . . . 207
Afectivitatea terțului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 222
În loc de concluzie: Violență și imagine. . . . . . . . . . . 227
De la violența reală la violența imagistică . . . . . . . 227
Violența ca fenomen multi‑modal: memorie,
fantezie, vis. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
Tipificarea violenței imagistice . . . . . . . . . . . . . . . 236
Prezentarea, prezentificarea și reprezentarea
violenței. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 242
Intersubiectivitatea, corporalitatea și afectivitatea
în violența imagistică . . . . . . . . . . . . . . . . . 251
Ultra‑violența . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 260
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 267
 Introducere:
Fenomenologia violenței

Latența violenței

Într‑un chip mai mult sau mai puțin difuz, violența

este omniprezentă în viața noastră de zi cu zi, însoțind toto­
dată, ca o umbră, aventura umanității în toate configurațiile
sale. Nimeni nu poate contesta această sumbră evidență, mai
ales în aceste vremuri cât se poate de tulburi, în care „criza“,
departe de a rămâne un simplu episod critic, pur pasager,
pare să fi asumat forma unei permanențe, a unei constante a
existenței noastre. Sentimentul că trăim într‑o lume din ce în
ce mai agresivă este cât se poate de apăsător, fiind alimentat și
totodată confirmat de orice privire aruncată asupra istoriei –
adeseori sinistre – a speciei noastre. Nu doar că trecutul ome-
nirii este plin de violență, prezentul fiindu‑ne deopotrivă de
brutal, dar se pare că nu putem avea așteptări prea optimiste
nici cu privire la viitor. Nu este nevoie să evocăm aici, pentru
a ne spori „sensibilitatea catastrofică“, nenumăratele cazuri
de violență din întreaga lume, fiecare având propriile sale

7
Violență și animalitate: explorări fenomenologice

explicații și generând totodată noi agresiuni, cu contextele

lor mereu particulare și implicațiile lor multi‑­stratificate.
Chiar și pentru cei care se știu întrucâtva feriți de orice agre-
siune efectivă, sesizând violența doar la TV, de la o distanță
așa‑zis confortabilă, aceasta se prezintă totuși ca o amenin-
țare latentă, tulburătoare. Căci orice astfel de situație aflată
circumstanțial „la adăpost“ este, prin definiție, instabilă și
poate bascula oricând în contrariul său. Prin urmare, chiar
dacă violența nu este una hic et nunc, ci se întâmplă mereu
„în altă parte“ și „altcuiva“, chiar dacă nu este una iminentă,
precum într‑o amenințare punctuală, violența are totuși un
caracter latent fundamental și, de aceea, ea poate oricând să
irumpă în viața noastră. De fapt, pacea – atât cea individual‑­
existențială, cât și cea socială – pare a fi doar o crustă cât se
poate de fragilă, una care poate fi în orice moment spulberată
de ciocniri stradale de tot felul, de crime ce îngrozesc spațiul
public, de atacuri teroriste sau de ororile războiului.
Tocmai această latență a violenței – o prezență difuză
a unei non‑actualități – trezește în noi nevoia urgentă de a
reflecta asupra acestui fenomen. Căci violența nu ne provoacă
gândirea atunci când ne apare ca un eveniment real, unul pe
care îl trăim dramatic în viața noastră, ci atunci când o pre-
simțim ca pe un fenomen latent, care, din cvasi‑prezența sa
mai mult sau mai puțin difuză, amenință constant echilibrul
și așa firav al existenței noastre. Într‑adevăr, în situația unei
violențe „reale“, principala noastră grijă ar fi să scăpăm și să-i
supraviețuim („cum să mă sustrag celui care mă atacă“) și
mai puțin să interogăm violența „în sine“, în al său „ce este“,
„cum este“ sau „de ce este ceea ce este“. Chiar și atunci când

8
 Introducere: Fenomenologia violenței

încercăm să o înțelegem retrospectiv, în deja‑întâmplatul ei,

întrebându‑ne „cum de a fost cu putință“, violența pare că
ne pândește în continuare ca o latență ce poate oricând să
își facă apariția în prezent. În acest sens, latența presantă a
violenței – eventualitatea, și nu actualitatea ei – este cea care
hrănește sensibilitatea noastră reflexivă, din ce în ce mai acută
cu privire la sensul acestui fenomen. Nu cumva omniprezența
violenței se lasă înțeleasă, întâi de toate, în sensul latenței? Nu
cumva analiza noastră trebuie să pornească tocmai de la dife-
rența fenomenologică dintre violența latentă și violența efec-
tivă, căci în lumina acesteia pot fi mai bine înțelese celelalte
distincții majore ale problematicii noastre, precum diferența
etică dintre violență și non‑violență, cea politică dintre vio-
lență și contra‑violență sau cea juridică dintre violența legi-
timă și cea ilegitimă? Într‑adevăr, tocmai dinamica volatilă a
violenței – de la latență la iminență și la actualitate – suscită
preocuparea noastră reflexivă cu privire la constituirea acestui
fenomen. Doar atunci când violența este latentă – fără a fi
deci efectiv prezentă „aici și acum“, dar nici simplu absentă
într‑o utopică lume a „păcii eterne“ – se poate naște preocu-
parea filozofică de a explora interogativ structurile sale funda-
mentale, în încercarea de a înțelege ce anume face ca violența
să fie violență.
Însă cum ar putea fi descrisă violența, astfel încât să
surprindem, în deplinătatea lor, modurile sale de apariție, în
structurile lor constitutive? Și, mai ales, care este punctul de
acces pornind de la care putem aborda acest fenomen, dacă
vrem să îl surprindem în întreaga sa complexitate? Putem oare
să izolăm un tip aparte de violență, pe care să îl luăm drept

9
Violență și animalitate: explorări fenomenologice

„paradigmă“, una în funcție de care să interpretăm celelalte

posibile întruchipări ale sale? Or, violența se spune despre o
multiplicitate bulversantă de situații, iar acestea sunt cât se
poate de diverse în geneza lor. Avem de‑a face cu o mulțime
de moduri în care violența survine în viața noastră, moduri
aparent ireductibile la un nucleu comun. Dacă în abordarea
violenței s‑ar acorda întâietate teoretică unui anumit mod al
violenței, riscul de a masca astfel particularitatea celorlalte
moduri de apariție ale violenței ar fi considerabil, deoarece ar
acoperi cu totul specificul fenomenologic al emergenței lor.
Prin urmare, dacă am asuma ca model axial un anumit tip
concret de violență, am proceda întrucâtva ne‑fenomenologic,
căci prin aceasta am nivela caracterul distinctiv experiențial al
celorlalte moduri ale violenței. Așadar, nimic nu pare a legi-
tima o astfel de alegere „paradigmatică“. Nu putem, ­așadar,
să impunem, la nivel teoretic, un anumit tip de violență, un
anumit punct de vedere sau o anumită grilă conceptuală asu-
pra unei întregi rețele de sensuri stratificate și ramificate pe
care le acoperă fenomenul violenței. Putem atunci să înain-
tăm pe calea unor aproximări succesive? Însă și pentru aceasta
am avea nevoie de un exemplu incipient, unul care, deși nu
ar servi drept „paradigmă“, ar putea fi luat mai degrabă drept
punct de plecare intuitiv și ne‑ar permite să demarăm efectiv
analiza. În orice caz, nu ne este permis să alegem, pornind
de la varietatea tipurilor de violență pe care le întâlnim, un
așa‑zis „caz exemplar“, al cărui sens să domine asupra tuturor
celorlalte cazuri, considerate eventual a fi „mai puțin exem-
plare“. Ci drumul pe care analiza însăși îl va parcurge – în
circularitatea sa hermeneutică inevitabilă – ne va permite să

10
 Introducere: Fenomenologia violenței

înțelegem ulterior ce statut trebuie să fi avut exemplul de la

care am plecat, precum și dacă nu cumva ar trebui să alegem
un alt punct de plecare, pentru un nou început.
Așadar, ce ilustrare a fenomenului violenței ar putea
constitui un bun punct de plecare pentru analiza noastră?
Ar trebui oare să pornim de la violența directă, elementară,
așa‑zis „fizică“, cea care se manifestă între doi indivizi? În
acest caz, ar trebui oare să luăm în calcul, în primul rând,
violența simetrică, cea în care ambii poli participă deopotrivă
de activ la încleștarea violentă, și să ne întrebăm, bunăoară, ce
se întâmplă de fapt când doi indivizi „se încaieră“ și „se iau la
bătaie“? Sau, mai degrabă, ar trebui să pornim de la violența
asimetrică, cea în care un pol este „agresor“ și celălalt pol este
„victimă“? Dacă prima situație este prinsă în logica întrucâtva
amorală a înfruntării dintre două nuclee de putere, a două
instanțe ale lui „eu pot“, bine înrădăcinate în ele însele, a
doua situație antrenează inevitabil exigențe etice, căci acolo
o putere se exercită asupra unei lipse de putere, asupra unei
vulnerabilități. Dar nu ar trebui oare să lărgim perspectiva și
să ne îndreptăm atenția și asupra violenței instituționalizate?
Am putea, bunăoară, să evocăm situațiile care antagonizează
violent poliția și demonstranții sau paznicii și deținuții în
regimul închisorilor; până nu demult, se putea vorbi și de
violența pe care o suportau bolnavii în cadrul spitalelor psihi-
atrice sau elevii în contextul disciplinar al unei pedagogii mai
aspre. În toate aceste cazuri, constatăm că intersubiectivitatea
este mediată de statutul supra‑subiectiv al instituțiilor. Sau,
asumând un alt unghi, am putea să luăm ca punct de ple-
care violența colectivă, aceea pe care o societate ca întreg sau

11
Violență și animalitate: explorări fenomenologice

statul însuși o exercită asupra individului, precum în cazul

totalitarismului și al regimurilor concentraționare, între-
bându‑ne cum comunică ea cu violența originară care stă la
bazele instituirii oricărui stat. Am putea porni și de la violența
teleologic‑organizată, precum cea din contextul militar‑armat
al războiului, care confruntă, urmând un cod propriu, două
macro‑entități („ai noștri“ și „inamicii“). Totodată, am putea
focaliza analiza asupra violenței de grup, care se manifestă în
varii feluri: fie că e vorba de violența unui grup împotriva
altuia (luptele între bande sau triburi rivale), fie că e vorba
de violența unei mulțimi contra unei singularități (lapidările,
linșajul etc.). De asemenea, am putea diferenția violența ce
se exercită în interiorul unei micro‑entități (violența în cuplu
sau în familie), fie în funcție de gen (violența împotriva feme-
ilor) sau de vârstă (violența împotriva copiilor sau adolescen-
ților, pedeapsa educațională etc.). În sfârșit, generalizarea ideii
de „grup“ ne poate conduce la ideea de „specie“, și astfel am
putea să distingem între violența intra‑specifică și violența
inter‑specifică. Așadar, în toate aceste ipostaze și, probabil, și
în multe altele1, putem descoperi variate modalizări ale struc-
turii fenomenului violenței.
Dincolo de această înșiruire mai mult sau mai puțin
rapsodică, ce pare că îngreunează orice tentativă de a demara

1
Dincolo de violența „pur‑fizică“, pot fi angajate și alte concre-
tizări ale fenomenului, precum violența de limbaj, violența simbolică,
cyber‑­violența etc. Pe lângă acestea, poate fi adusă în discuție și violența
cu fundal politic, economic sau religios, caz în care apar inevitabil alte
diferențieri, pentru a decela straturi de sens ale fenomenului violenței con-
stituite istoric sau cultural.

12
 Introducere: Fenomenologia violenței

efectiv analiza, căci însăși alegerea punctului de acces la acest

fenomen pare a fi problematică, se ridică o altă întrebare,
și mai incomodă încă, privitoare la optica pe care am asu-
mat‑o încă din subtitlul prezentei cărți: ce mai poate spune,
în fond, fenomenologia despre toate aceste forme de violență,
în condițiile în care există deja nenumărate studii ce anali-
zează aplicat ramificațiile concrete ale acestui fenomen, pre-
cum și condițiile psiho‑sociale ale survenirii sale, în funcție
de clase și tipuri, categorii de vârstă sau contexte determi-
nate? „Violența“ a devenit un câmp de cercetare cât se poate
de plural1, în care studiile ce țin de psihologie, sociologie,
antropologie, psihiatrie sau psiho‑­biologie, fără a mai pune
la socoteală dimensiunea legal‑juridică a chestiunii, par

1
Nu doar că există mai multe reviste academice dedicate exclu-
siv fenomenului violenței (Psychology of Violence, Journal of Interpersonal
Violence, Aggressive Behavior, International Journal of Conflict and
Violence, The Philosophical Journal of Conflict and Violence, Journal of
Family Violence, Terrorism and Political Violence, Trauma Violence &
Abuse, Violence Against Women, Violence and Victims, Youth Violence and
Juvenile Justice), dar întâlnim și numeroase colecții de carte speciali-
zate efectiv pe această temă: Interpersonal Violence (Oxford University
Press), Zones of Violence (Oxford University Press), Political Violence
(Routledge), Rethinking Political Violence (Palgrave Macmillan),
Ethnography of Political Violence (University of Pennsylvania Press),
Micropolitics of Violence (University of Chicago Press), Genocide, Political
Violence, Human Rights (Rutgers University Press), Violence in Latin
American History (University of California Press), Gender and Political
Violence (New York University Press), Studies in Violence, Mimesis and
Culture (Michigan State University Press), Violence Prevention and Policy
(Rowman & Littlefield), Law, Meaning, and Violence (University of
Michigan Press), Religion and Violence (Equinox Publishing), Violence
against Women (SAGE Publications).

13
Violență și animalitate: explorări fenomenologice

a suspenda orice relevanță a fenomenologiei pentru acest

subiect. Date fiind nu doar multitudinea acestor cercetări, ci
și caracterul lor aplicat și, mai ales, fundamentarea lor por-
nind de la studii empirice, cazuri concrete și de la statistici
– abordând, spre exemplu, atât violența sexuală, cât și mal-
tratarea copiilor, atât violența de la locul de muncă, cât și
cea din școli, atât strategiile preventive împotriva violenței,
cât și consecințele medicale și legale pe care le antrenează
un astfel de fenomen –, ne putem astfel întreba ce ar mai
avea de spus cu privire la acest subiect reflecția propriu-zis
fenomeno­logică. Oare nu cumva tot ceea ce poate fi aflat cu
privire la violență se găsește deja în studiile științifice aplicate
ce se ocupă cu acest subiect? Ce aduce deci în plus filozofia
care ia chipul fenomenologiei?

Violența în istoria fenomenologiei

Deși miza lucrării noastre nu este una istorico‑­

exegetică, putem totuși arunca o scurtă privire asupra isto-
riei fenomenologiei, pentru a vedea cum anume s‑au definit,
de‑a lungul secolului trecut, abordările fenomenologilor
privitoare la violență. Primul lucru care ne sare în ochi este
faptul că violența nu s‑a numărat printre problemele centrale
ale fenomenologiei, cel puțin nu în etapa sa inițială, cen-
trată mai degrabă asupra analizei structurilor constitutive ale
conștiinței și experienței. Această situație se va modifica însă
considerabil după izbucnirea Primului Război Mondial: un
bogat material documentar (De Warren & Vongehr, 2017)

14
 Introducere: Fenomenologia violenței

dovedește atitudinea militaristă, adeseori entuziastă, asumată

la începutul războiului de mulți fenomenologi, inclusiv de
Husserl (Bruyéron, 2014, pp. 79–106), înclinând spre fina-
lul războiului către o amară dezamăgire și către pacifism.
Astfel, cel puțin o figură istorică a violenței, războiul, a deve-
nit o problemă de neocolit pentru fenomenologi, angajați
în acest eveniment atât pe plan personal, cât și pe cel inte-
lectual. Cel mai izbitor exemplu al acestei Kriegsphilosophie
în cadrul „frontului fenomenologic“ este cartea ideologică
a lui Max Scheler, Der Genius des Krieges und der deutsche
Krieg, scrisă în toamna anului 1914, care afirmă că războ-
iul nu este doar natural, ci servește de asemenea la crește-
rea și revitalizarea dimensiunii cultural‑spirituale a națiunii
germane, generând un fel de „trezire metafizică“ (Scheler,
1982, p. 12; vezi și Davis, 2012; Dodd, 2017, pp. 146–162;
Flasch, 2000, pp. 103–146; Luft, 2007; Sternad, 2017).
Această densă atmosferă „polemologică“ a marcat, fără îndo-
ială, fenomenologia tânărului Heidegger, fiind una dintre
sursele reflecțiilor sale mai târzii cu privire la termeni pre-
cum Kampf, Streit sau Gewalt. După cel de‑al Doilea Război
Mondial, problema violenței a devenit din ce în ce mai pre-
zentă în scrierile autorilor ce aparțin canonului fenomeno-
logic: Sartre, Merleau‑Ponty, Arendt, Patočka, Levinas sau
Ricœur. Astfel, se poate spune că problema violenței a intrat
în câmpul reflecției fenomenologice nu datorită unei necesi-
tăți teoretice interne, ci în urma presiunii externe suscitate de
evenimentele istorice: nu doar catastrofele războaielor mon-
diale, ci și oroarea Holocaustului, emergența amenințării
nucleare după bombardamentele atomice de la Hiroshima și

15
Violență și animalitate: explorări fenomenologice

Nagasaki, precum și continua radicalizare a tensiunilor soci-

ale și politice – bunăoară, cele legate de lupta anticolonială,
de Războiul Rece sau de amenințarea totalitarismului – au
făcut ca tema violenței să intre treptat sub lupa scrutătoare a
fenomenologilor. În acest fel, dimensiunea propriu‑zis expe-
riențială a violenței interpersonale a putut deveni, încetul cu
încetul, o temă aparte a descrierii fenomenologice.
Totuși, acest interes din ce în ce mai aplicat de a înțe-
lege violența nu a condus, cel puțin nu dintru început, la
o fenomenologie propriu‑zisă a violenței, în speță la o ana-
liză descriptivă autonomă focalizată asupra acestui fenomen
ca atare, ci mai degrabă la o serie de reflecții tangențiale sau
observații circumstanțiale referitoare la diversele manifestări
ale violenței. Mai mult, filozofii afiliați la mișcarea fenome-
nologică nu au abordat întotdeauna violența într‑un mod
pur fenomenologic, ci uneori au discutat această problemă
într‑un sens pur politic, istoric sau social. De aceea, se cuvine
să distingem între contextele în care violența este discutată
în termeni extra‑fenomenologici (chiar de către fenome-
nologii înșiși) și contextele în care violența este abordată
într‑un sens strict fenomenologic, într‑o analiză descriptivă
a structurilor dimensiunii sale experiențiale. Într‑adevăr,
din punct de vedere fenomenologic, violența survine într‑o
situație experiențială fundamental complexă, la intersecția
mai multor structuri analizate pe larg în istoria fenomeno-
logiei, precum intersubiectivitatea, alteritatea și socialitatea,
afectivitatea și emoțiile, corporalitatea, forța și puterea, vul-
nerabilitatea și suferința, finitudinea și moartea. Or, tocmai
dimensiunea experiențială a violenței, trăite concret și pe cont

16