Bernard Brusset Psihanaliza Relației

MICA BIBLIOTECĂ DE PSIHOLOGIE
Bernard Brusset
Psihanaliza relației
(Relațiile de obiect)
Traducere de RODICA CHIRIACESCU
EDITURA IRI
București, 2009
Redactor: MARIA STANCIU
Tehnoredactor: DIANA TATU
Coperta: SILVIU IORDACHE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

BRUSSET, BERNARD
Psihanaliza relației I Bernard Brusset ; trad.:
Rodica Chiriacescu. - București : IRI, 2009
ISBN 978-973-7926-31-9
I. Chiriacescu, Rodica (trad.)
615.851
ISBN 978-973-7926-31-9
Toate drepturile pentru traducerea în limba română
sunt rezervate Editurii IRI
CUPRINS
Introducere.................................................................................... 9
CAPITOLUL 1. Primele repere...................................................... 13

Obiectul, potrivit opiniei lui Freud ........................................ 15
Obiectul în organizările nonnevrotice ...................................... 23
Există o școală a teoriei obiectale? ........................................ 26
CAPITOLUL 2. Fairbaim și relația de obiect................................ 34

Psihopatologia .......................................................................... 34
Modelul personalității schizoide .............................................. 39
O teorie a personalității bazată pe relațiile de obiect.............. 44
Principiile teoriei lui Fairbaim................................................ 45
Concluzii ................................................................................ 52
CAPITOLUL 3. Relația de obiect și modelul pulsiunii .............. 58

Compatibilitate sau incompatibilitate? .................................. 58
Cele patru elemente ale pulsiunii în1915................................ 60
Relația de obiect considerată ca depășire a teoriei pulsiunii . . 70
Ferenczi și iubirea obiectală.................................................... 74
Balint și iubirea primară.......................................................... 84
Situația fantasmei.................................................................... 86
Green: pulsiunea și obiectul.................................................... 89
Concluzie ................................................................................ 90
CAPITOLUL 4, Relația de obiect și dezvoltarea libidinală........ 98

Modelul lui Freud și Abraham................................................ 98
Relația de obiect genitală și normalitatea ................................ 107
Tandrețe și satisfacție sexuală .................................................. 110
„Genitalele” și „pregenitalele”, după părerea lui Bouvet .... 112
Ubicuitatea obiectului ..............................................................114
Concluzie ................................................................................. 120
CAPITOLUL 5. Obiectul, narcisismul și a doua topică.............. 122

De la introducerea narcisismuluila a doua topică..................... 122
Un destin al obiectului: identificarea........................................ 129
Personalitatea psihică și interiorizarea relațiilor de obiect ... 132
De la a doua topică la clivajul Eului ........................................135
Obiect parțial și obiect total......................................................138
Lacan, narcisismul și fetișismul................................................140
Micul obiect (a) și marele altul ................................................ 141
Concluzie ................................................................................. 146
CAPITOLUL 6. Geneza relațiilor de obiect..................................153

Geneza Eului și relația de obiect.............................................. 153
Modelul anaclisisului............................................................... 155
Relația de obiect anaclitic ........................................................160
Interrelații și constituirea obiectului ...................................... 161
Oralitate și atașament............................................................... 166
Relația socială primară..............................................................170
Simbioză, separație și individuație............................................ 172
CAPITOLUL 7. SeZf-ul și obiectul ................................................178

Kohut și coerența seZfului........................................................179
Iluzia, după părerea lui Winnicott............................................ 181
Tezele lui Kemberg ................................................................. 186
Dualismul pulsional și diferențierea subiect-obiect ................ 188
Copilul în dorința părinților săi ................................................ 190
Lacan și dorința Altuia ............................... 192
Identificarea primară și Introiecția obiectului .......................... 194
Andre Green și dubla limită..................................................... 203
Concluzie ................................................................................. 205
CAPITOLUL 8. Bion și teoria legăturii ....................................... 208

Psihologia legăturii sau metapsihologia conflictelor?............. 208
Pozițiile schizoid-paranoidă și depresivă (SP și D)................. 210
îmbucătățirea și atacul împotriva legăturilor........................... 212
Emoția ..................................................................................... 213
Partea psihotică și partea nonpsihotică a personalității.......... 215
Modelul digestiv....................................................................... 216
Concluzie ................................................................................. 217
CAPITOLUL 9. Alternativa intersubiectivă..................................220

Caracterul științific........................................... 220
Relația....................................................................................... 221
Cazurile clinice......................................................................... 223
Concluzie ................................................................................. 230
CONCLUZII GENERALE ........................................................... 232

Clinica ..................................................................................... 234
Organizarea psihică ..................................................................237
Istoria ....................................................................................... 244
BIBLIOGRAFIE ........................................................................... 249
7
INTRODUCERE
Relațiile dintre ființele umane, atașamentul, iubirea, dorința,

dar și ura, constrângerea, forța constituie substanța existenței
umane, o experiență pentru toate vârstele, în orice loc și în toate
epocile. Această evidență constituie materia primă a oricărei
reflectări filosofice și psihologice și, în același timp, a oricărei
literaturi.
Patologicul exagerează într-un anumit fel ceea ce acționează
în normalitate și face mai ușor de obiectivat ceea ce se lasă mai
greu de aflat prin experiența personală obișnuită. Psihopatologia
relației cu celălalt este un domeniu imens, din ce în ce mai bine
cunoscut; și, cu siguranță, în acest plan achizițiile recente sunt
cele mai manifeste, deschizând posibilitatea unor noi metode de
tratament. în același timp, dificultățile relaționale, eșecurile în
relații, imposibilitatea de a iubi, insatisfacția oferită de relațiile
stabilite sunt tot mai mult obiectul cererilor de ajutor. Nevrozele
clasice tind să se exprime pe acest plan necunoscut, în general,
de psihiatria clasică.
Influența, cramponarea, atașamentul, dependența, legătura,
„dubla legătură” (sau dublul obstacol), interacțiunile, tranzacțiile
sunt atât direcții teoretice pentru a exprima complexitatea
raporturilor subiectului și ale obiectului, ale individului și ale
mediului său înconjurător, cât și referințe noi sau având evoluții
noi în cercetare, în clinică, în concepțiile de dezvoltare normală
și patologică și în practicile terapeutice.
Cum tratează psihanaliza acest gen de probleme?
Teoria aparatului psihic permite înțelegerea metapsihologiei
reprezentărilor pentru care visul constituie paradigma obligatorie:
9
BERNARD BRUSSET
reprezentările persoanelor iubite sau urâte ocupă aici un loc

privilegiat. Obiectul este un element constitutiv al pulsiunii și, din
această cauză, condiția de posibilitate a juisanței; dar care este
funcția persoanei reale actuale, aceea cu care se stabilește relația
și evoluează din zi în zi? Prima funcție poate fi considerată
dependența - mai întâi absolută iar cucerirea unei autonomii
relative oferă specificul speciei umane în raport cu animalele.
„Primatul Altuia” caracterizează situația antropologică funda
mentală a copilului cu adulții (Jean Laplanche, 1987).
Freud a măsurat importanța obiectului prin analiza reacțiilor
la pierderea sa. Doliul și melancolia pun în mod direct problema
locului, naturii și funcției obiectului extern, a persoanei iubite,
în măsura în care aceasta este iubită, dar și urâtă, pe scurt ca obiect
de relație, dar al unei relații care nu angajează nimic mai puțin
decât însăși existența subiectului. în psihanaliză, de la primul scop
urmărit de metodă, care era rememorarea infantilului, accentul
s-a pus din ce în ce mai mult asupra transferului și a raporturilor
acestuia cu contratransferul în relația analitică.
Pentru a exprima ceea ce se află actualizat în privința
infantilului prin transfer în relația analitică, psihanaliștii au
recurs la noțiunea „relație de obiect”. în măsura în care se poate
observa că relația analitică există în mod egal și în celelalte relații
care constituie trama obișnuită a vieții umane, noțiunea implică
o teorie generală a relației, în același timp cu speranța unei
posibilități de transformare și ameliorare a ei.
După cum toată lumea știe, psihanaliza conferă sexualității un
loc considerabil, pe care cea mai mare parte a „disidenților” în
raport cu Freud l-au contestat. Unele teorii psihanalitice admit o
reconcentrare asupra relației de obiect și, în caz extrem, pretind
o eliberare față de referința la sexualitate și depășirea teoriei
freudiene a pulsiunii. Omul este în mod fundamental orientat spre
căutarea obiectului și nu spre aceea a satisfacției sexuale a
plăcerii; astfel, în opinia lui Fairbaim, citat adesea ca promotor
al noțiunii de relație de obiect, obiect-seeking este opus lui
pleasure-seeking.
10
PSIHANALIZA RELAȚIEI
Mai recent, Lacan a introdus în câmpul psihanalizei, pe lângă

o lingvistică structurală, punctul de vedere fenomenologic asupra
intersubiectivității și a substituit relației de obiect, pe care a
criticat-o violent, cel puțin în privința unora dintre întrebuințările
ei, distincția dintre imaginar, real și simbolic. în alte direcții,
modelele oferite de relațiile mamă-copil precoce și de condițiile
diferențierii față de celălalt au îmbogățit mult cunoașterea
funcționărilor psihice nonnevrotice.
Trei perspective asupra relației oferă anvergura necesară pla
sării noțiunii relației de obiect:
- căutarea plăcerii și a obiectului, în măsura în care acesta este
susceptibil să facă posibilă plăcerea;
- căutarea obiectului pentru stabilirea și menținerea unei relații
care să fuzioneze eventual cu el;
- dorința dorinței celuilalt și dorința de recunoaștere prin
celălalt.
11
CAPITOLUL 1
PRIMELE REPERE
Noțiunea de relație de obiect are tot mai numeroase utilizări

în psihanaliză, cu prețul unei mari ambiguități în ceea ce privește
definiția ei. Același lucru se întâmplă și în psihologia clinică de
inspirație psihanalitică. O clarificare nu este posibilă decât
încercând să se răspundă Ia câteva probleme importante pe care
ea le pune în mod inevitabil. Care sunt legăturile cu teoria
sexualității? Continuă sau reprezintă o ruptură fața de teoria
freudiană a pulsiunii? Poate ea să fondeze o semiologie și o
psihopatologie psihanalitice? în uzajul curent, conform evoluției
istorice și a punctelor sale de ancorare în opera lui Freud, ea ocupă
un câmp vast, care merge de la nevroză la psihoză și la perversiune.
Rezultă de aici că, pe acest plan, pot fi luate în considerare
diversele teoretizări care pleacă de la cele mai semnificative etape
ale gândirii freudiene pe care relația de obiect încearcă să se
articuleze, să li se opună sau să se afle în continuarea lor. De
asemenea, pe parcursul teoriei relației de obiect, care merge de
la pulsiune până la spațiile psihice și la gândire, vom încerca să
precizăm felurile în care pot fi utilizate marile modele teoretice
ale stadiilor dezvoltării libidinale, ale narcisismului, ale melancoliei
și, în sfârșit, ale fetișismului. Se va revela faptul că majoritatea
contribuțiilor postfreudiene se întemeiază pe noile teorii ale
genezei obiectului în raporturile sale cu geneza Eului.
In accepția ei cea mai largă, expresia „relație de obiect”
desemnează, după părerea lui Laplanche și Pontalis (1967),
modul de relație al subiectului cu lumea sa. Limbajul curent opune
de exemplu, obiectul și persoana, în formule ca: iubirea transformă
13
BERNARD BRUSSET
obiectul în persoană; dorința transformă persoana în obiect, sau,

prin referire la „femeia-obiect”, la semiotica obiectelor în raport
cu marfa, consumul etc. Intersectările cu punctul de vedere
psihanalitic nu sunt întotdeauna imposibile și nici lipsite de interes,
dar noțiunea de obiect are aici un sens diferit, deoarece este vorba
de obiectul pulsiunii, de „Se”. Din acest unghi, două aspecte intră
în definiția relației de obiect.
Relația de obiect, la fel ca simptomul, visul și orice produs
psihic, este o formă de compromis între fantasm și apărare: „Ea
rezultă dintr-o teamă mai mult sau mai puțin fantasmatică de
obiecte și de unele tipuri privilegiate de apărare. Ea este rezultatul
complex și total al unei anumite organizări a personalității.” în
virtutea acestui lucru, relația de obiect caracterizează un subiect
dat, un tip de psihopatologie, un tip de fixare. Mai multe tipuri
de fixare din codul stadiilor de dezvoltare libidinală pot să se
unească în același tip de relație de obiect, și acesta se poate
manifesta în multiple feluri în atitudinile și modurile de funcționare
psihică ale obiectului. Din acest ultim punct de vedere, ea per
mite trecerea de la un tip de relație de obiect la un tip de caracter.
Structura relației de obiect ar revela structura personalității.
Vom vedea impasurile la care conduc generalizările care, pentru
a fonda o clinică și o psihopatolgie analitice, au tendința de a ignora
datele psihanalizei și acest mijloc privilegiat de evidențiere a
relației de obiect care este transferul. Cu toate acestea, teoria
relației de obiect, îmbogățită, reînnoită și modificată, s-a dezvoltat
plecând de la fenomenele de transfer. Ar fi interesant să se studieze
raporturile dintre teoria transferului și teoria relației de obiect în
cadrul fiecăruia din marile curente ce caracterizează dezvoltarea
contemporană a psihanalizei, dar acest lucru ar conduce la
necesitatea de a lua în considerare întregul ansamblu al teoriilor
psihanalitice.
Este clar că expresia „relație de obiect” introduce o interrelație,
deci nu numai modul în care subiectul formează obiectele sale,
ci și modul în care acestea îi modelează activitatea. Laplanche și
Pontalis au observat că în „relația de obiect” prepoziția de (în locul
genitivul la care te-ai aștepta) vine să marcheze această interrelație.
14
Într-adevăr, a vorbi despre relația de obiect sau cu obiecte ar

implica preexîstența acestora față de relația subiectului cu ele, și,
în mod simetric, existența unui subiect deja constituit. Vom vedea,
Într-adevăr, că sensul dat acestei expresii include luarea în
considerare a efectelor subiective ale unuia asupra celuilalt și pune,
din punct de vedere genetic, problema determinării reciproce. Dar
aceasta nu înseamnă oare o abandonare a teoriei freudiene a
obiectului, așa cum rezultă ea mai întâi din modelul pulsiunii, apoi
din acela al narcisismului, ulterior din a doua topică și, în sfârșit,
din studiul fetișismului? Acest lucru vom fi nevoiți a încerca să-1
precizăm.
Obiectul, potrivit opiniei lui Freud
Dacă noțiunea de relație de obiect nu are, în teoria psihanalitică,

o definiție precisă, ea nu este inexistentă la Freud. Cu toate că el
nu folosește aproape niciodată această expresie, locul ei este indicat
în numeroase feluri: plecând de la obiect ca reprezentare, de la
statutul său în pulsiune, de la fixația la obiect și, de asemenea,
ca obiect real extern în legătură cu alegerea de obiect, a iubirii
de obiect, a reacțiilor la pierderea sa, a modalităților care îi
specifică investirea. Este vorba aici de a pomi, în egală măsură,
de la psihopatologia în paranoia, erotomanie și delirul de gelozie,
dar și de la narcisism, masochism („Un copil a fost bătut”, 1919)
și fetișism. Vom vedea că teoria melancoliei, a identificării, a
proiecției asupra obiectului a idealului Eului (în stadiul amoros,
hipnoza și psihologia colectivă) continuă să relanseze continuu
probleme care îl conduc pe Freud să modifice teoria pulsiunilor
și să stabilească, astfel, pietrele de încercare pornind de la care
diversele teorii ale relației de obiect vor fi edificate de alții într-un
mod mai mult sau mai puțin pertinent.
Este remarcabil faptul că nu există nicio cercetare sistematică
și globală care să reia în detaliu teoria obiectului așa cum apare
la Freud. Cu toate că această chestiune se află în centrul a
numeroase dezbateri, ea nu este examinată în general decât în mod
indirect. Această reperare, care ar cere o mare erudiție și o perfectă
15
BERNARD BRUSSET
cunoaștere a Gesammelte Werke ar fi foarte interesantă și

perspectiva propusă aici arată interesul pe care far prezenta. Green
a arătat, în 1975, că în psihanaliză definiția obiectului este legată
chiar de aceea a obiectului psihanalizei și conține numeroase
contradicții. La fel ca obiectul, relația de obiect nu se lasă
închisă într-o definiție simplă și perfect coerentă. Pe acest plan
cu totul deosebit, noțiunile psihanalitice își revelează sensul prin
uzajul practicat și nu pot fi reduse la formulări care nu ar putea
decât să fie tributare, la fel ca însuși limbajul, față de douăzeci
și cinci de secole de tradiție metafizică asupra relațiilor subiectului
și obiectului. Totul se petrece ca și cum psihanaliza n-ar putea
scăpa de aici decât cu prețul ambiguității chiar a caracterului
paradoxal al noțiunilor pe care le utilizează.
Una dintre ideile majore ale primelor considerații ale lui Freud
asupra obiectului - de exemplu în „manuscrisul G” (1894) și în
„Schiță asupra unei psihologii științifice” (1895) - o reprezintă
faptul că acesta este indispensabil și ca furnizor al „acțiunii
specifice”, care permite descărcarea tensiunii. Organismul
copilului mic este incapabil să provoace această acțiune specifică.
Ea nu este posibilă decât cu „un ajutor exterior și în momentul
în care atenția unei persoane care îl cunoaște bine este îndreptată
asupra stării copilului. Ca urmare a faptului că acesta din urmă
a alertat-o, se produce o descărcare pe calea unor schimbări interne
(prin strigătele copilului, de exemplu). Calea de descărcare
dobândește astfel o funcție secundară de o extremă importanță:
aceea a înțelegerii reciproce. Neputința originală a ființei umane
devine astfel sursa primară a tuturor motivelor morale”. O notă
a editorilor precizează că „aproape niciodată, în scrierile sale
ulterioare, Freud nu a ajuns mai departe în formularea acestor idei.
Rolul pe care îl joacă relațiile obiectale în trecerea de la principiul
plăcerii la plăcerea realității este indicat aici” {Nașterea
psihanalizei, 1887-1902).
In măsura în care joacă rolul major în dezvoltarea proceselor
secundare și în stabilirea principiului realității, obiectul este,
evident, persoana exterioară care trimite la realitate și face
referiri asupra realității. Suntem departe aici de noțiunea de obiect
16
intern. Freud adaugă, câteva pagini mai departe, o formulare care

nu lasă loc niciunei ambiguități. Luând în considerare „indiciile
de descărcare pe calea limbajului”, el reia ideea că „această cale
dobândește o funcție secundară”, ea trebuind să atragă atenția unei
persoane ce poate oferi ajutor (care este de obicei obiectul dorit)
în ceea ce privește trebuințele și suferința copilului. Prin acest
mijloc, ce se va integra în acțiunea specifică, întâlnirea cu
celălalt va fi asigurată.
Funcția secundară pe care o dobândește calea de descărcare
(strigătele, de exemplu) este aceea a comunicării și va deveni aceea
a limbajului. Or, dacă, în funcție de procesele secundare,
reprezentările cuvintelor sunt asociate în preconștient repre
zentărilor lucrurilor, aceasta se datorează comunicării; cuvintele
sunt transmise copilului și destinate, cel puțin în mod virtual,
comunicării cu celălalt. Ele preexistă în raport cu acesta și îl
depășesc atunci când el poate să le utilizeze.
Dar, atunci când acțiunea specifică a permis copilului să
realizeze ceea ce impune suprimarea stimulului endogen,
ansamblul acestui proces constituind experiența satisfacției, trei
fenomene rezultă în sistem: o descărcare ce suprimă plăcerea, o
investire ce corespunde percepției unui obiect și o facilitare între
diferitele tipuri de investire. Iar Freud adaugă: „în momentul în
care se instaurează funcția judecății, percepțiile trezesc interesul
ca urmare a conexiunii lor posibile cu obiectul dorit Complexele
lor se găsesc astfel divizate într-o fracțiune neasimilabilă
(«obiectul») și o altă fracțiune revelată Eului prin propria
experiență («proprietățile» sau activitățile obiectului). Această
operație a fost denumită «comprehensiune». Ea are două puncte
de contact cu expresia verbală: în primul rând, există obiecte
(percepții) care te fac să strigi pentru că provoacă suferință.
Propriile noastre strigăte conferă caracterul lor obiectului, altfel,
din cauza suferinței, nu am putea avea nicio noțiune calitativ
clară.” O notă a editorilor precizează: „Frustrările suferite în prima
copilărie contribuie în general mult la dezvoltarea sensului
realității. Ele furnizează în particular copilului un motiv pentru
a recunoaște, a identifica persoana care se ocupă de el și care îi
17
BERNARD BRUSSET
procură în același timp satisfacție și frustrare.” Dar, în această

privință, găsim mai multe în textul lui Freud; acesta descrie
constituirea bunului și a răului potrivit calităților care, datorită
prezenței obiectului, sunt anunțate, recunoscute și chiar stabilite
prin acesta, având ca punct de plecare experiențele ce au avut loc
în contact sau în raport cu el, în funcție de ceea ce se așteaptă de
la el.
Mai multe distincții au fost introduse aici: în perceperea
obiectului și a experiențelor în raport cu el, partea asimilabilă și
partea neasimilabilă (dovedind alteritatea obiectului), diferențierea
lui prin asocierea la experiențe bune sau rele, care îi califică și îi
definesc rolul fundamental (chiar acela pe care Ferenczi îl va
descrie ca introiecție a pulsiunilor). Nu este vorba despre relația
cu un aparat psihic, inaccesibil pentru un obiect exterior, ci despre
o relație de obiect, în sensul că obiectul este, prin experiențele
pe care le procură și prin ceea ce activează în organismul
neputincios al copilului, agentul unei schimbări topice. Obiectul
este obiect de percepere a ceea ce există în mod real și a ceea ce
el determină în funcționarea psihică a copilului.
In momentul în care Freud încercă să înainteze cât de departe
posibil în descrierea unui „om neuronal”, plecând de la neuro-
psihologie, de la teoria unui aparat psihic considerat din punctul
de vedere al funcției sale interne, el trebuie să facă loc rolului
obiectului, definit ca persoană exterioară care provoacă anumite
experiențe decisive pentru constituirea aparatul psihic. în aceeași
situație se află Freud și în lucrarea Trei eseuri asupra teoriei
sexualității (1905): obiectul este persoana care suscită atracția
sexuală, partenerul sexual și persoana iubită, dar acest obiect are
mai multe fațete în funcție de planul avut în vedere. în multe
pasaje, Freud descrie obiectul ca și când acesta ar fi determinat
de scop (obiectul se reduce la părțile sale genitale sau la corpul
său), și acest lucru este în logica demonstrației sale, care urmărește
să dovedească, prin raportarea la alte elemente ale pulsiunii,
caracterul contingent și substituibil al obiectului. Varietatea care
revelează perversiunile sexuale se opune caracterului fix și strict
determinat al obiectului trebuinței. Freud descrie obiectul ca o
18
persoană de la care vine reciprocitatea ce permite permutarea

scopurilor pulsionale de la activ la pasiv și reciproc, sau ca obiect
al iubirii așa cum este el descoperit a doua oară plecând de la
primul timp - autoerotic, masturbator - al sexualității: prima
alegere de obiect, aceea a obiectului incestuos, „persoanele care
se ocupă de copil”, și, după pubertate, descoperirea obiectului,
care nu este niciodată decât o redescoperire.
în acest text, obiectul este persoana, corpul celuilalt în tota
litate sau în parte, dar cărora li se poate substitui un obiect
neînsuflețit, fetișul. Organizarea pulsiunii determină obiectul, care
nu determină organizarea pulsiunii. Or, există un pasaj în care
Freud opune, fără să le numească astfel, obiectul parțial și
obiectul total: copilul renunță să mai sugă la sân din momentul
în care își percepe mama în totalitatea ei (idee care, după opinia
Melaniei Klein, se află în raport cu teoria trecerii de la poziția
paranoido-schizoidă la poziția depresivă). Freud scrie: „în
perioada în care satisfacția sexuală era legată de absorbția
alimentelor, pulsiunea își găsea obiectul în afară, în sânul mamei.
Acest obiect a fost ulterior pierdut, poate exact în momentul în
care copilul a devenit capabil să vadă în ansamblul ei persoana
căreia îi aparține organul ce îi aduce o satisfacție. Pulsiunea sexuală
devine, din acel moment, autoerotică și raportul original se
restabilește numai după ce s-a depășit perioada unei stări latente.”
Acest raport originar ar trebui deci conceput atât în relație cu
un obiect parțial, cât și cu juisanța. Sânul este în același timp
obiectul direct al nevoii de alimentare (al „pulsiunii alimentare”,
după unii traducători) și obiectul direct, prin anaclisis, al pulsiunii
sexuale. Sexualitatea infantilă este, plecând de aici, autoerotică,
în sensul că ea nu se satisface cu o persoană exterioară. Pentru
Freud, în 1905, nu există alegere de obiect decât la pubertate, dar
în 1915 el descrie polaritatea sexuală și obiectul străin al stadiului
sadic-anal. Sevrajul sânului este, în 1905, un moment structural
decisiv care poate fi considerat ca instaurare a relației de obiect.
Colette Chiland (1980) a arătat că traducerea franceză „a vedea
în ansamblul ei persoana” trădează gândul lui Freud care vorbește
de întronarea reprezentării ansamblului (Gesamtvorstellung}
19
BERNARD BRUSSET
privind persoana mamei. Obiectul este o reprezentare al cărei

predicat este mama reală.
Teoria freudiană a obiectului, în Trei eseuri asupra teoriei
sexualității, se desparte de modul tradițional în care sunt
considerate relațiile subiectului și ale obiectului deoarece obiectul
este obiect al pulsiunii, dar ea se desparte și de teoriile legăturii
afective, care iau ca model instinctul animal. Nu există, Într-adevăr,
o adecvare anteprogramată a unui obiect care ar asigura satisfacția
în armonie. Armonia primitivă a iubirii primare nu poate, după
părerea lui Balint, să fie decât o fantasmă. Pentru Freud, obiectul
nu numai că nu se constituie decât în experiența lipsei, dar este
în mod fundamental un obiect pierdut pe care trebuie să-1
regăsești; este căutarea unui obiect pierdut într-o repetiție care nu
ajunge niciodată la satisfacția trecută al cărei model ar fi cea
anterioară primului sevraj.
Orice căutare de obiect este în mod fundamental conflictuală
în dubla ei polaritate a funcționării psihice: pe de o parte,
obiectul halucinat în logica proceselor primare; pe de altă parte,
obiectul pierdut conform principiului realității, adică în logica
ocolirii, care antrenează o întreagă organizare. Obiectul care este
găsit nu mai este decât un obiect regăsit, marcat, fără știrea
subiectului, de caracteristicile primului obiect. O dublă divizare
esențială și insurmontabilă face loc unor dezvoltări foarte diverse:
în sincronie, dialectica celor două principii ale cursului eveni
mentelor psihice, care implică doua poziții ale obiectului; în
diacronie, divizarea evidențiază rolul unui obiect anterior în relația
de obiect. Exemplul cel mai evident este cel de instaurare a
sexualității umane în două momente, înainte și după perioada stării
de latență, dar aceeași schemă se va regăsi la toate nivelurile.
Raportul obiect-subiect nu este deci niciodată direct și simplu
într-o adecvare armonioasă și reciprocă, așa cum instinctul
animal ne dă un exemplu în acest sens.
Totuși, după cele Trei eseuri asupra teoriei sexualității, Freud
descrie în organizarea pulsională pregenitală reciprocitatea poziției
subiectului și a partenerului său, care presupune identificarea
primului cu cel de-al doilea într-o asemenea echivalență încât
20
reversibilitatea să fie inclusă și chiar caracteristică. Destinul

pulsional de reîntoarcere asupra propriei persoane (schimb de
obiect) și de inversare bruscă spre contrar (schimbare de scop)
descrie acest mecanism al dublei reîntoarceri care face din
subiect obiectul celuilalt, dar această reciprocitate, din momentul
în care este considerată în legătură cu relația de obiect, definește
meditația constituentă prin obiect. Așa se întâmplă în cazul
perechilor nedisociabile: a vedea-a fi văzut, tipică pentru relația
în oglindă, a mânca-a fi mâncat (pe care B. Lewin o va considera
ca tipică pentru relația orală, subiectul neputând să scape de această
alternativă decât prin somn), a ataca-a fi atacat, activitate- pasi-
vitate etc. Rezultă de aici că identificarea cu obiectul este în fond
orice relație de obiect și că reciprocitatea în oglindă este
reversibilitatea tipică de organizare pregenitală, relația duală, în
măsura în care ea se opune relației triunghiulare. Este remarcabil
faptul că această teorie freudiană a dezvoltării pregenitale,
adăugată relativ târziu primei versiuni a celor Trei eseuri asupra
teoriei sexualității, nu a fost posibilă decât, pe de o parte, după
studiul teoriilor sexuale infantile, care arată articularea în
experiența oedipiană a amintirilor experiențelor anterioare, ce nu
se poate face prin dezvoltări armonioase, ci prin elaborarea
progresivă și relativă a unor contradicții; pe de altă parte, potrivit
teoriei narcisismului (1914). Relația cu obiectul își găsește
originea în noțiunea opusă, de libidou al Eului, rezervor al
libidoului, investire libidinală a Eului. Dimensiunea fundamental
imaginară a oricărei relații obiectale găsește în teoria stadiului
oglinzii un model teoretic care îl va conduce pe Lacan să opună
această dimensiune imaginară la realul raporturilor dintre mamă
și copil și la simbolica referință la limbaj și la tată. Din acest punct
de vedere, nu se poate vorbi de obiect în general și nu i se poate
imputa pur și simplu o funcție de comunicare magică sau de
reglementare a relațiilor cu ceilalți. Funcția de obiect este diversă:
ea poate fi o mască, un ecran. Pe fondul unei realități angoasante
(obiectul fobie), obiectul poate fi un obiect halucinat în funcție
de sistemul primar de dorință. Articularea narcisismului și a teoriei
sexualității, pe care Freud o are în vedere în 1914, va fi formulată
21
BERNARD BRUSSET
referitor la faza falică în 1923. Pornind de aici, relația duală,

ajungând, în această calitate, la fantasma încorporării falice, se
distinge de raportul mamă-copil în măsura în care acesta nu va
admite falusul ca al treilea mediator, în categoriile lui Lacan, prin
dimensiunea imaginară, realul va putea să se articuleze cu
simbolicul care specifică Oedipul și determină, la nivel genital,
„dimensiunea iubirii legată de simbolistica vocației, adică altceva
decât obiectul”. Astfel, chiar definiția obiectului în psihanaliză
dezvăluie o întreagă perspectivă care completează, continuă și
interpretează în mod diferit, potrivit autorilor postfreudieni,
textele lui Freud; dar există o bază asupra căreia trebuie să ne
oprim mai întâi puțin pentru a o supune unei evaluări critice din
punctul de vedere al relației de obiect, și anume aceea a teoriei
pulsiunii, potrivit opiniei lui Freud.
în modelul pulsiunii prezentat explicit în 1915, obiectul per
mite atingerea scopului final al actului pulsional, care este
reducerea tensiunii. în acest fel, în funcție de aptitudinea sa de a
facilita sau de a face posibil acest scop care corespunde experienței
plăcerii, orice poate să devină obiect: o persoană, o parte a corpului
unei alte persoane, o parte a corpului subiectului însuși, un element
al lumii neînsuflețite, un animal etc. El este definit prin legătura
sa de asociere cu descărcarea pulsîonală. în acest mod, el se
creează și se menține. „Obiectul este acela în care și prin care
pulsiunea își atinge scopul.”
în aparatul psihic, opoziția dintre activitatea fantasmatică în
cadrul diverselor sale niveluri (printre care fantasma incon
știentului propiu-zis, așa cum este ea determinată de economia
pulsională) și mecanismele de apărare conduce la considerarea
obiectului ca o reprezentare, dar o reprezentare privilegiată, sursă
de excitație, al cărei loc în cursul evenimentelor psihice este
gestionat de cele două principii de plăcere și de realitate. Astfel,
obiectul este o reprezentare a unui lucru, deplasat, condensat,
investit sau dezinvestit, potrivit propriei economii față de procesele
primare care vizează descărcarea prin cel mai scurt drum, și,
simultan, obiectul este, în registrul topic ale proceselor secundare,
o reprezentare de lucru și o reprezentare de cuvânt, aservită
22
principiului realității, și, ca urmare, reprezentării realității

exterioare - dintre care eminamente aceea a obiectului în altă
calitate decât el însuși, dar care poate fi reprezentată, introiectată,
metabolizată în psihologia psihică.
Metapsihologia reprezentărilor, descrisă prin referire la aparatul
psihic, prezintă visul ca material și transfer în cura analitică a
nevrozelor, dar se lovește de melancolie în privința problemei
pierderii de obiect. Doliul și melancolia revelează importanța
obiectului în absența sa pe care prezența acestuia ar fi ignorat-o.
Este remarcabil că Freud, după cum îi reproșează lui Abraham
în corespondența cu acesta, și după cum însuși subliniază la
sfârșitul articolului său din 1915, nu reușește să evidențieze relațiile
melancoliei cu metapsihologia care, la drept vorbind, este adusă
în discuție după introducerea narcisismului în 1914. Relația pe
care subiectul o întreține cu el însuși se află în centrul clinicii
referitoare la melancolie („nevroza narcisică”, va spune el mai
târziu). Limbajul antropomorfic care descrie raporturile subiectului
(identificat cu idealul Eului) vizavi de Eu (confundat cu obiectul)
poate fi considerat ca legat de desemnarea de către Freud a locului
care va fi ulterior acela al noțiunii de relație de obiect, consecință
a insuficienței pe acest plan a primei topici și a recurgerii la
descrierea celei de-a doua topici. Instanțele personalității psihice
sunt determinate, în mod exemplar pentru Supraeu, prin
interiorizarea nu a obiectului, ci a relației de obiect, ea însăși, în
mod secundar, depersonificată și sistematizată într-un mod diferit.
Noțiunea de relație de obiect și de interiorizare a acesteia este deci
un fel de pivot care joacă, între altele, un rol în trecerea de la prima
la a doua topică.
Obiectul în organizările non nevrotice
Emergența locului său, de unde vor pleca numeroase teoretizări

postfreudiene, dintre care eminamente cea a Melanie! Klein, este
legată, de la început, de confruntarea practicii analitice cu melan
colia, cu psihozele, cu nevrozele narcisice, cu orice caz în care
23
BERNARD BRUSSET
nevroza de transfer nu este în măsură să permită travaliul

psihanalitic numai prin referirea la prima topică.
în structurile în care simbolizarea și triangularea oedipiană
permit interpretarea în transfer, relațiile de obiect sunt cu ușurință
reperabile, dar această noțiune nu prezintă un interes prea mare,
deoarece ea se reduce la elemente mai simple și, în analiză, de o
mai mare pertinență și de o mai mare utilitate decât fantasma
inconștientă sau imagoul în raportul lor cu Eul și cu celelalte
concepte ale metapsihologiei freudiene. Pentru a analiza aceste
cazuri, cadrul stabilit de Freud, regula fundamentală și atenția flo
tantă, adică atenția orientată în mod egal asupra oricărui material,
și refuzul analistului (în ceea ce constă neutralitatea sa, după
părerea lui Jean Laplanche) au o eficacitate care ne-a dispensat
de întrebarea anterioară privind ceea ce se revelează a avea, în
cazurile dificile, un rol major cu repercusiune asupra tehnicii.
Aceste ultime cazuri îi dau dreptate lui Ferenczi, care insista
asupra experienței trăite (Erlebnis) ca o condiție a posibilității de
recunoaștere a inconștientului și a dezvoltării mszgAt-ului, a luării
la cunoștință (Einsicht). Dar, după cel de-al Doilea Război
Mondial, ele au atras atenția psihanaliștilor asupra naturii și
formelor de transfer și a relațiilor care, pentru a nu fi conforme
cu ceea ce se cunoștea despre structurile oedipiene, au fost
desemnate într-un mod foarte general ca pregenitale, sau ca
preoedipiene, după modelul fazei preoedipiene a dezvoltării
libidinale a fetei, descrise de Freud în 1931 („Despre sexualitatea
feminină”). Această ultimă referință deschide larg problematica
relațiilor primitive ale mamei și copilului care, progresiv, au
devenit referința centrală. Totul se petrece ca și cum problemele
metapsiho logice care plasează această ultimă centrare fuseseră
lăsate în suspans, în timp ce experiențele se îmbogățeau și se
diversificau, ca și cum teoria legăturilor afective primitive, greu
de articulat cu metapsihologia fondată pe teoria pulsiunilor, și-ar
fi găsit în noțiunea de relație de obiect un spațiu deschis, larg și
foarte extensibil, pe măsura ambiguității sale.
Se pare că există în psihanaliză o contradicție între metoda
fondată pe comunicare și relație și o teorie care se referă la
24
individul singur. Dar, din 1935, M. Balint a remarcat că toate

conceptele psihanalitice se aplică la ceea ce John Rickman
desemnează ca one-body psychology, în afară de termenii de
„obiect” și de „relație de obiect”. El va milita pentru studiul
dezvoltării relațiilor de obiect și va substitui narcisismului primar
„iubirea primară”.
Într-adevăr, în definiția pe care o da obiectului, ca și în
descrierea investițiilor sau alegerii obiectului, Freud abordează
obiectul libidinal dintr-un singur punct de vedere, acela al
subiectului, lucru de altfel logic în măsura în care analistul trece
neobservat în cadrul analizei, conformându-se teoriei aparatului
psihic și referirii fundamentale la vis, al cărui caracter fondator
al metodei și al teoriei este cunoscut. Cu toate acestea, în Trei
eseuri asupra teoriei sexualității (1905) se vorbește despre
relațiile reciproce dintre mamă și copil, care vor fi teoretizate
treptat în 1926 {Inhibiție, simptom și angoasă} pentru a deveni,
după opinia lui Freud, obiectul unor numeroase dezvoltări cu
consecințe în folosirea noțiunii de relație de obiect....
Pentru primii psihanaliști „disidenți” ca Sullivan și Fairbaim,
obiectul este în mod esențial o altă persoană - și, de la origine,
persoanele pe care dependența micului copil față de ele le-a făcut
indispensabile vieții sale, obiectele naturale și primare care sunt
părinții. Pe această tendință se bazează un mare număr de poziții
teoretice și practice, clar afirmate, la fel ca aceea a culturaliștilor
americani (H.S. Sullivan, E. Fromm, K.Homey), sau de afirmare
progresivă în ciuda menținerii teoriei freudiene a pulsiunilor.
H. Hartmann reprezintă cea mai remarcabilă încercare de a
concilia aceste două poziții, iar lucrările sale, deși considerate drept
contestabile de mulți psihanaliști europeni, au deschis în Statele
Unite calea unei întregi dezvoltări a mișcării psihanalitice, care
se eliberează mai mult sau mai puțin de referința la pulsiune pentru
a se întemeia pe noțiunea de relație de obiect. Acest lucru a făcut
posibilă înțelegerea unui anumit număr de fenomene clinice
referitoare la particularitățile relației de obiect reperate în lume
de relația subiectului cu ceilalți și în cura cu analistul. Aceste
25
BERNARD BRUSSET
particularități sunt interpretate ca o repetiție a istoriei infantile a

relațiilor de obiect.
Totuși, în lucrările lui Hartmann, care au avut o influență
considerabilă, cadrul teoretic general al dezvoltării organismului
în mediul său tinde să șteargă distincția dintre biologic și
psihologic și să determine considerarea structurilor și a funcțiunilor
după modelul psihologiei. Astfel pot fi distinse niște mecanisme
în măsura în care acestea au sau nu valoare de adaptare la mediu
și pot fi descrise principii de reglementare și un Eu autonom, agent
al acțiunilor și al funcțiunilor. Relația de obiect tinde să fie
considerată în mod exclusiv ca o relație a Eului cu obiectul și nu
a lui Se cu obiectul sau a pulsiunii cu obiectul.
Utilizarea noțiunii de relație de obiect a inclus adesea un aspect
militant, chiar polemic, și a suscitat, datorită acestui fapt, reacții
adverse, care au mers până la dorința de a elimina această
expresie din vocabularul psihanalizei.
Există o școală a teoriei obiectale?
Cu o insistența tot mai mare, s-a încercat definirea unei școli

a teoriei obiectale sau a teoriei relațiilor de obiect, pentru a o opune
atât teoriei clasice, aceea a lui Freud, care în Schiță de psihanaliză
se referă la pulsiune, cât și teoriei kleiniene și Ego Psychology,
Această teorie obiectală ar fi fost mai întâi exclusiv britanică și
stabilită de Fairbaim, mereu citat în legătură cu acest subiect de
Guntrip, care a accentuat aspectul militant al unor poziții ale lui
Fairbaim, de Winnicott, iar după autorii care formează această
grupare, de B alint și un autor mai puțin cunoscut, Brierley. După
Rycroft (1968), de exemplu, această teorie obiectală este o teorie
psihanalitică în care nevoia pe care o simte subiectul să stabilească
o relație cu obiectele ocupă locul central; ea se opune teoriei
instinctelor, care este centrată în jurul nevoii pe care o încearcă
subiectul de a reduce tensiunea instinctuală. Utilizarea insistentă
a noțiunii de relație de obiect este considerată ca o dovadă a
evoluției istorice ireversibile, care se îndepărtează de modelele
inițiale ale lui Freud pentru a întemeia psihanaliza pe o concepție
26
fundamental socială a naturii umane, dând dimensiunii inter

personale rolul major.
Acest punct de vedere a fost întărit de moștenirea primilor
psihanaliști, care au recunoscut și au descris „transferul psihotic”:
Sullivan, Fromm-Reichmann, care din 1939 a tratat schizofreni
la Chesnut Lodge, apoi H.F. Searles, din cadrul aceleiași instituții,
ale cărui prime publicații datează din 1955 (el folosește, la fel ca
H. Rosenfeld, noțiunea de psihoză de transfer).
Pentru a plasa și a regrupa teoreticienii relațiilor de obiect,
J.R. Greenberg și S.A. Mitchell (1983) au luat în considerare, ca
un fîr roșu, opoziția dintre cele două modele structurale
schematice: modelul relației și modelul pulsiunii. în acest scop,
ei au fost nevoiți să reducă și să schematizeze ideile potrivit
dihotomiei simple, conform căreia și-au organizat demersul. A
rezultat de aici o clarificare didactică interesantă, care nu face decât
să scoată și mai mult în relief problema pe care ei o ignoră
deliberat; aceea a motivelor, altele decât cele istorice, a diferenței
de semnificație, de statut, de definiție, de folosire a noțiunii de
relație de obiect în teoria psihanalitică.
Mișcarea care se definește prin referirea la relația de obiect,
așa cum este ea promovată inițial de către englezii nonkleinieni
citați mai sus, a luat în Statele Unite o extindere considerabilă.
Ea a întâlnit o direcție de gândire care își are originea în Ego
Psychology a lui Hartmann și a fost dezvoltată, pornind de la
M. Malher, de E. Jacobson și, în una dintre lucrările sale recente,
de O. Kemberg. Vom vedea că el integrează în teoria relației de
obiect, al cărei apărător se revendică, unele contribuții kleiniene.
Avantajul desemnării unei școli a teoriei obiectale, istoricește
formată și întemeiată pe texte, este evitarea diluției acestei
noțiuni în aceea a relației interpersonale, și este remarcabil faptul
că Rycroft, de exemplu, menține în definiția pe care o dă relației
obiectale distincția față de relația interpersonală: „Relația
subiectului cu obiectul său și nonrelația dintre subiect și obiect,
care este o relație interpersonală. Aceasta deoarece psihanaliza
este o psihologie a individului și nu studiază în consecință
obiectele și relațiile decât din punctul de vedere al unuia și aceluiași
27
BERNARD BRUSSET
subiect.” Pentru el aceasta reprezintă deci o diferență de centrare

și nu o diferență de natură sau de model teoretic. Metapsihologia
face parte, spune el, din teoria clasică și nu este utilizată de adepții
teoriei obiectale. Există aici un aspect central al consecințelor în
teoria psihanalitică a acestor perspective care au găsit în stările
limită și în depresie un câmp de pertinență pe care se întemeiază
pretenția lor de generalizare. Pentru Jacobson, la fel ca pentru
Kemberg, relația de obiect interiorizată în cursul primei dezvoltări
are un rol organizator fundamental al structurii personalității. Ea
se situează dincoace de structura tripartită descrisă de a doua topică
freudiană și dincolo de simbioza inițială, de nediferențierea
primară a mamei și copilului. Relațiile de obiect sunt în același
timp atât conținuturi ale aparatului psihic, cât și elemente
organizatoare ale acestuia.
Schimbarea de perspectivă este considerabilă, și este cu atât
mai important să o avem în vedere, întrucât, în textele bazate pe
această perspectivă, coexistă adesea referințe pur formale la
limbajul lui Freud, de unde ambiguitățile pe care le-am întâlnit
adesea. Dar, la drept vorbind, este vorba nu atât despre o doctrină
bine stabilită, cât despre o cale care se caută și de o cercetare în
continuă modificare.
Dacă este vorba despre teoria sexualității - referitoare la
modelul pulsiunii -, despre stadiile dezvoltării libidinale sau despre
modelul psihopatologic princeps al lui Freud și Abraham, pozițiile
lui Fairbaim, la fel ca acelea ale Melaniei Klein, oferă un cu totul
alt mod de a aborda unele aspecte fundamentale ale teoriei
freudiene. Discutarea acestor trei aspecte ale implicării doctrinei
clasice în numele relației de obiect ne va servi drept plan de
ansamblu pentru introducerea problematicii contemporane a
relației de obiect.
Dacă, în Statele Unite, noțiunea de relație de obiect a fost mai
întâi redusă de către culturaliști, dintr-un punct de vedere străin
psihanalizei freudiene, la relația interpersonală, sub aspecul ei
actual, adult, conștient, iar mai recent de O. Kerberg - primul
psihanalist american (originar din München) care s-a definit el
însuși ca teoretician al relației de obiect ea ilustrează curentul
28
care revendică în diverse grade o triplă moștenire: aceea a

Melanie! Klein și a elevilor săi (Rosenfeld, Meltzer, Bion etc.);
aceea a lui Fairbaim, Guntrip, în raport indirect cu școala
ungurească (Ferenczi, Hermann, Balint, Spitz, Benedek) și,
într-un anumit fel, cu Bowlby și Winnicott; aceea a lui Hartmann,
Malher și Jacobson, trei autori care se află într-o filiație teoretică
evidentă (și, pe o cale originală, a lui Kohut, Sandler etc.).
Or, în aceste trei cazuri, teoria pulsiunii a fost contestată sau
modificată. în Europa, psihanaliștii par sa fie mult mai puțin
incomodați de ea; e vorba oare de mai puțină exigență științifică,
de o mai mică influență a behaviorismului și de raporturi diferite
dintre știință și filosofie? Poate, mai ales, de raporturi diferite dintre
psihanaliză și cultură. în cele mai bune cazuri, ambiguitatea acestui
concept limită a reprezentat o sursă de întrebări și nu a fost con
siderat un obstacol epistemologic. S-a recunoscut, în conformitate
cu limbajul folosit de Freud în discursurile științifice ale epocii
sale, specificitatea și originalitatea unui obiect nou. De atunci,
parametrii metapsihologiei nu au mai fost reduși la sursele lor
științifice din secolul al XlX-lea, ci au fost considerați proprii
pentru definirea obiectelor psihanalitice care ne sunt accesibile -
Freud insistând în acest sens - numai plecând de la o metodă,
metoda psihanalitică. Și, cu toate acestea, relația de obiect tinde
să fie considerată ca făcând parte din ordinul datelor observabile,
în timp ce ea este, după cum vom vedea, o construcție tributară
modelelor teoretice, care pot fi eterogene, deci incompatibile.
în cură, obiectul se definește prin investire, al cărei loc îl
reprezintă. El centrează sau deviază asociații de idei, polarizează
cursul evenimentelor psihice și are, din acest motiv, două destine
opuse ca orientare. E vorba mai întâi de o reprezentare: în cazul
primei orientări, ea caută să se actualizeze în percepție, obiectul
este căutat în celălalt, persoana exterioară exercitând, din acest
motiv, atracția sexuală; în cea de a doua, procesul primar tinde
să-i dea un statut halucinatoriu în realizarea dorinței prin
actualizarea endoscopică a scenei fantasmatice. Visul oferă în acest
sens ilustrarea cea mai directă.
29
BERNARD BRUSSET
Există multiple moduri de articulare între aceste două mari

orientări ale reprezentării obiectului. Este limpede că, departe de
a se confunda cu persoana exterioară în realitatea sa, obiectul este
construit în raport cu celălalt pe plan imaginar, pe plan real, ca
și pe plan simbolic. Astfel este contestabil faptul de a se opune
complet, în ceea ce privește scopul urmărit de aparatul psihic,
căutarea plăcerii și aceea a obiectului. Din cauza prezenței sale,
a oricăror forme de legături și de comunicări, obiectul poate fi
căutat în realitate, fiind, în același timp, garantul realizării
fantasmei. El este, datorită acestui lucru, obiectul investirii
pulsionale chiar atunci când aceasta ar fi ignorată în aceeași măsură
ca inhibiția scopului, a refulării sau a sublimării. Mai mult decât
de o opoziție, este vorba deci de o diferență de punct de vedere,
fiecare având o importanță foarte diferită, în funcție de structura
psihopatologică, de momentele curei și, deci, ale transferului.
Cu toate acestea, o asemenea poziție conciliatoare nu ar fi
suficientă. Există în această privință o dezbatere teoretică
importantă care a cunoscut ample dezvoltări în Franța în aceste
ultime decenii. Într-adevăr, plecând de la critica noțiunii de relație
de obiect, așa cum era ea folosită de către Balint și Bouvet, Lacan
a introdus distincția dintre imaginar, simbolic și real (seminarul
privind relația de obiect, 1956-1957). După el, raportul cu altul
trebuie să fie avut în vedere pe aceste trei planuri, a căror articulare
este cerută pentru o funcționare psihică de ordine normală sau
nevrotică. Reperarea forcluderii simbolicului este considerată ca
o chestiune prealabilă oricărui tratament posibil al psihozei. Ca
urmare, înnodarea celor trei planuri va orienta interesul lui Lacan
și îl va conduce la introducerea obiectului (a) (1960), care
inaugurează evoluția sa spre matematizare. Obiectul (a) este o
categorie formală care:
- desemnează locul elementelor care nu pot fi privite în oglindă,
scăpând deci de relația narcisică speculară care caracterizează
imaginarul (consecință a stadiului oglinzii);
- se află în raport cu juisanța într-un mod care o diferențiază
de ordinea semnificanților și deci a simbolicului.
30
Sânul, excrementul, privirea, vocea pot să ia statutul de obiect

în orice relație care implică dorința, deci relația analitică. Aceasta
din urmă, situată cu ușurință în imaginar, va trebui să fie redusă
la simbolic în raport cu realul, adică cu pulsiunea, constrângerea,
ceea ce scapă oricărei captări a gândirii.
Dar mai ales obiectul (a) trebuie să fie diferențiat de marele
Altul (A), loc al semnificantului, sau, dacă se preferă, în limbajul
lui Freud, al reprezentării inconștiente, cea care determină
subiectul împotriva voinței sale, și în raport cu care el este clivat,
barat; acest lucru este valabil nu numai pentru inconștientul
subiectului, ci și pentru subiectul inconștientului. Cu mult înainte
de introducerea acestor perspective, asupra cărora vom reveni,
Lacan se referea la opera lui Hegel, așa cum a fost ea explicată
de Kojeve, urmând preceptul acestuia. Ideea centrală este că
dorința este dorința celuilalt, deci dorința de recunoaștere prin
celălalt. „Dorința omului se constituie (ne spune Hegel) sub semnul
medierii, este dorința de a-1 face să-și recunoască dorința. Ea are
ca obiect o dorință, a celuilalt, în sensul în care omul nu are un
obiect care să se constituie ca dorință a lui fără câteva medieri,
ceea ce ar apărea în trebuințele lui cele mai primitive - de exemplu,
chiar hrana să-i fie preparată - și acest lucru se regăsește în orice
dezvoltare a satisfacției, plecând de la conflictul dintre stăpân și
sclav, conform oricărei dialectici a muncii” (Scrieri). (Satisfacția
este pentru Hegel siguranța de sine a conștiinței.) Raportul cu
celălalt implică diferite modalități de identificare care sunt
descrise de Lacan în termeni nonfreudieni veniți din
fenomenologia lui Hegel: alienarea, necunoașterea, recunoașterea.
Kojeve a scris în Introducere în lectura lui Hegel: „Omul se
dovedește uman riscându-și viața pentru a-și satisface Dorința
umană, adică dorința lui care are ca obiect o altă Dorință. Or, a
dori o Dorință înseamnă a vrea să te substitui tu însuți valorii dorite
prin această Dorință. A dori Dorința celuilalt înseamnă deci, în
ultimă analiză, a dori ca valoarea care sunt sau pe care o reprezint
să fie valoarea dorită de acest altul; eu vreau ca el să-mi
recunoască valoarea ca valoare a sa, vreau ca el să mă recunoască
ca valoare autonomă. Altfel spus, orice Dorință umană,
31
BERNARD BRUSSET
antropogenă, generatoare a conștiinței de sine, a realității umane,

este, în cele din urmă, funcție de Dorința recunoașterii. Și riscul
vieții prin care se dovedește realitatea umana este un risc în funcție
de o asemenea Dorință. A vorbi de «originea» conștiinței de sine
înseamnă așadar, în mod necesar, a vorbi de o luptă cu moartea
în vederea «recunoașterii».”
Organizarea narcisică este în mod necesar folosită în orice
relație. în logica paranoică, așa cum rezultă ea din stadiul
oglinzii, necunoașterea îl exclude pe celălalt în alteritatea sa.
Narcisismul specular face din celălalt un dublu al sinelui în
dimensiunea imaginarului în care el este o imagine unificată și
amăgitoare, creând Eul imaginar într-o alienare constitutivă.
Eului imaginar i se opune subiectul inconștientului care se
constituie în gelozie (fraternă, în particular), în lupta pentru
recunoaștere. în conformitate cu Hegel, teama de celălalt nu se
face printr-o cunoaștere, ci printr-o recunoaștere; conștiința îl
recunoaște pe celălalt în aceeași măsură. Conștiința trebuie să
treacă prin celălalt pentru a reveni la sine sub forma celuilalt, ea
nu poate să spună „eu” decât în raport cu altul care face posibilă
recunoașterea într-o dialectică a dominației și a servitutii: eu mă
recunosc în celălalt în măsura în care îl neg ca fiind celălalt.
Originalitatea lui Lacan este de a substitui conștiinței, potrivit
părerii lui Hegel, inconștientul, după Freud, așa cum îl înțelege
el. Astfel dorința întemeiată pe recunoaștere, sau dorința dorinței
celuilalt (Begierde), este alăturată dorinței inconștientului care își
caută realizarea (Wunsch) mai curând decât satisfacția. Legat de
urme mnezice, ea își găsește realizarea în reproducerea semnelor
satisfacției, precizare care stabilește în mod clar distincția de ordin
vital a necesității și cea de ordin sexual a dorinței. Aceasta dă
naștere unei distanțări între nevoia satisfăcută printr-un obiect
natural (hrana, de exemplu) și cererea adresată unui altul, care
este întotdeauna o cerere de iubire. Dorința nu se întemeiază pe
un obiect, ci pe o fantasmă.
Dorința folosește fantasma și pe celălalt imaginar, în timp ce
subiectul inconștientului este legat de implicarea limbajului,
deci de ordinea simbolică, din care Lacan va face o teorie cu
32
referire la lingvistica structurală prin noțiunile de semnificant,

marele Altul și Numele-Tatălui. De aici o redefinire a complexului
Oedip. Aceste perspective pe care, pe parcurs, le vom găsi cu
diferite ocazii arată foarte bine că în psihanaliză chestiunea
obiectului conduce în mod inevitabil la aceea a subiectului, iar
aceea a subiectului la teoria inconștientului. Obiectul, la fel ca
subiectul, are mai multe locuri și relația de obiect nu poate fi
definită decât în funcție de narcisism. Ubicuității narcisismului
îi corespunde nu mai puțin marea ubicuitatea a obiectului.
Introducerea în psihanaliză a noțiunilor venite din fenomeno
logie îi transformă cadrul de referință și fac cu atât mai necesară
întoarcerea la clinica referitoare la punctul de vedere al teoriei
relațiilor de obiect și, mai întâi, la Fairbaim.
CAPITOLUL 2
FAIRBAIRN ȘI RELAȚIA DE OBIECT
Multe dintre ideile lui Fairbaim sunt exemplare și chiar dau

o expresie caricaturală problemelor puse de noțiunea de relație
de obiect atât pe planul repunerii în discuție a teoriei pulsiunilor,
cât și pe acela al fundamentelor psihopatologiei și al reperării unor
forme patologice, adică pe plan semiologic. Noi îi vom acorda
aici un loc cu atât mai important cu cât opera sa este în general
subestimată în Franța, deși ea a inspirat mulți autori care au
îmbogățit teoria relației de obiect.
Psihopatologia
Psihopatologia nevrozelor se întemeiază, de la Freud încoace,

pe referirea la conflictul oedipian ca factor de regresie și pe schema
stadiilor dezvoltării, nivelul de fixare predominant determinând
tipul de nevroză (probabil psihoze, dacă extinzi această schemă,
așa cum a facut-o Abraham în 1924) și se cunoaște importanța
zonei erogene ca reper fundamental în această schemă. Este deci
în mod special interesant de a ști cum centrarea pe obiectul propus
de Fairbaim se referă la patologia nevrotică. în lucrarea sa Studii
psihanalitice asupra personalității (1952) se poate citi: „îmi permit
să sugerez că analiza profundă a unei situații oedipiene pozitive
poate fi considerată ca situându-se pe trei niveluri. La primul nivel,
ea este dominată de însăși situația oedipiană. La nivelul al doilea
ea este dominată de ambivalență în ceea ce îl privește pe părintele
hetero sexual, iar la nivelul cel mai profund, ea este dominată de
34
ambivalență în ceea ce o privește pe mamă.” Și: „O analiză

suficient de profundă a situației oedipiene revelează în mod
invariabil că această situație s-a construit în jurul înfățișărilor unei
mame interne atrăgătoare și a unei mame interne respingătoare”
(p. 132).
Fairbairn explică stările fobice, în principal agora și
claustrofobia, prin conflictele caracteristice fazei de tranziție, în
care individul dorește să mențină dependența inițială, adică să
regăsească identificarea primară cu obiectul (care este pentru el
identic cu narcisismul primar) și, de asemenea, să se separe și să
expulzeze obiectul încorporat.
Angoasele tipice sunt, pe de o parte, de ființă singură și
abandonată, pe de altă parte de ființă absorbită, conținută, iar
reversibilitatea subiectobiect stabilește echivalența între a absorbi
obiectul și a fi absorbit de el. Fairbairn scrie: „Obiectul cu care
este identificat subiectul devine echivalentul unui obiect
încorporat. [...] Obiectul, în interiorul căruia este încorporat
subiectul, este încorporat în subiect. [...] Este ceva obișnuit să
găsești în vise o similitudine frapantă între a fi în interiorul unui
obiect și a avea obiectul în interiorul său” (ibid., p. 44).
El explică stările obsesionale prin conflictul descris de
Abraham ca tipic pentru fazele anale - a expulza și a reține
conținuturi -, dar leagă de destinul obiectului încorporat faptul
că subiectul vrea să expulzeze pentru a se diferenția și a-și cuceri
independența relativă (stadiul de „cvasiindependență”) și dorește
să se rețină că: „întru totul la fel ca între separare și fuziune,
subiectul încearcă să aibă aici un du-te-vino continuu între
expulzare și retenție, cu toate că una dintre aceste atitudini ar putea
deveni preponderentă” (ibid., p. 45).
„Tehnicile anale” sunt astfel determinate, în mod dialectic, în
același timp de raportul dintre subiect și conținuturile sale
intestinale cât și de raportul dintre relația de obiect și de conflictul
dependență-independență în timpul fazei de tranziție. Atitudinea
de expulzare antrenează teama de a fi golit, atitudinea de retenție,
teama unei declanșări (adesea însoțită sau înlocuită de teama de
vreo boală internă, cum ar fi cancerul).
35
BERNARD BRUSSET
„... stările paranoide obsesionale și isterice, cărora li se pot

adăuga stările fobice, reprezintă în mod esențial nu produsele de
fixare la stadiile libidinale particulare, ci pur și simplu un
ansamblu de tehnici folosite pentru a proteja Eul de efectele
conflictelor de origine orală” (ibid., p. 31). După părerea lui
Fairbarin, aceste stări însoțesc și precedă adesea stările schizoide
și depresive: analiza arată în mod invariabil un conflict oral
subiacent, refularea fiind o apărare, o funcție a Eului și un proces
de clivaj (schizoi'd-process). întreaga psihopatologie se întemeiază
pe modelul clivajului Eului între trei Euri - libidinal, antilibidinal
și central în timp ce obiectele rele constituie nucleul a ceea ce
este refulat și condiția oricărei dezvoltări patologice. Acestea sunt
cel puțin pozițiile tardive ale lui Fairbaim (1944), căci el a plecat
de la ideea unei dihotomii centrale, derivată din două puncte
fundamentale de fixare, cel oral precoce și cel oral tardiv, deter
minând natura schizoidă și natura depresivă: primul corespunde
unei temeri de propria iubire, relațiile dintre părinți fiind de așa
natură încât aceasta este percepută ca o greșeală; al doilea
corespunde unei temeri de propria furie, ca urmare a frustrării de
iubire și a dependenței (1940 și 1941). Atunci când părinții sunt
absenți din punct de vedere afectiv, sau haotici ori abuzivi în
atitudinile lor obișnuite, frustrarea nevoilor puternice de relație
ale copilului îl pune într-o situație din care el nu poate să iasă decât
prin interiorizarea obiectelor, refularea și clivajul, care sunt
destinate să păstreze iluzia de care el are nevoie, și anume că există
părinți buni în lumea exterioară. Pentru acest lucru este nevoie
ca răul să se afle în el.
După ce a descris procesele normale și universale de clivaj și
le-a asemănat pe cele care acționează în cazul schizofrenicilor cu
sincopa mediului precoce, el a încercat să lege sindroamele
psihiatrice de etapele primei dezvoltări, spre deosebire de
Abraham, care le-a legat de stadiul dezvoltării libidinale la care
se face fixația. Acestea sunt considerate din unghiul de vedere al
relațiilor părinți-copii și al mecanismelor de apărare ale copilului,
dar nu față de pulsiunile sale vizavi de atitudinea părinților săi.
Pe scurt, o întreagă psihopatologie este instaurată potrivit referinței
36
predominante, dacă nu exclusive, a dezvoltării copilului în relație

cu părinții săi și cu dezvoltarea cea mai precoce. Nevoia funda
mentală de a găsi un obiect adecvat, care să satisfacă necesitățile
vitale, sursă de laudă și de iubire, suscită respingerea obiectelor
rele - rele din acest punct de vedere -, adică respingătoare,
privative, frustrante. Potrivit acestor criterii, s-a făcut o distincție
între obiecte libidinale, aflate în raport cu partea libidinală a sinelui,
și cele aflate în raport cu partea antilibidinală a sinelui - asimilată
„sabotorului intern” (pentru Fairbaim component al Supraeului
distinct, al idealului Eului, identificat cu un obiect ideal).
Poziția depresivă nu este centrală. Ea este o formațiune
defensivă („o fantasmă de distrugere care este o iluzie”) prin care
subiectul substituie sentimentele de culpabilitate cu cele de
abandon, un obiect pe care se simte capabil să-l distrugă sau
dorește să-1 distrugă mai curând decât un obiect indiferent, ce poate
fi respins, inadecvat. (Pierderea obiectului și consecințele sale,
descrise în Inhibiție, simptom și angoasă, nu sunt reluate de
Fairbaim care, de altfel, nici nu citează acest text.) Conform
modelului freudian al melancoliei, și datorită faptului că Fairbaim
nu îl precizează, există în acest caz o substituire cu un obiect extern
pierdut, deoarece este inadecvat și lăsat în părăsire, a unui obiect
intern fantasmatic cu care se urmărește o relație ambivalență.
Pierderea obiectului trebuie să fie evitată cu orice preț, deoarece
ea antrenează catastrofa pierderii Eului. Obiectul pe care ne temem
că-1 distrugem devine cu atât mai prezent cu cât suscită dorințe
de reparare, reacție față de pierdere care se găsește în psihologia
doliului. Este mai important să fii cu ceva în pierdere mai curând
decât să exiști degeaba, să nu poți decât să-1 suporți în mod pasiv
ca un lucru absurd, confruntat cu pierderea de sens, cu ceea ce
este de neînțeles, cu lipsa de sens. Culpabilitatea e mai importantă
decât remușcările, fecunditatea virtuală a uneia (dorință de
reparare) se opune sterilității mortificatoare a celeilalte.
Abraham pleacă de la melancolie și de la nevroza obsesivă
pentru a o opune pe prima, în care obiectul este abandonat (de
unde o regresie sadic-orală în măsura în care există introiecție de
obiect asupra lumii oral-canibalice: este identificarea primară, după
37
BERNARD BRUSSET
Freud), celei de a doua, în care obiectul este reținut (problematica

celui de-al doilea stadiu anal se află la originea nevrozei).
Fairbaim pleacă de la schizofrenie ca să extragă un model mai
general. El o descrie mai întâi cu termenii personalității schizoide,
tipologie în maniera lui Jung și diferită de cea a lui Karl Abraham
(care nu a descris un nou tip taxinomic și nicio nouă fază a
dezvoltării), apoi în termenii modelului psihopatologic: clivajul
Eului și expulzarea obiectului, raportate la o fază de dezvoltare.
Așadar, nu este vorba de o regresie spre punctele de fixație, ci
de dezvoltarea copilului plecând de la o origine reprezentată aici
de identificarea primară confundată cu narcisismul primar. Luarea
în considerare a dezvoltării reale în relația efectiv observabilă cu
mama devine centrală. Fairbaim notează: „... obiectul natural, în
timpul stadiului oral precoce, rămâne sânul real al mamei, total
independent de orice proces prin care sânul este încorporat
mental și instituit obiect intern, căci în tipul acestui stadiu copilul
se află și el în realitate atât psihic cât și emoțional, depinzând de
sânul-obiect extern în afara oricărei dependențe emoționale față
de un sânul interiorizat. Trebuie să recunoaștem și faptul că sânul
poate să rămână obiect intern pe durata mai multor stadii
libidinale ulterioare în care obiectul natural nu mai este sânul”
{ibid., p. 42, nota).
Dar pentru Fairbaim angoasa originală este angoasa de
separare în raport cu care interiorizarea obiectului este o măsură
defensivă. Acest punct de vedere, ca și acela al lui Hermann asupra
„cramponării” care o precede, și al lui Bowly asupra „atașării”
care o urmează, subliniază importanța experienței reale a ruperii
legăturii dintre mamă și copil și locul acesteia în geneză, și
avatarurile relației obiectate pe care o avem în vedere în raporturile
sale cu dezvoltarea. Această perspectivă este fondată pe verificarea
datelor psihanalizei adulților și ale copiilor, observarea directă (deci
etologia), experimentarea (cea care realizează traumatismele și
condițiile patogene sau care fac posibil studiul animalului).
Perspectivele deschise, urmându-1 pe S. Ferenczi (pe care
Fairbaim nu-1 citează niciodată), prin școala de la Budapesta sunt
în strâns acord cu postulatele fundamentale ale lui Fairbaim atâta
38
vreme cât el stabilește bazele unei ontogeneze a conduitelor

afective ale copilului pornind de la ceea ce de atunci s-a putut
numi epigeneza interacțională și cât timp se ia în considerare rolul
mamei privind viața infantilă precoce. în opera lui Fairbaim,
reducția tot mai mare a relației de obiect cu relația interpersonală,
interiorizate simplu ca atare, definește „structura endopsihică de
bază” într-un fel de redefinire relațională a inconștientului.
Abandonarea parametrilor metapsihologiei duce la o concepție
simplificată a personalității normale și patologice. Dar interesul
pe care îl prezintă ideile lui Fairbaim se află în altă parte.
Modelul personalității schizoide
Am avea o idee falsă despre teoriile lui Fairbaim dacă nu am

reține decât modelele psihopatologice cele mai generale, cu
toate că și ele ilustrează în mod remarcabil problemele care admit
în mod inevitabil relația de obiect considerată ca fundament al
unei teorii ce se vrea psihanalitică. Într-adevăr, dincolo de
aspectul ușor polemic al acestor luări de poziție, este evident că
Fairbaim a încercat să prezinte o experiență psihanalitică a unor
cazuri dificile. Este frapant să constatăm că el descrie adesea
moduri de funcționare pe care noi le întâlnim mereu în cazuri pe
care astăzi le considerăm stări limită: intensitatea legăturii cu
obiectele primare, dependența de obiectul extern, importanța
angoasei din cauza pierderii obiectului, raportul subiect-obiect,
astfel încât diferențierea să fie nesigură sau modificată de
fenomene de identificare proiective, o fantasmagorie în care tind
să prevaleze distructivitatea și raporturile dintre obiecte,
corespunzătoare diferitelor stadii ale dezvoltării libidinale, imagini
parentale prost diferențiate sau efectuate asupra aceluiași model,
una fiind dublul celeilalte.
La drept vorbind, în patologia schizoidă pe care el o descrie,
raportul cu ceilalți este restrâns și se caracterizează prin absența
a ceea analistul așteaptă ca o condiție însăși a posibilității de
analiză: investirea relației terapeutice. Luarea în considerare a
acestei dimensiuni negative este de o importanță capitală pentru
39
BERNARD BRUSSET
înțelegerea modernă a psihozei și a stărilor limită. Așadar el

fundamentează semiologia pe dificultățile întâlnite în analiza
anumitor pacienți, nu pe planul interpretării și nici pe acela al
funcționării mentale, ci chiar pe acela al stabilirii unei relații cu
el: pe modul pacienților săi de a fi cu el fără să fie cu el, preocupați
să-și păstreze autonomia funcționării lor psihice.
în această descriere nu este vorba de un simptom de ordin
mental, somatic sau comportamental la fel ca în clinica tradițională,
ci de o clinică centrată pe atitudinea subiectului față de lumea
exterioară și mai ales față de ceilalți și de el însuși: omnipotența,
izolarea și detașarea, preocuparea centrată asupra realității interne
(pe care o apropie de tipul introvertit al lui Jung). Atitudinile
subiectului, vizavi de obiect, în realitatea exterioară sunt explicate
prin:
a) destinul obiectelor interne: un obiect ideal, preambivalent,
cu care subiectul este identificat (Eul ideal și nu Supraeul) se află
la originea atitudinii de omnipotență. Un obiect rău excitant și
frustrant este încorporat și subiectul se protejează de el prin clivaj;
b) apărările Eului: atitudinile subiectului (preocupările centrate
pe realitatea internă) sunt apărările împotriva clivajului și a
slăbiciunii Eului, incapabil să-și mențină funcțiile integratoare:
percepția realității, integrarea comportamentului și diferențierea
realității interne și externe, psihice și corporale.
Clinica personalităților (stărilor) schizoide este interpretată
așadar prin clivajul Eului și atitudinea orală de încorporare, prima
fază preambivalentă corespunzând suptului (după opinia lui
Abraham), dar pe care Fairbaim o specifică prin trăsături ce descriu
modurile de relație cu obiectul în patru dimensiuni complementare:
- Problematica dublei relații cu obiectul parțial (organul
corporal, precizează Fairbaim) și cu obiectul total, mama, reluare
a distincției dintre pulsiunea parțială (o iubire parțială) și iubirea
persoanei în totalitate, așa cum apare la Freud și Abraham.
- Predominanța tendinței de a lua mai degrabă decât de a da,
deci o atitudine față de obiectul extern care conduce la descrierea
unor trăsături de caracter, cât și „tehnice”: tendința de a juca roluri
și exhibiționismul, „a arăta mai curând decât a da”. Aici poate fi
40
văzută o primă versiune a ceea ce va fi descris ulterior ca strategie

„captativă mai mult decât de sacrificiu” în relația de obiect
pregenitală (M. Bouvet).
- „Atitudinea față de obiectul extern în măsura în care el ajunge
până la instaurarea obiectelor interne [...] nu numai să le ia, dar
și să le încorporeze și să le interiorizeze.” Este vorba acum de
relația de obiect fantasmatică sau, mai precis, de relația de obiect
în măsura în care aceasta este determinată de fantasma de
încorporare sau vizează intemalizarea obiectului. Totuși, Fairbaim
nu precizează clar ceea ce înțelege prin termenul de „intemalizare”,
dar îl utilizează, în conformitate cu Freud, pentru a descrie geneza
Supraeului „sabotor intern”.
- Percepția plinului și a golului: sincopa funcțiilor integratoare
ale Eului compromite diferențierea percepțiilor psihice și
corporale. Dar există, după Fairbaim, o echivalență directă între
stările Eului și ale obiectului, într-o simetrie în oglindă: a fi gol
înseamnă a goli obiectul, sau că obiectul a fost golit. Punctul de
vedere kleinian evocă mai curând vasele comunicante; unul se
umple în deficitul celuilalt, sau a fi el însuși gol este efectul
răspunderii față de faptul culpabilității datorat dorinței de a goli
obiectul din răzbunare, sau de a-1 fi golit și distrus din cauza
avidității orale. Dar potrivit celor două puncte de vedere, din cauza
„fazei orale precoce preambivalente individul percepe
iubirea lui ca rea, deoarece aceasta pare să fie distructivă vizavi
de obiectele sale libidinale”. Fairbaim adaugă: „Acest lucru poate
fi descris în mod adecvat ca poziție schizoidă”, după care îl evocă
pe Oscar Wilde: „Orice om omoară lucrul pe care îl iubește.”
Este vorba Într-adevăr de aceeași ambivalență fundamentală
pe care M. Klein o va descrie ca invidie primară față de sân, adică
o aviditate orală ale cărei componente distructive tind să prevaleze.
Acest conflict intern, datorat dualismului pulsiunilor, suscită, după
ea, nu numai clivajul, ci și proiecția (poziția paranoido-schizoidă),
atât timp cât poziția depresivă nu este elaborată (culpabilitate și
reparație). Or, proiecția nu este prezentă în teoriile lui Fairbaim.
Este remarcabil faptul că descrierea tipului de personalitate
schizoidă corespunde destul de exact cu ceea ce adesea este
41
BERNARD BRUSSET
perceput în mod proiectiv de către pacienți în privința analistului;

unul care joacă un rol pentru a se proteja, a rămâne la distanță și
a nu întreprinde Într-adevăr nimic și care mai mult arată ceea ce
știe capacitatea sa de a avea întotdeauna dreptate sau de a „cădea
mereu în picioare”, unul care își exibă capacitatea aparent
inepuizabilă de a avea idei, de a interpreta, dar nu oferă nimic
din ceea ce pacientul ar putea primi și utiliza. EI este acuzat de
a excita invidia pacientului, și de a-1 chinui prin superioritatea sa,
căci interpretarea propusă este resimțită ca o dovadă a inegalității
dintre pacient și analist, și inutilizabilă pentru că nu este produsă
de către acesta. Cu cât analistul pare mai sătul și mai bogat cu
atât pacientul se simte mai sărac și mai dezgolit și proiectează
asupra acestuia o imagine de omnipotență care poate deveni în
mod deschis persecutoare.
în fotografia lui Fairbaim din cabinetul său de consultații,
publicată în traducerea franceză a cărții sale Studii psihanalitice
asupra personalității (Etudes psychanalitiques de la personnalité)
(1998) se vede că un vast birou se află intercalat între canapea și
el, ceea ce ne Iasă să ne gândim la dificultățile de contact pe care
el le impută pacienților schizoizi...
Fairbaim descrie ca atitudini față de celălalt ceea ce va fi reluat
și dezvoltat de către alții ca proiecție în transfer și ca efect al
mecanismelor de identificare proiectivă. Diferența constă în
faptul că M. Klein a adăugat mecanismului fundamental al cliva
jului descris în „personalitatea schizoidă” mecanismul nu mai puțin
fundamental de proiecție. Tezele lui Fairbaim se evidențiază prin
comparație cu cele ale Melaniei Klein.
în 1946, M. Klein contestă tezele lui Fairbaim și descrie
„poziția paranoido-schizoidă ”, pe care o situează ca stadiu
anterior al fazei depresive, descrisă anterior. Analistul, sub
acoperirea oferită de atitudinea sa de retragere și din cauza
omnipotenței sale, dar și datorită proiecțiilor al căror suport este,
va fi resimțit ca vrând să pătrundă în mod abuziv, să apuce, să
absoarbă, să încorporeze obiectele parțiale bune (ideile, emoțiile,
visurile, memoria) ale pacientului, fapt ce poate întări, în schimb,
42
reacția de omnipotență a pacientului, izolarea și detașarea acestuia,

ca și preocuparea pentru lumea sa interioară.
Balint, înaintea multora, a criticat tehnicile de interpretare
susceptibile de a favoriza, dacă nu de a induce o asemenea trăire
persecutoare. Într-adevăr, este evident că poate fi vorba despre
un impas în analiza jocului reciproc dintre transfer și contratransfer
și că acest tip de contratransfer este cu atât mai ușor indus cu cât
tehnica de interpretare tinde să facă imposibil de cunoscut această
dimensiune, punându-1 pe analist în poziția de a actualiza unele
trăsături al figurii obiectului primar.
Potrivit opiniei Melaniei Klein, aceasta constă întotdeauna în
mod esențial din proiecțiile subiectului, în timp ce pentru
Fairbaim - la fel ca și pentru S. Ferenczi, L. Hermann și moște
nitorii școlii de la Budapesta, dintre care M. Balint și R. Spitz,
din cauza dependenței absolute inițiate de copil - sunt determinante
atitudinile patogene ale obiectului real, adică ale mamei sau ale
substituenților acesteia. Obiectul real are un rol decisiv direct
înainte ca obiectul intem să fie constituit, adică „înaintea oricărui
proces prin care sânul, încorporat mental, este stabilit ca obiect
intem”, deci la începutul acestui stadiu oral, căruia i se dă o mare
importanță pentru că el se află la originea obiectului intem care
a existat anterior. Dimpotrivă, pentru M. Klein relațiile de obiect
nu se constituie cronologic, în funcție de obiectele reale, ci, de
la început, există fantasme înnăscute, și, întrucât nu există
fantasme fără obiecte, acestea există și ele, în egală măsură, încă
de la naștere. Într-adevăr, accentul este pus pe relația de obiect
fantasmatică și, deci, pe obiectul intem al cărui rol este determinant
în procesul de proiecție și introiecție al stadiilor arhaice ale
dezvoltării.
în cea mai schematică expresie a acestui model, putem spune
că, încă de la primele experiențe ale copilului, pulsiunile distructive
înnăscute sunt constituite în obiectul intem rău, de care acesta
trebuie să se debaraseze mai întâi prin clivaj și proiecție (poziție
paranoido-schizoidă), apoi prin poziția depresivă, elaborând un
obiect total, bun și rău în același timp, concomitent cu organizarea
unui Eu bun și rău în același timp. Rolul obiectului în lumea
43
BERNARD BRUSSET
interioară este acela de a diferenția pulsiunile, de a le organiza,

de a le schematiza. Rolul obiectului extern este în mod esențial
acela de a limita, de a controla progresiv, oferind copilului
experiențe suficient de bune, sistemul de proiecție și introiecție
al obiectelor rele, deci acela de a corecta proiecțiile al căror suport
este. Mama, părinții au un rol care tinde să se limiteze la
modularea sistemului de proiecție al obiectelor interne, progresiv
modificat, dar neorganizat, neconstituit de către ei.
Această poziție teoretică este absolut centrală în optica
kleiniană. Relația de obiect este de ordine fantasmatică, singura
care trebuie luată în considerare de către analist. Odată cu
Fairbaim, protagoniștii „teoriei obiectale” resping din acest
motiv modelele kleiniene.
Tezele fundamentale ale lui Fairbaim angajează în mod direct
teoria relațiilor de obiect (face chiar el sinopsisul în 1963).
Principalele postulate fondatoare sunt în primul rând următoarele:
- libidoul în căutarea de obiecte este o funcție a Eului, prezentă
încă de la naștere;
- agresivitatea este o reacție față de frustrare și lipsă;
- autoerotismele se află în raport pe de o parte cu narcisismul,
pe de altă parte cu interrelațiile dintre obiectele externe (deci
puterea lor de a oferi securitate, dar și puterea lor patogenă și
traumatică reală); de unde sincopele reglementărilor narcisice ale
economiei pulsionale (adicțiile, de exemplu). Angoasa originală
este angoasa de separare;
- identificările primare sunt prima formă a legăturii cu
obiectul.
O teorie a personalității bazată pe relațiile de obiect
Există în natura modurilor de organizare nonnevrotice tendința

să cuprindă o problematică a raporturilor subiect-obiect a căror
miză nu este alta decât însăși supraviețuirea subiectului - sau, dacă
se preferă, a Eului -, adică a ceea ce îi este opus obiectului pentru
ca pur și simplu relația dintre subiect și obiect să poată avea loc.
în aceste cazuri, contestarea centrării asupra teoriei freudiene a
44
pulsiunii în măsura în care aceasta ia ca model actul sexual nu

se datorează chiar naturii patologice considerate? Dacă este așa,
eroarea se află în generalizarea și construirea unei teorii a
personalității normale și patologice plecând de la o centrare care
nu este întotdeauna justificată. Luările sale de poziție, adesea
îndrăznețe și deliberat contestatare față de cele ale lui Freud, merg
până la capăt cu logica lor, chiar dacă li se dă o deschidere pe
care ele nu o au. Este remarcabil că Fairbaim pretinde să
elaboreze o nouă teorie a personalității, fondată pe relația de obiect
atunci când se străduiește să prezinte patologicul, și numai
patologicul, într-un model etiopatologic simplu. Carența matemală
precoce (din cauza indisponibilității mamei în civilizațiile care o
îndepărtează de copilul ei și de nevoile afective fundamentale ale
acestuia) suscită, pentru a păstra legătura, interiorizarea obiectului
rău și a părții sinelui (Fairbaim spune: a Eului) de care este aici
legat; obiectul bun asociat cu o altă parte din sine tinde să se opună
și să neutralizeze aceste efecte distructive. Vom ajunge să
precizăm ulterior aceste reconstrucții, dar trebuie să o spunem
acum de la ce principii pleacă Fairbaim atunci când pretinde să
substituie relația de obiect cu pulsiunea ca fundament al teoriei
psihanalitice.
Principiile teoriei lui Fairbaim
Libidoul nu este căutarea plăcerii, ci a obiectului

Punctului de vedere potrivit căruia obiectul este construit încă
de la început prin pulsiune, al cărei element constitutiv indisociabil
este, Fairbaim îi adaugă că energia libidinală are drept
caracteristică principală calitatea de a căuta obiectul, relația cu o
altă persoană, plăcerea nefiind decât un aspect. „Nu atitudinea
libidinală este aceea care determină relația de obiect, ci relația
de obiect determină atitudinea libidinală” (1941, p. 34). Zonele
erogene nu sunt decât mijloace prin care libidoul se raliază
obiectelor. Acesta alege zona cu cea mai mică rezistență. Teoria
zonelor erogene este, după părerea lui, produsul unui proces de
45
BERNARD BRUSSET
conversie isterică. Există deci o intervenție în ceea ce privește locul

sursei și al obiectului: prima este contigentă și ușor de substituit,
în timp ce pentru Freud obiectul este cel caracterizat astfel.
Într-adevăr, după Fairbaim, 5e-ul nu există și libidoul este o funcție
a Eului, prezentă încă de la naștere; investirile sau dezinvestirile
de obiecte sunt determinate de către el. Nu există instincte, nici
vicisitudini ale instinctelor, agresiunea este o reacție față de
frustrare și de privare; nu există instinctul de moarte. (Asupra
acestui ultim punct pozițiile sale sunt ambigue.)
Opoziția dintre conținutul manifest și conținutul latent tinde
să se estompeze în teoria simptomului și în aceea a visului, care
este considerat nu ca o realizare deghizată a unei dorințe
inconștiente, ci ca o regizare figurativă a „stării de lucruri”, adică
a stării actuale a conflictelor și a încercărilor de soluționare a
acestora, ca și a relațiilor de obiect cu Eul. Tot în ale sale Studii
psihanalitice asupra personalității (1952, p. 32), Fairbaim opune
noua sa teorie a relațiilor de obiect, într-un mod uneori polemic,
teoriei clasice a libidoului, a instinctelor, teorie după el depășită.
El propune substituirea uneia cu a celeilalte ca o consecință a
progresului psihanalizei și ca o condiție a noilor progrese: „... teoria
clasică a libidoului trebuia să fie transformată într-o teorie a
dezvoltării bazate în mod esențial pe relațiile de obiect. Limita
importantă a teoriei actuale a libidoului ca sistem de explicație
rezidă în faptul că ea conferă statutul de atitudine libidinală unor
manifestări variate, ce se revelează a fi pur și simplu tehnici de
reglementare ale relațiilor de obiect cu Eul.” Așa cum în mod
pertinent a relevat Fairbaim, Abraham descrie stadiile dezvoltării
libidinale plecând de la zonele erogene și nu pornind de la obiect.
El continuă în acest sens teoria freudiană a pulsiunii în măsura
în care ea se referă la libido, adică la o pulsiune determinată mai
mult de sursă (zona erogenă) decât de scopul și de obiectul ei.
La Fairbaim, centrarea este inversă: scopul și obiectul, înaintea
sursei și a impulsului, obiectul modificând scopul.
Într-adevăr, punctul de vedere al lui Fairbaim este caracterizat,
evident, printr-o luare de poziție inversă față de aceea a lui Freud,
într-o dilemă pe care clinica nu încetează să o pună: căutarea
46
plăcerii sau căutarea obiectului? Experiența descărcării, a

plăcerii, a gratificării, a actualizării și a realizării fantasmei sau
căutarea, alegerea și, îndeosebi, dorința de obiect, prezența,
fiabilitatea, iubirea lui, legătura cu el într-o anumită relativitate
a modurilor de schimb și de satisfacții pulsionale. Se impun astfel
distincții topice: obiectul poate fi căutat în mod conștient pentru
prezența sa - regăsirea unui obiect pierdut anterior -, în timp ce
este căutat în mod inconștient ca agent de realizare a unei
fantasme, ca instrument în vederea obținerii satisfacției sexuale.
Dar, dincolo de aceste evidențe, trebuie să se recunoască că
problema se pune în mod diferit potrivit structurilor
psihopatologice, că este mult prea insuficient să existe o asemenea
opoziție pe baza acestei singure dimensiuni cu două laturi a
modului de satisfacție sexuală și a relației de obiect. Acest lucru
a însemnat eșecul acestui proiect pe care s-au născut dezvoltări
ale teoriei psihanalitice.
Energia și structura nu sunt disociabile

Această diferențiere față de Freud este legată de concepția
despre Univers existentă în fizica secolului al XlX-lea. Echivalența
dintre masă și energie, demonstrată de fizica secolului al XX-lea,
a facut-o anacronică. Nu putem face o diferențiere între experiență
și procesele energiei care le face să acționeze. De fapt, această
critică se adresează primei topici freudiene care situează pulsiunea
în exteriorul reprezentărilor pe care le investește; dar, în a doua
topică, modelul mișcărilor pulsionale a lui Se situează energia chiar
în cadrul aparatului psihic, iar pulsiunile sexuale sunt înlocuite
cu pulsiuni de viață sau de iubire, care implică evident legătura
cu obiectul.
Dar pentru Fairbaim Eul nu este un aparat fără energie ca o
mașină fără carburant. Se-ul nu există și Eul are propria sa energie,
el este energie, și această energie este structurată și îndreptată spre
obiecte încă de la origine, plecând de la mijloace de adaptare care
sunt condiția supraviețuirii sale biologice. Acestea, în lipsa
schemelor comportamentale anteprogramate ale animalelor, se
47
BERNARD BRUSSET
întorc spre realitate și spre mamă. Copilul nu are nevoie decât de

timp ca să învețe cum să stabilească contactul șî să organizeze
relațiile sale cu mama.
Această perspectivă, împărtășită și de mulți autori contem
porani, pare să pună în mod destul de radical problema teoriei
psihanalitice a inconștientului pulsional. La Fairbaim aceasta se
întemeiază pe un postulat foarte general care este în același timp
o concepție asupra lumii și o alegere de valoare. Comportamentul
și experiența umană au o intenționalitate fundamentală, care
reprezintă contactul cu ceilalți. în raport cu această veche măsură
se evaluează normalul și patologicul, și sub acest unghi este
denunțat caracterul patogen al civilizației modeme. Astfel,
inconștientul nu este decât produsul inconstant al unei interiorizări
patologice a reacțiilor subiectului față de frustrările suportate din
partea obiectelor cu care în mod indispensabil trebuie să mențină
o bună relație. Fundamental bun, copilul este o victimă inocentă
a indisponibilității mamei sale, ea însăși victimă a unei civilizații
care o împiedică să fie o mamă perfectă.
Este frapant faptul că, încă de la început, gânditorii unei teorii
psihanalitice fondate pe relația de obiect au dat dovadă de atâta
idealism. Dorința de a găsi alte perspective decât pesimismul
freudian a dus curând la o negare a inconștientului și la o con
cepție întrucâtva reparatoare a tratamentului psihanalitic. Și
totuși distincția freudiană dintre afect și reprezentare va continua
să fie o problemă care nu ar exista decât din cauza răspunsului
mult prea facil pe care și-1 permite să-l dea în multe cazuri.
I se va reproșa Melaniei Klein că în concepția sa privind
fantasmul inconștient confundă pulsiunea cu obiectul și asimilarea
lui cu orice producție psihică, conform explicației date de către
S. Isaacs, dar pentru ea dualismul pulsiunilor sexuale și al
pulsiunilor distructive rămâne un lucru fundamental, dacă acesta
devine economia intrapsihică a obiectelor bune și rele.
Pentru Fairbaim, agresivitatea este întotdeauna secundară; pe
acest plan opoziția față de Melanie Klein fiind totală. Ea definește
astfel natura compensatoare a obiectelor interne: subiectul
rămânând cu atât mai atașat de ea, chiar dacă suferă, cu cât nu
48
găsește obiecte reale cu care să înnoade contactul la care aspiră

în mod fundamental. Lumea primară a obiectelor reale, realitatea,
obiectele primare „naturale” ale libidoului, acestea sunt coordo
natele psihopatologiei lui Fairbaim. Rezultă de aici că bunele
obiecte interne nu oferă nicio satisfacție, ele sunt simple refugii
împotriva obiectelor rele interne, acestea, la rândul lor, efecte ale
frustrărilor datorate obiectelor reale. Ambele nu sunt decât
substitute ale relațiilor nesatisfăcătoare cu obiectele reale externe.
Din punct de vedere teoretic, ele nu sunt nici primare, nici
inevitabile.
Nu există astfel nicio teoretizare a integrării și interiorizării
în cazul unei dezvoltări normale, ca și când aceasta nu le-ar
include, dar relațiile dintre Eu (sau mai curând a mai multor Euri)
și obiecte sunt centrale. O teorie structurală a relațiilor dintre Eu
și obiect, centrată pe relația de obiect, este, vom vedea, strâns
legată, încă de la origine, cu noțiunea de clivaj al Eului și de
multiplicarea Eului, el însuși în strânsă legătură cu clivajul și
multiplicare a obiectelor. Eul este constituit în mișcarea prin care
el investește obiectul și este modelat de acesta. în această relație
structurală a obiectului și a Eului, Eul este rezultatul efectului
obiectului nu asupra lui Se, așa cum întâlnim la Freud, ci asupra
Eului. Eul investește obiectul și devine tributar față de acesta
într-un mod care îl modifică din cauza acestei legături. Există în
Eu o retroacțiune a unei mișcări de investire care vine de la el.
Eul este considerat, astfel, având aspecte contradictorii, investind
obiectul prin libidou, care este una dintre funcțiile sale, și totuși
determinat, modificat prin chiar efectul acestui obiect în calitate
de obiect al obiectului, dar într-o oarecare simetrie. Obiectul se
oglindește în Eu, care se oglindește în obiect. Dacă Eul este gol,
obiectul este gol. Se admite în general că reprezentarea obiectului
este întotdeauna legată de o reprezentare corespunzând sinelui.
Dar nu este vorba numai de lumea prezentărilor considerate drept
conținut al aparatului psihic, conduse de jocul instanțelor, ci de
reprezentări ale Eului și ale obiectului în măsura în care ele însele
acționează, investesc, determina - pe scurt, a instanțelor. Jocului
instanțelor, descris de Freud în a doua topică, Fairbaim îi
49
BERNARD BRUSSET
substituie relațiile de obiect, adică o concepție structurală a

raporturilor dintre Eu și obiect.
Abandonarea primei topici antrenează abandonrea celei de a
doua, dar deschide noi perspective centrate asupra dialecticii
Eu-Celălalt, concepută pe modelul strategiilor relaționale efective
cu obiectul real, dar într-o dublă dimensiune fondatoare a
diferențelor: libidinale și antilibidinale. Această diferență, această
incompatibilitate dintre obiectul libidinal (atractiv) și cel anti-
libidinal (respingător) antrenează clivajul și interiorizarea, până
la supunearea, în cele din urmă, a obiectului rău. Această
interiorizare a obiectului antilibidinal - unul dintre elementele
Supraeului (sabotor intern) - poate fi considerată ca o condiție a
proiecției, descrisă de M. Klein pentru a caracteriza, împreună
cu noțiunea de clivaj, prima fază a dezvoltării ca poziție
paranoido-schizoidă.
în lucrarea lui Fairbaim, obiectul descris ca antilibidinal lasă
mult timp deschisă problema raporturilor sale cu obiectul rău
distructiv al Melaniei Klein, cu care el va tinde să se confunde
în ultimele sale scrieri. Prin această primă desemnare, el reține
problema narcisismului, în calitatea sa de a se opune dimensiunii
obiectale, adică investirea reprezentării sinelui în calitatea sa de
antiobiectal și efectul contranarcisic (sau antinarcisic) al investirii
obiectale, problematică ilustrată clinic prin renunțarea la obiect
în funcția de ideal (ascetismul) și hemoragia narcisică descrisă
ca efect al unei mișcări libidinale către obiect.
Acestor două tipuri opuse de investire le corespund, după
Fairbaim, două tipuri de relații de obiect ale Eului, antrenând deci
clivajul acestuia. Acești doi Eu, în relație cu două tipuri de obiect
și alienați de acestea, sunt clivați, refulați de către Eul central,
specificat astfel ca agent al investirilor (libidoul este o funcție a
Eului) și al mecanismelor de apărare (tehnicile dezvoltate de către
Eu), asimilat cu subiectul cunoașterii și al acțiunii și atribuit
obiectului ideal. Eul central este definit deci în egală măsură și
printr-un tip de relație de obiect, dar o relație cu un obiect narcisic,
jucând rolul idealului care nu este pentru Fairbaim decât unul
dintre componentele Supraeului freudian (în care el propune să
50
se distingă, în afară de ideal, obiectul antilibidinal și obiectul rău

interiorizat).
Multe puncte de vedere recente asupra lui seif și a raporturilor
dintre reprezentarea sinelui și reprezentarea de obiect sunt schițate
aici pentru prima dată. Subiectul, Eul, detronat prin introducerea
inconștientului, descris de Freud ca subordonat și dependent de
Se și de Supraeu, își regăsește odată cu Fairbairn prerogativele
sale, dar cu prețul clivajului între diferitele lui părți. Nu este vorba
de un clivaj între conștient-preconștient și inconștient, nici între
Eu, Se și Supraeu, ci de un clivaj în cadrul Eului, datorită
legăturilor sale cu obiecte incompatibile. Incompatibilitatea
obiectelor antrenează tripartiția Eului. Contrar lui Freud și
conform părerii Melaniei Klein, clivajul obiectului precede și
determină clivajul Eului. Această teorie i se pare lui Fairbairn mai
în conformitate cu experiența sa psihanalitică, mai adecvată chiar
cu obiectul psihanalizei și, îndeosebi, mai apta să fondeze o
psihologie și o psihopatologie generale. Este remarcabil,
Într-adevăr, că el trece foarte repede de la descrierea unui tip de
personalitate la o revizie generală a metapsihologiei și la o teorie
a personalității, în ceea ce-1 privește cu atât mai bine fondată cu
cât ea se referă la un stadiu cât mai precoce al primei dezvoltări.
Putem avea aici un efect al gândirii cauzale prin intermediul
teoriei dezvoltării. în lipsa unui determinism cauzal de natură
organică, biologică, în orice caz transcendentă experienței
psihologice, primele etape al dezvoltării oferă modelul celui mai
general determinism, cel mai fundamental tip de factor.
înainte de a lua în considerare ceea ce această nouă perspectivă,
de la care el așteaptă depășirea și abandonarea teoriilor anterioare,
admite pentru psihanaliză ca metodă de investigare și de tratament,
ca atitudine a psihanalistului, ca modificare a cadrului, a tipului
sau a stilului intervențiilor și interpretărilor, Fairbairn este
interesat de consecințele psihologice, dar și de cele antropologice
cele mai generale și mai ambițioase. Acest psihanalist izolat,
influențat de M. Klein, i se opune cu fervoare în privința locului
distructivității; ea disculpă mama, el o acuză, dar reportează
acuzația asupra civilizației. în timpul celui de-al Doilea Război
51
BERNARD BRUSSET
Mondial, pe când Freud se refugiase în apropiere, el elaborează

o psihopatologie și o teorie a personalității întemeiată pe iubire
ca latură firească a naturii umane. Astfel, unele aspecte ale
convingerilor lui Fairbaim au fost considerate ca o reacție
romantică și idealistă față de mecanicismul și pesimismul gândirii
lui Freud și al Melaniei Klein. Afirmând că Fairbaim ne lasă doar
cu scheletul atașării, fără carnea pe care s-o mesteci, L. Friedman
dovedește importanța stadiului oral, dar susține insuficiența unei
concepții care se ordonează în jurul teoriei unei motivații centrale
pentru căutarea contactului cu ceilalați, dar care nu precizează
niciodată teoria ce se referă la acest contact și cu atât mai puțin
pe acelea ale comunicării sau a locului limbajului. Comunicarea
empatică la care ea se referă va fi teoretizată ulterior prin
noțiunea de identificare proiectivă normală sau de proiecție a
obiectului bun, condiție a creării unei legături și a unei comunicări
cu altul (Bion). Noțiunea corespunzătoare, de identificare
introiectivă, va redefîni într-un alt mod interiorizarea descrisă de
Fairbaim care, după părerea lui Ferenczi (1909), se află în raport
cu Introiecția.
Concluzii
Aprofundarea clinicii psihanalitice din cauza creșterii duratei

analizelor, a extensiei indicațiilor și a reflectării asupra eșecurilor
revelează insuficiența reducției materialului la schema fixațiilor
în istorie a dezvoltării libidoului, fie că ele sunt sau nu readuse
în întregime la relația patogenă precoce. Aceste prototipuri
infantile nu vor mai putea fi considerate drept cauză a oricărui
tablou clinic, chiar dacă ele își păstrează interesul în analiza de
transfer.
Experiența a arătat că secvența fixațiilor la diverse stadii ale
dezvoltării libidinale nu ar fi apărut niciodată atât de clar decât
în regresia nevrozei de transfer tipic, adică în cazul în care structura
oedipiană și-a jucat plenar rolul ei de vectorizare a pregenitalității,
organizând-o astfel încât ea să apară, prea târziu, în regresia
patologică sau aceea a procesului psihanalitic, ca preoedipiană,
52
deci ca timp logic anterior, primind sens prin referință la structura

oedipiană.
Invers, psihoza sau stările limită nu permit evidențierea, prin
deplasări și simbolizare, în spatele formațiunilor reacționale,
substitutive sau simptomatice, a fixațiilor libidinale tipice, care
ar putea fi interpretate pornind de la firul conducător al istoriei
unei dezvoltări libidinale. Din acest ultim punct de vedere, este
vorba mai ales de dezordine, de neorganizare sau, cel puțin, de
o organizare parțială, deoarece activitatea fantasmatică, dominată
mai mult de către mecanisme de proiecție decât de refulare, are
un caracter haotic. Semnificațiile orale, anale și falice se desfășoară
aici în jocul de procese primare inversate, deformate, care încear
că să irupă în activitatea psihică conștientă și s-o dezorganizeze
pentru a o reorganiza sub predominanța principiului plăcerii.
Activitatea fantasmatică nu este ordonată și reglementată în
funcție de relația de obiect total, adică de către o reprezentare
unificată a obiectului și a sinelui în raport cu obiectul, dar ea
este modificată de scopurile pulsionale contradictorii care vin
să-i compromită astfel posibilitatea de a exista, coerența sau
continuitatea, cu atât mai mult cu cât distructivitatea tinde să
prevaleze aici.
Exprimată în alți termeni, această diferențiere opune structura
tripartită a nevrozelor conform celei de a doua topici freudiene -
transferul perimițând analiza în relație cu conflictele inter-
sistemice - și organizările nonnevrotice în care este vorba mai
ales de conflicte intrasistemice. Transferul exteriorizează con
flictele, opunând sisteme parțiale de relație de obiect. Unele au
un rol defensiv în raport cu altele, care sunt în mod direct
pulsionale.
La un moment dat, ansamblul raportului față de analist nu
corespunde unei singure relații de obiect exteriorizată în transfer,
ci unor subansamble complexe. Fantasma regizează o acțiune care
presupune acționarea unui anumit tip de reprezentare de sine și
de reprezentare a obiectului. Altfel spus, actualizarea dorinței
admite raporturile acesteia cu identificările. A proceda astfel
înseamnă a fi invadat de o astfel de reprezentare a obiectului care
53
BERNARD BRUSSET
poate să nu lase loc pentru subiect. Raporturile subiect -obiect

admit, cel puțin virtual, invadarea primului de către cel de-al doilea
(psihoze delirante), sau excluderea celui de-al doilea prin primul
(poziție megalomanică), „sine grandios”, delir de grandoare,
căutarea de autarhie în direcția unei vizări asimptotice a
narcisismului primar absolut, fie căutarea Unui negator al oricărei
diferențe subiect-obiect și de sine față de sine, bisexuat și
atotputernic, nemuritor sau renăscând din propria cenușă (ca
păsărea Poenix), fie căutarea vidului, a extincției dorinței în
Nirvana, în calmul absolut - cu riscul ca acesta să fie acela al morții
(anorexie mentală restrictivă gravă).
Schema psihopatologică fundamentală al lui K. Abraham
(1924), care viza prezentarea tuturor maladiilor mentale prin
stadiul fixației libidinale corespunzătoare, este o dezvoltare
îndrăzneață, dar logică, a noțiunii de pulsiune, mai mult decât
aceea de relație de obiect. Într-adevăr, fixația are drept obiect zona
erogenă și în mod secundar lumea corelativă de relație de obiect;
elementul care definește stadiul este zona erogenă și raportul cu
obiectul, în măsura în care acesta este sursă de plăcere erotică.
Acestei centrări pe impuls și pe sursă Fairbaim îi subsituie, pentru
a descrie fixația, scopul și obiectul. Această tentativă este modelul
transformării așteptate a noțiunii de relație de obiect; ea a
condus-o și pe M. Klein să anuleze, în 1934, schema din 1924
prin care profesorul ei, K. Abraham, încercase să întemeieze
psihopatologia pe baza noțiunii freudiene a fixației libidinale. Ca
urmare, ea a dezvoltat o întreagă psihopatologie și o întreagă teorie
a dezvoltării normale și patologice, fondată pe relațiile de obiect
în măsura în care organizarea lor rezultă din dualismul pulsional.
Când completează, în 1946, descrierea poziției depresive prin
poziția paranoid-schizoidă, nu mai există posibilitatea unei
verificări cu stadiile dezvoltării libidinale, chiar dacă ea încercă
să le atașeze unei concepții lărgite a oralității. Această perspectivă
trebuia să transforme radical abordarea psihozelor și a structurilor
înrudite și să dea noțiunii de relație de obiect o dimensiune nouă,
caracterizată de destinul obiectelor interne în economia pulsională.
54
Cu toate că foarte diferite, perspectivele dezvoltate de către

Balint, Guntrip și Winnicott vor transforma și ele, plecând de la
teoria relației de obiect, modelul psihopatologic clasic al lui Freud
și Abraham. Aceste dezvoltări au condus la o mai mare com
plexitate. De aici au rezultat schimbări ce pot fi sistematizate astfel:
- Organizarea Eului nu este în mod necesar în raport direct
cu stadiul pulsional actual. Din 1913, Freud a arătat că asincronia
dintre gradul de dezvoltare a Eului și stadiul pulsional putea să
dea o explicație organizării psihopatologice a nevrozei obsesive.
- Este greu de a face să corespundă exact dezvoltarea libidinală
cu aceea a agresivității. Postulatul potrivit căruia intensitatea
acesteia, lipsa ei de intricare și integrare sunt cu atât mai puternice
cu cât fixațiile sunt mai precoce se regăsește în descrierea celor
doua poziții pe care M. Klein le prezintă ca succedându-se: poziția
paranoid-schizoidă și poziția depresivă.
- Distincția dintre sexualitatea genitală și cea pregenitală nu
ar putea fi pur și simplu confundată cu aceea a relației de obiect
triangulară, caracteristică organizării oedipiene și relației duale
preoedipiene.
- Odată cu luarea în considerare a Eului și a raporturilor
subiectului cu realitatea exterioară, noțiunea de relație de obiect
a încercat să scape de o referire exclusivă la stadiile pulsionale
pentru a face mai mult loc relațiilor efective ale copilului și ale
mamei sale, ale copilului și anturajului său imediat, și a descrie,
în acest sens, geneza relației obiectale, o problematică mereu
deosebit de actuală.
- Decalajul dintre faptele observabile sau deductibile și
efectele lor în organizarea mentală de lungă durată și chiar de
scurtă durată a suscitat în mod corelativ înțelegerea limitelor
acestui model prea simplu. încă de la începuturile psihanalizei,
Freud a invocat factori care transcend experiența personală și
existența individuală, fie că sunt de ordin biologic (embriogenetic
sau filogenetic), istoric (primitivul fiind considerat aproape de
copil) sau transistoric (fantasmele originare). Există aici o
dezbatere absolut fundamentală care se află în centrul problemelor
pe care le pune noțiunea de relație de obiect. Ea are mai multe
55
BERNARD BRUSSET
planuri de referință opuse, dar interesul ei principal este chiar acela

de a explica raporturile dintre unii și ceilalți, deviind întrebarea
de la de ce la cum. Noile teoretizări care i-au fost date au deschis
astfel posibilitatea de a ieși din vechea dezbatere etiopatogenică
care opune exogenul endogenului.
Este remarcabil că teoreticienii relațiilor de obiect și-au axat
lucrările pe cazuri în care relațiile de obiect nu sunt constituite
ca atare, ci se constituie în cursul analizei potrivit anumitor condiții
tehnice, astfel încât specificul lor și diferența dintre ele și nevroze
să fie recunoscute. Despre „personalitatea schizoidă” descrisă de
Fairbaim, Guntrip (1968) spunea: „Schizoidul, oricare ar fi
gradul maladiei sale, oscilează între două temeri care se opun:
aceea a izolării într-un vid de experiență în cadrul independenței
dobândite odată cu pierderea Eului său și aceea de a fi supus sau
a fi făcut prizonier ori absorbit de personalitatea celui spre care
el se grăbește pentru a-i cere protecție.”
Personalitatea schizoidă este un tip de stare limită pe care
autorii săi o consideră exemplară și pe care ei o instaurează ca
model fundamental, chemat să reorganizeze ansamblul teoriei. Din
această perspectivă, în cadrul interrelațiilor copilului și ale
mamei, diviziunea structurală în Supraeu, Eu și Se este
subordonată modelelor primei dezvoltări: obiectul primar. Acești
autori continuă un anumit număr de indicații succinte din opera
lui Freud, de unde ideea de nediferențiere originară, pe de o parte
a Eului și a Ste-ului, pe de altă parte a Eului și a mediului. Noțiunea
de Eu-plăcere-purificat (1915) și articolul „Negarea” (1925)
explică constituirea corelativă a interiorului și exteriorului, a Eului
și a obiectului, în logica orală primitivă a proiecției expulsive și
a introiecției structurante. Pentru Freud, care se opune părerii
Melaniei Klein, nu există „lume interioară” populată de obiecte
ca persoane ce acționează. „Lumea interioară” care se află la finalul
Compendiului de psihanaliză (1938) implică a doua topică
plecând de la instanța Supraeului, dar teoria funcțiilor sale
admite rolul obiectului în intricarea pulsională (Jean-Luc Donnet,
1995).
56
In dezvoltarea teoretică postfreudiană a condițiilor constituirii

relației de obiect, Winnicott ocupă un loc foarte important.
Dincolo de constituirea obiectelor și de primele sentimente de a
fi și de a se recunoaște, copilul se află în dependență absolută față
de mediul său înconjurător și îi suportă avatarurile. în acest sens,
Winnicott a descris „mama-mediu înconjurător” care, după cum
a formulat Serge Lebovici, este investită înainte de a fi percepută.
Ca urmare, acesta a descris un nou tip de obiect, obiectul
tranzițional, asupra căruia vom reveni mai departe. Principiile curei
stărilor limită au fost stabilite foarte energic de Winnicott încă
din 1954 („Aspectele metapsihologice și clinice ale regresiei în
cadrul situației analitice”, în De la pediatrie la psihanaliză).
Vom regăsi aceste dezvoltări privind geneza relației de obiect,
dar trebuie mai întâi să o considerăm pe aceasta în diversitatea
aspectelor sale clinice și a utilizătii ei în clinică. De aceea este
mai bine să revenim la opera lui Freud în care numeroase
perspective se află în raport direct cu relația de obiect, în special
din cea de a doua topică, înlocuirea pulsiunilor sexuale cu
pulsiunile de viață sau de iubire, creatoare de relații.
57
CAPITOLUL 3
RELAȚIA DE OBIECT
ȘI MODELUL PULSIUNII
Compatibilitate sau incompatibilitate?
Sensul noțiunii de relație de obiect, așa cum poate fi stabilit

plecând de la unele etape semnificative pe acest plan din opera
lui Freud, descrie un parcurs care merge de la pulsiune - și de
aici, prin referință implicită, la actul sexual pervers - la iubire de
obiect. Ca urmare, el explică componentele narcisice și
ambivalența oricărei relații de obiect (prin generalizare din ceea
ce el deduce din reacțiile față de pierderea în melancolie).
Compulsia de repetiție conduce la teoria transferului și, din acest
motiv, la relațiile de obiect. Identificarea este considerată ca o
formă primitivă a raportului cu obiectul și ca destin al relației de
obiect. în a doua topică, Eul este locul obiectelor introiectate, care
se află și la originea Supraeului. Modelul personalității psihice
presupune existența, între instanțe, a unor relații nonreprezentate,
dar care acționează și determină conflictele intrapsihice
intersistemice ca fiind intrasistemice. Dar acest parcurs nu poate
fi schematizat astfel fără un oarecare artificiu, și anume acela al
unei lecturi bazate pe dezvoltările postfreudiene. Totodată este clar
că la Freud locul relației de obiect se află în raport cu doi poli:
primul, acela al sexualității, este constant, pe când cel de-al doilea
va fi în mod succesiv autoconservarea, apoi narcisismul, și, în cele
din urmă, pulsiunea de moarte. Acest triplu dualism conferă
58
sexualității locul central și după apariția lucrării Inhibiție, simptom

și angoasă, în 1926, în care Freud a introdus un nou mod de a
privi legătura primitivă a mamei și a copilului într-o dimensiune
realistă; el revine, odată cu fetișismul, în 1927, la o nouă întrebare
asupra sexualității, care îl conduce la teoria perversiunilor sexuale
și la aceea a obiectului parțial („Fetișismul”), înainte de lecția
referitoare la sexualitatea feminina și la teoria perioadei
preoedipiene la fată. La capătul acestui itinerar al lui Freud teoria
pulsiunii își păstrează întreaga importanță.
O primă problemă se pune: introducerea relației de obiect se
află în continuarea modelului freudian al pulsiunii sau este ruptă
de acesta? In acest ultim caz, nu este vorba oare de o teorie a
afectivității care pierde orice legătură cu sexualitatea? Este
posibilă o articulare cu definiția freudiană a obiectului ca element
constitutiv al pulsiunii? Pornind de la aceste întrebări trebuie să
analizăm mai îndeaproape modelul freudian al pulsiunii și al
contestării ei.
Experiența pe care se străduiește s-o explice teoria freudiană
este inițial aceea a simptomului isteric. Știm cum, după reluarea
problemei privind teoria traumatismului (seducția), primele
elaborări asupra reminiscenței, apoi „a corpului străin intern”, sursă
de excitare, au ajuns la noțiunea de fantasmă inconștientă.
Modelul implicit al nevrozei este în mod rapid perversiunea.
Aproprierea dintre simptomul nevrotic și scenariul pervers
conduce la noțiunile de sexualitate infantilă și refulare. Mitul, visul
și delirul reprezintă martorii și căile de acces spre scena fantasmatic
inconștientă. Subiectul nu este pus în raport cu subiectul, ci cu
pulsiunea. Este stabilită astfel caracteristica sexualului uman în
același timp cu specificitatea din punct de vedere psihanalitic.
Într-adevăr, sexualul se caracterizează prin pulsiunea în ruptură,
în decalaj față de orice montaj biologic prestabilit. Geneza ei, în
modelul unui anaclisis, este concepută într-o dublă mișcare de
sprijin și de eliberare în raport cu satisfacerea trebuințelor,
mișcare în care obiectul joacă un rol fundamental datorită
experienței plăcerii a cărei condiție este. S-a putut vorbi de
subversiune, de perversiune a ordinii vitale prin seducerea
59
BERNARD BRUSSET
îngrijirilor materne (J. Laplanche, Viață și moarte în psihanaliză,

1970).
Acest model indică în mod clar caracteristica a ceea ce va fi
la propriu ordinea relației de obiect. Ceea ce s-a putut numi într-un
mod foarte discutabil „relație biologică de obiect”, așa cum a fost
ea înțeleasă din unghiul satisfacerii trebuințelor, sau cum se poate
auzi mai recent ca „schemă înnăscută de atașament”, este tulburată
profund de instaurarea fantasmatizării. Într-adevăr, în ordinea
nevoii alimentare, care este în acest sens cel mai bun exemplu,
satisfacerea este factuală, discontinuă și completă, în măsura în
care ea conduce la sațietate. Nevoia este imposibil de satisfăcut,
în timp ce, odată cu instaurarea obiectului și a scopului, relația
de obiect fantasmatică se instaurează în absolutul întrebării de
iubire, în continuitatea și neîmplinirea sa. Ceea ce se urmărește
prin aceasta este încorporarea sânului atotputernic.
Tocmai această caracteristică a ordinii fantasmatice, foarte
marcată de modelul anaclisisului, se străduiește Freud s-o explice
în 1915 prin teoria pulsiunii, adică a elementelor care o compun.
Cele patru elemente ale pulsiunii în 1915
De la început, noțiunea de pulsiune va fi plină de ambiguități

care vor constitui pertinența și fecunditatea noțiunii de relație de
obiect. Trebuie să observăm că teoria freudiană a pulsiunii este
foarte generală și nu dă în mod explicit indicații a priori asupra
caracterului sexual sau nonsexual. Pentru Freud, mișcarea
pulsională este o forță constantă, o cerere de travaliu de origine
somatică care tinde să suprime orice stare de tensiune. Ea nu are
loc în viața psihică propriu-zisă decât prin intermediul
reprezentărilor prin care este delegată aici, care îi țin locul
(Vorstellungs representantz).
Dorința, ca tensiune a aparatului psihic, nu intră în joc decât
în măsura în care ar apărea o reprezentarea a pulsiunii. în cazul
devierii, nu există decât o lipsă care este un blanc, un vid: zeroul,
ca în partea aceasta pulsională, a cărei prima lume este, la copil,
absența apendicelui anatomic, separarea de corpul mamei.
60
Pulsiunea ca o constrângere, ca determinism, ca forță de motivație

este exterioară experienței psihologice: ea o transcede, dar o și
determină. Această noțiune poate fi considerată ca o primă
aproximare a fantasmei inconștiente, dar numai în măsura în care
această fantasmă este determinată, în mod invers și contrar
realității, potrivit principiului plăcerii, de realizarea halucinatorie
a dorinței, adică de procesele primare ale gândirii, plan pe care
obiectul - instaurat din această cauză ca reprezentativ - este
nemuritor, indestructibil și, din punct de vedere al investiției,
ireversibil.
Celelalte trei elemente constitutive ale pulsiunii, dacă sunt
examinate din unghiul raportului lor posibil cu relația de obiect,
permit să apară mai clar locul obiectului și limitele de pertinență
ale diferențierii lor. Noțiunea de obiect-scop a lui D. Lagache sau
de obiect-sursă a lui J. Laplanche sunt rezultatul direct al acestei
constatări. Trebuie deci să supunem unei examinări noțiunile
freudiene de impuls, de sursă, de scop și de obiect, ca tot atâtea
elemente ce definesc pulsiunea și, prin combinația pe care o fac
posibilă, destinele pulsiunii.
Noțiunea de impuls
Noțiunea de impuls se confundă cu aceea de pulsiune. Ea este
forța, factorul motor, cerința de travaliu într-o referință biologică
cu o energie cuantificabilă. în pulsiunea sexuală, impulsul va fi
desemnat prin termenul de „libido”. în consecință, la autorii post-
freudieni va fi vorba de o energie inițial nediferențiată, a cărei
diferențiere în libido și agresivitate se făcea prin intermediul
intervenției obiectului. Pentru Freud, această energie ipotetică dă
explicații asupra travaliului la care organismul (somaticul) supune
activitatea psihică.
Nu este vorba aici numai de o referire la modelul clasic al
instinctului la animal, ci de noțiunea de homeostazie descrisă de
Cannon. Deja, pentru Claude Bemard (1865), principiul ce
reglementa constanța „mediului interior” era folosit în cercetările
psihofiziologice inspirate de principiile termodinamicii. Ideea
61
BERNARD BRUS SET
centrală este privită, cel puțin până în 1924, din acest unghi, și
anume că tocmai finalitatea pulsiunii este descărcarea ce produce
plăcerea și încearcă să restabilească un nivel constant de energie.
Ca urmare, această noțiune se eliberează de orice referire la
biologie pentru a fonda, în specificitatea sa psihanalitică, punctul
de vedere economic: acela de cantitate de investire și de travaliu
psihic, care cere transformările excitației de origine somatică în
fantasme și în afecte.
Această idee se regăsește, într-o oarecare măsură, în încercările
de reformulare ale acestei problematici în termeni mai adecvați
punctelor de vedere apărute ca urmare a lucrărilor etologilor
privind modalitățile comportamentale ale relațiilor precoce ale
copilului și ale mamei sale, nu numai în noțiunea de „cramponare”
folosită de I. Hermann sau în cea de „atașament” folosită de
J. Bowlby, care sunt rupte în mod clar de teoria libidoului, dar
în conformitate cu unele modele cibernetice. Astfel poate fi studiat
gradul de activare al unui comportament sau al unui sistem de
comportamente și, mai mult sau mai puțin, al variațiilor sale,
datorită faptului că retroacțiunea este pozitivă sau negativă. Dar,
de asemenea, și ceea ce determină activarea comportamentului,
problemă pentru care nu ar fi suficiente răspunsuri ce invocă
tendințele sau motivațiile ipotetice.
Sursa
Tributară și ea modelului biologic, sursa este directă sau
indirectă.
a) Directă. Este vorba de zonele erogene, ancorare corporală
a experienței de plăcere într-o anumită autonomie. Zona erogenă
este organizată de către obiectul care îi corespunde (obiect parțial
și pulsiune parțială). Dar această noțiune explică plăcerea
autoerotică resimțită pe loc, care pare să se dispenseze de obiect,
deoarece subiectul poate astfel să-și ofere satisfacțiile obținute
anterior de la obiect. Zona erogenă este concepută deci ca un loc
de excitație tributar relației de obiect și care, totuși, poate să se
elibereze prin autoerotism.
62
Interesul prezentat de noțiunea de zonă erogenă este acela de

a permite înțelegerea raporturilor dintre interiorul și exteriorul
corpului, și, ca urmare, dintre obiectul extern și obiectul intern.
Este locul de excitație la nivelul căruia se stabilește o
corespondență între un obiect extern (exterior), sursă de excitație,
pol de atracție, și un obiect care se va constitui prin reprezentarea
și instaurarea activității fantasmatice. Din acest unghi, auto-
erotismul, considerat de Freud ca plăcere de organ inițial fără
obiect, are un rol de constituire a dimensiunii specific fantasmatice,
pornind de la interiorizarea obiectului, de la interiorizarea relației
de obiect, sursă a satisfacerii, care a fost pierdută și nu a fost găsită
decât prin activarea urmelor mnezice în reprezentarea halucinatorie
a satisfacției dorinței. Din acest moment, ceva, în interior, trebuie
păstrat. De la noțiunea de zonă erogenă derivă unele reprezentări:
„cavitatea primitivă”, descrisă de R. Spitz, referitor la oralitate,
ca un loc unde se stabilește o continuitate între exterior și
interior. Experiența de plăcere continuă atunci chiar dacă suprafața
erogenă nu se mai orientează spre exterior, ci spre interior.
Opoziția dintre interior și exterior, la fel ca în figura topologică
a benzii lui Mobius, nu le împiedică continuitatea. Raporturile
dintre interior și exterior, deci constituirea spațiilor psihice, se
găsesc astfel în relație cu asemănarea și deosebirea dintre obiectul
intern și obiectul extern.
b) Indirectă. Sursa pulsiunii poate fi și indirectă. Nu numai
zonele erogene, ci și orice parte a corpului, corpul întreg, sau chiar
acțiunea psihică, spune Freud, pot fi sursă de excitație (de unde
extensia noțiunii de sexual). Așadar, din momentul în care sursa
s-a constituit ca atare, excitația este declanșată atât de simulări
exterioare, cât și interioare. Acest lucru este foarte important,
deoarece subiectul poate să se protejeze de sursa de excitație
exterioară, detumându-se de la aceasta, dar nu se poate proteja
de o excitație endogenă, venind de la el însuși. El este deci
constrâns să facă față acestei excitații prin mecanisme de elaborare
specific mentale.
în melancolie, doliul, ca și travaliul de detașare, este imposibil;
reacția la pierdere este încorporarea obiectului pierdut - în
63
BERNARD BRUSSET
interior, obiectul confundat cu Eul devine sursă de excitație

continuă, care suscită criticile subiectului în poziție de Supraeu.
De unde intrapedepsirea melancolică. Sursa de excitație internă
devine, odată cu această noțiune de introiecție a obiectului, obiectul
introiectat. Nu este vorba numai de o sursă, sursă a pulsiunii, ci
de un „obiect sursă” (J. Laplanche, 1974), sau de o sursă obiect,
plăcută sau neplăcută, dar, oricum, sursă de excitație. Acest obiect,
sursă de excitație internă, poate să se găsească în cele din urmă
proiectat apoi în exterior (paranoia) sau în propriul corp
(ipohondrie).
Scopul
In concepția cantitativă a pulsiunii, scopul nu este specific; el
reprezintă descărcarea excitației, dar, în același timp, o schemă
de acțiune, sau de acțiuni succesive care fac posibilă această
descărcare. în consecință, noțiunea de scop cuprinde în același
timp o finalitate generală a pulsiunii (descărcarea) și mijlocul prin
care obiectivul poate fi atins. Adică posibilitățile de schimbare
în cadrul scopului pulsiunii îi permit acestuia să se elibereze de
obiect - prin procesul de deplasare, un obiect este substituit
celuilalt mai accesibil - și de sursă (operația de inversare, de
exemplu).
Inhibiția de scop este mecanismul care permite sublimarea,
renunțarea la scopul sexual, pentru a ajunge la noi obiecte care
pot fi, de exemplu, mitul, iluzia, credințele. El cuprinde transfor
marea activității sexuale în activitate nonsexuală.
în această noțiune de transformare de scop sau de inhibiție de
scop, ceea ce rămâne constant este legătura cu obiectul. Scopul
poate să se schimbe: el poate fi descărcarea sexuală, el poate fi
apropierea de obiect (în acest caz, obiectul de iubire și nu
obiectul în vederea descărcării sexuale). Legătura cu obiectul, chiar
dacă aceasta nu se poate realiza decât cu prețul unei transformări
de scop sau a unei substituiri a obiectului precedent de un nou
obiect, prevalează în acest caz. De fapt, scopul și obiectul sunt
strâns legate. Ce ar fi sânul în relația de obiect oral fără dorința
64
încorporării? Ce ar fi încorporarea fără sân? într-o oarecare măsură,

obiectul definește scopul și scopul definește obiectul.
Inversarea de sens, de exemplu de la activitate la pasivitate,
nu privește decât scopurile pulsiunii, pe când în cazul reîntoarcerii
asupra propriei persoane există o „schimbare de obiect, scopul
rămânând neschimbat” („Pulsiuni și destine ale pulsiunilor”, 1915).
Dar aceste două mecanisme arhaice, anterioare refulării, se
întâlnesc și se conjugă în sadism și în masochism, la fel ca în
exhibiționism și voyeurism. După cum vom vedea, ambele depind
de organizarea narcisică a Eului și poartă marca acestei faze (după
A. Green, dubla întoarcere structurează narcis imul primar -
plecând de la îngrijirile materne). în altă parte, Freud va vorbi
despre transformarea unei pulsiuni în contrarul ei - de exemplu,
schimbarea iubirii în ură.
Obiectul
Noțiunea de obiect cuprinde ca primă aproximare o contradicție
fundamentală: un dublu aspect este prezent de la început în opera
lui Freud.
- Obiectul este un element constitutiv al pulsiunii, interșanjabil,
dar indispensabil: nu există pulsiune fără obiect.
- Obiectul este exterior pulsiunii: el face parte din lumea
exterioară, percepută sau reprezentată. El este vizat și investit de
către pulsiune, astfel încât este perceput de către subiect ca o cauză
a dorinței; Freud spune: „este persoana care exercită atracția
sexuală”.
Dacă ne referim la primul aspect, unele diferențe apar față de
modelul tradițional al instinctului animal, și anume știința de a
preforma, actualiza prin percepția unor declanșatori cu totul
specifici, preprogramați. Descriind pulsiunea sub unghiul inter-
șanjabilității obiectului, Freud pare să ia ca tip actul sexual fizic.
El extrage particularitățile organizării sexualității umane, care sunt
consecutive stării de prematuritate, de neputință și deci de
dependență totală a copilului la naștere. Nedeterminarea relativă
a instinctului lasă cel mai important loc mediului înconjurător,
65
BERNARD BRUSSET
experiențelor trăite, istoriei. Obiectul este istoria relațiilor cu

obiectul, genul lor (integrare și diferențiere progresivă prin
conflicte), reacțiile la pierdere sau la îndepărtare având deci o
importanță determinantă, a cărei definiție va fi mai clară atunci
când absența în structurile psihotice îi va revela importanța.
în această schemă, care merge de la autoerotism la iubire
obiectală, vectorizarea oricărei dezvoltări către o finalitate teleo
logică readuce cu acuitate problema, adesea prezentă la Abraham,
a lui cum și pentru ce privind trecerea de la un stadiu la altul. Lipsa
unei mai bune referințe teoretice îl determină pe Abraham ca, la
sfârșitul operei sale, să împingă încă și mai departe noțiunea
freudiană a prototipului de dezvoltare psihosexuală în dezvoltarea
biologică (embriologică sau filogenetică). El merge până la a căuta,
în cazul unor specii, geneza anusului plecând de la gură, pentru
a explica trecerea de la oralitate la analitate (noțiune a legii
biologice, reluată în mod fundamental și dezvoltată de M. Balint,
1935). Și totuși, anterior, el s-a referit adeseori la echivalențele
simbolice între obiectele parțiale și deci între zonele erogene.
Orice ar fi, în modelul teoretic al dezvoltării care ajunge la
iubirea obiectală, obiectul extern ar apărea ca un pol de investire,
vector al dezvoltării libidinale, deci al pregenitalității spre
genitalitate, având, din această cauză, valoare de organizator.
Obiectul este interșanjabil și cu rol contingent și ca obiect
extern, dar el este în cel mai înalt grad specific ca obiect intern,
reprezentare determinată de înseși fixațiile ce rezultă, în modalități
diferite, din conjuncția activității fantasmatice inconștiente și din
experiențele subiective ce au loc în cadrul schimbului cu obiectul
sau mai curând cu obiectele, înainte de toate cu primele obiecte
care au un rol fundamental și efecte în parte ireversibile.
Prin analiza din O amintire din copilărie a lui Leonardo da
Vinci (1910), Freud interpretează personalitatea, sexualitatea,
activitatea picturală - într-un cuvânt, destinul - printr-o fixație
libidinală precoce. Coada păsării în gură trimite la o fantasmă
fundamentală de penetrare printr-un obiect parțial, penisul
fantasmatic al mamei. Fixația determină modul de descărcare
sexuală, care presupune miza unui obiect parțial în raport cu
66
propriul corp al subiectului. Avem deci aici o raportare a unei zone

erogene și a unui obiect parțial, dar aceste două elemente, care
definesc fantasma ca scenariu al realizării dorinței, trimit la relațiile
mai globale ale copilului și ale mamei sale, într-o anumită
reciprocitate a dorinței: „scena infantilă”. Problema este de a ști
în ce măsură această fantasmă particulară implică activarea
imagoului matemal. Poate fi ea considerată vizavi de cealaltă
într-un raport de fîgură/fond? Vom reveni asupra acestei probleme
fundamentale.
Prin anticipație, precizăm totuși, încă de acum, că avem de-a
face cu două planuri distincte acolo unde regăsim diferența care
se află în centrul problemelor teoriei relației de obiect: modul de
satisfacere sexuală, montajul pulsional și relația afectivă,
atașamentul față de obiect: fixația la o zonă erogenă și la obiectul
parțial corespunzător, fixația la un imago cu care schimburile pot
fi diferite și diferit simbolizate. Obiectul fiind în același timp și
intern, ca element constitutiv al pulsiunii, dar și extern: „Persoana
care exercită atracția sexuală”, avem, pe de o parte, realitatea
psihică elementară - așa cum o revelează analiza -, obiectul ca
loc contingent și provizoriu de fixație a libidoului, element mai
puțin determinant al structurii pulsiunii a cărui sursă este scopul,
care, împreună cu impulsul, sunt principalele elemente, iar pe de
altă parte reprezentarea realității exterioare. Acesta este locul de
origine al traumatismului și al seducției, apoi loc al alegerilor de
obiect, al percepțiilor opuse reprezentărilor - din cauza
imposibilității simultaneității lor, dar în raport unele cu altele.
Reprezentările de lucruri, deci de obiecte, sunt situate în mod
diferit în aparatul psihic din cauza a două principii care le
reglează cursul, așa încât dublul statut al obiectului își găsește
acolo teoretizarea. El este situat atât în realitatea psihică organizată
și dezorganizată prin procesele primare, cât și în realitatea
externă, în măsura eficacității proceselor secundare.
Cele patru elemente prin care Freud descrie în 1915 pulsiunea
permit să o judecăm și să-i explicăm vicisitudinile, sau, în alți
termeni, să stabilim combinatorica susceptibilă de a explica
transformările ce o caracterizează. Acest lucru nu implică situarea
67
BERNARD BRUSSET
celor patru elemente pe același plan, având aceeași importanță și

definind o structură închisă, Pulsiunea ca impuls, forță de mo
tivare, orientează organismul spre exterior. Dacă ne referim la
comparațiile biologice din care s-a inspirat Freud, vom spune că
celula germinală trebuie să găsească forțele - sau chiar condiția
necesară - pentru a se achita de această funcție, prin fuziune cu
altă celulă asemănătoare și în același timp diferită de ea („Dincolo
de principiul plăcerii”, 1920).
Obiectul este indiferent față de pulsiune, în sensul că el nu o
modifică (contrar sursei și scopului), el nu are un rol determinant
nici în ceea ce privește natura, nici structura acesteia. El este un
element pasiv, substituibil, contingent. Pulsiunea schimbă obiectul,
dar rămâne ea însăși; ea schimbă obiectul tocmai pentru a
rămâne ea însăși, obiectul fiindu-i indispensabil prin existența sa
ca atare și nu datorită acțiunii lui modificatoare asupra ei, înțeles
astfel, modelul pulsiunii nu va putea fi considerat ca strict
mecanicist, nici chiar ca metaforă de inspirație mecanicistă: nu
este vorba de angrenajul unei mașini, nici de elementele unui
sistem închis în el însuși, este o combinatorică deschisă, care
admite și promovează noul, exteriorul, nonidentitatea cu sine.
Freud îl redefmește în acest sens, explicând forța impulsului prin
diferența de experiență dintre experiența satisfacției actuale și
experiența satisfacției originale, adică prima producere a plăcerii
în raport cu obiectul: „Pulsiunea refulată nu încetează niciodată
să tindă spre satisfacția completă, care ar consta din repetarea unei
experiențe a satisfacției primare: toate formațiunile substitutive
și reacționale, toate sublimările nu sunt suficiente pentru a
suprima tensiunea pulsională persistentă”; diferența dintre plăcerea
satisfacției pretinse și cea obținută se află la originea acestui factor
care ne presează și nu ne permite niciodată să ne menținem într-o
situație stabilă, ci ne împinge, sălbatic, mereu înainte, potrivit
cuvintelor poetului (Mefisto, în Faust, actul 1, scena 4). Calea
retrogradă care conduce la deplina satisfacție este, de regulă, barată
din cauza rezistențelor care mențin refulările, în așa fel încât nu
mai rămâne altă soluție decât aceea de a progresa în cealaltă
68
direcție de dezvoltare, încă liberă, dar, pe de altă parte, fără

speranța de a putea termina procesul și de a atinge scopul.
Aceste referințe ale lui Freud la tensiunea pulsională, la
plăcere, la juisanță nu sunt oare pierdute din vedere în conceptul
de relație de obiect? Corespondențele dintre scop și obiect sunt
transpuse direct în noțiunea de relație de obiect, dar aceasta
presupune și o oarecare relativizare a referinței biologice a
noțiunii de sursă și de impuls. Pulsiunea tinde să se raporteze la
fantasmă, ea însăși sursa externă a relației de obiect. Toate ele
mentele pulsiunii pot să se schimbe. Persistă numai schema de
acțiune, care nu poate fi totuși concepută în mod abstract, ci este
reprezentată printr-o scenă concretă, precisă, specificată prin
fixațiile istoriei subiectului și totuși aflată în raport cu unele
fantasme universale. Știm că din cauza acestui caracter trans-
individual și mereu prezent Freud a fost condus să le raporteze
originea în fîlogeneză, împreună cu noțiunea de fantasmă
originară, pe care o presupune obiectul originar.
Cu toate că aruncă subiectul în afara sa, fiind deci mereu
exterior subiectului, obiectul extern este atractiv, având o putere
revelatoare și organizând dorințele. Această puterea a obiectului,
definită prin alteritatea și prin apartenența sa la realitatea
exterioară, nu poate fi concepută decât prin referință la fantasmă,
mai precis la faptul că obiectul exterior constituite un analogon
al obiectului fantasmatic, care poate face posibilă satisfacția prin
actualizarea și realizarea fantasmei, adică prin juisanța pe care o
face posibilă.
Exterioritatea obiectului antrenează dependența subiectului în
această privință, grija de a menține relația, de a o prezerva de
riscurile pierderii și ale distrugerii, și de a exercita un control
asupra obiectului. Menținerea relației cu obiectul, ca și menținerea
totalității obiectului, apare ca efect al unei activități a Eului.
Menținerea unui obiect în totalitatea sa este și condiția de
menținere a totalității Eului. Astfel, caracterul global al noțiunii
de relație de obiect, pe care am subliniat-o de la început,
corespunde mișcării, chiar operației prin care obiectul este
instaurat și menținut, travaliu prin care pulsiunile parțiale sunt
69
BERNARD BRUSSET
ordonate sub ceea ce a fost denumit primatul genital. Este vorba

de un travaliu de legătură care permite să i se dea formă și să fie
stăpânită iruperea pulsională, adică relația de obiect parțial
fantasmatic, ce trece drept „corp străin intern”, bun sau rău, ori
punct de excitare implantat, pe care, sub influența lui Groddeck,
Freud l-a desemnat ca Se. în cadrul unei referințe biologice
endogene și genetice, acesta reprezintă contraponderea noțiunii
de inconștient nonbiolologic, exogen și traumatic. Dacă sursele
de stimulare internă nu sunt altele decât obiectele introiectate
(sânul interiorizat, descris de către Melanie Klein, este prototipul
acestui obiect sursă), problema care se pune este aceea a
raporturilor dintre obiectele interne și obiectele externe. Ele se
realizează diferit, în funcție de structuri: articularea lor explică
posibilitățile de schimbare. Din acest punct de vedere, teoria
pulsiunii conduce la aceea a relației de obiect.
Relația de obiect considerată ca depășire a teoriei pulsiunii
Considerând pulsiunea ca imposibil de cunoscut, Bion ajunge

din nou la punctul de vedere strict freudian. Într-adevăr, pentru
acesta, pulsiunea este un concept limită, dar nu în limita
somaticului și a psihicului, ea este un model teoretic destinat să
instituie, într-o anume realitate, ordinea fenomenelor psihice pe
care își imagina s-o folosească în analiza pacienților săi. Unul
dintre aspectele cele mai hotărâtoare și având cele mai importante
repercusiuni este cu siguranță stabilirea acestei realități psihice,
având o natură proprie, o inerție, reguli de funcționare și o logică
proprie, pe care subiectul nu o știe și care este ruptă de psihologia
tradițională, fie ea empirică sau de obediență filosofică. Pentru a
realiza acest lucru, el a postulat un fundament naturalist,
întemeindu-și teoria sa referitoare la psihism pe faptele biologice,
într-o dublă mișcare de sprijin și de eliberare. Teoria anaclisisului
pulsiunii bazate pe trebuință este într-un fel redublată de anaclisisul
psihanalizei bazate pe biologie.
S-a putut discuta oportunitatea referirii la acest concept al
pulsiunii care părea riguros tributar unui model, nu atât biologic
70
cât fizico-chimic sau hidrodinamic. Forței pulsiunii i se opune forța

refulării, raportul cantitativ al impulsurilor, noțiunea de energie
cuantificabilă etc.
S-a propus astfel reînnoirea teoriei pulsiunii astfel redusă, dacă
nu chiar caricaturizată, ținând cont de științele naturale de refe
rință și utilizând, de exemplu, modele cibernetice sau venite din
teoria informației (D. Meltzer), ori modele etologice (J. Bowlby).
Din acest ultim punct de vedere, fantasmaticul apărea ca mod de
simbolizare a experiențelor anterioare, care sunt de altă natură și
foarte dificil de imaginat, de vreme ce se află dincoace de
reprezentare. O soluție mai radicală este de a pune sub semnul
întrebării oportunitatea unui fundament de acest ordin pentru
psihanaliză și pentru psihologia generală, care derivă de aici, și
de a abandona noțiunea de pulsiune în beneficiul noțiunii de relație
de obiect.
Centrarea pe datele concrete, grija de a folosi cât mai puțin
posibil ipoteze nesigure și noțiuni abstracte a condus la
considerarea realității psihice așa cum este prezentată ea cu ajutorul
metodei psihanalitice sau al altor metode. De fapt, nu este vorba
de pulsiuni, ci de cuvinte, de atitudini, de relații cu obiecte și de
operațiuni mentale, de sisteme; de reprezentări și de gânduri
combinate și ordonate potrivit unor reguli observabile și deduc
tibile. O problemă pe care o vom regăsi mai departe este aceea
de a ști dacă este posibil sa fondăm psihopatologia pe ordinea
fantasmatică inconștientă ca rezultat intrapsihic al interiorizării
relațiilor obiectate experimentate de către subiect în experiența
subiectivă și pe acelea care contribuie la instaurarea proiecțiilor
subiectului.
Din momentul în care obiectul psihanalizei este definit și
precizat ca activitate fantasmatică conștientă și inconștientă,
noțiunea de pulsiune va putea fi abandonată? După ce a servit la
definirea pe etape a acestui obiect, plecând de la modele științifice
eterogene, ea tindea să se situeze într-un dincoace ipotetic al
fantasmei, destinat să fondeze realitatea în ordinea proceselor
organice. Ea a fost considerată fie ca un fel de realitate aflată
dincoace de fantasma de o natură diferită, susceptibilă să fie
71
BERNARD BRUSSET
obiectivată prin progresul biologiei, fie ca un model explicativ,

care nu este indispensabil, având inconvenientul de a favoriza
elaborările teoretice abstracte sau susceptibile de a da răspunsuri
pur teoretice în cadrul schemelor aflate foarte departe de
experiență - de exemplu, numai de ordin economic.
Este sigur că Freud a acreditat el însuși aceste două orientări,
deoarece el considera teoria pulsiunilor ca o mitologie, adică
asemenea unui model teoretic, ipotetic, provizoriu util, dar și ca
o realitate biologică ce ar putea fi dovedită de descoperirile
biologice sau chimice viitoare și, în mod fundamental, ca
indispensabilă pentru fixarea științifică a psihologiei, pentru
câmpul de ipoteze proprii care s-o facă să progreseze spre noi
descoperiri. El spera ca aceste descoperiri să îi asigure tot mai
mult consolidarea contribuției la psihologia generală, inclusă în
definiția pe care a dat-o psihanalizei, pentru același motiv ca scopul
ei terapeutic și metoda sa. Rigoarea științifică i se părea că nu
poate fi menținută decât printr-o apropiere tot mai mare de științele
naturale și printr-o rezervă accentuată atât față de psihologiile de
suprafață, limitate la nivelul conștiinței, cât și față de speculațiile
de inspirație filosofică sau religioasă.
Acest pozitivism al lui Freud este totuși transgresat în
numeroase dezvoltări ale operei sale. Dacă în teoria aparatului
psihic el a păstrat ancorarea corporală care stă la baza modelului
pulsiunii, obiectul și raporturile cu obiectele își schimbă locul și
funcția în timpul marilor etape ale unei teorii a pulsiunilor care
evoluează continuu, așa cum vom vedea în capitolul următor: în
Trei eseuri asupra teoriei sexualității, din 1905, este vorba
despre obiectul pulsiunii, așa cum este el prezent în perversiunile
sexuale ale adultului și în dezvoltarea libidinală a copilului și
adolescentului. Plecând de aici, Freud descrie operații psihice și
mecanisme cu o influență mai mare și care vor fi explicate în
Metapsihologia sa din 1915. între timp, odată cu „Pentru a intro
duce narcisismul”, în 1914, dualismul libidoului obiectai și narcisic
stabilește teoria raporturilor și variațiile de tip vase comunicante
dintre investirea obiectului și cea a Eului. în 1915, în „Pulsiuni
72
și destine ale pulsiunilor”, pulsiunea include obiectul ca un

element al combinatoriei! care face din el o structură deschisă.
în „Doliu și melancolie” (1915, publicată în 1917), problema
obiectului găsește noi dimensiuni odată cu importanța pe care o
capătă efectele pierderii sale în organizarea psihică: ambivalența
pulsională, identificarea cu obiectul pierdut și organizarea
narcisică. „Travaliul de doliu” nu este reductibil la „travaliul
visului”. Teoria raporturilor dintre obiect și Eu este transformată,
în 1920, noul dualism al pulsiunii de viață și al pulsiunii de moarte
conferă un caracter relativ referinței la sexualitate, care nu mai
este decât indicele pulsiunilor vieții, Freud susținând însă în
continuare ancorajul corporal, un invariant al teoriei pulsiunilor
(care va fi pus sub semnul întrebării prin teoriile relației de obiect).
Eros este factor de legătură al reprezentărilor și al creării de legături
la toate nivelurile; pulsiunea de moarte acționează în sens invers.
Dar, după ce, în 1923, Freud reformulează teoria incon
știentului, în contextul unei referiri biologice endogene (în „Eul
și Se-ul”), în parte sub influența concepției lui Groddeck, potrivit
căreia ,Se-ul era de natură biologică, el ajunge în anii următori să
se întrebe din nou asupra unor postulate fundamentale legate de
modelul fizic energetic al libidoului. Astfel, teoria angoasei, care
explică nevrozele actuale prin transformarea cantitativă, automată
și ireversibilă a libidoului în angoasă, nu este abandonată în
întregime, dar, în 1926, Freud propune o abordare diferită:
angoasa este o reacție la o situație de pericol extern, în realitate,
mai curând de ordin pulsional decât intern. Diferențierea Eului
și a Se-ului repune ineluctabil din nou sub semnul întrebării ideea
unei simple transformări, cu conservarea energiei (numita libido),
model preluat din energetismul aflat în vogă după remarcabilele
descoperiri asupra conservării energiei fizice și a principiilor
transformării sale.
Această ultimă perspectivă va fi continuată de autorii care au
încercat să găsească în teoria relației de obiect o legătură cu teoria
libidoului. Pentru ei, de fapt, nu era vorba de libido ca substantiv,
cât mai mult de libidinal sau pulsional, ca adjectiv, mișcare
pulsională, viața sau reprezentare pulsională, pericol pulsional,
73
BERNARD BRUSSET
economie libidinală, dinamică libidinală. Chiar în opera lui

Freud, din cauza adăugării teoriei pulsiunii de moarte și a
dualismului pulsional, adjectivul „libidinal” sau „agresiv” tinde
să prevaleze: economie pulsională, dinamică pulsională, iar
pulsiunile sexuale sunt înlocuite de pulsiunile de viață.
Noțiunea de relație de obiect apare în contextul unei mișcări
de idei care caută să elibereze psihanaliza de anumite aspecte ale
epistemologiei freudiene, recentrând-o asupra originii și dezvoltării
obiectelor de iubire. Unul dintre autori, acela pe care Freud îl va
numi iubitul său fiu, cavalerul său, marele său vizir secret,
ungurul Săndor Ferenczi, a avut un rol principal în emergența
istorică a acestei mișcări.
Ferenczi și iubirea obiectală
Problematica relației de obiect se dezvoltă progresiv pornind

de la criza declanșată în cadrul psihanalizei, creuzet din care pare
să iasă. Divergențele dintre Freud și Ferenczi revelează în mod
clar problemele care apar continuu în cadrul mișcării psihanalitice,
la fel ca în cadrul teoriei curei. Centrarea pe iubirea de obiect și
pe relația de obiect a servit la devierea sau Ia relativizarea teoriei
freudiene a pulsiunilor și la justificarea diverselor modificări
tehnice.
Există, datorită moștenirii lăsate de Ferenczi, în urma dez
baterilor sale cu Freud, trei contribuții majore la teoria relației de
obiect: cele ale lui W.R.D. Fairbaim, A. și M. Balint și cea a
Melaniei Klein. înainte de a preciza aportul acestor autori, văzuți
prin prisma convergențelor și divergențelor dintre ei privind teoria
pulsiunilor, trebuie să reamintim acest moment istoric în gândirea
lui Freud pe care el l-a denumit cotitura din 1920. Introducerea
pulsiunii de moarte încerca să răspundă unei întrebări extrem de
imporatante asupra fundamentelor și scopurilor psihanalizei, ca
și asupra mijloacelor sale de acțiune în funcționările psihice
nonnevrotice. Acolo unde Freud răspunde prin pulsiunea de
moarte, acești autori vor căuta alte soluții, fie îndreptându-se în
sens opus, fie, cel puțin aparent, susținând-o din plin; adesea, în
74
ambele cazuri, teoretizările fiind schițate și dezvoltate în legătură

cu relația de obiect.
De fapt, în anii 1920, simultan cu introducerea pulsiunii de
moarte apăreau, din cauza limitelor întâlnite în analize, îndoieli
în privința posibilității de a obține o rememorare care să anulează
repetiția, anihilând amnezia infantilă. Acest model anamnezic va
fi în cele din urmă modificat de Freud în sensul construcției.
Repetiția și reviviscența transferențială în cursul analizei permite
construcția care antrenează sau nu convingerea pacientului.
Această convingere nu este totuși de aceeași natură pe cât este
deplina rememorare cu sentimentul de vivacitate mnezic. Ea
presupune o activitate a analistului care poate să introducă și să
mențină o eficacitate aparentă a sugestiei sau a seducției inte
lectuale - pe motivul, de exemplu, al coerenței pe care o
introduce, chiar dacă aceasta e arbitrară.
Limita rememorării, inerția a ceea ce nu poate fi rememorat
în numeroase cazuri l-au condus pe Ferenczi la tehnici active, pe
Rank să abandoneze referirea la trecutul infantil istoric în cazul
traumatismului nașterii, considerat ca originar, și pe Reich la
căutarea antidotului pentru orice nevroză în orgasmul genital.
Biologismul lui Reich este împărtășit în parte de către Ferenczi,
și, într-o oarecare măsură, de Tausk. Inconștientul biologic al
ființelor vii este definit de către Ferenczi ca un mod de funcționare
și o organizare aparținând unor faze de mult depășite de către
individ și de către specie. Regresia thalassală, la fel ca regresia
spre „limbajul de organ” (Tausk), consacră părăsirea țintei
rememorării. Cu toate acestea, Wilhelm Reich precizează că, în
același timp, el este preocupat de limitele memoriei pacientului
analizand și propune o altă metodă decât psihanaliza pentru a
obține același rezultat: „trezirea celor mai vechi experiențe
infantile” {Funcția organismului, 1927).
în textul său „Construcții în analiză” (1927), Freud reafirmă
că „dorința” constă mereu într-o „imagine fidelă și completă a
tuturor părților esențiale ale anilor uitați de către pacient,
rememorarea de către pacient a ceva pe care l-a trăit și l-a respins”.
Dar, adaugă el, în cazul în care aceasta lipsește, „o conduită corectă
75
BERNARD BRUSSET
a analizei permite să se obțină o convingere garantată a adevărului

construcției al cărei efect terapeutic este chiar acela al amintirii
recuperate [...]. în ce condiții și în ce mod, rămâne o materie de
cercetare ulterioară”. Această problematică freudiană a construcției
a rămas lacunară, astfel încât după Freud ea a urmat mai multe
direcții. Două căi se opun parțial: cea care încearcă să restrângă
obiectul construcției la fantasmele inconștiente (M. Klein) și aceea
care, plecând de la datele transferului și ale contratransferului, pune
noțiunea de relație de obiect în serviciul ipotezelor asupra
interrelațiilor precoce ale copilului cu mediul său înconjurător.
Trecutul este atunci recompus.
Este remarcabil faptul că, din 1909, plecând de la teoria sa de
introiecție primitivă, Ferenczi definise transferul prin repetiția
primelor relații de obiect: „Prima iubire obiectală, prima ură
obiectală sunt deci rădăcina, modelul oricărui transfer ulterior, care
nu este deci o caracteristică a nevrozei, ci exagerarea unui proces
mental normal” {Opere complete - OC, I, p.101). Termenii de
„iubire obiectală” sau de „iubire de obiect” sunt frecvent utilizați
încă de la început în opera sa, dar abia în 1933 el menționează
„relația de obiect” (OC, IV, p. 147). Cu toate acestea, noțiunea
de introiecție, anterioară teoriei freudiene a identificării, care nu
ar putea să se confunde cu destinul fantasmatic al unui obiect
încorporat, este definită ca un proces ce include atât investirea
obiectală, adică investirea unui obiect în realitatea exterioară, cel
puțin ca referent, cât și o identificare, care reprezintă aspectul
narcisic în raport cu funcția Eului.
Potrivit lui Freud, aspectul narcisic este condiția investirii
obiectului (a pulsiunii) de către Eu. A. B alint va distinge, în
schimb, „relația de obiect a Eului” și „relația de obiect a Se-ului”,
astfel încât dezvoltarea narcisică poate fi considerată separat de
dezvoltarea obiectală. Această distincție face posibilă opoziția
5<?//:ului și a lumii obiectale (E. Jacobson) și teoria unei dezvoltări
relativ autonome a narcisismului (B. Grunberger) sau a 5e//:ului
(Kohut).
Introiecția primitivă este efectul unui transfer (în sensul
deplasării) de la autoerotism la obiecte exterioare: este un schimb
76
de mijloace pentru un scop identic, conform cu principiul plăcerii.

Ea nu este, asemenea încorporării, un destin al obiectului, ci, în
mod esențial, un schimb topic în raport cu investirea unui obiect
exterior. Găsim aici una dintre importantele caracteristici ale
relației de obiect, în măsura în care ea nu este decât de ordin
fantasmatic, dar include o orientare spre realitatea exterioară: ea
are un pol extern, chiar o sursa externă. Dar acest obiect extern
se definește prin investirea al cărei sediu este, și prin proiecția al
cărei suport este (sau îl conține în identificarea proiectivă). Acest
ultim aspect a fost în mod special evidențiat de către N. Abraham
și M. Torok, care i-au opus procesul primar al încorporării și al
introiecției pulsiunilor, proces descris de Ferenczi.
Transferul este repetiția, iar repetiția poate fi mijlocul unei
rememorări eficace în analiză, scrisese Freud în 1914. Pentru
Ferenczi, dacă regresul în cură nu este suficient pentru a o deter
mina în relația transferențială, atitudinile analistului vor încerca
să obțină, prin injoncțiuni, interdicțiile sau, pentru a evita riscurile
unui eșec al acestor manevre, întărirea rezistențelor, prin relaxare
și prin „neocatharsis” (1929). Eșecurile întâmpinate de Ferenczi
în punerea în aplicare a acestor metode active și a efectelor lor
l-au condus la o autocritică fecundă, deoarece ea deschide o nouă
perspectivă. Alternanța injoncțiunilor și a interdicțiilor de către
analist, care dorește să ușureze astfel repetiția în serviciul
rememorării, poate, de fapt, să fie determinată printr-un
contratransfer indus de către problematica pacientului. Abia în anii
1950, contratransferul va fi considerat, nu fără oarecare
ambiguități, un mijloc de cunoaștere și un fir conducător pentru
reconstrucția relațiilor de obiect precoce (Winnicot, Heimann).
Din 1923, punctul de vedere economic este pus în relație cu
profitul transferului, și în 1926, în „Contraindicata tehnicii
active” (OC, IV, p. 363), el pune bazele unei alte tehnici și explică
clar problema teoretică fundamentală: aceea a „relației dintre
creșterea tensiunii provocate de artificii tehnice, pe de o parte, și
transferul și rezistența, pe de altă parte”. Nu mai este vorba atât
despre un punct de vedere economic, cât despre un transfer și o
relație a bolnavului cu medicul, considerat drept „pivot al
77
BERNARD BRUSSET
materialului analitic”. Este trasată astfel calea pentru teoriile relației

de obiect care se întemeiază pe fenomenele de transfer.
Tehnica activă presupunea de fapt că intervenția analistului nu
ar avea alte efecte decât pe acelea pe care ea le urmărește pe planul
bine determinat al reactivității conflictelor, în vederea lichidării
lor prin deschiderea unor noi căi de descărcare. Eșecul acestor
tehnici îl conduce pe promotorul lor să măsoare fenomenele de
transfer față de care a fost de altfel întotdeauna foarte sensibil.
El recunoscuse faptul că în tehnicile active, ca în hipnoză,
narcoanaliză sau, în general, în ceea ce privește abreacția și
catharsisul, această centrare predominantă, dacă nu exclusivă,
asupra punctului de vedere economic poate conduce la o rezistență
contratransferențială și la o necunoaștere nu numai a transferului,
dar și a rolului eventual inductor al transferului terapeutului și al
contratransferului neanalizat de acesta. Ferenczi a recunoscut că
orice poziție de autoritate și de consiliere căpăta de la început
valoare de repetiție pentru relațiile părinți-copii și putea fi
determinată de dorința de a pune de acord pacientul cu propriul
său ideal (pericol de multă vreme semnalat de Freud), dar și de
necunoașterea caracterului agresiv al transferului și al contra
transferului. Nerăbdarea și iritarea analistului în fața absenței unui
pact de lucru, pasivitatea și aspectele regresive ale atitudinii
pacientului reprezintă o motivație puternică pentru recursul la
tehnicile active. El i-a reproșat lui Freud de a nu fi analizat trans
ferul său negativ, reproș care și lui i-1 va face M. Klein (M. Klein
se va orienta spre Abraham și va acorda în teoria sa un loc major
agresivității).
în momentul în care și-a dat seama de noua orientare a tehnicii
sale, centrată de acum înainte pe relația și pe transfer, Ferenczi
ia exemplul lui Groddeck care interpreta absența ameliorării stării
pacienților săi ca o ostilitate față de el. Or, alături de acesta,
Ferenczi experimentează pentru el însuși tehnica activă în forma
ei cea mai brutală și cea mai îndepărtată de iubirea obiectală pasivă,
în timpul curelor pe care le făcea cu regularitate în clinica de la
Baden-Baden, Ferenczi era literalmente brutalizat de prietenul său
78
Groddeck, față de care mărturisea o admirație naivă ilustrată foarte

bine de corespondența lor.
Se știe cum, în Inhibiție, simptom și angoasă (1926), Freud a
încercat să raporteze angoasa la situațiile anterioare ale suferinței
(„suferința de abandon a copilului”) în fața pericolului real, la fel
ca în fața pericolului unei creșteri insuportabile a tensiunii
trebuințelor (Hilflosigkeit sau, în engleză, helplessness). Ferenczi
nu păstrează din situațiile traumatice descrise de Freud decât
absența de obiect (Objekdosigkeii). Cu această ocazie are loc, după
părerea lui, un moment psihotic - sau, cel puțin, noi îl considerăm
acum ca atare. Ferenczi vorbește de auto sfâșiere, de explodare,
de fragmentare și chiar de atomizare. Este foarte departe aici de
clivajul Eului în procesele de apărare descrise de Freud în 1938,
dar departe și de situația de neajutorare descrisă în 1926.
în plan teoretic, ca și în cel al implicațiilor terapeutice,
această orientare va fi mult dezvoltată în câmpul psihozelor și al
stărilor limită, dar la Ferenczi, în 1926, ea constituie o schimbare
radicală în psihanaliză. Nu mai este vorba despre un complex, un
conflict intrapsihic, pulsiuni și apărări, ci de raporturi traumatogene
ale copilului și ale mediului său înconjurător.
Considerațiile anterioare asupra catastrofelor perigenetice
(Thalassa) apreciau și ele că trauma ar ocupa un loc central, pe
care neocatharsisul, în expresia sa corporală, ar fi putut avea rolul
s-o lichideze (1929), dar, pornind de aici, orice teorie psihanalitică
este recentrată, așa cum o arată citatele următoare: „Măsurile de
prevenire ale isteriei și de evitare a obsesiilor își pot găsi
explicația în formațiunile fantasmatice pur psihice: bulversările
reale și conflictele cu lumea exterioară, care sunt traumatice și
provoacă un efect de șoc, sunt cele care produc primele impulsuri
pentru crearea direcțiilor anormale ale dezvoltării [...]. în
consecință, o analiză nu va putea fi considerată ca terminată, dacă
nu a reușit să ajungă la materialul mnezic traumatic...” (Ferenczi,
OC, IV), p. 93).
Mama este în mod clar desemnată ca agent patogen: „Se pare
că traumatismul este de mult mai puține ori rezultatul unei
hipersensibilități constituționale a copiilor, care pot reacționa
79
BERNARD BRUSSET
asupra unei lumi nevrotice chiar cu doze de neplăceri banale și

inevitabile, decât al unui tratament neadecvat, chiar crud ” (ibid.,
p. 93). Lipsa esențială este deja imputată greșelii fundamentale
a mamei, dacă totuși ne referim la toate primele etape ale
dezvoltării. Or, pe acest plan teoretizarea lui Ferenczi rămâne cea
mai vagă și adesea paradoxală. El continuă să specifice trauma
ca fiind de ordin sexual, printr-un fel de fidelitate față de Freud,
chiar în momentul în care el se îndepărtează cel mai mult de acesta.
Această îndepărtare, atât de evidentă în textele din 1929, va dura
puțin, deoarece, doi ani mai târziu, el atribuie din nou complexului
un rol central și revine asupra teoriei traumatismului în articolele
care vor marca un moment important: „Analizele copiilor cu
ajutorul adulților“ și „Confuzia de limbaj între copil și adulți.”
în acest ultim articol, primul titlu menționat este foarte semni
ficativ: „Pasiunile adulților și influența lor asupra caracterului și
a sexualității copilului.”
în trauma precoce, atitudinile pasionale ale adulților induc
confuzie între două niveluri ale comunicației elementare, tandrul
și pasionalul. Ele sunt finalizate prin dorința de a-și atașa copilul,
înțelegând prin aceasta „terorismul suferinței”, care include și
dezavuarea de către adult a faptelor, a evenimentelor, dar și a
suferinței copilului și a autonomiei sale de gândire, redublând astfel
imposibilitatea de conștientizare a traumatismului. Ferenczi
ajunge la concluzia că pacientul nu trebuie să fie confruntat în
analiză cu propriile traumatismele și că adulții nu trebuie să
interpreteze drept pasiune actualizarea transferențială a stadiilor
precoce ale iubirii obiectale pasive. Cu toate acestea, el nu deduce
faptul că analistul poate să se mărginească la interpretare și la
construcție, ci că el trebuie să se comporte „ca o mamă tandră”,
adică să se supună întrebărilor regresive ale pacientului: de
exemplu, să prelungească ședința, nu s-o întrerupă fără a fi reglat
eventualele conflicte, să nu se despartă decât în termenii cei mai
buni și să faciliteze regresia până la a provoca o criză, pornind
de la care să reintroducă frustrarea sistematică. Dar, în această
perioadă, Ferenczi este conștient de riscul de a repeta Introiecția
autoplastică a agresorului. Este posibil ca, pe drept sau pe
80
nedrept, el să se fi simțit sedus, apoi abandonat de Freud și a fost

determinat, prin identificarea cu agresorul, pe care el însuși l-a
descris, să repete cu pacienții săi chiar această atitudine; dar nu
este mai puțin adevărat că această experiență este foarte generală
în ceea ce privește trăirea infantilă universală.
Incriminând pasionalul la adult, el încearcă să regăsească
credința prefreudiană în inocența copilului. în dezvoltarea
copilului până la adult, limbajul pasiunii face legătura cu limbajul
tandreței și se sprijină pe acesta, care îi este anterior; sexualitatea
infantilă fiind de ordin ludic și imaginar. Această poziție este
diametral opusă celei susținută de Melanie Klein, care încearcă
să o dezvinovățească pe mamă (limbajul pasiunii nu poate fi
elaborat în limbajul tandreței decât în limita poziției depresive sub
efectul reparației și al creativității). Astfel, aceste poziții ale lui
Ferenczi prefigurează foarte bine acele aspecte ce își vor face
apariția în reacțiile critice la excesele kleinismului, cum au fost
cele ale lui Balint și ale lui Winnicott. Incluzând în traumatism
atitudinile părinților, Ferenczi se află în același timp și la antipozii
teoriilor kleiniene, care nu iau în considerare dorințele părinților
(M. Klein nu a avut niciodată în vedere reactivarea la mamă, în
relația cu copilul ei, a pozițiilor psihotice precoce și, a fortiori,
efectul acestei reactivări asupra experienței trăite de copil).
S-ar părea că, în ultimul său studiu asupra confuziei limbajelor,
care este și confuzia în sens, în sentiment, în senzualitate,
Ferenczi se îndepărtează de teoria pulsiunilor pentru a se apropia
de punctul de vedere al relației de obiect, așa cum va fi dezvoltat
de teoreticienii acesteia, înțelegând prin aceștia pe culturaliștii
americani (dintre care fostul său pacient C. Thompson), punct de
vedere pe care elaborările despre Thalassa, sugerate de primele
lecturi ale lucrării Trei eseuri asupra teoriei sexualității (1905),
nu l-ar fi luat în considerare. La o privire mai atentă, aceste
speculații îndrăznețe permiteau reperarea anumitor fantasme
fundamentale și universale ale sexualității genitale, în măsura în
care aceasta participă la semnificațiile cele mai regresive și le oferă,
cel puțin asimptotic, unele împliniri prin integrarea dorinței
primare de fuziune cu obiectul și prin depășirea catastrofelor
81
BERNARD BRUSSET
fîlogenezei, repetate în ontogeneză și în trecutul infantil precoce.

Astfel, această perspectivă se îndepărtează deja de modelul
energetic al descărcării excitațiilor într-un sistem închis pentru a
da obiectului un rol capital ca pol exterior al investirii.
Ceea ce Freud desemna drept stadiu al identificării primare,
prima modalitate a relației de obiect, sau cel puțin a raportului
cu obiectul, este desemnat de Ferenczi ca stadiu al iubirii
obiectale pasive, sau stadiu al tandreței. Conflictele cu lumea
exterioară (1930), ca și atitudinile efective ale părinților, sunt
teoretizate în același timp - și acest lucru este logic - cu rolul
interrelației actuale cu analistul în raporturile pe care acesta le are
cu transferul și contratransferul. Dar toate acestea rămân adesea
numai schițate, și va fi necesar mult timp pentru ca reconstrucțiile
primei dezvoltări să admită că părinții sunt foști copii, că au o
sexualitate, fantasme inconștiente și pot încerca ură, care nu este
întotdeauna secundară vinovăției dorințelor lor incestuoase și că
stabilesc cu copilul o relație evolutivă în care se articulează, foarte
diferit, iluzia anticipatoare, idealizarea, dorința posesivă de
apropriere, de control, sau chiar dorința regresivă de reîncorporare
a obiectului parțial pe care el să-1 reprezinte, sau de fuziune în
nediferențiere, și toate acestea în contradicție flagrantă cu
discursul pe care îl țin în fața copilului.
în momentul acela pentru Ferenczi conflictul intrapsihic este
secundar, fiind determinat în modalitățile sale, în special pato
logice, de acest conflict originar. Noțiunea sa de iubire obiectală
pasivă este diferită, așa cum arată el însuși, de stadiul oral pasiv,
preambivalent al lui K. Abraham, ca și față de faza de nediferen
țiere preobiectală sau de narcisisimul primar: aceasta este iubirea
copilului pentru mamă, și, în egală măsură, dorința de a fi iubit
de o mamă tandră, atentă, înțelegătoare. Frustrarea sa are efecte
traumatice înscrise („nevroza de frustrare”), iar distorsiunea
datorită pasiunii adultului are și ea efecte traumatice. Ferenczi
pretinde deci o participare adecvată a mamei, adică iubirea
mamei pentru copilul ei.
Primul articol al lui A. Balint (1933) va încerca să explice
această reciprocitate („Dragostea pentru mamă și dragostea
82
mamei”) și să precizeze diferitele modele care oferă lămuriri

despre ceea ce în teoria psihanalitică este desemnat în mod comun
prin iubire. Căci este vorba oare de iubire în aceste stadii precoce
ale copilului? Ambiguitatea acestui termen, ce pare să releve, în
observația bebelușului, iluzia anticipativă, servește adeseori
idealismului care vehiculează în mod atât de general orice
invocare a traumatismului și face din copil nevinovăția însăși.
Punct de vedere ce implică în cură urmăriri reparatorii care, deși
în numeroase cazuri nu sunt necesare, cel puțin nu pot compromite
travaliul psihanalitic specific.
Prin insistența sa asupra realității tulburărilor și conflictelor
traumatice cu obiectul (el notează „lumea exterioară”, pe care o
personifică însă atunci când, de exemplu, scrie că „ea se impune
copilului”), Ferenczi se îndreaptă într-o direcție opusă celei
preferate de M. Klein și de cei care consideră drept scop al
procesului analitic reconstrucția fantasmelor inconștiente și
integrarea lor prin Eu. Această direcție „realistă”, fidelă modelului
rememorării, va fi accentuată și mai mult de Fairbaim, până la
negarea faptului că un stimul nu este operant psihologic decât în
măsura în care el evocă o reacție psihică internă, cum îl va
redenumi Glover în 1960.
Evoluția ideilor lui Ferenczi ilustrează apariția istorică a unei
orientări a tehnicii care oferă transferului locul cel mai important,
și, datorită acestui fapt, noțiunii de relație de obiect. Noțiunea
destul de ambiguă a iubirii obiectale pasive este prima etapă a
unei reflectări care nu angajează câtuși de puțin teoria schimbului,
deci teoria tehnicii și a scopurilor psihanalizei. Această noțiune
va fi reluată, comentată și dezvoltată de către autorii care au
promovat în mod direct noțiunea relației de obiect, în special de
către Balint.
Cu prețul unei anume schematizări, se poate spune că în
cazurile în care Ferenczi recurgea la tehnicile active, sau invoca
iubirea obiectală pasivă ca mod de regresie în serviciul rezistenței
la analiză, Balint va descrie diversele forme ale regresiei și va
imputa forma malignă existenței unui „defect fundamental” al
personaliții, ce poate fi reproșat atitudinilor matemale patogene
83
BERNARD BRUSSET
din timpul primei dezvoltări, deschizând astfel un întreg câmp de

reflectare și de cercetare asupra primelor relații dintre mamă și
copil. în aceeași direcție își va centra și Winnicott teoretizarea
dependenței copilului față de mediul său înconjurător, descriind
condițiile unor posibilități și modalități ale trecerii de la dependența
absolută la independența relativă, cum ar fi angoasele primitive
(„angoasa imposibil de gândit”, „teama de prăbușire”) în raport
cu sincopele mediului. Dar Winnicott apare ca marele moștenitor
al lui Ferenczi, în special din punctul de vedere al implicațiilor
tehnice.
Balint și iubirea primară
Dorind să-i împace pe Freud și pe profesorul său Ferenczi,

Balint s-a situat pe poziții adesea destul de apropiate de cele ale
lui Fairbaim, dar care tind să mențină atât teoria pulsiunilor, cât
și pe aceea a relației de obiect. Dorința unei iubiri totale și
necondiționale este prima și cea mai fundamentală dintre formele
relației de obiect: „Individul s-ar naște într-o stare de puternică
relație cu mediul său înconjurător, atât în plan biologic, cât și
libidinal [...]. Există o armonie totală între individ și mediul
înconjurător, în cadrul căreia individul nu-și face griji și nici nu
este în măsură să știe unde se sfârșește și unde începe lumea
exterioară...” „O relație de obiect în acest stadiu va fi o relație în
care numai unul dintre parteneri poate să pună întrebări și să aibă
cerințe; celălalt nu trebuie să aibă vreun interes, nici dorințe, nici
exigențe proprii. Trebuie să există o armonie totală, perfectă, o
identitate de dorințe și de satisfacții” {Iubirea primară și tehnica
psihanalitică, p. 210). Narcisismul este o încercare de a-și da sie
însuși ceea ce nu a fost obținut de la obiect. Agresivitatea este o
reacție față de pierderea iubirii primare, ea este întotdeauna
secundară.
Pe baza criteriului dependenței sau al independenței față de
obiect, Balint opune două tipuri: „Ocnofilul reacționează la
apariția obiectelor agățându-se de acestea, introiectându-le, căci
fără ele se simte pierdut și expus; el alege aparent să-și
84
suprainvestească relațiile de obiect. Celălalt tip, filobatul, își

suprainvestește propriile funcțiuni ale Eului și dezvoltă în acest
fel aptitudini care îi permit să aibă singur grijă de nevoile sale,
cu un ajutor minim, chiar nul, din partea obiectelor” {Căile
regresiunii). Dorințele senzuale derivă din nevoi relaționale.
Pentru el, libidoul are două tendințe fundamentale: el este în același
timp căutare de plăcere și căutare de obiect (1956).
în ultimele sale texte, Balint scrie că, înainte de iubirea
pasivă de obiect, copilul, și chiar fetusul, este orientat spre mediul
înconjurător, pornind de la amestecul de nedisociat și armonios
al „substanțelor primare”, asemenea aerului pe care îl respiră.
Distingerea celor două tipuri de regresie îi permite să justifice atât
tehnica clasică, cât și unele aspecte ale tehnicii lui Ferenczi, și îl
conduce să pună în opoziție două tipuri de psihopatologie, cea
care derivă din perturbările precoce ale relațiilor de obiect (deci
din deficiențele părinților, cărora Ferenczi le acordase, după cum
am văzut, o importanță tot mai mare), și cea care rezultă din
conflictele raportate la dorințele instinctuale; dar această din urmă
trimite direct la aceeași factori patogeni de tipul „greșelii
fundamentale” care antrenează o „lipsă fundamentală”.
Punctele de vedere ale lui Balint urmează adeseori aceeași
direcție precum Fairbaim, dar sunt mai nuanțate. încercările lui
Fairbaim, prin intuițiile lor juste și aspectele caricaturale și
naive, sunt deosebit de ilustrative pentru o întrebare care continuă
să se pună în privința relației de obiect, aceea a raporturilor ei cu
modelele psihopatologice, deci cu cele ale dezvoltării normale și
patologice.
în concluzie, Fairbaim a vrut să fondeze, pe baza noțiunii de
obiect, o radicală punere în discuție a teoriei freudiene a pulsiunii
și să schimbe ansamblul metapsihologiei, dar, după cum vom
vedea, el a avut mai ales un rol de pionier mai întâi în abordarea
stărilor limită și a psihozelor, contribuind la fundamentarea
noilor modele psihopatologice și, datorită acestui fapt, la definirea
unui nou plan de referință pentru noțiunea de relație de obiect.
Este vorba, de fapt, de o implicare radicală a modelului
psihpatologic fundamental al lui Freud și Abraham, cel care explică
85
BERNARD BRUSSET
patologia mentală prin jocul regresiunii și al fixării la un stadiu

sau un substadiu al dezvoltării libidinale infantile. în măsura în
care acest ultim model constituie cel mai clasic cadru de referință
al noțiunii de relație de obiect, este indiscutabil faptul că Fairbaim
ilustrează schimbarea de cadru de referință care rezultă din
modelele teoretice ale psihozei și al stărilor limită. Nu mai este
vorba de o refulare, ci de un clivaj și de o proiectare, de mai multă
istoricitate a dezvoltării în jocul fixațiilor și al formațiilor
reacționale, de o ciocnire a stadiilor într-o activitate fantasmatică
haotică. Efectele care dezorganizează și sursele de angoasă de
anihilare sau de fărâmițare ale acesteia suscită mecanisme de refuz
și de identificare proiectivă. Există la Fairbaim o schiță a ceea
ce va deveni modelul teoretic fundamental cu privire la ceea ce
este relația de obiect în structurile nonnevrotîce. Ceea ce ne va
determina să revenim asupra acestui punct. Implicarea foarte
directă și foarte dechisă a fundamentului psihopatologiei în
privința teoriei pulsiunii care se referă la libido este în serviciul
unei teorii a relației de obiect generalizată și nu, ca la M. Klein,
al unei teorii a pulsiunilor distructive înnăscute. Din această cauză,
este luată în considerare realitatea părinților, dar aceasta nu
înseamnă pur și simplu o reducere la relația impersonală, de vreme
ce aceasta este organizată și se organizează în mai multe sisteme
dialectice care unesc Eul și obiectul și se opun unul altuia în
interiorul psvcAe-ului. Există deci un model de aparat psihic a cărui
ultimă finalitate nu este, ca la Freud, căutarea plăcerii și realizarea
fantasmei sexuale, ci legătura cu ceilalți în realitatea exterioară.
Recurgerea la noțiunea de relație de obiect este pusă ca urmare
a ruperii de teoria freudiană a sexualității, iar chestiunea rapor
turilor de compatibilitate sau de incompatibilitate dintre una și cea
laltă va rămâne în centrul problemelor puse prin relația de obiect.
Situația fantasmei
Fantasma este pentru Freud o formațiune psihică; ea poate fi

conștientă sau inconștientă și are un statut ambiguu („sânge
amestecat”). Este scenariul unei acțiuni care pune în relație un
86
obiect și un subiect și care se împlinește în juisanță. Locul care

i se dă este foarte diferit în cele Trei eseuri asupra teoriei
sexualității, în „Pulsiuni și destine ale pulsiunilor” (din 1915), unde
nu se vorbește despre ea, în textul din 1908 asupra fantasmaticii
bisexuale în isterie, în „Un copil este bătut” (din 1919) și în
modelul fantasmelor originare. Dar referirea la fantasme tinde să
dispară din nou în textul despre sexualitatea feminină (1931) și
în cel despre feminitate (1932).
Fantasma ca elaborare a Eului poate avea o funcție defensivă
și poate constitui o proiecție, un fel de oprire asupra imaginii, ceea
ce ar apropia-o de amintirile-ecran sau de fetiș. Pentru Lacan,
fantasma în raportul dintre subiectul clivat și obiectul parțial (a)
pune în raport imaginarul, simbolicul și realul. Laplanche și
Pontalis (1964) au desprins din opera lui Freud ideea că fantasma
inconștientă era un scenariu de acțiune cu intrări multiple, făcând
permutabile locurile obiectului și ale subiectului și că fantasmele
originare erau răspunsuri la întrebarea pe care fiecare copil și-o
pune, aceea a originilor: originea de sine, aceea a sexualității, aceea
a diferențelor dintre sexe.
Ca urmare a unei gândiri orientate foarte diferit, M. Klein a
dat relațiilor de obiect fantasmatic un rol major, acela de con
ținuturi ale inconștientului și nu de figurări prin Eu, de reprezentări
inconștiente, în parte definitiv inaccesibile. Reducția topică care
rezultă a fost viu criticată.
Mai recent, contestarea modelului pulsiunii i-a condus pe unii
autori să dea fantasmei un rol determinant în cauzalitatea psihică.
„Limbajul acțiunii” ar putea da psihanalizei un nou limbaj, mai
riguros. Riscul este acela de a restabili subiectul acțiunii ca subiect
al conștientului, cu riscul de a substitui pulsiunii termenul feno
menologic de „intenționalitate” (R. Schafer). Pentru D. Widlocher
(1986), „prezentarea acțiunii” îndeplinită în actul psihic ar defini
inconștientul pulsional, făcând inutilă referirea la pulsiune.
Câțiva autori contemporani au căutat formații intermediare între
teoria pulsiunilor și aceea a relațiilor de obiect, susceptibile să
completeze sau să modifice teoria freudiană, așa cum a fost Paul
Denis, care a dat un sens larg noțiunii de pulsiune numai schițată
87
BERNARD BRUSSET
de Freud, și anume acela de influență, de voință și de putere.

P. Denis (1997) scrie astfel: „Toate investirile organizate în
raport cu lumea exterioară, toate cele care se organizează sub
imperiul proceselor secundare și al principiului realității trec mai
întâi prin căile influenței, investiri în influență care se dedublează
în investiri ale reprezentărilor inconștiente de care sunt legate”
(p. 109). Și: „Domeniul influenței se întinde deci spre acela al
tandreței și al seducției amoroase tot atât cât și spre acela al
sadismului și al raportului de consum cu obiectul. Există și cel
al voinței, care lipsește aproape în totalitate din întreaga literatură
psihanalitică” (ibid., p. 108).
Dar teza sa încearcă să evite ipoteza freudiană a pulsiunii de
moarte, imputând excesul influenței asupra frustrării în detrimentul
satisfacției {ibid., p. 116): „Absența satisfacției, diminuarea sau
lipsa investirilor organizate asupra obiectelor interne pot să
aducă un aflux de energie libidinală spre căile aparatului de
influență, care pot fi în acest caz singurele pe care le găsește
subiectul pentru a încerca să-și mențină organizarea și să caute
din răsputeri un nou obiect. Tocmai această concentrare, această
acumulare economică ce duce la dezlănțuirea unui număr de
conduite de influență le fac să apară sub formă de distructivitate.
Și: „Acest tip de acțiune prin influență va predispune la o funcție
depresivă mai mult decât la una prin satisfacție.”
Această teoretizare, care angajează raporturile psihologiei și
ale metapsihologiei, explică unele date clinice și psihopatologice.
Ea a fost generalizată și susținută cu fermitate de către autorul ei
într-un mod ce a dat naștere unor dezbateri care sunt departe de
a se fi terminat. Ea propune o nouă concepție a pulsiunii ca fiind
alcătuită din doi „formanți”, investire în influență și investire în
satisfacție. Astfel, substituirea modului de investire cu modelul
pulsiunii (așa cum susține M. Brierley) evită orice conotație
mecanicistă sau biologică și dă punctului de vedere economic al
obiectului și al căutării de obiect un loc central.
După raportul ținut împreună cu R. Perron la Congresul
psihanaliștilor de limbă franceză din 1987 asupra dialecticii și a
complementarității fantasmei și a acțiunii, a legăturilor lor
dinamice, cât și asupra limitelor acestora uneori fragile sau
88
nesigure, în special în cura analitică, M. Perron-Borelli (1997) a

conferit „reprezentărilor de acțiune” un rol major în dinamica
fantasmei. După părerea ei (1997, p. 201), „funcția esențială a
fantasmei este aceea de a pune în relație subiectul și obiectul
dorinței sale, prin medierea unei reprezentări susceptibile de a
simboliza mișcarea pulsională care stă la baza acestei dorințe
Ea face posibilă transformările printr-un fel de gramatică
generativă, a fantasmei, considerată drept cauză și nu efect
(pentru Freud, fantasma este efectul activității Eului în raporturile
sale cu Se-ul). Ea scrie (1997, p. 86): „... reprezentarea-scop, ea
însăși mediatizată prin reprezentarea unei acțiuni, permite
investirea psihică a obiectului. Aceasta ar fi deci reprezentarea
acțiunii care, pe calea reprezentării scopului ce conferă pulsiunii
finalitatea sa psihică, ar permite constituirea obiectului intern și
l-ar institui, prin aceeași reprezentare, ca obiect al dorinței.” Acest
punct de vedere implică luarea în considerare a diferitelor niveluri
structurale în organizarea fantasmei. Astfel, unele destine pulsio-
nale descrise de către Freud, care ar putea fi considerate atât ca
„matrice originale ale fantasmei”, dar și ca reprezentare de acțiune
cât mai apropiată de pulsionalul primitiv, produc urme mnezice
ale experiențelor de senzații și de acțiuni în interrelațiile precoce
ale mamei și copilului. A considera fantasma ca fiind constituită
dar și constituent permite să i se dea funcții și un potențial de
transformare în raporturile pulsionalului elementar și al relațiilor
de obiect cu diferite grade de elaborare. Această concepție,
într-un fel structuralistă, a cauzalității psihice deplasează accentul
pulsiunii spre fantasmă prin intermediul reprezentării de acțiune,
care nu este însă ordinea schemei de acțiune a teoriilor acțiunii.
Această teză interesantă ridică întrebări care cer să fie
discutată, în special în raport cu teoria mișcării pulsionale a Se-ului
(B. Brusset, 1999).
Green: pulsiunea și obiectul
Andre Green (1988) a scris: „Am vrut să opunem sexualitatea

și obiectalitatea, atunci când, dintr-o perspectivă freudiană, cele
89
BERNARD BRUSSET
două sunt inseparabile. In conceptul de «relație» (de obiect) nu

este vorba decât de a da un alt nume relației sexuale, înțelegând
că esența sexualității nu este plăcerea, ci relația, mai ales la speciile
în care sexualitatea înseamnă unire prin sex, adică o chemare la
reunifîcare.”
Grație obiectului, care îi este anterior, aparatul psihic poate
să se structureze. Mai mult, în cea de a doua topică, Freud,
înlocuind pulsiunile sexuale prin pulsiuni de viață sau de iubire,
ar fi recunoscut implicit locul central al obiectului. Relația
caracterizează Erosul care se manifestă cu cea mai mare forță în
psihism. Ea se manifestă prin „funcția obiectalizantă”. Green scrie
în 1993 (p. 118): „Poți face să ajungă la rangul de obiect ceea ce
nu posedă nicio calitate, proprietăți și atribute ale obiectului, cu
condiția ca o singură caracteristică să se mențină în travaliul psihic
îndeplinit: investirea semnificativă [...]. Acest proces de
obiectalizare nu se aseamănă cu transformările care se sprijină
pe formațiunile organizate la fel ca Eul, dar ele se pot referi la
moduri de activitate psihică, astfel încât la limită chiar investirea
însăși este obiectalizată." Astfel, teoria aparatului psihic include
obiectul, iar autorul conferă un loc central cuplului pulsiune-obiect
(1995, 2002).
Concluzie
Centrarea asupra sexualității în sens larg, cât și specific, pe

care i-1 dă psihanaliza a ocupat un loc central de la un capăt la
altul al operei lui Freud. El l-a susținut în ciuda criticilor și
disidențelor. Prima parte din Compendiu de psihanaliză (1938),
intitulată „Despre natura psihismului”, include un prim capitol:
„Aparatul psihic”, un al doilea: „Teoria pulsiunilor” și un al treilea:
„Dezvoltarea funcției sexuale”. Sexualitatea a fost mereu pusă în
opoziție cu un alt contingent pulsional: pulsiunea de auto
conservare, narcisismul, apoi pulsiunea de moarte. Acest conflict
mereu central ar fi dispărut în noțiunea de relație de obiect.
Repune oare această relație de obiect problema postulatului
fundamental care îi dă rolul major în psihopatologie ca în teoria
90
normalității sau cel puțin al dezvoltării normale? Unele utilizări

care au fost făcute îi dau de gândit sau chiar, împreună cu Fairbaim,
o dovedesc în mod indiscutabil. Problema care se pune este de a
ști dacă este vorba de o opțiune fundamentală în raport, fără
îndoială inevitabil, cu alegerea de valori ce orientează orice prac
tică la fel ca orice instituție umană sau este vorba de o exigență
a teoretizării domeniilor diferite ale psihologiei.
Caracterul, în mod necesar reductor, al oricărei analize și al
oricărei teorii reține oare esențialul datelor? Odată cu reculul pe
care ni-1 dă istoria, este clar că cele două tipuri de centrare au fost
fecunde și au permis să se descrie și să se facă inteligibile modurile
de funcționare psihică și de structurare a personalității care nu
existau mai înainte. Trebuie spus oare că alegerea teoretică
relevă tipul pacientului și că trebuie să se adopte teorii diferit
centrate, dacă nu chiar diferite, adecvate pacientului? Sau chiar
în cazul aceluiași pacient, în funcție de faza curei și de material?
îmbogățirea modelelor psihopatologice este rezultatul lărgirii
indicațiilor analizei și al repunerii în discuție pe care le impun
limitele și eșecurile întâlnite. Există două surse de eroare:
insuficienta luare în considerare a specificității datelor clinice, deci
insuficiența semiologiei în sensul clasic al acestui termen, și
insuficiențele exagerate ale teoretizării din această cauză a
empirismului și a eclectismului. Trebuie să se admită că există
diverse niveluri ale teoriei, că fiecare se articulează cu celălalt
într-o manieră problematică și că ierarhizarea lor este un demers
secund, atât indispensabil cât și asimptotic. Dacă se vrea să se
dea o schemă rudimentară a consecințelor introducerii noțiunii
de relație de obiect, s-ar contura, în funcție de locul pe care ea îl
lasă sexualității, trei mari direcții:
- sexualitatea ar dispărea ca valoare explicativă, ea fiind un
mijloc printre altele al relației sau un instrument în serviciul
intenționalității de ordin diferit;
- relația interpersonală este esențială, fie că este considerată
în dimensiunea exterioară actuală și reală, fie sub un aspect
interiorizat, conceput sau nu ca dublul celei dintâi în lumea internă;
91
BERNARD BRUSSET
- relația de obiect interiorizată ia, în teorie, ștafeta repre

zentărilor pulsionale. La limită, ea este confundată cu sexualitatea,
în măsura în care este de luat în considerare în analiză și în
psihopatologia care decurge de aici.
în anumite teoretizări contemporane, nu este vorba să se opună

teoriei pulsiunii o altă teorie, ci să fie integrată în alt model, în
timp ce alții consideră indispensabil un schimb epistemologic sau
preconizează un nou limbaj (Roy Schafer) capabil să fondeze
psihologia fără să se refere la științele naturale și nici la
hermeneutică.
Sexualitatea se reduce la fantasma inconștientă, care se află
în raport cu bunele obiecte și este opusă distructivității. Aceasta
din urmă devine la M. Klein cauza fundamentală a patologiei și
sexualitatea este în serviciul elaborării ambivalenței în relațiile
de obiect fantasmatice. După Freud, odată cu relația de obiect
generalizată, pulsiunile distructive iau anumite caracteristici ale
pulsiunii sexuale. Relația de obiect, la fel ca iubirea de obiect,
este aspectul consolidat, calm, inactiv, liniștit. Sexualitatea în raport
cu pulsiunea de moarte este aspectul subtil, demoniac, distructiv.
La Planche a ajuns astfel să opună sexualitatea de viață și
sexualitatea de moarte. Dispariția sau relativizarea sexualității în
opoziția dintre iubirea de obiect și pulsiunea de moarte este astfel
evitată, dar cu prețul unei modificări a teoriei freudiene privind
pulsiunea de moarte, care nu există fără să nu pună această
problemă.
Este clar, în toate cazurile, că locul acordat sexualității în teorie
decide natura, forma și funcția obiectului. Dar, în mod corelativ,
funcția sexualității în determinismul psihic depinde de locul pe
care îl are aici obiectul. Nu este posibil să se evoce rolul
determinant al sexualității fără să nu se precizeze care este locul
obiectului: referința la pulsiune nu este suficientă, ea poate fi
utilizată ca soluție pur verbală sau în raționamentele de tip
tautologic, nefiind atunci decât un dens ex machina pentru a scăpa
din problemele puse pe un plan dat printr-o schimbare de plan
care mai mult expediază problema decât o rezolvă. Definiția ei
92
limită între biologicul ipotetic și cel psihic este o poziție forte pe

plan teoretic, deoarece este greu de atacat. Ea lasă să persiste în
utilizarea ei un realism, sursă de confuzie, dar și o ambiguitate
fecundă, un fel de garanție împotriva riscurilor idealismului și ale
abstractizării, împotriva întoarcerii unei concepții a subiectului
stăpân pe locul lui pentru a stabili relațiile cu obiectele.
Nu e deloc îndoielnic faptul că dorința lui Freud de a oferi
psihanalizei un statut științific potrivit criteriilor epocii l-a făcut
să aștepte mult de la teoria pulsiunilor, de la care spera confirmarea
prin eventuale descoperiri biologice viitoare. Acest postulat
fundamental, pornind de la care metapsihologia a definit parametrii
ce dau specificitate obiectelor psihanalitice, are două consecințe
ce interesează în mod direct statutul relației de obiect:
- Una afirmă, prin chiar definiția obiectului ca obiect al
pulsiunii, apartenența relației de obiect la registrul libidinal (cu
ancorarea acestuia în corp, mai precis în somatic) și care, datorită
acestui fapt, îl pune în raport esențial cu sexualitatea, visul,
funcționarea psihică și cu cele două localizări ale reprezentării
de obiect ce rezultă din acesta din urmă, primar și secundar,
conștient și inconștient.
- Cealaltă, care este reversul negativ al celei dintâi, este un
obstacol epistemologic care i-a făcut pe mulți autori să se aștepte
ca noțiunea de relație de obiect să înlocuiască noțiunea de
pulsiune, considerată depășită. Numeroase dezbateri au avut
tendința să se închidă în dilema fără ieșire care opune, în definiția
psihanalizei, știința naturală și hermeneutica. La fel, modelul
relației a putut fi opus celui al pulsiunii ca pricepere a explicației,
potrivit dihotomiei clasice (Dilthey, 1914), despre care se știe ce
loc ocupă în psihopatologie (de exemplu, în psihopatologia
generală a lui K. Jaspers, 1913).
Există indiscutabil în cadrul noțiunii de relație de obiect doi
poli opuși: pe de o parte, relația interpersonală, fenomenologia,
intenționalitatea, motivul, finalitatea și, într-un limbaj mai modem,
teleologia; iar pe de altă parte, biologia, behaviorismul, cauza,
mecanismul. Or, sub influența evoluției epistemologiei științelor,
elementele acestei dileme pot fi acum modificate, așa cum
93
BERNARD BRUSSET
încearcă s-o facă teoretizările recente care vor să dea operațiilor

psihice, care reprezintă obiectul psihanalizei, o dimensiune con
cretă, substituind, de exemplu, noțiunea de reprezentare, ca
delegată a unei pulsiuni ipotetice, cu actul fizic, ca realizare a unei
intenționalități. Dar R, Schafer (1976), propunând acțiunea ca un
nou limbaj pentru psihanaliză, restabilește subiectul ca agent al
acțiunii și tinde să piardă din vedere inconștientul freudian. Acesta
este, de fapt, pericolul obișnuit al abandonării teoriei pulsionale,
căreia îi revelează astfel, dacă nu valoarea operatorie, cel puțin
principala sa funcție. Dar acest pericol poate fi evitat dacă vom
considera, la fel ca D. Widlocher (Pulsiunea, la ce bun?, 1984),
actul psihic, operația de gândire ca realizând intenționalitatea care
o animă fără a fi imputabilă vreunui subiect. Această perspectivă
originală poate fi considerată o referință la școala de psihologie
engleză și, prin ea, la empirismul englez și la filosofia pozitivă
(Frege, Wittgenstein, 1953; Von Wright, 1971). Ea deschide la
minimum un câmp de reflexie și de căutare a cărui fecunditate
va fi poate pe măsura riscurilor pe care și le ia.
Oricare ar fi rezervele care pot să suscite în mod legitim unele
revizii teoretice contemporane, trebuie să recunoaștem că simpla
operație intelectuală ce constă în reformularea problemelor
într-un alt limbaj decât acela devenit obișnuit este un exercițiu
salutar pentru a se evita entropia oricărei teorii, îngustarea și
blocarea gândirii. Este și mijlocul de a face să apară noi
perspective și noi direcții de cercetare. Acest demers nu este posibil
decât după reperarea precisă a locului pe care îl are modelul
pulsiunii în psihanaliză. De fapt, este clar că teoria pulsiunii,
considerată concept limită, este un postulat fondator, care a jucat
un rol capital în teoriile lui Freud și continuă să asigure coerența
edificiului psihanalizei atunci când ne referim la opera lui.
Menținerea teoriei pulsiunilor poate să nu fie decât un mijloc,
în lipsă de ceva mai bun, de a păstra referirea la corp și la
sexualitate, și s-a putut considera că acesta este rolul pe care ea
l-a avut în istoria ideilor. Dar, plecând de aici, sunt posibile două
căi: fie de a o păstra ca ancorare capabilă să specifice punctul de
vedere psihanalitic și ca moștenire istorică în raport cu care o
94
anumită fidelitate este de dorit, fapt ce nu ar avea loc decât pentru

a păstra un limbaj comun cu Freud și cu toți ceilalți psihanaliști,
fie, limitându-i capacitatea, cu riscul de a o denatura, să fie
considerată de ordin metaforic, ca o mitologie datată, ca aspectul
parțial al activității psihice pe care luarea în considerare a relației
de obiect o relativizează și o completează.
Această dezbatere dovedește că teoria pulsiunii, la fel ca no
țiunea de relație de obiect, nu este pertinentă în câmpul psihanalizei
decât cu condiția de a fi întotdeauna sub semnul întrebării sau
chiar pusă în discuție, dar nu în vederea unor scopuri speculative,
ci pentru a fi utilizată în scopuri pe care le servește datorită valorii
euristice pe care o are și, în mod mai radical, datorită capacității
ontologice a valorii sale explicative. Câmpul ei de cea mai mare
pertinență este, evident, acela al transferului în cura analitică, iar
transformările contemporane, explicite sau implicite, ale teoriei
transferului se alătură schimbărilor survenite în accepția și
utilizarea noțiunii de relație de obiect. Faptul că se ia în considerare
jocul dintre transfer și contratransfer contribuie la conferirea unei
noi actualități relației de obiect, care face cu atât mai necesar
reperajul emergenței sale și al evoluției sale istorice.
Fie că este definită sau nu ca ruptă de teoria pulsiunilor, ea a
permis situarea acestui domeniu în care prevalează afectul descris
de Freud ca fiind „cea mai întunecată și cea mai puțin accesibilă
zonă a vieții psihice”. Acest lucru se află, desigur, în raport cu
sugestia, despre care el afirma în 1921 că este „un fenomen
originar pe care nu putem să-1 reducem mai mult, un fapt
fundamental al vieții psihice a omului”. Aspectul identificator în
dimensiunea idealului investirii unui obiect explică forțele foarte
puternice care pot fi mobilizate într-o legătură afectivă intensă și
specifică. Potrivit acestui criteriu, Freud a apropiat hipnoza de
starea de îndrăgostit și de fenomenele de nebunie. Dacă
dimensiunea narcisica acționează în orice relație de obiect,
cazurile în care ea compromite chiar investirea relației cu analistul
(personalitățile schizoide descrise de Fairbaim, unele stări limită
etc.) sau cele în care ea caracterizează transferul (transferul în
oglindă, transferul idealizant, transferul narcisic al lui Kohut)
95
BERNARD BRUSSET
continuă să pună, altfel decât perversiunea și psihoza, problema

obiectului. Obiectul confruntă subiectul față de sine, altul decât
sine, cu altul, cu străinul din sine, cu dincolo de sine în și prin
obiect (care este, de asemenea, dincolo de obiect). în măsura în
care el trimite subiectul la altceva decât la el însuși, se poate vorbi
de transcendența obiectului.
Pentru că el este obiectul pulsiunii, celălalt este înhățat de către
subiect în funcție de ceea ce el nu știe despre el însuși, și care se
găsește proiectat aici. Din punctul de vedere al subiectului
conștiinței, obiectul poate fi simultan atât atractiv cât și cauza unui
sentiment de oroare în ceea ce reprezintă divizarea sa și revelează
în el lipsa. Dimensiunea obiectalității dovedește prin existența ei
chiar eșecul narcisismului primar și obiectul capătă sens pentru
subiect prin lipsa lui, care, în mod corelativ, este și lipsa de a avea.
Analiza arată gama variată a ceea ce însemnă obiect pentru acel
subiect în acel moment și cum, pentru transfer, se găsesc
repartizate în aspectele eterogene ale persoanei analistului nu
numai sisteme de relație de obiect de nivel diferit, ci și registre
afective neorganizate în relație de obiect.
Dar același lucru se întâmplă și în alte domenii, și se cunoaște
locul ocupat de problematicile relației de obiect în teoria stărilor
limită și cum experiența psihanalitică a acestor structuri a devenit
vârful de lance al reflectării psihopatologice. După cum rezultă
din toate descrierile stărilor limită prezentate în vaste lucrări
americane, care încearcă să stabilească o semiologie precisă și
larg admisă, adică în conformitate cu experiența celui mai mare
număr posibil de clinicieni, perturbarea relațiilor sociale, dar mai
ales a relației semnificative cu alții și a legăturii afective, este
considerată un semn major (Grinker, Spitzer, Gundrson, Stone și,
desigur, Kemberg). Nu este vorba despre o alegere de obiect, ci
de un mod de stabilire și de menținere a contactului, a legăturii,
a schimbărilor, a comunicației. Problema nu este de ordin
nosografic, ci aceea a unei răspântii, de unde pot fi examinate,
în poziția lor relativă, celelalte structuri, considerate „stări
organizate”, caracterizate prin astructurarea și patologia
narcisismului (J. Bergeret) sau structuri înrudite cu psihoza pe care
96
ele sunt susceptibile să o clarifice. Această problematică nu trebuie

examinată dintr-un punct de vedere nosografic, inadecvat în acest
caz, deoarece nu duce decât la o grupare eterogenă, definită
printr-o limită a diagnosticului clasic într-un câmp care merge de
la nevroză până la psihoză, ci dintr-un punct de vedere psiho
patologic. Nu mai este vorba de categoria reziduală extensibilă
a unui demers de diagnostic psihiatric în care se procedează prin
excludere, ci de moduri de organizare interesate să definească pe
baza unor criterii de ordin psihopatologic.
Diversele moduri de organizare a unui nucleu psihopatologic,
care nu este decât o structură parțială, permit explicarea poziției
subiectului față de introiecțiile persecutoare, care corespund la
ceea ce se poate descrie ca relație de obiect interiorizată sau ca
obiecte interne. Existența acestora este dedusă din efectele lor,
singurele reperabile, deoarece se caracterizează prin aceea că nu
sunt de ordinul reprezentărilor care trimit la alte reprezentări ce
acționează direct în activitatea psihică, ci mai curând compromit
desfășurarea acestora. Ele fac să eșueze și relația terapeutică și
determină modalitățile de transfer, care fac inoperantă analiza
clasică, obligând analistul la noi întrebări privind relația de
obiect în cazul în care ea nu este instituită și actualizată în transfer,
așa cum se întâmplă în nevrozele tipice. Raporturile subiectului
și ale obiectului au o cu totul altă complexitate. Este suficient să
evocăm aici, prin anticipare relativ la ceea ce va trebui să ne
preocupe mai îndeaproape, două dimensiuni recunoscute de
multă vreme ca specifice acestei problematici: cea care explică
identificarea proiectivă și introiectivă și cea privitoare la noțiunea
de nediferențiere a subiectului și a obiectului care, după cum vom
vedea, ridică probleme teoretice complexe pe care referirea la
teoria unui stadiu anobeictal sau preobiectal al dezvoltării
libidinale nu le este suficientă pentru o clarificare convingătoare.
Putem considera că multe din dezvoltările contemporane ale
noțiunii de relație de obiect se situează în cadrul acestor două
direcții. Este vorba mai curând de condițiile de posibilitate a
stabilirii și constituirii relației de obiect, ceea ce trimite la teoriile
genezei sale, fapt ce implică structura care i se atribuie.
97
CAPITOLUL 4
RELAȚIA DE OBIECT
ȘI DEZVOLTAREA LIBIDINALĂ
Modelul lui Freud și Abraham
Putem oare descrie relația de obiect tipică a marilor organizații

psihopatologice pentru a clarifica semiologia și pentru a trece de
la înțelegerea simptomului la aceea a structurii?
A descrie tipurile de relație de obiect caracteristice fiecărei
structuri ar însemna să riscăm un reperaj grosier și schematic, când
tocmai rafinarea descriptivă tinde s-o nuanțeze. Este preferabil
să examinăm problematica raporturile cu obiectele în toată
anvergura problemei, adică explicând marile categorii psihanalitice
ale organizării dorinței și ale lui psyche\ regresia și fixarea,
fantasma și realitatea, reprezentarea și percepția, dar și narcisismul,
obiectul parțial, castrarea și Oedipul, pregenitalitatea și pulsiunea
distructivă.
Urmăm în această privință exemplul lui Freud care nu a rămas
tributar nici cadrelor nosografice niciunui punct de vedere
descriptiv pentru a aborda frontal problematici privilegiate
(dezvoltarea libidinală, narcisismul, masochismul, fetișismul) ce
s-au revelat a fî categorii ale dorinței și ale structurilor
fundamentale ale psihicului. Iată de ce vom examina acum locul
relației de obiect în modelul psihopatologic fundamental al lui
Freud și Abraham plecând de la următoarea întrebare: Putem
înțelege în limitele relației de obiect psihopatologia care se
98
fondează pe stadiile dezvoltării libidinale considerată ca punct de

fixare al libidoului?
Modelul medical tradițional presupune căutarea unei cauze și
numai a uneia, etiologia maladiei situate în mod tradițional încă
de la originile medicinei într-o alternativă externă sau internă,
exogenă sau endogenă: traumatismul sau ereditatea. Modelul
psihanalitic începe prin teoria traumatismului, apoi prin cea a
fixației; nu mai este vorba de un factor exterior de altă natură decât
elementele psyche-\A\n, ci de efectul acestuia, de înscrierea sa în
organizarea libidinală a subiectului. De acum, dezbaterea se
continuă în privința cauzelor fixației: exces (sau lipsă) de aport
al anturajului sau al predispoziției ereditare. Pe planul fenomenelor
psihice individuale care sunt obiectul psihanalizei, fixarea, ca
factor patogen, este definită ca variabilă intermediară ce joacă un
rol, și anume acela de cauză secundară. Totuși, noțiunea de fixare
tinde să rămână tributară statutului epistemologic care o face să
țină locul originii, al întrebării, al cauzei potrivit schemei liniare
secvențiale a științelor psihice și naturale. în această perspectivă,
tablourile clinice, stabilite empiric, vor găsi în fixație un fundament
de ordin etiologic pe care eficacitatea terapeutică a perceperii
fixației, cu reluarea dezvoltării libidinale în cursul curei
psihanalitice, îl va valida.
Termenul de „pregenital” califică pulsiunile și fixațiile
corespunzătoare perioadei dezvoltării psihosexuale, în care
primatul zonei genitale nu este încă stabilit. Până la articolul său
din 1913 asupra predispoziției pentru nevroză obsesională, Freud
definește sexualitatea pregenitală prin anarhia pulsiunilor parțiale,
din care copilul nu deduce decât primatul zonei genitale, căci
funcția genitală este singura capabilă să organizeze sexualitatea
pregenitală. Dar ea este esențial autoerotică, iar „acest lucru
înseamnă, în definitiv, descoperirea obiectului care permite
coordonarea pulsiunilor” (Laplance și Pontalis). în ceea ce
privește obiectul, Freud descoperă în cele din urmă un mod de
organizare a sexualității: narcisismul, pe care îl intercalează între
lipsa de organizare a pulsiuilor (autoerotismul) și alegerea deplină
a subiectului. Obiectul reprezintă atunci Eul ca unitate.
99
BERNARD BRUSSET
Noțiunea de organizare pregenitală - mai întâi anală (1913),

apoi orala (1915) și în cele din urmă falică (1923 și 1925) - este
introdusă apoi, dar deplina organizare nu este atinsă decât prin
pubertate, în cea de a patra fază, faza genitală.
Freud urmează două căi: conform celei dintâi, obiectul
îndeplinește funcția de organizator al autoerotismului față de
obiectul heterosexual, trecând prin narcisism și alegerea de
obiect homosexual. Potrivit celeilalte căi, fiecare organizare este
centrată pe un mod specific de activitate sexuală, care depinde
de o zonă erogenă determinată. Stadiile dezvoltării libidinale și
vectorizarea lor sunt deci tardiv, dar în întregime, integrate în
psihanaliză de către Freud însuși.
în Inhibiție, simptom și angoasă (1926), doi ani după schema
nosografică a lui Abraham, asupra căreia vom reveni, el caută să
descrie tipurile de activități ale Eului, adică tipurile de apărare
care s-ar afla în raport direct cu stadiul fixației libidinale. Scopul
său, de ordin exclusiv psihopatologic, este explicat ca urmare a
primelor sale descrieri ale nevrozei obsesionale în raport cu isteria,
ale diverselor structuri psihopatologice prin tipul de fixație și tipul
de mecanism de apărare. El reia ideea unei legături tipice între
isterie, refulare și poate stadiul genital (faza falică) și îi opune
regresia pulsională, izolarea și formațiunile reacționale tipice ale
nevrozei obsesionale. Studiul comparat al nevrozei micului Hans
și al nevrozei sale infantile reconstruită de Omul cu lupi („rusul”)
îl conduc să descrie, la acesta din urmă, o regresie pulsională în
Se sau, cel puțin, să formuleze ipoteza: „Mișcarea orientată spre
genitalitate suferă oare o degradare regresivă reală în Se?” Dar
Freud insistă asupra caracterului ipotetic al acestei considerări pe
care o urmărește sub unghiul raporturilor dintre Eu și Se, pentru
a pune mai mult sub semnul întrebării revizia primei sale teorii
în privința angoasei.
Freud pare să nu fi înaintat la fel de mult ca Abraham în
edificiul psihopatologic fondat asupra stadiilor. El le-a examinat
mai întâi pe acestea în relația dintre Eu și obiect, distingând trei
tipuri, corespunzătoare la trei faze în geneza relației de obiect:
stadiile autoerotic, narcisic, heteroerotic. Schema lui Abraham
100
include o anumite revizuire a teoriei libidoului din cauza celei mai

mici luări în considerare a obiectului. De fapt, potrivit modelului
frcudian al anaclisisului, dorința libidinală se organizează în funcție
de obiect, plecând de la satisfacerea unei funcții biologice; în
stadiul oral, sugerea; în stadiul genital, organul genital; dar în acest
ultim caz, funcția biologică nu ar apărea decât la pubertate. Iar
în stadiul anal fesele nu ar putea fi considerate drept un obiect
care să satisfacă o funcție biologică; ele au deci un statut deosebit,
de la început simbolic, acela de model al obiectului și deci, în
mod consecvent, al unor anumite tipuri de raporturi cu obiectul.
K. Abraham a mers mult mai departe în încercarea de a fonda
psihologia pe baza stadiilor relației cu obiectul definite prin zona
erogenă predominantă. Dar, în 1911, el face o apropiere între
nevroza obsesională și melancolie. „Trăsăturile comune ale
tabloului clinic și al constituirii acestor două stări”... trimit la
ambivalența marcată a vieții pulsionale globale, exprimându-se
mai direct în dezechilibrul dintre emoțiile de iubire și de ură, dintre
aspirațiile heterosexuale și homosexuale. Dar asemănările, chiar
independent de tablourile morbide perfecte, există în privința
acalmiilor, a intervalelor libere. în cele două cazuri este vorba
despre caracterul obsesional: ordinea, curățenia, încăpățânarea,
anomaliile în relația cu banii și bunurile. Motivul este fixația la
„aceeași fază pregenitală a dezvoltării libidoului”. „Diferența este
determinată de felul obiectului: aceeași formă de caracter dă două
tipuri de maladii, în funcție de relația de obiect [...]. Melancolicul
pierde relația sa psihosexuală; obiectul, în acest caz, s-a renunțat
la el, în timp ce obsedatul reușește în cele din urmă să se eschiveze
de la acest pericol: el îl reține. Nu mai puțin inexplicabil este faptul
că unii întrețin relații obiectate mult mai labile decât ceilalți”
(K. Abraham, OC, II, p. 259).
Rezultă din aceste considerații un model teoretic ce poate fi
generalizat. „Etapa organizării libidoului atinsă de un subiect, etapă
la care el regresează în caz de afecțiune nevrotică, depinde de
punctele de fixație care s-au constituit în decursul dezvoltării
libidinale. Același lucru se întâmplă și în privința relației
subiectului cu lumea obeictelor” (ibid., p. 259). Dar faptul că
101
BERNARD BRUSSET
fixația la o aceeași etapă a acestei dezvoltări - în împrejurare

sadico-anală - poate să determine tablouri clinice atât de diferite
(în ciuda înrudirii lor), ca melancolia și nevroza obsesională, îl
conduce pe Abraham să distingă două aspecte diferite ale juisanței
erotico-anale, iar în plăcerea sadică două tendințe parțial asociate
și deci două destine rezervate obiectului (înțeles ca obiect real
extern, obiect actual de iubire al subiectului). El este abandonat
în melancolie și reținut, din cauza dorinței de posesiune și a temerii
de a fi pierdut, în nevroza obsesională. Dorința de expulzare și
de distrugere este comună în cele două cazuri, dar ea se sfârșește
cu pierderea obiectului, într-un caz, și cu grija de a-1 păstra, în
celălalt. Efectul corector din cel de-al doilea stadiu anal, în raport
cu primul, menține legătura cu obiectul real actual, linie de
demarcație între structurile nevrotice și psihotice.
Introiecția obiectului, determinând în melancolie identificarea
lui cu Eul prin regresie libidinală la stadiul anterior oral canibalic,
este situată de către Abraham într-un al doilea timp și pe un alt
plan: acela al unei regresii la un stadiu anterior al dezvoltării
libidinale, marcată prin pulsiunile parțiale sadice crescute. Antre
narea catastrofică spre fixațiile cele mai primitive în care tind să
prevaleze pulsiunile sadice va deveni, ca urmare, dezintricarea
pulsională, iar în opera Melaniei Klein pulsiunile distructive
înnăscute, a căror integrare va fi efectul și chiar scopul dezvoltării,
elaborarea poziției depresive.
Speranța de a ajunge la descrierea mecanismelor de apărare
specifice psihozei - și deci, în această perspectivă, a etapelor cele
mai precoce ale dezvoltării - suscitată de descrierea făcută de
Freud, în 1911, a proiecției în cazul Schreber, a rămas în opera
lui Abraham fără altă reiterare decât reluarea conceptului de
introiecție propus de Freud, în 1915, în „Doliu și melancolie”.
Inhibiția melancolică este interpretată prin efectul unit al mai
multor tendințe, dorința de retragere în fața obiectului, efectul
pierderii însăși și, mai ales, „negarea vieții”, noțiune propusă în
1912, care nu a fost reluată în 1924. Introducerea de către Freud,
între timp, a noțiunii de pulsiune de moarte („Dincolo de
principiul plăcerii”, 1920) nu a antrenat adeziunea lui Abraham,
deși acesta ar fi fost anterior apropiat de ea. Dimpotrivă, descrierea
102
unui stadiu oral preambivalent din cauza nediferențierii subiect-obiect

vine în întâmpinarea ideii de pulsiune distructivă înnăscută.
Pulsiunile sadice, ura, rămân pentru Abraham componente parțiale
ale libidoului.
Chiar dorința de a nu mai abandona sau de a expulza obiectul,
de exemplu fesele, ci de a-1 distruge, care caracterizează în cele
din urmă primul stadiu anal, rămâne una dintre modalitățile
raportului dintre subiect și obiect, suscitând fie recuperarea ei prin
reținerea care se opune expulzării, în nevroza obsesională, sau prin
Introiecția secundară în melancolie („Introiecția obiectului
asasinat”), fie recuperarea ei prin devorarea obiectului, formă
specifică a identificării narcisice în melancolie, „pacientul
neputând să mai dea un loc obiectului în lumea exterioară decât
plecând de la momentul în care «saturația nevoilor sadice»
îndepărtează pericolul de distrugere a obiectului iubirii”. Din acel
moment, obiectul iubirii poate, într-un fel, să părăsească
ascunzătoarea. Eliberarea obiectului are valoare de exonerare. „O
asemenea împingere spre în afară închide derularea acestui doliu
arhaic pe care îl considerăm a fi boala melancolică.”
Vedem din acest ultim citat în ce măsură relația de obiect este
concepută de Abraham, așa cum va fi la M. Klein, într-un raport
strâns cu experiența corporală, a cărei metaforă directă este, și
nu ca simplul prototip corporal al unei fantasme care ar contribui,
printre altele, la determinarea ei.
Cu toate acestea, tot Abraham interpretează melancolia plecând
de la lumea relației de obiect, înțeleasă acum ca persoană,
celălalt. Formulările pe care le propune în 1912 ca o cheie a
înțelegerii structurii melancolice sunt direct calchiate după acelea
ale lui Freud din „Remarci despre un caz de paranoia descris
autobiografic (președintele Schreber)” (1911, în Cinci psihanalize}.
„Principalele forme cunoscute de paranoia [pot] să se reducă toate
la diverse moduri de a contrazice o propoziție unică: «Eu [un
bărbat], îl iubesc [pe el, un bărbat]»; și chiar mai mult, ele epui
zează toate modurile posibile de a formula aceasta contradicție:
a) dorința de persecuție: «Eu nu-1 iubesc - eu îl urăsc - pentru
că el mă persecută»;
103
BERNARD BRUSSET
b) erotomania: «Nu pe el îl iubesc - pe ea o iubesc - pentru

că ea mă iubește»;
c) delirul geloziei: la bărbat: «Nu eu îl iubesc pe bărbat, ea îl
iubește.» La femeie: «Nu eu iubesc femeile, el le iubește».”
Freud ajunge la următoarea concluzie: „Există o întoarcere la

stadiul narcisismului care ne este deja cunoscut ca stare a unuia
dintre stadiile evoluției libidoului în care Eul subiectului era unicul
obiect sexual [...]. Paranoicii posedă o fixație la stadiul
narcisismului.”
în melancolie, după Abraham, propozițiile fundamentale ar fi:
a) „Eu nu pot să-i iubesc pe ceilalți. Eu sunt obligat să-i detest.”
b) „Ceilalți nu mă iubesc, ei mă detestă [...], căci sunt marcat de
lipsuri înnăscute: din această cauză eu sunt nefericit și deprimat.”
Astfel, tendințele tiranice, dorințele violente de răzbunare,
impulsurile criminale sunt „reduse la sentimente dureroase ale
imperfecțiunii psihologice sau fizice (cf. Adler) sau la sadism
personal, insuficient refulat”. Această interpretare psihanalitică
a unui tablou clinic de către un tip în raport cu celălalt, reductibil
la poziții contradictorii, articulate în mod dialectic în funcție de
apărări, deschide posibilitatea unei analize care o readuce la
semnificația de bază, reprezentând conținutul ei latent: o poziție
fundamentală de dorință față de un obiect care nu este specificat
în altă parte, care trimite la o fixație libidinală în timpul unei etape
a dezvoltării.
Freud utilizează, aici, cunoașterea proceselor aflate în joc în
nevrozele analizate de către el și modelul schemei fundamentale
cu trei dimensiuni pe care a introdus-o foarte curând.
- psihonevroza de transfer a adultului;
- nevroza de transfer în cură;
- nevroza infantilă originară.
Schema poate fi redusă la expresia relației de obiect în cazul

în care formația simptomatică ar fi:
- relația de obiect patologică a adultului (de exemplu, delirul
de persecuție, erotomania, delirul de gelozie);
104
- transferul (la Flechsig, de exemplu);

- fixația libidinală la un stadiu tipic (narcisic).
Expresia verbală a acestor poziții de dorință explică gramatica

inconștientă, lăsând să presupunem, așa cum vrea Lacan, că
inconștientul este structurat ca un limbaj. Dar acest punct de vedere
întâlnește întrebarea care se pune azi referitor la statutul
reprezentării și al discuțiilor fie asupra eterogenității materialelor
inconștientului, fie privind distincțiile freudiene: stări ale corpului -
mișcări pulsionale-afecte-reprezentări de lucruri - și, în sfârșit,
reprezentări de cuvinte. Să reținem în legătură cu acest subiect
că regula fundamentală a analizei obligă pacientul să facă din
limbaj un vehicul predominant, dacă nu exclusiv, al exprimării
atât în ceea ce-1 privește, cât și al dorințelor pe care le are, și că
munca depusă de Schreber scriind în vederea justificării sale a
constituit o muncă de elaborare nu fără legătură cu transferul la
Fleching, care a ușurat și mai mult interpretarea psihanalitică a
lui Freud.
La drept vorbind, curând s-a dovedit că era greu de stabilit o
corespondență între stadiile dezvoltării libidinale și formele
particulare ale relației de obiect caracteristice cu un tablou clinic
sau altul. Abraham a încercat să facă acest lucru cu modelul
interpretării prin care Freud apropiase psihoza lui Schreber de
schema de bază a raportului cu obiectul, adică de formule simple,
legătură care explica trecerea dorinței inconștiente la manifestarea
clinică a dorinței de persecuție.
Formulele de bază reduc particularitățile - patologice, în aceas
tă împrejurare - relației cu altul, în realitate și în delir, în trecut
și în prezent, la o fixație libidinală centrală, care nu numai că se
poate articula cu teoria pulsiunii, cu impulsul, sursa, scopul și
obiectul ei, dar ilustrează și transformările elementelor care fac
posibilă această structură de bază astfel explicată. Formulări com
parabile vor fi folosite de Freud opt ani mai târziu, în interpretarea
nu a unei structuri globale, explicând un tablou clinic complet,
ci numai a unei fantasme: „Un copil a fost bătut” (1919): ambiția
este mai restrânsă deoarece ea nu urmărește decât interpretarea
105
BERNARD BRUSSET
unei fantasme masochiste, a unei fantezii masturbatoare și nu a

unei structuri psihopatologice globale.
Dar acest model psihopatologic fundamental va fi reluat și dez
voltat în direcțiile orientate de către stadiile dezvoltării libidinale.
în ciuda fragilității relative a fundamentelor sale și a caracterului
de tatonare a instaurării sale ca explicație a nevrozelor și a
psihozelor, schema etiopatogenicâ construită de Abraham în
1924, plecând de la Freud și de la propria sa experiență psihiatrică
și psihanalitică, va constitui un fundament important al
psihopatologiei psihanalitice. Acest cadru fundamental de referință
teoretică a relației de obiect a introdus o coerență remarcabilă,
dar primejdioasă, prin sistematizările la care duce seducția inte
lectuală pe care o exercită. El se bazează pe postulate care trebuie
să fie supuse criticii. Acest tablou din 1924 permite, de fapt, un
clasament al maladiilor mentale fondate pe singurul criteriu al
fixației libidinale care reprezintă o referință etiopatologică
(nedovedită decât prin metoda psihanalitică). Dar acest clasament
cuprinde și o scară în funcție de patru aspecte presupuse a fi legate
în mod necesar printr-un postulat fundamental:
- gravitatea clinică;
- vechimea fixației în istoria dezvoltării libidinale;
- caracterul autoerotic al economiei pulsionale;
- pronosticul negativ al tratamentului psihanalitic.
Postulatul care asociază gravitatea clinică și vechimea originii

tulburărilor este general în psihopatologie, chiar în afara
psihanalizei (T. Ribot). Potrivit celei mai semnificative corelații,
care ajunge până la vectorizarea dezvoltării libidinale, relația de
obiect, poziția subiectului față de obiect este determinată de
vechimea relației patogene, potrivit unui gradient care merge de
la autoerotism, adică de la o eliberare virtual completă de obiect
(extern, în orice caz), până la iubirea obiectală, confundată cu
relația pozitivă cu obiectul iubit și legătura cu realitatea. Posi
bilitățile de transfer sexual decurg direct de aici:
- autoerotismul;
- narcisismul;
106
-iubirea parțială (autoerotismul obiectului parțial, fetișismul);

- iubirea obiectată.
Intersectarea acestor două axe (aceea a „scalarizării” și aceea

a vectorizării) îl conduce pe Abraham la descrierea iubirii parțiale
și a obiectului parțial. Obiectul este parțial în două sensuri, după
cum este considerat ca simbolizare sau ca statut de compromis
al unui conflict intrapsihic. în primul caz, unul corespunde
tuturor; partea pentru tot, simbolizare prin dezvoltarea metonimică
și metaforică („oscilație metaforo-metonimică”, G. Rosolato).
Implicit, obiectul parțial este singurul mod libidinal al investirii
sale inconștiente, în funcție de pulsiune, sursa și scopul său. Dacă
la nivelul metabolismului psihosexual al subiectului fixația anală
tinde să prevaleze, asupra modelului experiențelor corporale, adică
într-un registru narcisic, iubirea de obiect este în inconștient
posesiunea sa anală.
în cel de-al doilea caz, iubirea parțială este un stadiu inter
mediar între narcisismul legat de dorința de posesiune a obiectului
(și de componentele distructive ale acestei dorințe) și de iubirea
obiectală. Considerarea obiectului ca altul, grija față de obiect,
dezvoltarea unui interes pentru el, ca report al interesului pentru
sine, care definește iubirea obiectală, nu sunt dobândite decât odată
cu instaurarea relației de obiect genitale.
Sănătatea, normalitatea, finalitatea dezvoltării sunt deci definite
prin relația de obiect genitală plasată în poziție centrală pentru a
descrie, prin comparație cu ea, patologia mentală în termenii de
anomalie a relației de obiect. Există aici o teorie a diferenței între
normal și patologic care implică, în mod foarte general, referința
la valori și induce un punct de vedere normativ, care nu a fost
lipsit de vii contestări.
Relația de obiect genitală și normalitatea
Doar târziu, după teoretizarea Oedipului feminin, Freud va

preciza în opera sa valoarea ce determină structura complexului
Oedip (în aspectul lui direct și inversat, pe care îl califică atunci
107
BERNARD BRUSSET
ca Oedip complet). Există o putere de unificare și de ierarhizare

a pulsiunilor sub primatul genital și, în calitate de sistem dialectic
combinatoriu al relațiilor interiorizate și al identificărilor
determinate prin alegerea de obiect (a fi ca și cine? pentru a avea
ce? ce obiect? a avea ce obiect pentru a fi ca și cine?...), poziții
reversibile potrivit dialecticii dorinței și a identificării în
triangulații.
Dar descrierea stadiului genital al sexualității infantile (1923)
nu a luat în discuție anumite idei ale lui Freud care vor fi reluate
pentru a defini, prin noțiunea de primat genital, vectorizarea
dezvoltării libidinale. Potrivit celor Trei eseuri asupra teoriei
sexualității (1905), apogeul dezvoltării sexuale a individului este
atins în momentul în care primatul zonei genitale vine să
înlocuiască autoerotismele anterioare (excitația zonelor erogene)
și organizările provizorii ale sexualității. Erotismele și stadiile de
organizare depășite persistă în organizarea definitivă ca mecanism
de plăcere preliminară.
„Printre aceste schimbări, am considerat ca deosebit de
importante: subordonarea tuturor excitațiilor sexuale, oricare ar
fi originea lor, la primatul zonelor genitale și, în cele din urmă,
procesul prin care se face alegerea obiectului. Aceste două
fenomene sunt preformate încă din copilărie.”
Se știa că înainte de descrierea organizării genitale infantile
(în 1923) Freud considera, în lucrarea sa Trei eseuri asupra teoriei
sexualității, că sexualitatea genitală nu ar apărea decât odată cu
instaurarea, prin pubertate, a acestei noi funcții psihologice:
„Tendința sexuală, până acum autoerotică, va deveni acum
obiectul.” Această sexualitate genitală infantilă este definită prin
rolul organului genital masculin, angoasa de castrare și Oedipul,
adică teoria unui sex unic, interpretare a absenței unui penis la
fată prin teoria castrării, potrivit „logicii falice a exluderii”: a avea
sau a nu avea penis (J. Laplanche). Sexualitatea genitală
postpubertarâ tinde, dimpotrivă, să reprezinte diferența dintre sexe
într-o logică a complementarității, după dispariția complexului
Oedip. „Vaginul ia acum valoarea de locuință a penisului: el
adăpostește moștenirea sânului matern.”
108
Noțiunea de primat genital, care succede primatului falusului,

are drept consecință faptul că nu este vorba de o dimensiune adău
gată, ci de integrarea într-o formă nouă, finalizată prin procreație,
ca destin al speciei, al sexualității perverse polimorfe potențiale
a copilăriei, care se află la originea unora dintre componentele
sale și ale plăcerii preliminare.
Totuși, experiența clinică arată că, în privința celor două sexe,
orgasmul genital „total” și relațiile obiectale postambivalente nu
sunt întotdeauna variabile dependente, ci, uneori, cu totul inde
pendente, chiar opuse. Variațiile și combinațiile activității genitale
și ale personalității urmează un itinerar care sfidează orice
clasificare și, încă din 1930, M. Schmideberg susținea că există
adesea o descărcare orgastică de fantasme și de pulsiuni
pregenitale.
„Pulsiuni genitale și pregenitale pot fi evacuate prin aparatul
genital”, punct de vedere în consens cu acela lui Ferenczi (1924)
în ceea ce privește funcția de „îmblânzire” a activității genitale
sau cu acela al lui Alexander (1927) asupra funcției sale de
drenaj [...]. Dar dincolo de acest punct de vedere economic, odată
cu Hevelock Ellis, se știe că fantasmele pregenitale pot însoți
orgasme foarte intense. întrucât există posibilitatea ca în
organizările psihopatologice diverse - printre care psihozele -
orgasmul să nu fi fost considerat constituind prin el însuși un
criteriu al normalității evoluției psihosexuale și psihoafective,
legăturile sale cu activitatea fantasmatică, fie că este genitală sau
pregenitală, pot fi diferite, chiar absente și îndepărtate în cadrul
exercițiului cvasiinstrumental al unei funcții psihopatologice ca
mod de descărcare a excitațiilor de origini diferite.
Ca urmare a luării în considerare a legăturilor orgasmului cu
iubirea de obiect, relației de obiect genitale i s-a acordat cea mai
mare importanță, dimensiune prezentă de la început în opera lui
Freud, căreia Abraham i-a dat forma cea mai desăvârșită, aceea
de finalitate a dezvoltării. Ea merge de la relația preambivalență
a primului stadiu oral până la genitalitatea care este, după opinia
lui, în orgasm, o „întoarcere pe jumătate fantasmată, pe jumătate
reală în sânul matern”.
109
BERNARD BRUSSET
De fapt, dacă din punct de vedere biologic finalitatea sexua

lității genitale este aceea a reproducerii speciei, semnificația sa
ca intenționalitate fundamentală a dorinței este de ordin regresiv,
de întoarcere la formele anterioare, atât ontogenetice (întoarcere
în pântecele mamei), cât și filogenetice: întoarcere la mediul
acvatic originar: Thalassa. Model darwinian în conformitate cu
„legea biogenetică fundamentală” dezvoltată de Ferenczi și
Balint, reluată prin Freud de către Haeckel: dezvoltarea individului
reia fazele dezvoltării speciei, ontogeneza reproducând filogeneza.
Sexualitatea genitală a apărut târziu în evoluția speciilor animale
(odată cu reptilele), ca și în dezvoltarea umană. Apărând tardiv
pe cele două planuri, această achiziție este considerată cu atât mai
fragilă, de unde frecvența regresiilor la stadii anterioare.
Este vorba, după cum vom vedea, despre reportul în ontogeneza
al unei distincții stabilite în filogeneză, adică în evoluția speciilor:
omul constituind elementul cel mai tardiv, și deci cel mai fragil.
Iubirea obiectală, legată de accesul la orgasm, va fi elementul cel
mai specific uman, cel mai desăvârșit, cel mai evoluat, cores
punzând structurii persoanei mature.
Primatul genital este legat, pentru Abraham, de capacitatea du
rabilă de stabilire a relațiilor postambîvalente între sexe. (Accesul
la genitalitate va fi pentru M. Klein efectul și agentul elaborării
poziției depresive, adică al conflictului ambivalent fundamental.)
Tandrețe și satisfacție sexuală
Această centrare pe ambivalență în relația de obiect lasă

deschisă problema raporturilor dintre iubire și satisfacțiile sexuale
genitale, tandrețea și destinul sexual. După opinia lui Freud,
tandrețea provine din sexualitate și este determinată prin „inhibiția
de scop”; cu toate acestea, în textul său „Cea mai generală dintre
deprecierile vieții amoroase” (1912) el consideră relația tandră,
iubirea pură de obiect drept cea dintâi. Tandrețea este mai veche
decât sexualitatea? Acesta este punctul de vedere al lui Balint
(1936-1948), care opune plăcerea preliminară, mai stabilă, mai
veche fîlogenetic, preoedipiană și esențialmente narcisică, plăcerii
110
finale, orgasmului, mai tardiv, achiziție nouă în evoluție; asocierea

genitalității și a iubirii obiectale, încă și mai târzie și deci mai
fragilă reprezintă, în această vectorizare, ultima etapă.
Tandrețea, numită arhaică de Balint, poate fi considerată ca
efect al unei identificări infantile cu un adult tandru, în timp ce
tandrețea adultului evoluat s-ar caracteriza prin profunzime,
gradul de constanță obiectală, cât și printr-o mobilitate între
empatie și obiectivitate.
în concluzie, conceptul de primat al genitalului, reluat prin
Abraham (19211924), din concepțiile dezvoltate de S. Freud din
1905, este strâns legat de introducerea, ilustrarea și apărarea rolului
și importanței sexualității în adaptarea omului la lumea sa
interioară și la lumea exterioară. Potrivit acestui postulat
fundamental, care nu e lipsit de implicații morale și ideologice,
experiența genitală optimală ar trebui, în mod inevitabil, să facă
pereche cu relațiile umane la fel de optimale.
Stabilirea specificității câmpului psihanalitic în ordinea repre
zentărilor a schimbat statutul epistemologic al acestor modele
explicative fondate pe biologie. Psihologia și experiența clinică
îmbogățită de psihanaliză au condus la a nu se considera funcția
psihologică, comportamentul sexual genital, maturitatea sexuală
și maturitatea afectivă în mod necesar legate. Conform acestui
ultim punct de vedere, distingem sexualitatea genitală sau
pregenitală, definită prin modul de satisfacție sexuală, și relația
de obiect oedipiană, sau preoedipiană, definită prin modul de
raportare la obiect în relația interpersonală. Totuși, relațiile de
obiect orală, anală, falică și genitală au dat loc unor descrieri care,
în ciuda riscului de deviere caracterologică pe care îl implică, ră
mân referințe indispensabile. într-o serie de lucrări, B. Grunberger
a dezvoltat mult semiologia, care își găsește aici fundamentarea
teoretică. în descrierea pe care a facut-o structurii anale (1960),
el a pus accentul pe modul specific de investire nu a obiectului,
ci a „raportului energetic” cu acesta, ceea ce l-a condus să ofere
un rol major poziției narcisice, „bazei energetice care este
componenta obligatorie a oricărei relații de obiect obictale”.
Examinând „relația obiectală a cărei bază și suport biologic este
111
BERNARD BRUSSET
într-un fel pulsiunea”, el scrie: „Cuplul anal subiect-obiect este

în forma sa ideală un cuplu stăpân-sclav”, dar „în timp ce
analitatea asigură dominarea ansamblului pulsiunilor, erotismul
anal o înglobează”.
La fel, opoziția între categoriile genitalului și ale pregenitalului
rămâne fundamentală, dar vom vedea că ea continuă mai departe
în teoria relației de obiect.
„Genitalele” și „pregenitalele”, după părerea lui Bouvet
M. Bouvet rămâne fidel schemei psihopatologice inițiale a lui

Freud și Abraham, punând accentul pe diferența dintre genital și
pregenital, opoziția dintre ele fiind considerată nu atât din unghiul
registrului pulsional, așa cum o găsim la Freud, cât mai ales ca
tip al relației de obiect. în această direcție, el a subliniat interesul
noțiunii relației de obiect pentru a fonda o clinică psihanalitică:
relația de obiect nemaifiind doar un concept psihanalitic, ci un
element ce poate fi reperat clinic și care permite diferențierea
structurilor într-un mod mai pertinent decât simptomatologia. Unul
dintre argumentele sale este faptul că putem vedea o simpto
matologie nevrotică la psihotici și, mai rar, o simptomatologie
psihotică atunci când structura este esențial nevrotică. De unde
distincția diferitelor tipuri de relație de obiect, în mod esențial
relația de obiect genital și „relația de obiect pregenital”. De fapt,
de acum înainte trebuie să luăm în considerare fixația, regresia,
activitatea fantasmatică, și adeseori este imposibil să distingem
semnificațiile orale, anale (și chiar falice), așa încât calificativul
de „pregenital” a fost folosit pentru a caracteriza atât fixația cât
și regresia modalităților precoce ale activității psihosexuale,
precum unele simptome (conversiile pregenitale, după părerea lui
Alexander) ori unele nevroze numite ..nevroze pregenitale” și chiar
anumite tipuri de personalitate. Substantivizând adjectivul, Bouvet
folosește termenul de „pregenitale”.
Pornind de la acest model teoretic, putem să descriem, în
simptomatologia nevrotică, patologia caracterului (care se pretează
în mod deosebit), perversiunea și stările limită, stilul și tipul de
112
PSIHANALIZA. RELAȚIEI
relație ale subiectului în raport cu lumea sa, adică în raport cu

obiectele semnificative din mediul său înconjurător, cu obiectele
sale de iubire și de ură - în mod esențial obiectele sale de iubire
cu întreaga ambivalență pe care acest lucru poate să-1 includă. în
fiecare caz, tipul predominant de relație de obiect are o
fundamentare empirică încă de la clinica consultației, dar și o
fundamentare teoretică: referința genetică, adică stadiul dezvoltării
libidinale, cu corespondență în evoluția istorică a dezvoltării.
Relația de obiect genitală specifică normalitatea, unele
organizări nevrotice centrate pe conflictul oedipîan, ducând în final
la o relație de obiect care ține cont de realitatea obiectului, obiectul
total perceput în alteritatea sa. Relația de obiect pregenitală trimite
la stadii de fixație pregenitale, ca stadiul anal în nevroza
obsesională. Bouvet descrie meticulos manifestările acestuia
pornind de la nevrozele care includ accese de depersonalizare,
stabilind tabloul lor clinic. Relația de obiect pregenitală este
caracterizată prin:
- caracterul captativ, posesiv, al relației;
- nevoia pe care o are subiectul de această relație, dezvoltată
în continuare sub denumirea de „relație de obiect anaclitică”,
nevoie narcisică de a se sprijini pe un obiect care poate să se
prezinte, după expresia lui Bouvet, ca un „Eu auxiliar”.
Criteriile sunt astfel rezumate de Bouvet însuși: strânsă
dependență a Eului față de obiectele sale, violență și lipsă de
măsură a afectelor și emoțiilor, iubire posesivă și distructivă a
obiectelor care nu sunt Într-adevăr decât obiecte, intervenția
continuă a unei proiecții după imaginea subiectului, disprețuind
orice realitate. „Menținerea unui anumit sens al realității, cu prețul
unei apărări mutilante, este declanșată prin proiecția inconștientă,
care realizează enorma distanță între subiect și obiect necesară
tocmai pentru conservarea unei pseudoobiectivități. ”
Punerea în discuție a acestei distanțe prin „apropieri” sau
retrageri se află la originea stărilor de depersonalizare. Putem
vedea aici o primă aproximare a funcției narcisice a obiectului
plecând de la comparația între nevroza obsesională și stările limită
în caz de depersonalizare. Nevroza obsesională corespunde
113
BERNARD BRUSSET
fixației la stadiul sadico-anal, dar dependența afectivă, care

caracterizează cazurile de depersonalizare în afara acceselor,
trimite la fixația orală și la nedifererențierea primară a subiectului
și a obiectului.
Prin „distanța față de obiect”, Bouvet explică o formă de
apărare schizoidă în relația pacientului cu analistul său în măsura
în care aceasta include fenomenele de transfer al relațiilor de obiect
ale trecutului infantil, susceptibile de face să apară imagoul
distructiv terifiant. într-o manieră comparabilă, falsa obiectivitate
a obsesionalului privează, prin izolare, relațiile de orice
semnificație afectivă. Insistența tot mai accentuată a lui Bouvet
asupra ambivalenței pulsionale l-a condus până în proximitatea
modelelor kleiniene, dar rămânând, în privința acceselor de
depersonalizare, în cadrul nevrozelor și nu al psihozelor - pe care
astăzi le numim stări limită.
într-un mod general, „distanța obiectală” explică în clinică
eficacitatea acestei apărări asupra căreia analiza are un efect de
reducere. Ea este definită prin „devierea care separă forma de
manifestări instinctuale ale subiectului față de locul analistului
de ceea ce ar fi aceste manifestări dacă nu ar interveni procedeele
de modificare în relație”.
Este vorba despre distanța pe care pacientul o stabilește între
el și analistul său din cauza proiecțiilor. Aceasta ia forma unei
bariere, ca în cazul lui Colette, pe care o prezintă și o comentează
timp îndelungat, aceea a unei apărări schizoide prin blocajul
introiecțiilor. Introiecția conservatoare, opusă introiecției
distructive și proiecției, este, în modelul genetic, preludiul pentru
identificarea prin care este structurat narcisismul. Bouvet acordă
astfel raporturilor cu obiectul primar o importanță majoră.
Ubicuitatea obiectului
Relația de obiect este examinată din puncte de vedere diferite

și problema este de a ști dacă termenul „obiect” are în fiecare
propoziție aceeași semnificație. Căci există:
114
- obiectul față de care Eul este dependent; „obiectul narcisic

primar”;
- obiectul iubirii posesive și distrugătoare, al influenței
pregenitale;
- obiectul în raport cu afectele violente, „imagoul distructiv
terifiant;
- obiectul-suport de proiecție, negat în alteritatea sa;
- obiectul îndepărtat față de realitate „cu prețul unei apărări
mutilante, care realizează distanța enormă dintre subiect și
obiect”.
Sub termenul de „obiect” astfel sfărâmat sunt regrupate

elemente de natură diferită al căror singur numitor comun este
acela de a exista în analiză - analistul. Ca urmare, teoria lui Bouvet
este centrată asupra unui punct de vedere pragmatic, mai curând
decât asupra unei descrieri metapsihologice care ar ține cont nu
numai de punctul de vedere dinamic și genetic, dar și de punctul
de vedere topic.
Orice descriere a relației de obiect și mai ales orice concentrare
a teoriei psihanalitice asupra acestei noțiuni nu ne conduce oare
să nu mai luăm în considerare punctul de vedere topic? Interesul
și limita acestei noțiuni introduc în clinică un instrument ușor de
folosit, aflat în raport direct cu transferul, operând o reducție
eficientă care este, așa cum insistă Bouvet, transnosografică. De
unde valoarea ei în apropierea și diferențierea unor diferite
„specii morbide”, nevroză, perversiune, psihoză și, îndeosebi,
stările limită în reperarea cărora Bouvet a avut un rol de precursor.
Numeroase dezvoltări ulterioare au în comun faptul că se referă
la relația de obiect.
Dar, oricare ar fi valoarea descriptivă și pragmatică a noțiunii
de relație de obiect, de aici rezultă unele confuzii, deoarece obiecte
de natură și situație topică cu totul diferite sunt puse pe același
plan. în acest sens, relația de obiect a devenit o măsură comună
a lucrurilor calitativ eterogene, înlocuind în teorie noțiunea de
pulsiune, care ar părea să aibă aceeași caracteristică.
115
BERNARD BRUSSET
Astfel, Bouvet, în dorința de a îngloba, în serviciul unei clinici

cât mai generalizate posibil, atât relațiile subiectului cu lumea,
cât și transferul în cură, anulează atât specificitatea unuia, cât
și a celuilalt. Dar este adevărat că unele sunt clarificate și pot
câteodată să-1 clarifice pe celălalt, cu condiția sa nu fie vorba
de simple dispoziții de caracter, adică transferul să nu se reducă
la o simplă integrare a analistului la sistemul obișnuit al
pacientului în relațiile sale cu ceilalți. Transferul în sens strict
actualizează sistemele interiorizate de relații de obiect în
favoarea regresiei în cură.
Pentru a distinge raporturile dintre subiectul și obiectul
noțiunii de relație obiectală, Bouvet o definește prin structura Eului
descris în termeni de relație modificată de mecanismele de
apărare vizavi de posesia sau pierderea de obiect. Pe baza acestui
criteriu, el diferențiază tipul genital și tipul pregenital, dar relația
de obiect nu primește acele caractere care să o facă reperabilă și
revelatoare decât în structurile pregenitale. Ea este criteriul
patologicului în raport cu relația genitală asmiliată cu normalitatea.
Din cauza asimilării relației genitale, inconvenientul acestei
dihotonomii este acela că transpune diferențierea celor două tipuri
de relație de obiect asupra opoziției dintre normal și patologic,
despre care se știe că implică mereu o referire la valori. El nu a
uitat să sublinieze caracterul normativ, dacă nu chiar ideologic,
al acestor idei care nu sunt lipsite de consecințe tehnice și de riscul
de redefinire care să normalizeze scopul psihanalizei. Critica lui
J. Lacan (1956-1957) include mai multe aspecte, și ea se opune
definiției scopului și teoriei eficacității psihanalizei care implică
această perspectivă - de a cunoaște reducția imaginarului la real
prin corectarea relației subiect-obiect. De fapt, din acest unghi,
obiectul este o persoană, aceea a analistului pe care pacientul o
va percepe în realitatea sa și fără distanță defensivă atunci când
va înceta să proiecteze asupra acestuia imaginea fantasmatică pe
care și-o face pornind de la fixațiile libidinale care i-au marcat
dezvoltarea. Cu toate acestea, avantajul acestei dihotomii este acela
că deschide un câmp de cercetare asupra relației de obiect
pregenitale și, prin aceasta, asupra semnificației narcisice a unor
116
anumite tipuri de legătură cu ceilalți, cât și asupra rolului

proiecției.
Potrivit luiM. Bouvet și S. Viderman, în articolul lor din 1958
(care nu va fi publicat decât în 1969), lucrările lui Spitz asupra
carențelor materne precoce și descrierea sa privind cele trei stadii
ale genezei relației de obiect (stadiul preobiectal, stadiul obiectului
precursor și stadiul obiectai) reprezintă punctul de plecare al
interesului manifestat în psihopatologie pentru relația de obiect
în detrimentul centrării asupra teoriei pulsiunilor și a scopurilor
acestor pulsiuni. în consecință, el scrie: „Atât timp cât accentul
cercetării psihanalitice se va raporta la o teorie a pulsiunilor și a
scopurilor acestora, noțiunea de relație de obiect nu va putea trezi
interesul pe care ar trebui în mod necesar să-1 suscite din
momentul în care o psihopatologie a frustrării și a carenței afective
sublinia, cu forța pe care o știm, interacțiunea subiect-obiect” [în
S. Nacht (din), 1969, pp. 388- 389]. Și, mai departe, el considera
„stabilirea relațiilor obiectale ca una din sarcinile esențiale ale
activității mentale a individului”.
Traumatismele precoce și avatarurile relațiilor mamă-copil,
descrise de către Bouvet, sunt în raport cu noțiunea de lipsă
fundamentală a lui Balint. Bouvet evocă astfel efectele pe care o
bruscă dezinvestire de către mamă le are asupra copilului.
în măsura în care „orice maladie a spiritului se traduce
printr-o alterare a raporturilor pe care subiectul le întreține cu
mediul său înconjurător”, acestea sunt modurile relaționale,
tehnica relațiilor cu celălalt; „...relațiile sociale ale bolnavului,
relații pe care este condus să le stabilească cu ceilalți, ținând cont
de nevoile sale afective inconștiente și de apărările pe care Eul
le opune acestora pentru a evita angoasa, ne permit să sesizăm,
în momentul de față, atât structura unei personalități cât și
posibilitățile viitoare de adaptare” (p. 390).
Studiul relațiilor de obiect plecând de la relațiile care îl unesc
pe bolnav cu anturajul său permite recunoașterea structurilor
diferite în cazuri identice din punct de vedere nosografic, dar și
a structurilor învecinate, dacă nu chiar identice, în cazuri diferite
117
BERNARD BRUSSET
din punct de vedere nosografic. Sunt reperate astfel gradele diferite

de regresie.
Atunci când Abraham descrisese, plecând de la apropierea de
melancolie și de nevroză obsesională, prin regresul la același stadiu
anal al dezvoltării libidinale, două substadii, îmbogățind în acest
fel teoria stadiilor, autorii care iau în considerare relația de obiect
pentru a clarifica clinica nu au fost conduși, cel puțin în acest text,
să încerce să clarifice noțiunea de relație de obiect prin
psihopatologie. Rezultă de aici o folosire care lasă să persiste riscul
reducerii relației de obiect la ceea ce se manifestă în mod direct
în caracter (în sensul pe care îl întâlnim la Reich), adică exact în
lumea obișnuită a relației cu ceilalți, atunci când tocmai specificul
transferului și al regresiei în cură trebuie revelat, actualizând
dimensiunile relației de obiect fantasmatice, care nu-și găsiseră
până atunci expresia și, în tot cazul, nu în relațiile efective ale
subiectului cu mediul său înconjurător. Conform aceleiași logici,
rezultă de aici și o tipologie a relației de obiect care este o
caracterologie reductoare, deoarece tinde să nu cunoască ceea ce
se află totuși în centrul experienței psihanalitice, și anume
coexistența multiplelor sisteme situate în locuri psihice diferite,
susceptibile de a fi mobilizate într-o manieră ea însăși foarte
diversă.
Pentru numeroși autori care i-au urmat lui Bouvet, relația de
obiect, așa cum poate fi ea observată în clinică, plecând de la
semiologia distanței față de obiect, este expresia organizării
personalității sau revelează în mod direct patologia. Astfel,
pentru Marty și Fain acest lucru are loc în patologia psihosomatică.
Pentru Marty (1958), „relația de obiect alergic” ar fi caracterizată
prin „apropierea” Ia maximum și căutarea fuziunii cu obiectul
(extern), chiar dacă trebuie schimbată ușor: dimpotrivă, menținerea
strictă a distanței ar fi tipică tuberculozei. De atunci, acest curent
de cercetare psihosomatică, inaugurat prin descrierea ..relației albe”
în investigarea psihosomatică, s-a referit mai mult, cel puțin în
ceea ce-1 privește pe Marty, la economia pulsională a variațiilor
de viață și de moarte, care ar fi specifice pentru ordinea
psihosomatică.
118
Nu am putea reduce punctul de vedere al lui Bouvet la

caricatura pe care unele dintre formulările sale ar face-o posibilă,
ansamblul operei sale suscitând o întreagă mișcare care rămâne
foarte actuală. Definirea relației de obiect dată de Bouvet și
Viderman prezintă problema în toată anvergura ei. Ei scriu
(1969, p. 390): „Orice definire a relației de obiect o descrie ca
unind subiectul cu totalitatea obiectelor sale, atât exterioare cât
și interioare. Ansamblul obiectelor subiectului constituie mediul
înconjurător al subiectului împreună cu care el organizează
relații specifice, modelate prin conflictele sale inconștiente.”
Studiul relațiilor de obiect trebuie să ajungă la înțelegerea
modificărilor și a interacțiunilor subiectului, a obiectelor sale
interiorizate și a obiectelor sale exterioare.
Acești autori doreau să se demarcheze de naivitățile unui
realism limitat, în sensul exprimat de M. Klein, și subliniau acest
lucru: „Relația obiectală nu este relația obiectivă. Orice relație
cu obiecte reale este modelată, modificată în funcție de o relație
primară cu imagini inconștiente și, în consecință, afectată de un
coeficient de deformare care măsoară cu exactitate nevoile de
apărare proiectivă ale subiectului” (ibicL, p. 390).
Este vorba, din acest punct de vedere, despre efectul relației
de obiect fantasmatice asupra relațiilor obiective cu ceilalți (atât
cât este investit ca obiect real), în timp ce, din punctul de vedere
al Melaniei Klein, este vorba despre efectul experiențelor reale
asupra relațiilor de obiect fantasmatice, care sunt sediul violentelor
conflicte interne. Putem deci să spunem, asemenea lui Pasche și
Renard (1955), că la M. Klein este vorba de „pseudoobiecte”, în
măsura în care obiectul este definit ca o proiecție pură a
subiectului, iar prin expresia „relație obiectală a copilului”, în
calitate de martor, este vorba de un partener care este un „alt
subiect”, mai mult chiar, de acela care procură copilului
experiențele ce vor echilibra, în bine sau în rău, cercul proiecției
și al reintroiecției. Centrarea pe economia și dinamica obiectelor
interne în lumea internă împreună cu diferitele locuri pe care ele
pot să le ocupe în recentele elaborări teoretice ale lui D. Meltzer
(și alții, 1975) tind să facă să dispară noțiunea de obiect extern,
119
BERNARJD BRUSSET
pentru a nu mai lua în considerare faptul că, în realitate, mama

este aceea care acreditează sau nu fantasma mamei rele sau a
sânului rău, ori aceea a sânului bun sau a mamei bune.
De la Glover încoace (1945) a fost adesea reluată, față de tezele
Melaniei Klein, aceeași critică ce duce la contuzie între relația
de obiect fantasmatic și relația de obiect reală, fiind însă vorba
de ceva mai radical, și anume de dispariția referirii la obiectul
extern, în sensul pe care i-1 dau alți autori, legat direct de un
oarecare realism al obiectului. Un atare sens există la Freud, între
alte aspecte, dar el va fi central în opiniile Annei Freud și ale
susținătorilor lui Ego Psychology. Exista deci în utilizările
expresiei „relație de obiect” două centrări caracteristice opoziției
istorice dintre Melanie Klein și Anna Freud.
Din aceste considerații reies limitele foarte largi în cadrul cărora
noțiunea de relație de obiect poate da loc unei tipologii, dar o
asemenea extensie este invers proporțională în raport cu interesul
acestei noțiuni în clinică. Ea nu ar fi suficientă și trebuie raportată
la alte noțiuni, nu mai puțin importante pentru diagnosticul unei
structuri ca aceea a activității psihice în jocul proceselor primare
și secundare și aceea a registrului angoasei, pentru a avea acces
la date direct accesibile în clinică și totuși specific psihanalitice.
Concluzie
Dubla schemă, schițată de Freud, sistematizată de Abraham,

a „scalarizării” stadiilor dezvoltării și ale vectorizării auto-
erotismului pentru iubirea obiectală postambivaleantă viza
explicarea marilor structuri psihopatologice, ele însele clasate și
ordonate într-o asemenea manieră încât normalitatea se situa în
asimptota definită de ecuația ce echivalează modul de satisfacție
genitală, tipul de relație de obiect, gradul de dezvoltare și
înflorirea personalității. Pertinența empirică a acestei asimptote,
cu toate că este aproximativă, nu poate decât să încurajeze
implicit referința la valorile pe care le cuprinde. Maturitate,
adaptare și altruism ajung astfel să fie considerate fericitul
rezultat al instaurării primatului genital.
120
Cu toate acestea, experiența clinică a condus la punerea în

discuție, dacă nu a acestor postulate care rămân fundamentale în
psihanaliză, cel puțin a locului lor în teorie, a limitei validității
lor (pentru unele în mod exclusiv câmpul nevrozelor clasice) și
mai ales a implicației lor ideologice. Din această cauză, modul
genital al satisfacției sexuale nu implică în mod necesar un tip
ce corespunde relației de obiect și structurii globale. Nu este
întotdeauna posibil să se invoce o dizarmonie evolutivă sau
ipotetice clivaje și, neavând încotro, trebuie constatată relativitatea
unui model foarte general care nu poate fi acceptat decât cu
condiția de a da teoriei pulsiunii rolul de fundament predominant,
dacă nu chiar exclusiv, al oricărei psihologii.
Dacă noțiunea de relație de obiect, în loc să fie utilizată în
ambiguitatea sa, ar fi întrebată, în funcție de experiență și de datele
psihanalizei, ce ar putea să-i corespundă în opera lui Freud, ar
apărea evident faptul că ea poate da naștere la numeroase
tipologii: referința la stadiul dezvoltării libidinale nu este decât
una dintre referințele posibile și trebuie luat în considerare
statutul extern sau intern, bun sau rău, parțial sau total al obiec
tului. Modul de relație tipică al unei sau altei forme patologice
sau patogene nu se lasă redus în mod necesar la un stadiu tipic
al dezvoltării. Dar tipuri de relație de obiect ar putea fi descrise
potrivit raporturilor pe care le au cu narcisismul, agonist sau anta
gonist, sau cu angoasa de depersonalizare, de intruziune, de
deposedare de sine etc.
Odată cu Fairbaim, pe de o parte, și M. Klein, pe de altă parte,
accentul pus pe relația de obiect în defavoarea pulsiunii nu permite
menținerea modelului psihopatologic fundamental pe care l-am
examinat și criticat. El și-a găsit și păstrat întreaga pertinență în
nevroze. Stările limită și psihozele cer alte cadre de referință. în
orice caz, legătura dintre teoria sexualității și teoria afectivității
și a personalității este un postulat fundamental al psihanalizei. Ea
va ocupa un loc diferit în fiecare dintre marile curente post-
freudiene, tot așa cum era deja diferit de la o etapă la alta în
gândirea lui Freud.
121
CAPITOLUL 5
OBIECTUL, NARCISISMUL
ȘI A DOUA TOPICĂ
De la introducerea narcisismului la a doua topică
Modelul pulsiunii constituie unul dintre elementele metapsiho

logiei și trebuie pus în legătură cu celelalte. în expunerea făcută
de Freud privind metapsihologia, acest model este punctul de
plecare, dar problema obiectului va continua să fie pusă în
discuție în mod deosebit odată cu introducerea narcisismului, în
„Doliu și melancolie“ (1915), referitor la reacțiile pierderii și ale
identificării sale. Freud a pornit de la raportul dintre pulsiune și
obiect pentru a ajunge la raportul dintre Eu și obiect, până la a
face din Eu locul obiectelor introiectate și pierdute în calitate de
obiecte exterioare.
Libidoul narcisic se transformă în libido de obiect și reciproc,
afirmă el într-un text care rezumă evoluția gândirii sale: „în
complexul Oedip, libidoul se dovedea legat de reprezentarea
persoanelor parentale. Dar a existat anterior o perioadă în care
toate aceste obiecte erau absente. Rezulta de aici conceperea,
fundamentală pentru o teorie a libidoului, a unei stări în care
libidoul umple propriul Eu, o stare în care Eul este considerat chiar
obiect [...]. Această stare s-ar putea numi «narcisism» sau iubire
de sine. Este suficient să mai reflectăm pentru a observa că, la
drept vorbind, narcisismul nu o să dispară niciodată complet; pe
toată durata vieții, Eul rămâne marele rezervor libidinal, de la care
sunt emise investirile de obiect și spre care libidoul poate să
reflueze plecând de la obiecte. Libidoul narcisic se transformă deci
122
în permanență în libido de obiect, și viceversa. Un excelent

exemplu pe care îl poate îmbrăca această transpunere ne este
furnizat de îndrăgostirea sexuală sau sublimată, care poate să
meargă până la sacrificiul de sine” (Sigmund Freud prezentat de
el însuși, 1925, pp. 94—95).
De fapt, textul din 1914, „Pentru a introduce narcisismul”,
include o schimbare în teoria pulsiunilor, pe care Freud o reia și
o dezvoltă, îndată după aceea, în „Pulsiuni și destine ale
pulsiunilor” (1915). Definind narcisismul ca o investire libidinală
originală a Eului, el indică faptul că Eul se află în locul obiectului
și descrie o relație de obiect. Este remarcabil că acest obiect nu
este conceput ca un suport pasiv și provizoriu al unei investiri.
Având la dispoziție energia cu care este investit sau captând-o pe
cea a altor obiecte, Eul poate juca un rol activ pentru a-și urmări
propriile scopuri, aflate în acord sau în opoziție cu cele ale
libidoului de obiect, dar care nu sunt în întregime determinate de
scopurile libidoului, adică de pulsiune. Exemplul alegerii de obiect
narcisic ilustrează această evoluție a teoriei care anunță a doua
topică.
în ciuda paradoxului aparent, putem vedea în „Pentru a
introduce narcisismul” o repunere în discuție a aspectelor cele mai
radicale ale teoriei pulsiunii care creează locul noțiunii relației
de obiect. Din momentul în care libidoul de obiect se poate
transforma în libido al Eului și viceversa, Eul devine rezervorul
libidinal și are posibilitatea de a determina propriile scopuri
libidinale (libidinale și nu numai, de ordinul autoconservării și
al trebuințelor). Libidoul devine susceptibil de transformare sub
influența Eului; el poate fi transferat, deplasat și sublimat.
în transformarea de către Eu a libidoului de obiect în libido
narcisic, sau, în sens invers, a libidoului narcisic în libido de obiect,
rolul obiectului și al schimburilor cu obiectul pot să-și găsească
un loc. Fie că este considerat jocul reprezentărilor obiectului și
al Eului sau relația efectivă, calitate în care determină acte,
satisfacții și insatisfacții, obiectul nu este o momeală a cărei
utilizare este determinată de către economia libidinală a unui
organism, altfel închis asupra sa. Ancorarea în realitatea obiectului
123
BERNARD BRUSSET
este evidentă la Freud și va fi într-o măsură tot mai mare până la

Inhibiție, simptom și angoasă (1926), în timp ce Melanie Klein,
prin cvasiexclusivitatea pe care o conferă economiei obiectelor
interne, va rămâne foarte departe de această grijă de a face loc
dimensiunii realității și alterității fundamentale a obiectului.
Această noțiune a transformării neîncetate, dar mereu relative, din
libidoul Eului în libidoul obiectului, pusă în evidență de către
caracteristicile pe care ea le poate lua în psihoză, este posibil să
fie problematizată conform unor direcții diferite. Dacă a putut să
constituie punctul de plecare pentru susținătorii „psihanalizei
interpersonale” și pentru Fairbaim și să deschidă câmpul cercetat
în profunzime de Balint, apoi de Winnicott, putem considera că
ea desemnează locul schimburilor dintre Eu și obiect, dar tot atât
de bine și locul subiectului.
Aceste transformări ale libidoului, care nu sunt guvernate de
structura pulsiunii, de către pulsiune ca structură, dar tributare față
de relațiile de obiect, presupun nu numai investirea Eului și a
obiectul, dar chiar și a schimbului. Locul limbajului și al
comunicării este astfel definit în cadrul unei teorii a pulsiunii care
tinde să relativizeze ancorarea ei biologică.
Rupând cu hipnoza, situația psihanalitică își centrase travaliul
asupra câmpului închis pe care putea să-1 explice teoria pulsiunii,
ținând la distanță iubirea de transfer. Aceasta din urmă fusese
considerată, odată cu descoperirea limitelor sale de către Breuer
și Anna O., drept cauză a eșecului metodei hipnocatartice.
„Hipnoza disimulase un joc de forță care se dezvăluia acum, și
a cărui percepere dădea teoriei un fundament sigur” (S. Freud,
1925). Remanierile din 1914 și 1915 introduc iubirea de obiect
în teorie prin noțiunea de legătură de energie, deci de sexualitate
legată, ceea ce aduce în discuție problema destinului dezlegării
în relația de obiect. Introducerea pulsiunii de moarte este
consecința acesteia, așa cum a insistat J. Laplanche. Prima
remaniere a teoriei pulsiunilor o suscită pe cea de-a doua. Aceste
considerații subliniau interesul acordat întrebării ce se adresa
teoriilor relației de obiect privind punctul de vedere referitor la
locul pe care ele îl acordau dezlegării, agresivității și pulsiunii
124
de moarte. Putem deduce de aici doza de idealism pe care o

cuprind și distanța la care se situează ele față de punctul de vedere
freudian. Vom vedea că examinarea negativului în relația de obiect
trebuie completată de aceea a narcisismului negativ.
în contrapondere, ca o nouă perspectivă privind raporturile
obiectului și ale Eului, deschise de „Pentru a introduce narci
sismul” (1914), putem considera lucrarea „Pulsiuni și destine ale
pulsiunilor” ca o încercare de a descrie rolul pulsiuni i sexuale în
formarea simptomelor nevrotice, și, prin extensie, în economia
dorinței, având în vedere ceea ce se opune nu numai sensului co
mun și valorizării culturale a iubirii, dar și părerilor sale asupra
narcisismului în calitate de relație de obiect, adică reducând impor
tanța obiectului. în ultimă instanță, aceasta este o încercare de a
merge până la capătul celor urmărite în „Schiță asupra unei psiho
logii științifice” (din 1895) și de a concepe pulsiunea, în logica
definiției sale, ca impuls de origine biologică ce pretinde aparatului
psihic descărcarea tensiunilor pe care ea le determină. Metapsi-
hologia explică diversele posibilități de rezolvare a acesteia prin
transformarea montajului pulsional care este alcătuit din elemente
permutabile. Pulsiunea este o structură, cât și un aranjament
funcțional, ale cărei legi de transformare pot fi descrise.
Metapsihologia pulsiunilor și a destinelor pulsiunilor îl
conduce pe Freud să revină asupra teoriei refulării, deci a meta
psihologiei reprezentărilor pulsiunii, apoi asupra teoriei incon
știentului și a visului. Dar capitolul următor este centrat pe ceea
ce nu era cunoscut pe parcursul teoretic al lucrării „Pulsiuni și
destine ale pulsiunilor” - obiectul. De fapt, în „Doliu și
melancolie” (1915), reacțiile la pierderea acestuia conduc la
măsurarea locului său și, corelativ, la acela al subiectului. Așa cum
au subliniat mulți autori, și mai recent T. Ogden (2002), acest text
introduce în teoria freudiană o schimbare considerabilă care anunță
a doua topică și teoria relației de obiect. Din momentul în care
este pierdut, obiectul poate să expulzeze Eul și se poate confunda
cu acesta pentru a se afla, în ceea ce privește subiectul, în poziția
Supraeului, obiectul unei relații sadice pe care Freud o apropie
de regresia sadic-ananlă a nevrozei obsesionale.
125
BERNARD BRUSSET
Obiectul contigent, ușor de substituit, al teoriei pulsiunii are

acum un rol major explicat de investirea narcisică și de
ambivalență. în „Pulsiuni și destine ale pulsiunilor” a fost
remarcată dimensiunea narcisică a „dublei întoarceri”, secundară
abandonării obiectului, de activitate în pasivitate și asupra
propriei persoane, iar Freud preciza că schimbarea iubirii în ură
privește obiectul total și nu doar obiectul parțial, obiectul pulsiunii
parțiale autoerotice.
Melancolia face ca aspectele constante ale oricărei relații de
obiect durabile să fie exemplare; obiectul, așa cum apare în clinică
și în transfer, este locul de investiri narcisice și ambivalențe, fiind,
în același timp, obiect al uneia sau altei pulsiuni stabilite. Dar
aspectele ei diverse nu apar simultan, și nici pe același plan. Sunt
necesare mai multe exagerări, dar niciuna nu revelează același
lucru. Există aceea al clinicii curente și aceea a clinicii analitice.
Este remarcabil faptul că Freud nu se referă mai întâi la
experiența psihanlitică personală, ci, pe de o parte, la aceea pe
care Abraham a explicat-o, publicând în 1912 câteva scurte analize
(de trei la șase luni) ale melancolicilor, iar pe de altă parte, la
tabloul psihiatric clasic al melancoliei pentru a-1 compara cu
experiența umană universală a doliului. în melancolie, destinul
pulsiunii este strâns determinat de acela al obiectului în raporturile
acestuia cu Eul. Acest punct de vedere va fi în mod constant acela
al Melanie! Klein și al tuturor celor care susțin modelul relației
de obiect în calitatea acestuia de opus celui al pulsiunii. Doliul
și starea de iubire sunt, în stările normale, cele mai bune două
ilustrări ale importanței obiectului. Freud scrie: „Astfel, în
regresia ce pornește de la alegerea de obiect narcisic, obiectul a
fost cu certitudine suprimat, totuși el se dovedește mai puternic
decât Eul însuși. în aceste două situații opuse, starea de iubire
extremă și suicidul, Eul, deși pe căi cu totul diferite, este strivit
de obiect” {Metapsihologie, [1915], 1968, p. 163).
Dar după câteva considerații disparate asupra altor aspecte
clinice ale melancoliei (angoasa de epuizare, modul de evoluție
și insomnia), Freud este obligat să recunoască limitele cunoașterii
și ale interpretării psihanalitice în acest caz. El mai spune: „La
126
aceste considerații se adaugă problema de a ști daca o pierdere a

Eului fără ca obiectul să intre la socoteală (o afecțiune pur narcisică
a Eului) nu este suficientă pentru a produce tabloul melancoliei,
și dacă o epuizare de origine toxică în libidoul Eului nu poate da
în mod direct unele forme ale maladiei” {ibid., pp. 164-165).
Există o retragere a libidoului obiectului în Eu, dar acesta
devenind liber face loc identificării pentru obiect, care astfel este
pierdut ca obiect al investirii de către pulsiunea inconștientă.
„Investirea libidinală amenințată abandonează în cele din urmă
obiectul, dar numai pentru a se retrage pe locul Eului de unde a
plecat” {ibid., p. 171). Ceea ce se păstrează nu este obiectul, ci
investirea de obiect care este deplasată asupra Eului, constituit
din această cauză în obiect și tratat ca atare. O parte a Eului s-a
pierdut în locul și funcția obiectului (care este deci mai important
decât Eul), ea este înlocuită de umbra obiectului. Rezultă de aici
că datorită atacurilor legate de regresia sadico-anală a libidoului
obiectul este pierdut, dar nu și relația de obiect, care va putea fi
continuată prin modificările induse, prin abandonul obiectului.
Relația de obiect este continuată în ciuda pierderii obiectului
extern, ea își schimbă registrul, de la iubire la agresiune, ea își
schimbă statutul în calitatea ei de a se interioriza. în limitele
investirii, obiectul rămâne, el a devenit de ordin narcisic și nu mai
este obiectai, dar triumful narcisismului înseamnă „regresia
libidoului la narcisisim”, în ideea fixă care presupune că „Eul a
depășit pierderea obiectului (sau doliul relativ la această pierdere,
ori poate chiar obiectul însuși) [...]. Plecând ca un înfometat în
căutare de noi investiri de obiecte, maniacul ne demonstrează și
el, într-un mod evident, că este eliberat de obiectul care l-a făcut
să sufere” {ibid., p. 167). Puțin mai târziu, Freud, examinând
punctul de vedere topic, se întreabă „în și între ce sisteme
psihice se produce travaliul melancoliei. Care parte a proceselor
psihice ale acestei afecțiuni mizează pe investirile de obiect
inconștiente lăsate vacante și care parte pe substitutul lor prin
identificarea în Eu?” {ibid., p. 169). El nu ține deloc cont de cei
care pot să ia parte la joc în raporturile cu Eul modificat prin
identificarea cu obiectul pierdut și nici de instanța critică, adică
127
BERNARD BRUSSET
de persistența relației de obiect care, cu ajutorul transpunerii, se

continuă între instanța critică, Supraeu și Eul ce reprezintă
obiectul. Noțiunea de identificare introiectivă și teoria potrivit
căreia Eul este constituit din obiecte introiectate vor da expresia
perfectă acestui aspect pe care centrarea asupra teoriei pulsiunilor
nu permitea să fie luat în considerare.
în identificarea narcisică, obiectul, în această calitate, este
abandonat. El este păzit în cele din urmă în calitate de obiect de
reproșuri, de atacuri, deci ca pol obiectai al unei relații a Eului,
chiar dacă aceasta a regresat în funcția fixațiilor orale (faza orală
a libidoului aparține încă narcisismului) și sadic-anale, deci
pregenitale. Astfel este deschisă calea spre o teorie a identificării,
dar nu a unei identificări isterice, care va fi ulterior extinsă la
normal și generalizată („Psihologia maselor și analiza Eului”,
1921), precum și la modelul celei de a doua topici (Eul și Se-ul,
1923). Acest ultim text cuprinde un punct de vedere foarte nou
asupra dezvoltării relațiilor de obiect, care va găsi în Inhibiție,
simptom și angoasă (1925) continuări decisive privind relativizarea
sau, dacă se preferă, compliniri date în mod accesoriu teoriei
pulsiunilor. Pulsiunea se află mereu în centrul teoriei, dar rolul
factorilor de realitate și al aspectelor reale ale relațiilor de obiect
este luat și el în considerare.
Dacă, potrivit lui Freud, ieșirea caracteristică din melancolie
constă în faptul că investirea libidinală amenințată abandonează
în cele din urmă obiectul, dar numai pentru a se retrage pe locul
Eului, de unde a plecat, se poate presupune, așa cum pretinde
Fairbaim, că fiecărui obiect îi corespunde, dacă nu un Eu, cel puțin
o parte a Eului. Acest punct de vedere deschide calea spre o teorie
a relației de obiect generalizate ca element constitutiv de bază al
Eului, chiar a unui seif devenit agent al investirii pe care, în mod
suveran, îl poate da sau relua. Dispariția pulsiunii în sensul dat
de Freud poate antrena, potrivit acestor perspective, pe aceea a
inconștientului și a psihologiei clasice preanalitice (Sulivan și
culturaliștii americani i-au dat o expresie definitivă).
Dar o asemenea indicație a lui Freud nu implică în mod necesar
aceste consecințe; ea deschide problema, introdusă anterior prin
128
lucrarea „Pentru a introduce narcisismul” (1914), a dublei poziții

a Eului, locul investirii narcisice și agentul care dispune de aceasta,
diferență în care se recuperează cele făcute mult mai târziu, între
Eul constituit și Eul constituent (D. Lagache), între Eu și subiect
(J.Lacan), între Eu și seif sau, recent, între seif ca loc și seif ca
agent (Schafer, 1976). în faimoasa metaforă a calului și a
călărețului care se găsește în „Eul și 5e-ul” (1923) se poate remarca
cum călărețul dispune de două funcțiuni, cea care relevă tehnica
abilității în stăpânirea și conducerea animalului și aceea care relevă
inițiativele sale în alegerea itinerarului, a ritmului și a stilului etc.
Locul Eului, de unde a plecat investirea obiectului matern
primar, este în mod electiv corpul, cu atât mai mult cu cât exa
minăm etapele cele mai precoce, considerate mai ales retroactiv,
întoarcerea investirii libidinale în Eul corporal este desemnată în
mod direct de îngrijirile materne. Investirea obiectului este în parte
a celui care vine, după transformare, ca obiect intern (sau, dacă
vrem, ca „obiect sursă”), cu condiția ca, prin schimbarea de sens
autoerotică în fantasmă, Introiecția lui să fi putut avea loc.
în cazul în care aceasta lipsește, putem considera că obiectul
nu poate fi decât pierdut, antrenând în pierderea sa partea Eului
care îi corespunde, sau, pentru a evita această pierdere, că el este
încorporat printr-un fel de includere în Eu? Această includere,
deconectată de la rețelele asociative și de la lumea internă, poate
forma o „criptă internă” potrivit elocventei metafore propuse de
N. Abraham și M. Torok (1968).
Un destin al obiectului: identificarea
în măsura în care identificarea nu este o simplă imitație, ci „o

apropriere pe baza unei pretenții etiologice, ea exprimă un
«astfel» și derivă dintr-un element comun cu obiectul care
persistă în inconștient. Identificarea este de cele mai multe ori
folosită în isterie ca expresie a unui destin sexual comun. Isterica
se identifică de preferință în simptomele ei - dar nu în mod
exclusiv - cu persoanele cu care a avut relații sexuale sau cu cele
care au avut relații sexuale cu aceleași persoane ca și ea. Limba
129
BERNARD BRUS SET
explică de altfel o asemenea concepție. Doi îndrăgostiți sunt «unu»,

în fantezia isterică, ca și în vis, este suficient ca identificarea să
aibă loc; ne putem gândi la relații sexuale fără ca pentru asta ele
să fie în mod necesar reale” {Interpretarea viselor, 1900).
Dorința care motivează identificările și le împrumută căile
comandă această logică a intermedierii a lui „a fi ca și”, unde unul
și același este celălalt și în care „unu egal doi”: punct de vedere
specific psihanalitic, care sfidează logica clasificatoare, logica
terțului exclus și a noncontradicției.
Există relații de obiect la fel cum există identificări, iar pro
blema raporturilor dintre ele se află în centrul problemelor care
intră în contact cu psihanaliza. Cum poate metapsihologia să
explice acest lucru? în același mod în care problematica
identificării isterice și aceea a obiectului pulsiunii pot fi legate
de prima topică, tot așa, pot fi legate problematica identificării
melancolice - sau narcisice - și aceea a obiectului iubirii (obiectul
Eului, într-un anumit fel) de a doua topică. în isterie, simptomul
e parțial localizat, celălalt este un martor sau nu intervine decât
pentru că reprezintă dorința inconștientă, pe când analiza
melancoliei revelează caracterul narcisic și ambivalența iubirii
pentru obiect. Identificarea melancolică, ca încorporare a obiectului
pierdut, arată că a iubi înseamnă a devora, dar legătura cu
obiectul revelează în mod egal clivajul esențial al Eului și faptul
că pierderea lui se manifestă încă de la originile sale. Relația de
obiect nu se situează în inconștient din cauza statutului obiectului,
dar ea însăși este inconștientă atât în ceea ce privește Eul, cât și
idealul. în Oedip, jocul identificărilor include identificarea isterică
cu rivalul, cu idealul și identificarea melancolică - pentru atât cât
există înlocuirea unei diferențieri a Eului printr-o încorporare a
obiectelor de iubire abandonate.
Distrugerea complexului Oedip, în măsura în care acest lucru
este posibil, se efectuează prin înlocuirea relației de obiect prin
identificare. Supraeul moștenește astfel investiri erotice, ambi
valențe, și legături de admirație care leagă copilul de părinții săi.
Transformând energia sexuală în energie a Eului, identificarea
determină o desexualizare și o sublimare a libidoului, cu prețul
130
unei difuzări pulsionale care eliberează în grade diferite pulsiunea

de moarte, de unde sadismul Supraeului în raport cu Eul, loc de
masochism. Identificarea este deci o formă primitivă a destinului
pulsional, anterior refulării nevrozelor, dar facându-1 posibil.
Aceste raporturi strânse între relația de obiect și identificare
explică clinica reacțiilor la pierdere și multe aspecte ale legăturii
cu ceilalți. Identificarea este un destin pulsional care păstrează
obiectul în beneficiul narcisismului, evitând căutarea unui nou
obiect, dar cu prețul unei regresii masive; iată de ce cele două
tipuri de legături cu obiectul coexistă adesea, ca și când o parte
a libidoului obiectului rezistă la transformarea în narcisism. în
1932, Freud scria astfel: „Identificarea este o formă foarte impor
tantă a legăturii cu celălalt, cu adevărat cea mai originală; ea nu
este același lucru cu alegerea de obiect. Diferența poate fi expri
mată aproape astfel: dacă micul băiețel se identifică cu tatăl său,
el vrea să fie ca un tată; dacă face obiectul alegerii sale, el vrea
să îl aibă, să-1 posede: în primul caz, Eul său este modificat după
modelul tatălui; în cel de-al doilea caz, acest lucru nu este necesar.
Identificarea și alegerea de obiect sunt într-o mare măsură
independente una de alta” (pp. 88-89).
Freud este aici fidel antagonismului dintre libidoul de obiect
și libidoul Eului, așa cum l-a descris în 1914, dar el nu se menține
la această părere, pentru că imediat spune: „Dar poate să se
identifice și cu persoana pe care a luat-o, de exemplu, drept obiect
sexual, și să-și transforme Eul după ea.” Apoi adaugă, într-o
formulare curioasă datorită distanței pe care o ia față de ceea ce
enunță: „Se spune că influența exercitată asupra Eului prin
obiectul sexual este în mod deosebit frecventă la femei și că este
caracteristică feminității” (ihid.).
Dacă punem în legătură ideea sa anterioară, potrivit căreia
angoasa de a pierde iubirea este la femei pandantul angoasei
masculine de castrare, reiese clar că funcția de identificare este
un fel de măsură de precauție împotriva dispariției obiectului,
împotriva amenințării pierderii sale. Se poate vedea aici o anti
cipare a ceea ce este propriu travaliului doliului, dar care este, în
mod simultan și inevitabil, produsul experienței, căci abandonarea
131
BERNARD BRUSSET
pozițiilor libidinale caracterizează toate etapele dezvoltării și, în

mod cu totul deosebit, conflictul oedipian. A reapropria ceea ce
a trebuit să piardă, a accepta pierderea și a trăi chiar din ceea ce
aceasta ne smulge înseamnă a trece de la relația de obiect la
identificare, de la un registru sexual la un registru narcisic prin
regresia structurală care leagă această transformare de prima formă
a relației cu obiectul, adică de această paradigmă misterioasă care
constituie identificarea primară. Știm că în Schițe de psihanaliză
Freud invocă o primă legătură prealabilă oricărei alegeri de obiect
și că există în această lucrare un dualism fundamental între dorința
de identificare cu obiectul și aceea a relației cu acesta într-o
complementaritate a rolurilor. Identificarea primară este opusă
relației de obiect, dezvoltarea ei are loc potrivit unor logici diferite,
dar între ele există un raport.
Originea dorinței într-o identificare imemorială a unui obiect
nedeterminabil, dar necesar, a suscitat, în funcție de măsura
excitației pe care o provoacă fantasmele originilor, numeroase
teoretizări.
Personalitatea psihică și interiorizarea relațiilor de obiect
Descrierea celei de a doua topici se situează în continuarea

teoriei identificării descrise în „Doliu și melancolie” (1915) și
elaborate în „Psihologia maselor și analiza Eului” (1921).
Transformarea Eului plecând de la o relație de obiect anterioară,
descrisă mai întâi în caz de pierdere de obiect, este acum un proces
inevitabil și normal al dezvoltării: seria pierderilor de obiect care
cuprinde dezvoltarea face posibil acest lucru. Pierderea de obiect
primar și doliile succesive pe care le cer tind să ia locul deținut
de frustrarea dorințelor în „cele două principii ale cursului
evenimentelor psihice” (1911). Eul este astfel descris, în 1923,
ca un precipitat al obiectelor investite abandonate... „El cuprinde
istoria alegerilor sale de obiecte.” Dar pierderea obiectului
oedipian joacă cel mai mare rol în dezvoltarea Eului și a
Supraeului.
132
în prezentarea de ansamblu a complexului Oedip, Freud face

apel la factorii constituționali și ereditari, transcedând experiența
individuală, dar în analiza pe care i-o face lui Leonardo da Vinci
(1910) și în cazul „ Omului cu lupi” (1914, publicată în 1918) el
indică clar că atitudinile părinților determină configurația
experienței individuale originale. El notează în 1910 (p. 46):
„Copilul ia cele două părți parentale, și îndeosebi pe una dintre
ele, și anume pe aceea a cărei tandrețe are caracteristicile cele mai
clare ale unei activități sexuale, mult inhibată în privința scopurilor,
drept obiecte ale dorințelor sale erotice. în mod obișnuit, el
continuă o incitare a părinților. Tatăl preferă în general fiica, mama,
fiul; copilul reacționează la acest lucru dorind să ia, ca fiu, locul
tatălui, iar ca fiică, locul mamei.”
în cea de a doua topică, obiectul a căpătat deci o importanță
majoră, deoarece aparatul psihic admite ca instanțe Eul și
Supraeul, care au o dezvoltare istorică în raport cu părinții. Dar,
la fel ca în complexul Oedip, formarea obiectului, chiar atunci
când acesta este identificat cu formarea caracterului sau contribuie
la aceasta, rămâne determinată în mod fundamental prin natura
pulsiunilor subiacente, iar energia vine de la Se, așa cum înainte
ea venea de la inconștient. Deși aflat într-un raport foarte clar cu
figurile realității externe, Eul și Supraeul sunt în mod genetic legate
de Se, cu care păstrează legături strânse. Astfel, severitatea
Supraeului nu este deloc sau doar puțin influențată de aceea a
obiectului căruia aceasta îi este, sau i-a fost, atribuită; ea reprezintă
mai curând agresivitatea proiectată asupra lui (1930) sau
„corespunde forței de apărare utilizată împotriva tentației
complexului Oedip” {Compendiu de psihanaliză, 1938).
A doua topică freudiană și continuările făcute se întind până
la teoria personalității psihice. Eul, Supraeul și Se-ul, și relațiile
între aceste instanțe diferite în interiorul aceleiași personalități,
sunt constituite prin interiorizarea, în cursul dezvoltării, a relațiilor
cu personajele semnificative ale anturajului, obiecte ale dorinței,
obiecte de identificare. Dinamica raporturilor dintre obiectul
dorinței și obiectul de identificare, care ordonă conflictul oedipian,
este cea care determină structura personalității, deoarece Supraeul
133
BERNARD BRUSSET
este moștenitorul conflictului oedipian în calitate de identificare

cu părintele de același sex.
Fairbaim a luat în considerare, încă din 1944, structura
intrapsihică în termenii relațiilor de obiect, iar D. Lagache, în
Psihanaliza și structura personalității (1961), a dezvoltat în mod
deosebit noțiunea de interiorizare a relațiilor interpersonale în
relații intrapersonale, cu referire la acest joc al instanțelor celei
de-a doua topici freudiene. Dar el merge mai departe, deoarece
distinge raporturile intersistemice dintre instanțe și raporturile
intrasistemice chiar în cadrul acelorași instanțe, care sunt
considerate și relații de obiect interiorizate. Potrivit acestei optici,
însuși Se-u] poate fi considerat și cauză a relațiilor de obiect
interiorizate în adâncul misterios al dorinței, luând statutul de relații
de obiect fantasmatice. Suntem acum foarte departe de concepția
freudiană a Se-ului drept cauză de mișcări pulsionale divalente
(pulsiuni de viață și pulsiuni distructive, factor de legătură și de
dezlegare), situat dincoace de ordinul reprezentărilor, dar fiind
în raport cu obiectele.
Această noțiune de diferențiere a instanțelor, plecând de la
interiorizarea relațiilor trăite efectiv, conferă un rol foarte
important experiențelor reale ale dezvoltării, realității obiectelor.
In extremis, fantasma ar fi apărut mai ales ca rezultat al acestor
procese de interiorizare, deci al operațiilor mentale care o
determină. Dar același model explică modurile de investire a
obiectului ca exteriorizare a relației de obiect: subiectul poate fi
însuflețit de nevoia obiectului extern pe motivul funcției care îi
este delegată acestuia; el poate fi locul de deplasare și de
exteriorizare al unei sau altei instanțe a aparatului psihic.
- El este o sursă externă de excitație ce însuflețește subiectul,
care îi reprezintă pulsiunile, suscitând din această cauză apărări
și o distanță revelatoare. Din cauză că este investit de către
pulsiune, obiectul este perceput ca primejdios, amenințător sau
demn de a fi urât (îl urăsc pentru că reprezintă sexualitatea în stare
brută, îl doresc, nu îl iubesc).
- Obiectul are pentru Supraeu nu numai valoarea unei
interdicții, ci și pe aceea a unui regulator și garant al narcisismului
134
și al autonomiei subiectului, de unde paradoxul unei dependențe

fața de obiect, care este condiția sentimentului de integritate și
autonomie.
- Obiectul este valoros pentru Eu, este supleantul său - repre
zentarea de sine și mecanismele de apărare îi sunt tributare iar
posibilitatea de elaborare secundară a emergentelor pulsionale este
aceea a obiectului care este astfel folosit, parazitat și făcut in
dispensabil. în acest sens, pentru a caracteriza tipul de dependență
față de obiect a pasivilor pe care îi numește pregenitale M. Bouvet
a descris, după cum am văzut, Eul auxiliar.
în același sens este folosită noțiunea de relație de obiect
anaclitică și uneori de relație de tip simbiotic sau fuzionai.
Ambiguitatea și diversitatea acestor formulări, care au fost
adeseori criticate, atât ca metafore aproximative, cât și pe motivul
că ele nu au un sens precis decât în cadrul psihozelor infantile,
făcând posibilă descrierea acestora, corespund unei dificultăți reale
care se datorează chiar naturii unor organizații psihice. De fapt,
ele sunt pertinente în cazurile în care instanțele nu sunt atât de
diferențiate și organizate într-o asemenea măsură. A doua topică
își găsește aici limitele ei de validitate, și s-a așteptat de la modelele
relației de obiect și de la raporturile subiect-obiect (eventual în
nedeterminarea relativă a acestora) un cadru de referință mai
adecvat. Problema este acum de a ști dacă este posibil să se
specifice diversele organizări psihopatologice prin modalitățile,
caracteristicile, locul, funcția și destinul relației de obiect.
De la a doua topică la clivajul Eului
în ultimul capitol a lucrării sale „Eul și Se-ul” (1923) Freud

descrie stările de dependență ale Eului, în special față de Se, dar
în Inhibiție, simptom și angoasă el face loc stării de dependență
a lui Se față de Eu, a unui Eu întors spre realitatea exterioară, pe
care îl desemnează ca o „intensificare a influenței lumii exterioare
reale”. Acest lucru vine, dacă nu să contrazică, cel puțin să
relativizeze pozițiile adoptate de el în Metapsihologia din 1915,
punând accentul pe realitate și pe obiectul extern real mai mult
135
BERNARD BRUSSET
decât pe obiectul intern sau interiorizat, perspectivă pe care o reia

și o continuă, pe de o parte, Freud în ultimul capitol al
Compendiului de psihanaliză (1938, publicat în 1940), iar, pe de
altă parte, Anna Freud {Eul și mecanismele de apărare, 1936).
Eul nu mai este considerat ca o parte a Se-ului modificat din cauza
realității, ci ca instanță, acționând, producând un semnal de
angoasă, punând în scenă pulsiunile, elaborând compromisuri între
instanțe („Eul strateg”), stabilind relații cu realitatea, deci
constituite în mod esențial și constituind mecanismele apărării și
locul pentru obiect.
Or, situațiile succesive de pericol examinate în Inhibiție,
simptom și angoasa corespund etapelor succesive ale diferențierii
de obiect: nașterea, pierderea mamei, pierderea obiectului,
castrarea și teama pierderii iubirii Supraeului. Ele pot fi succesiv
puse în raport cu: pierderea mamei în calitate de mediu
înconjurător, pierderea unei stări care nu cuprinde diferențieri între
seif și obiect, apoi mama sursă de gratificări și dătătoare de îngrijiri,
percepută ca distinctă. Ca urmare, nu numai prezența mamei este
cea care contează, ci un aspect al persoanei ei în calitate de alt
subiect, care poate oferi sau nu iubire, apoi ca un obiect cu care
relația este specifică și include un scop definit: mama este
obiectul pulsiunilor sexuale exprimate în dorințele falice. Teama
de a pierde iubirea Supraeului presupune interiorizarea obiectului.
El acționează în afara prezenței sale efective și transformă
temerile anterioare. Dar dacă relația de obiect care corespunde
pierderilor narcisice și situațiilor de pericol descrise de Freud se
poate deduce, el nu a făcut acest lucru. Freud a pus accentul pe
neputința Eului de a stăpâni o creștere a tensiunii pulsionale;
implicațiile pe planul realității relației fiind, pentru el, secundare.
în același sens, este frapant faptul că Freud nu a integrat
niciodată în teoria sa privind dezvoltarea, de exemplu cea
referitoare la perioada preoedipiană la fată, aspectele reale ale
relației de obiect - de exemplu, rolul seducției precoce a mamei
în teoria complexului Oedip, sau aceea a ostilității inconștiente
față de părinți, care poate fi asociată cu scopuri sexuale incon
știente. Și totuși, după ce a admis existența și importanța perioadei
136
preoedipiene, cel puțin la fată, el conchide: „Putem să extindem

complexul Oedip pentru a include toate relațiile copilului cu cei
doi părinți” (1931). Se poate reține și faptul că în ultimele sale
contribuții la teoria sexualității feminine Freud stabilește că, în
dezvoltarea libidinală a fetei, problema nu este atât a schimbării
zonei erotice de la clitoris la vagin, ci aceea a schimbării de obiect,
de la mamă la tată.
Autori precum J. Bowlby au remarcat în mod corect că multe
schimbări de perspectivă introduse în Inhibiție, simptom și an
goasă în 1926 au trecut adesea neobservate, sau au rămas fără
efect în scrierile psihanalitice ale principalilor teoreticieni din anii
următori. Nici Melanie Klein, nici Fairbaim nu se referă la acestea.
Este incontestabil faptul că acest text implică o schimbare
considerabilă de perspectivă, deci, în mod sigur, un caracter
laborios, bine conturat, trasee în spirală, anexe adăugate...
Schimbarea epistemologică parțială pe care el o introduce va
încerca să se dezvolte și să se radicalizeze în unele curente
psihanalitice ulterioare, în mod precis acelea care se vor centra
asupra relațiilor de obiect, în timp ce va fi ignorată de alții. Dar
ceea ce conduce la necunoaștere va da loc unor noi dezvoltări ale
gândirii lui Freud, constituind referințe fundamentale pentru
noțiunea de relație de obiect, obiectul parțial și clivajul Eului.
în 1915, plecând de la reacțiile față de pierderea de obiect,
Freud articulează narcisismul cu teoria sexualității, și, tocmai
relativ la faza falică (1923), lipsa de obiect, cât și „lipsa în a fi”,
găsește în castrare cheia organizării sale simbolice. Astfel este la
Freud și punctul de plecare al elaborării lacanine a rolului
falusului, asupra căruia vom reveni.
Narcisismul și ubicuitatea lui, masochismul și ambivalența
reprezintă fundamentul teoretic al relației de obiect, constituindu-i
dimensiunile constante; dar plecând de la analiza fetișismului -
și, prin extensie, a oricărei perversiuni (G. Rosolato) - Freud
introduce a treia dimensiune, care nu are o importanță mai mică,
și anume aceea a obiectului parțial și a relației de obiect parțial
în raporturile lor cu obiectul total și relația de obiect totală.
137
BERNARD BRUSSET
Obiect parțial și obiect total
Introducerea teoriei fetișismului (1927) îi permite lui Freud:

- să reafirme funcția predominantă a complexului de castrare
și a eficacității simbolice a diferenței dintre sexe;
- să analizeze modul particular al creșterii bazat pe refuz și
dezavuare, credință care este înțeleasă în instaurarea și persistența
ei și regăsită în fața morții tatălui în nevroza obsesională;
- să desprindă o structură a Eului definită, de către clivaj, în
raportul ei cu realitatea: două atitudini psihice opuse coexistă în
paralel fără relații dialectice între ele.
„Clivajul Eului în procesele de apărare” (text neterminat din

1928) este regăsit în psihoză, dar putem presupune că n-ar fi putut
fi localizat și că are aceeași extensie cu definiția analitică a
subiectului (Laplanche și Pontalis). La Freud, obiectul parțial, care
de altfel nu este specificat în mod direct prin acest termen în opera
sa, se referă în mod direct la un lucru perceput, o percepție care
ia valoare simbolică. Fetișul are valoare de penis al mamei, un
element corporal, un mic lucru detașabil, un obiect vizat de
pulsiunea parțială, perceput în experiența plăcerii, regăsit în
realizarea halucinatorie a dorinței și susceptibil de transpunere
potrivit ecuației simbolice: sâni, fese, penis, copil, cadou, care îl
face un obiect de schimb.
Obiectul parțial caracterizează pregenitalitatea descrisă mai
întâi ca o sexualitate fărâmițată, virtual pervers polimormă, în care
scopul tinde să primeze. Un obiect parțial este tot ceea ce poate
fi tratat ca atare, adică neîncorporat, posedat, reținut, expulzat,
dominat, dar și dat, primit, cerut. Legat de separare și element
de schimb, el este un simbol care poate aparține mai multor
organizări, permițând ecuațiile și echivalențele simbolice cărora
M. Klein le va acorda un rol major în cadrul poziției para
noid-schizoide. El corespunde tipurilor de activitate fantasmatică
care pot fi subiacente față de operațiile mentale diverse: putem
să încorporăm prin exilul interior, ureche sau prin piele.
138
Dar dacă distincția dintre zona erogenă și modul de relație poate

fi stabilit, așa cum a subliniat E. Erikson, modul de relație, în teoria
freudiană, este subordonat zonei erogene. Și, fapt important, pe
care Abraham l-a arătat încă de la început, obiectul parțial face
posibile diverse modificări în contradicția dintre distrugere cu
pierdere și conservarea obiectului. Aceasta este dialectica dintre
obiectul parțial și obiectul total sau complet pe care trebuie să-1
luăm în considerare. Acest punct de vedere clarifică perversiunile
ca forme erotice ale urii (Stoller, 1975), cu toate că ele nu ar putea
corespunde pur și simplu ca fixații la pulsiunile parțiale sau la
relația de obiect parțială. Obiectul fetișist, de exemplu, nu este
numai o pulsiune parțială neelaborată, nici inversul nevrozei, nici
erotizarea unei apărări. Dimensiunea lui narcisică, subliniată de
toți autorii, este favorizată prin noțiunea de „relație de obiect
fetișist” (E. Kestemberg, 1972), atunci când dimensiunea stăpânirii
absolute a obiectului - prin lipsă, elaborarea separației și obiectul
tranzacțional - este favorizată prin locul pe care R. Dorey (1981)
îl conferă relației de influență, în perversiuni printre altele. Mai
întâi, în strânsă legătură cu sexualitatea pregenitală, în ceea ce
privește originea noțiunii, ca și cea a teoriei economiei pulsiunilor,
obiectul parțial își găsește loc, în teoria organizării genitale infantile
(privind lumea falusului: stadiul falie), în complexul Oedip, și
plecând de la considerațiile lui Freud asupra Oedipului feminin,
în acest ultim caz, complexul castrării nu este, ca la băiat,
consecința dorinței oedipiene, ci cauză a angajării în Oedip, care
o determină pe fată să aștepte, din partea tatălui, copilul ca obiect
parțial, echivalent simbolic al penisului. Astfel, obiectul parțial
capătă semnificație în conflictul oedipian, prin raporturile sale chiar
cu complexul de castrare, el însuși în stadiul falie, adică cu teoria
sexuală infantilă a unui sex unic înaintea integrării diferenței și
a complementarității masculinului și a femininului, a penisului
și a vaginului.
Rezultă de aici faptul că complexul de castrare, ca pierdere a
unui „mic lucru detașabil de corp”, are precursori care sunt alte
obiecte parțiale determinate de alte sisteme pulsionale, dar
statutul lor simbolic nu poate fi totuși suprapus. Experiența de
139
BERNARD BRUSSET
pierdere a unei părți de sine se află ea însăși în raport cu sepa

rarea subiect-obiect, a cărei paradigmă metonimică este într-un
fel. Subiectul, în calitate de copil în raport cu părinții săi, este mai
întâi un obiect parțial. Destinul propriilor obiecte parțiale în
vicisitudinile lor pulsionale poate fi determinat și, mai ales, poate
să determine teama pe care o are față de el însuși ca obiect al
părinților, ca obiect al altuia, obiect al obiectului.
în relația de obiect este vorba deci de poziția subiectului în
raport cu obiectele sale, dar și de poziția acestuia în raport cu el
însuși ca obiect al dorinței altuia. Dar, în cele două dimensiuni,
obiectul parțial și obiectul total nu se află decât într-un raport
generic, și coexistând în clivaje și în diversele dialectici.
Lacan, narcisismul și fetișismul
Dacă în opera lui Freud punctele esențiale de plecare în defi

nirea relației de obiect sunt, în afară de pulsiune, narcisismul,
fetișismul și, într-un anume fel, masochismul, Lascan reține în
special două, și anume narcisismul și fetișismul, cărora le conferă
un rol cu toml central.
Primele sale lucrări privind punctul de fixație tipic al paranoiei,
descris de Freud ca homosexualitate narcisică, l-au condus la
complexul fratemal și, plecând de aici, la stadiul oglinzii, la
categoria imaginarului căruia îi corespunde iubirea ca pasiune,
la relația speculară narcisică de captare (ea însăși un mod de
emergență a simbiozei primitive). întrebarea care se pune se referă
la ieșirea din acest stadiu al oglinzii.
Ca răspuns la această întrebare se va avea în vedere rolul
dorinței mamei, al terțului (obiect sau nu al acestei dorințe), rolul
castrării ca pierdere a unei părți din sine în accesul la ordinea
simbolică și deci la „iubirea ca dar activ” care presupun asumarea
castrării simbolice în calitatea în care ea simbolizează diviziunea
fundamentală a subiectului în raporturile sale cu vorbirea și cu
dorința. Așadar, din punct de vedere al subiectului, mai întâi alienat
în imaginea sa speculară care încarnează Eul ideal, pe care procesul
avut în vedere îl va conduce, în absența forcluderii care specifică
140
psihoza, la statutul de subiect doritor, fundamental barat de legătura

sa cu fantasma inconștientă și cu ordinea simbolică a limbajului.
Noțiunea de clivaj al Eului, introdusă de Freud în ceea ce
privește fetișismul, reprezintă în acest caz diferența fundamentală
care definește statutul subiectului și pune problema obiectului
parțial - și, mai precis, a falusului.
După părerea lui Lacan, falusul, care reprezintă inițial puterea
mamei care răspunde sau nu la apel, deoarece aceasta este mama
doritoare - despre care copilul observă că nu este el este
elementul imaginar prin care subiectul la nivel genital este
introdus în simbolica darului: „Simbolica darului și maturația
genitală sunt două lucruri diferite; ele sunt legate prin ceva care
este inclus în situația umană reală datorită faptului că ele intră
efectiv în joc în schimbul interuman tocmai la nivelul regulilor
instaurate de către lege în exercițiul funcțiilor sale genitale...”
în această perspectivă, iubirea este specificată prin dar, adică
un alt lucru decât obiectul. Copilul realizează mai întâi asupra lui
însuși imaginea falică a mamei înainte ca puterea acesteia să fie
repusă în chestiune, atunci când ea este percepută ca doritoare și
deci lipsită de acest falus ce introduce din această cauză terțul,
care, în Oedip, joacă rolul de referent simbolic. Iubirea este obiect
de rivalitate, de identificare și obiect de pact simbolic în calitate
de Altul, dincolo de altul înhățat în mod imaginar, subiectul ca
atare, care, în analiză, prin transfer, poate să se exprime și să
răspundă, redând situația suportabilă în mod simbolic și posibilă.
O teorie care se bazează pe cele trei categorii ale imaginarului,
ale realului și ale simbolicului nu poate să confirme celelalte
teoretizări ale obiectului parțial al cărui cadru conceptual este
diferit. Dar este remarcabil faptul că, în optica lui Lacan,
problema obiectului rămâne enigmatică și că elevii săi vor
încerca, fără mare succes, să avanseze în privința acestei chestiuni.
Micul obiect (a) și marele altul
Ce devine noțiunea de forță din momentul în care referința

biologică, chiar metaforică, nu mai este postulată ca fundament,
141
BERNARD BRUSSET
iar teoria freudiană a libidoului și a pulsiunii nu mai are rolul

fondator? încercarea de a include aici reprezentarea, într-o
recentrare care conferă limbajului locul central, l-a condus pe
Lacan să considere obiectul, în raporturile sale cu semnificantul,
ca fundamental eterogen.
Din punctul de vedere al subiectului, al celui care vorbește,
obiectul semnifică tăietura care vine sa sutureze în mod provizoriu
semnificantul: obiectul, metaforă a unei dorințe care, datorită
faptului că este considerat înainte de toate ca lipsa în „a fi”, își
ignoră scopul, este creator al spațiului juisanței, în calitatea sa de
a fi pentru subiect cădere în gol. Obiectul scapă, în calitate de
rest, de simbolic și de a putea fi prezentat în oglindă, el se situează
de partea realului. în „schema R” el este intermediar între ima
ginar și simbolic și cale de trecere între unul și altul.
Locul său în structură comportă o întrebare care îl duce pe
Lacan să definească un obiect de transformare de foarte mare
importanță prin funcția pe care o are în cura analitică - prin a ști,
obiectul (a). Acesta se află în raport cu „A” - Marele A - care
întemeiază ordinea simbolică a limbajului, deși își găsește loc ca
punct de ruptură, confruntare cu lipsa în locul altuia și deci provenit
din relația imaginară. Obiectul (a) este nonspecular, el este
mijlocitorul subiectului spre Altul în relația cu imaginea speculară,
el este mijlocitorul subiectului spre idealul Eului. El este deci
intermediarul către polul opus subiectului, Altul venit în locul
Numelui Tatălui, situat în singurul câmp al simbolicului prin două
căi, obiectală și narcisică.
Obiectul (a) este obiect de dorință începând din momentul în
care falia dintre subiect și obiectul matern, precum revelația lipsei,
de care este afectat obiectul primordial, vin, în experiența cas
trării, să excludă subiectul doritor, să spună, să numească obiectul
dorinței - care nu mai este, din acel moment, Eul ideal al iden
tificării precoce a obiectelor care fac să apară lipsa. Obiectul (a)
este fetiș, martor al lipsei în câmpul Altuia, el este obiectul lipsei
și cauză a dorinței. „în vidul care le centrează, aceste obiecte (a)
împrumută funcția de cauză, unde ele vin pentru dorință.”
142
Astfel, obiectul (a) intervine în raportul dintre subiect și Altul,

în calitatea sa de determinant al fantasmei ca structură constitutivă
a subiectului, în golul căreia aceasta se imprimă. Problema
fundamentală care se pune din această perspectivă este aceea a
raporturilor obiectului și a reprezentării, care o ridică pe aceea a
raporturilor reprezentării, a semnificantului și a specularizării. Cum
să incluzi reprezentarea în modelul energetic al pulsiunii ca impuls,
forță, mai ales atunci când în autoerotism ea se eliberează de
obiectul extern? Obiectul nu ar putea să se reducă mai mult la
reprezentarea sa decât la semnificant; el se află într-o eterogenitate
fundamentală și este producător de eterogenitate în șovăiala, dacă
nu în bulversarea subiectului. El este creatorul, inițiatorul, apoi
mediatorul spațiului juisanței. In acest sens, experiența specifică
este, prin producerea plăcerii, garantul. Obiectul nu este parțial
decât dintr-un punct de vedere exterior, obiectiv; pentru subiect,
el este garanția plenitudinii juisanței și, în specificitatea sa per
versă mai deosebită, garanția oricărei puteri. El se încarnează în
obiectele fetișismului care evidențiază clivajul subiectului și încer
carea de negare a castrării și a lipsei. Satisfacția pulsiunii parțiale
în acest du-te vino în care ea se structurează (revers ie fundamen
tală, caracter circular: a vedea - a fi văzut, a chinui - a fi chinuit)
se distinge pur și simplu de autoerotismul zonei erogene (gura
care s-ar săruta ea însăși, după cum spune Freud) prin: „... acest
obiect pe care îl confundăm, prea adesea, cu acel asupra căruia
pulsiunea se închide -- acest obiect care nu este de fapt decât
prezența unui gol, decât un vid ce poate fi ocupat, ne spune Freud,
de orice obiect, și căruia nu-i cunoaștem instanțele decât sub forma
micului obiect (a) pierdut. Obiectul mic (a) nu este originea
pulsiunii orale. El nu este introdus cu titlu de hrană inițială, el
este introdus din cauză că nicio hrană nu va satisface niciodată
pulsiunea orală, dacă aceasta nu înconjoară obiectul care lipsește
pentru totdeauna” {Seminarul, cartea XI, 1964, p.164).
„Obiect paradoxal, unic, specificat”, obiectul (a) nu este decât
mediatorul relației dintre subiect cu Altul, fie că este vorba despre
sân, privire, voce sau excrement. După Lacan, de aici decurge
tehnica psihanalitică, căci analistul joacă în acest caz rolul de
143
BERNARD BRUSSET
obiect (a). In consecință, este cazul ca obiectul pulsiunii să se

distingă de altul, înhățat în imaginar ca dublu al sinelui, și de Altul,
aflat dincolo de altul imaginar, de subiectul ca atare, care poate
dobândi, primi, percepe cuvântul, dar mai ales poate să-i răspundă,
fiind un loc de transfer propriu-zis. Este relația cu altul și ceea
ce în altul trimite dincolo de el însuși. Transcendența altuia în eșa
lonarea gradelor alterității sale înseamnă deci să se distingă de
obiect, așa cum acesta este constituit în fantasmă ca obiect al
pulsiunii, și așa cum el trimite la real, adică așa cum nu poate fi
nici specularizabil, nici de ordinul simbolicului. Din cauza
eterogenității pe care o produce în structură, obiectul se situează
de partea realului.
Astfel, S. Leclaire a dat cărții sale, intitulată Demascarea
realului (1971), un subtitlu care îi definește exact perspectiva:
Studiu asupra obiectului în psihanaliză. După părerea lui,
semnificantul, pe care preferă să-1 reprezinte ca literă, tinde să
sutureze tăietura pe care o creează obiectul, calitate în care,
situându-se de partea realului, el hărăzește subiectul la fărâmițare,
la nimicire. Obiectul metaforizează lipsa, care nu rămâne mai puțin
subiacentă. Litera, semnificantul, este „ascunzătoarea-fantomă a
obiectului”, căci obiectul nu poate fi, la fel ca lupii din visul „Omu
lui cu lupi” (1914), decât o fantomă albă, nocturnă, insesizabilă,
în funcție de obiectul-lipsă, reprezentarea specifică declanșează
instantaneu și ireductibil dorința (pentru „Omul cu lupi“, o
femeie ghemuită). „Obiectul nu are istorie decât pierdut și nu se
reperează decât ca lipsă.” Obiectul propriu-zis nu poate fi numit
prin definiție și în acest loc se deschide ceea ce merită să fie numit
real.
în alte direcții, dar plecând de la același aspect, G. Rosolato
a descris „obiectul de perspectivă” și a dat o teorie a „relației
necunoscutului” (1978) și a fetișismului de la care se derobează
obiectul... Din punctul de vedere al evoluției ideilor, este
semnificativ faptul că diverse scrieri lacaniene recente insistă
asupra faptului că, în opera lui Lacan, introducerea obiectului (a)
redă deplina valoare termenului de „pulsiune” pentru a se vărsa
în contul realului.
144
Un număr de cercetători moștenitori ai ideilor lui Lacan au

criticat valorizarea unilaterală a jocurilor semnificantului și a ceea
ce a fost caricaturizat ca „efect al sobei”, pentru a insista asupra
importanței pe care Lacan o dă obiectului și fantasmei în dorință,
precum și subiectului, chiar dacă el opune „ființa limbajului
nonființei obiectelor”.
La drept vorbind, utilizarea obiectului (a) este, în scrierile laca-
niene, de o mare eterogenitate, pentru că ea se referă la perioade
diferite ale unei teorii care a evoluat continuu. De asemenea, tre
buie precizată aici maniera acestei utilizări, cu riscul unei
recapitulări discutabile.
în 1955, litera „a” desemnează pentru Lacan, în „schema L”
a constituirii imaginare a Eului pe imaginea speculară, obiectul
Eului, micul altul. Ca urmare, obiectul (a) desemnează ceea ce
se pierde în separarea cu Altul, ceea ce este ilustrat de modelul
placentei, organ intermediar între mamă și copil, care cade în mod
necesar în timpul nașterii. Obiectul (a), obiect aspecular, este
figurat prin instanțele pulsionale care sunt sânul, fesele, privirea,
vocea. El desemnează obiectul „cauză a dorinței” și locul lipsei:
„Lipsă de a fi împreună cu chemarea de a primi complinirea Altuia,
dacă Altul, loc al vorbirii, este de asemenea locul acestei lipse”
(Lacan, 1966). Această lipsă structurală divizează subiectul care
este susținut de fantasma sa, a cărui scriere ar face să apară fie
instanța lipsei și bara, fie castrarea care înstrăinează subiectul de
limbaj (S marcat a). O topologie complexă caută în cele din urmă
să-i teoretizeze caracteristicile.
în 1969-1970, obiectul (a) devine, prin analogie cu plusva-
loarea marxistă, „plus-de-juisanță” și ia rolul unui operator logic
în cele patru discursuri care structurează legăturile sociale: Stăpâ
nul, Universitatea, Istericul, Analistul.
începând din 1974, odată cu „Nodurile borromeene”, obiectul (a)
nu mai este efectul unei tăieturi, ci „punctul de fixare” între nodu
rile Realului, ale Simbolicului și ale Imaginarului. în centrul
structurii, el este miza procesului analitic. Obiectul (a) produce
efecte în stările și formele transferului, ale juisanței și ale semni
ficantului falie. El are deci un loc major în concepțiile lacaniene
145
BERNARD BRUSSET
ale psihanalizei. G. Haddad scrie: „La sfârșitul vieții, Lacan ar fi

recunoscut public și cu umilință că nu a adăugat nimic la gândi
rea lui Freud cu excepția poate a conceptului de obiect (a)”
(„Lacan și iudaismul”, Copilul nelegitim. Surse talmudice ale
psihanalizei, Paris, Desclee de Brouwer, 3e ed., 1996).
Dar, după Lacan, „obiectul mic (a)” a fost pus în serviciul unor
cauze diverse. Unii dintre moștenitorii ideilor sale, captați de
mimetism, i-au dat o funcție dogmatică, în timp ce alții l-au folosit
într-un mod incantatoriu sau ca slogan în serviciul unor cauze
ideologice fără legătură cu clinica și psihanaliza.
Unii lacanieni care preconizează ședința scurtă preferă să ignore
contratransferul și consideră că „durata ședinței este amputată din
timpul de autoanaliză prelevat din ea”, că aceasta este o formă
de complezență autoerotică ca răspuns la lipsa legată de
confruntarea cu inconștientul (J.-A. Miller, 2003). Intoleranța față
de narativ și de efectele conținuturilor manifeste ale discursurilor
analizandului și, se pare, teama de a fi implicat și invadat îi fac
să rupă cu ascultarea în atenție flotantă a asociațiilor pentru se
menține la o obiectivare clinică în „atenție egală” numită „sub-
transfer”. Atenția îndreptată spre ceea ce spune pacientul în jocul
enunțului și al enunțării oferă credit metodei, dar nu împiedică
distanțarea pacientului prin obiectivarea semnificanților și prin
categorizarea structurală. Ea merge în sensul apărării narcisice prin
intelectualizare. Absența de analiză a contratransferului poate să-1
lase pe acesta să se manifeste prin treceri la act, interpretări
sălbatice și exploatări ale pozițiilor masochiste ale pacienților.
Concluzie
Critica pe care Lacan o face noțiunii de relație de obiect

ilustrează în mod clar propria sa perspectivă, de vreme ce noile
categorii pe care le introduce definesc locuri și funcții diferite ale
obiectului. Această critică pune în evidență câteva aspecte
esențiale ale ambiguității pe care le conține, de fapt, folosirea
curentă a relației de obiect, dar ea transformă radical cadrul
conceptual. Pornită de la narcisism, ea conduce, prin teoria
146
semnificantului, la funcția simbolică a limbajului, dar are mereu

ca punct de plecare punctul de vedere al subiectul vorbirii, chiar
dacă prin aceasta este arătată limita, din cauza lipsei fundamentale,
a „lipsei în a fi”, pe care obiectul, cauză a dorinței, o maschează
și o revelează.
Este evident că un asemenea punct de vedere este diametral
opus celui al obiectivismului relațiilor de obiect în cadrul clinicii
tradiționale, în psihopatologia după Abraham și, a fortiori, în
descrierea kleiniană a fantasmelor drept conținuturi ale inconști
entului. Riscul este în mod egal diametral opus: într-un caz
abstracția și intelectualizarea; în altul, reificarea și aplicarea unui
sistem.
Această opoziție pune în lumină o diferență în teoria obiectului
însuși sub unghiul raporturilor constituirii sale cu lipsa, cu
negativul. Central pentru Lacan, acesta din urmă este absent la
M. Klein, unde totul e pozitiv; Eul, obiectele, fie că sunt parțiale
sau totale, sunt personificate, acționând, confundate sau mai curând
nediferențiate de pulsiuni, în fantasme inconștiente mereu
presupuse ca imediat subiacente oricărei producții psihice.
Negativitatea este semnificată prin pulsiunile distructive înnăscute,
dar acestea sunt considerate ca obiecte rele.
Demersul teoretic este fondat cu totul altfel: M. Klein redă în
cuvinte experiențele inefabile ale stadiilor arhaice ale dezvoltării,
obiectivând semnificațiile cuprinse în cura analitică pentru a le
descrie în termenii de conținuturi ale inconștientului. Teoria
fantasmei inconștiente, explicată de către S. Isaacs, pune în
evidență această radicalizare și această generalizare a aceluiași
postulat fondator: orice manifestare psihică este expresia unei
fantasme inconștiente. Din această cauză, orice ar părea real,
pozitiv (Eul și obiectul încă de la naștere), iar distincțiile topice
ale lui Freud tind să dispară în beneficiul unei identificări și al
unei conceperi a obiectului ca o persoană, sau, cel puțin, ca agent
al unei acțiuni asupra copilului, care acționează el însuși asupra
obiectului. Scenele fantasmatice astfel descrise trimit mereu la
iubire și la ură, dar în calitatea acestora de a fi determinate de
dorințele de apropriere, de posesie de obiecte bune, și de protecție
147
BERNARD BRUSSET
a acestora față de pulsiunile distructive înnăscute, în sine (poziție

depresivă) sau proiectate (poziție paranoid-schizoidă).
Obiectul parțial este central în această teoretizare care i-a dat
o nouă definiție și o nouă importanță în acord cu ceea ce arată în
mod direct psihozele infantile, și cu ceea ce corespunde într-un
mod mai general acestui registru „al arhaicului”, a cărui importanță
a fost arătată de M. Klein.
Pentru M. Klein, în Invidie și recunoștință, în 1957, sânul este
mai mult decât un obiect pulsional, el este un partener obiectai
care dăruiește mulțumirea sau o refuză. Mult mai mult decât obiect
al pulsiunii orale, el este cel care distribuie satisfacții obiectale
ce presupun raporturi cu mama de ordinul relației interpersonale,
chiar dacă aceasta nu este decât mai târziu recunoscută și repre
zentată ca o persoană. Sânul simbolizează intimitatea primitivă
cu mama care are multe alte aspecte: miros, căldură, blândețe,
sprijin etc. Există în teoria Melaniei Klein o raportare a satisfacției
zonei pulsionale și a recunoștinței în relația de obiect, ambele
depinzând de capacitatea de juisanță și de recunoștință care derivă
din capacitatea de iubire, ea însăși determinată de dozajul
constituțional al pulsiunilor de viață și de moarte.
Recunoștința este „factor de transformare a satisfacției orale
în iubire de obiect recunoscător. Pentru a fi introiectat, sânul bun
trebuie mai întâi să fie constituit în calitatea sa de bun pornind
de la satisfacția pulsională și, în 1957, nu mai era vorba de sta
bilitate și de durata sânului în Eu, ci de acelea ale sânului exterior”.
Evoluția tardivă a concepției kleiniene se sfârșește prin a considera
că identificarea obiectului bun intern nu face decât să continue
percepția obiectului bun extern.
Orientarea înnăscută către sân, ca moștenire filogenetică, a
devenit orientarea înnăscută către mamă și recunoștința este
factorul pulsional primar al recunoașterii sânului bun, ca bun și
ca simbol al creativității, căci pentru M. Klein, după expresia
lapidară a lui D. Anzieu: „Falusul este sânul.” De la sânul bun
penisul posedă valoarea sa de falus ca „simbol al oricărei
creativități, al omnipotenței și al oricărei bunătăți”. Există acum
ideea unei continuități genetice între oralitatea fericită, creativitate
148
și sublimări. Creativitatea nu se mai află numai în serviciul repa

rației a ceea ce a fost distrus de sadismul primar. Este vorba să
continue și să păstreze obiectul bun departe de distrugere și de
persecuție. Forțele care tind spre viață, spre iubirea obiectală și
spre integrarea Eului trebuie să fie mai întâi adunate și menținute
prin clivajul binar primitv al bunului și al răului, înainte de a în
frunta unicitatea obiectului real în aspectele sale, bune și „rele”.
Această ultimă evoluție a gândirii Melaniei Klein are, prin
teoria invidiei și a mulțumirii, consecințe asupra modurilor de
organizare primitive ale relației de obiect, atât prin recunoașterea
valorii organizatoare a clivajului primar al bunului și al răului,
cât și prin centrarea asupra mamei, în distincția relativă dintre
obiectul pulsiunii și partenerul obiectai. Există obiectul parțial,
în mod electiv sânul, și obiectul total, mama. Și unul și altul se
confundă sau se disting, și acest raport de conjuncție și de
disjuncție arată faptul că nu mai este vorba de o trecere de la unul
la altul în funcție de integrarea făcută posibilă prin dezvoltarea
cognitivă, ci de un raport dinamic, care este o primă formă a
triangulației, prefigurare a celor care se vor organiza plecând de
la ea: mama și personajul nonmamă, familiarul și străinul, mama
bună și mama rea, mama ideală și mama persecutoare, mama și
tatăl. Aceste distincții pun bazele diverselor tipuri de scenă pri
mitivă în care subiectul este terțul înspăimântat, persecutat, fas
cinat, excitat și voyeur. Fantasma părinților combinați corespunde
distincției de sine și de părinți, dar aceștia sunt contopiți într-un
coit care în micile „insulițe” ale copilului ia semnificațiile
erotismului în diversele registre ale sexualității pregenitale.
Acest ultim aspect face manifest faptul că constituirea
obiectelor este fondată pe proiecție, iar aceste teorii ale Melaniei
Klein conduc în mod logic la noțiunea de identificare proiectivă
care va ocupa, după ea și plecând de la ea, un loc tot mai important,
până la a fonda, odată cu Bion, o nouă teorie a legăturii cu obiectul
și a practicii psihanalitice.
Dimpotrivă, Lacan pleacă de la experiența subiectivă, aceea
a subiectului conștiinței confruntată cu divizarea prin el însuși,
în vorbire, în dorință, în raportul cu altul, astfel încât obiectul,
149
BERNARD BRUSSET
cauză a dorinței, se află într-un raport fundamental cu lipsa.

Recuperările sunt deci improbabile. Cu toate acestea, nu este vorba
decât de o diferență de plan și de nivel considerat, existând o
dezbatere fundamentală în privința locului negativului și, în
consecință, în privința uneia dintre categoriile freudiene cele mai
discutate, aceea a pulsiunii de moarte.
Clinica arată prin numeroase forme psihopatologice dezorga
nizarea și distrugerea relației de obiect și a oricărei relații, iar
problema obiectului o ridică în mod inevitabil pe aceea a efectelor
pierderii sale în realitatea exterioară și în realitatea psihică, dar
și pe aceea a dorinței dispariției sale. Există o dimensiune anti-
obiectală în narcisism, la fel cum există o dimensiune antinarcisică
în investirea obiectală, dar dincoace de acestea trebuie să se admită
existența, dacă nu a unei violențe fundamentale, cel puțin a unui
principiu antilibidinal.
Mișcarea de întoarcere la o stare anterioară lipsită de viață,
anorganică, ar fi fost originară și ar fi făcut loc pulsiunii de agre
siune sau de distrugere, care acționează în masochism, vinovăția,
reacția terapeutică negativă, și, legat de libido, în sadism, dorința
de ascendent asupra obiectului.
Dar clinica autismelor, a anorexiilor mentale, a unor depresii,
stări limită și psihoze arată că raportul cu obiectul nu angajează
nimic mai mult decât raportul cu realitatea. Retragerea, indiferența,
ura (sau modalitățile distrugerii anterioare urii) față de obiect, față
de realitate, ca și față de sine pun în mod direct problema
condițiilor de posibilitate ale relației de obiect, a condițiilor de a
putea investi, a funcției care obiectalizează (A. Green).
Să ne amintim că pentru Freud ura, în calitate de relație cu
obiectul, este mai veche decât iubirea. Ea provine din refuzul
originar pe care Eul narcisic îl opune lumii exterioare risipind
excitațiile („Pulsiuni și destine ale pulsiunilor”, 1915). Câteva
pagini mai înainte, Freud precizează: „Odată cu intrarea obiectului
în stadiul narcisic primar, se ajunge la formarea celui de-al doilea
sens opus lui «a iubi»: a urî [...]. Exteriorul, obiectul, ura ar fi,
la început de tot, identice. în momentul în care, mai târziu, obiectul
se revelează a fi o sursă de plăcere, el este iubit, dar și încorporat
150
în Eu, așa încât pentru Eul-plăcere purificat obiectul coincide din

nou cu străinul și cu ura [...]. După ce stadiul pur narcisic a fost
înlocuit cu stadiul de obiect, plăcere și neplăcere înseamnă: relațiile
Eului cu obiectul” (ibid., pp. 38-39).
Relația primară de încorporare, de fuziune cu obiectul, care
definește identificarea primară, neagă alteritatea și exterioritatea
obiectului, deci pierderea sa posibilă și experiența absenței sale;
dar care poate fi atunci statutul acestui obiect primar? Răspunsul
la această întrebare nu este dat de Freud, însă numeroși autori
contemporani s-au străduit să răspundă la ea. Oricât de variate
ar fi soluțiile avute în vedere, este vorba mereu de a distinge
diferitele moduri de înscriere a experiențelor precoce și de a con
stitui, plecând de la ele și, eventual, de la o dispoziție înnăscută
(orientare înnăscută către sân la M. Klein, „preconcepție” la Bion),
o primă reprezentare a obiectului, dar și de a imagina o lume de
prezență și de acțiune intrapsihice a obiectului dincoace de
reprezentare, cum ar fi aceea a „mamei-mediu”, aceea a
holdingului, după Winnicott (1954).
Bion distinge, într-un limbaj oarecum derutant, „concepția” și
„obiectul psihic”. în cele două cazuri, există preconcepția (noțiune
pe care o putem apropia de orientarea înnăscută către sân și către
mamă, la M. Klein), dar satisfacția este dată sau nu de către mamă:
dacă este dată, satisfacția produce concepția. în lipsă, absența
satisfacției face posibilă, în moduri diverse, în funcție de
posibilitățile aparatului psihic de a face față, constituirea „obiectului
psihic” propriu-zis. „Concepția” ar putea să corespundă „obiectului
intern”, după M. Klein, distinct în consecință de obiectul psihic,
așa cum îl descrie Bion în raport cu teoria sa despre gândire.
Această ipoteză nu este numai pur speculativă și nici legată
numai de o necesitate de coerență teoretică, ea corespunde unui
ansamblu de date clinice care îi arată pertinența.
Obiectul nu este numai o reprezentare care, pe de o parte,
trimite la referentul ei din realitate, și la fantasma sexuală, pe de
altă parte, el are tot atâtea statute psihice câte moduri de
reprezentare există. H. Segal distinge în acest sens, plecând de
la separarea față de mamă, echivalentele simbolice a ceea ce
151
BERNARD BRUS SET
lipsește: copilul utilizează obiecte și vocalize, apoi, în elaborarea

poziției depresive, el produce în Eul său elemente străine lumii
exterioare, care corespund obiectului dispărut; este vorba de
simboluri propriu-zise. Copilul face să existe pentru el obiectul
prin simbol, cu condiția ca absența acestuia să nu împiedice
activarea urmelor sale mnezice și chiar activitatea psihică, cu
condiția ca pierderea să poată fi asumată și să dea naștere la acest
travaliu psihic esențial pentru dobândirea autonomiei și chiar a
existenței sale psihice, astfel încât absența să poată deveni o
prezență virtuală, nu vidul sau gaura neagră care riscă să-1 atragă
în vârtejul ei distrugător (autismul infantil, după F. Tustin).
Dincoace de reprezentare, există ceea ce nu poate fi reprezentat
și pe care analistul este condus să-1 imagineze, dar acesta nu se
definește numai prin ceea ce nu este, el produce efecte obiecti-
vabile pe care clinica modernă se străduiește să le precizeze.
Freud a stabilit jaloane prin teoria pulsiunii de moarte, care
pare să nu mai poată fi menținută ca atare (A. Green și alții, 1986;
P. Denis, 1997), și prin noțiunea de masochism primar. Gândirea
psihanalitică a progresat în această problemă dificilă prin
multiplicarea modelelor explicative în termenii dezvoltării. O axă
puternic favorizată este cea a genezei relației de obiect și a
definiției condițiilor de posibilitate a emergenței și a creșterii sale.
152
CAPITOLUL 6
GENEZA RELAȚIILOR DE OBIECT
Geneza Eului și relația de obiect
Soluția problemelor puse în clinică și în teoria psihanalitică

prin raportările, pe de o parte, la narcisism și la relația de obiect,
iar pe de altă parte la libido și la pulsiunea de moarte a fost căutată
adesea în modelele explicative puse în termenii dezvoltării, și un
imens câmp de cercetare s-a desfășurat, dând acestei probleme
clarificări diverse. Nu s-ar pune aici problema reluării dezbaterii
asupra „copilului model”, care a dat naștere unor excelente pu
neri la punct. Foarte semnificativă este evaluarea contradictorie
a textului lui Freud, Inhibiție, simptom și angoasă (1926):
J. Bowlby vede în aceasta o progresie a teoriei freudiene, în sensul
a ceea ce va dezvolta el însuși, în timp ce J. Laplanche vede aici
o regresie în raport cu punctele de vedere anterioare ale lui Freud,
care se apropiau mai mult de noțiunea de obiect intern.
In ciuda riscurilor de denaturare și de disoluție a psihanalizei
în transpunerile precoce, cercetările asupra primei dezvoltări au
stimulat mult gândirea psihanaliștilor, de unde o îmbogățire și o
rafinare a reconstrucțiilor primelor forme psihice, a primelor
înregistrări ale raporturilor cu părinții, pornind de la care este
constituit obiectul. De unde și luarea la cunoștință a necesității
de a distinge planuri diferite, relevând epistemologii diferite.
Punctul de plecare al reflectării asupra originii este, pentru un
psihanalist, clinica, transferul, psihopatologia și, mai ales, formele
ce par să scape teoretizării obișnuite, aceea care este în întregime
validată de nevroze.
153
BERNARD BRUSSET
Aceste teoretizări pun la contribuție diferite modele care trebuie

înțelese în evoluția lor istorică, în așa fel încât să apară mizele,
presupozițiile și consecințele. Noi nu le vom face în întreaga
anvergură a acestei vaste probleme care a dat naștere la tot atâtea
puncte de vedere câte curente există în mișcarea psihanalitică, ci
în direcțiile ce s-au revelat a fi cele mai pertinente de-a lungul
întregii evaluări critice a noțiunii de relație de obiect care ne-a
condus până aici.
Reiese clar din aceste considerații liminare ca, din momentul
în care relațiile de obiect sunt urmărite din unghiul genezei lor,
problema raportului lor cu narcisismul devine centrală. Poate să
pară artificială descrierea separată a dezvoltării libidoului, a
fantasmelor, a relațiilor de obiect și a apărărilor Eului. Am ajuns
astfel la descrierea genezei Eului plecând de la relațiile de obiect,
utilizare nouă a acestei noțiuni în teorie.
A descrie geneza Eului plecând de la relațiile de obiect se opune
punctului de vedere al celor care, la fel ca Grunberger în Franța
și Kohut în Statele Unite, descriu pentru narcisism o linie de
dezvoltare specifică, sau a celor care, la fel ca M. Klein,
interpretează totul în termenii relațiilor de obiect fantasmatice.
Problema își găsește cea mai mare acuitate în teoria narcisismului
primar, care a dat naștere la numeroase divergențe de vedere în
mișcarea psihanalitică. El a fost descris ca o structură, prin referință
la teoria pulsiunilor, de către André Green (1967), care de atunci
a continuat modul fertil și nuanțat al reflectării, ajungând la
descrierea „narcisismului de viață” și a „narcisismului de moarte,
și la o întrebare nouă asupra rolului obiectului primar (depresia
mamei în determinismul „complexului mamei moarte”, 1983).
Rezerva metodologică care este de dorit vizavi de recon
strucțiile ce acordă tot atât de ușor un spațiu larg noțiunilor
abstracte și speculative cât și celor ale masochismului primar și
ale pulsiunii de moarte obligă marile modele teoretice ale genezei
obiectului să se supună criticii, în speranța de a ajunge, pe de o
parte, la o definiție a relației de obiect, care implică teoria genezei,
iar pe de altă parte, la o mai bună înțelegere a raporturilor acesteia
154
cu narcisismul, care este angajat într-o manieră diferită la toate

nivelurile.
Putem introduce dimensiunea relațională în narcisismul primar
fără a abandona, așa cum a făcut Balint cu „iubirea primară”,
referirea la pulsiune? Trebuie să admitem un dincoace al
pulsionalului? Putem reduce, pe de o parte, narcisismul primar
la fantasma de autarhie, iar pe de altă parte, la un principiu
regulator al activității psihice a altuia? (D. Widlbcher). Modelul
anaclisisului poate fi aplicat pornind nu numai de la trebuință, ci
și de la comportamentul de atașament, de la legătura socială
primară, de la „iubirea de obiect” anterioară sexualității? Plecând
de la aceste întrebări, trebuie să chestionăm unele dintre modelele
care se sprijină pe geneza relației de obiect.
Modelul anaclisisului
Ceea ce a fost numită monadologia lui Freud corespundea la

el unei poziții metodologice fundamentale. Abandonând, în mod
relativ și provizoriu, teoria sa privind seducția și traumatismul,
după ce a renunțat la hipnoză, el a fondat practica psihanalitică
referitoare la abstinența analistului și teoria privind postulatul
fundamental al pulsiunii. Etiologia patologiei mentale trecea de
la exogen la endogen. în același fel, teoria aparatului psihic va
trece de la inconștient la Se. Fixația ține locul etiologici; ea va fi
eșalonată în funcție de stadiile dezvoltării libidinale, în timp ce
rolul obiectului extern va tinde să se reducă la excesul sau la
insuficiența satisfacțiilor pulsionale al căror agent este: din punct
de vedere al teoriei pulsiunilor, rolul său se va opri aici? Dar dacă
nu, atunci care este acest rol?
Odată cu Trei eseuri asupra teoriei sexualității (1905), și mai
ales cu „Pulsiuni și destine ale pulsiunilor” (1915), Freud descrie
pulsiunea opunând-o trebuinței. El se referă foarte des la marile
trebuințe corporale și, în textul intitulat „Teoria libidoului”,
trebuința de hrană este în mod direct opusă pulsiunii sexuale. Dar
el ajunge să definească și trebuința prin excitația pulsională:
„Există un termen mai bun decât acela al excitației pulsionale, și
155
BERNARD BRUSSET
anume acela de trebuință; ceea ce suprimă această trebuință este

«satisfacția». Ea nu poate fi obținută decât printr-o modificare
conform unui scop urmărit (adecvat) al sursei interne de excitație”
{Metapsihologie, 1915-1917). Cu toate astea, este clar că Freud
înțelege prin „trebuință” ceea ce noi desemnăm astăzi prin
noțiunea de montaje de reglementare, adaptative, autoconservative,
în privința cărora anumite specii de animale ne dau exemple
frapante. Din punct de vedere psihanalitic, referința la trebuință
permite degajarea prin diferențiere a specificității pulsiunii și a
sexualității umane. Contrar acesteia, trebuința are un obiect real,
relativ fix, necesar, adaptat, indispensabil supraviețuirii, un scop
care este restabilirea constanței mediului interior (homeostazia),
o sursă, într-un sistem psihologic autoregulat.
- Ordinea de autoconservare, adică a trebuinței, în calitatea
ei de a viza un obiect care o calmează în întregime, dar provizoriu,
este opusă ordinii dorinței în calitatea în care ea vizează un obiect
care nu aduce decât o satisfacție incompletă, dar un obiect care
rămâne după satisfacție, asigurând continuitatea vieții psihice.
- Ordinea sexualității este constituită prin procesele de
deplasare care instaurează simbolizarea. Copilul simte o lipsă,
el încearcă să-și remedieze insatisfacția prin mijlocirea unor
substitute imaginare. Această satisfacție halucinatorie a trebuinței
este însoțită încă de la început de senzații diverse (de ordin vizual,
auditiv, kinestezic, proprioceptiv etc.). Ea actualizează urme
mnezice care vor fi reactivate în timpul frustrărilor ulterioare. Dar,
odată disipat conținutul provizoriu adus de halucinația satisfacției,
senzația de foame reapare și determină la copil activarea urmelor
mnezice, care sunt indiciile prezenței mamei. Astfel se efectuează
trecerea de la reprezentarea trebuinței satisfăcute la aceea a
obiectului potrivit s-o satisfacă. în timpul acestui parcurs este
constituită reprezentarea obiectului, care aduce o satisfacție de
ordin pur psihic. Acest lucru presupune activarea mecanismelor
de deplasare descrise de către Jean Laplanche, ca:
- deplasare metonimică a obiectului, a laptelui la sân sau la
mamă, a obiectului trebuinței la obiectul dorinței („mamă”
156
trebuind să fie înțeles ca ansamblul configurațiilor senzitive și

senzoriale care semnifică pentru copil prezența maternă);
- deplasare metaforică de scop: scopul prim, care era ingestia
laptelui, s-a transformat în dorința de încorporare la nivelul
reprezentării mentale. Din cauza depărtării dintre aceste două
planuri s-ar naște o fantasmă de încorporare care prezintă particu
laritatea de a fi reversibilă; a dori să încorporezi mama înseamnă
să riști să fii încorporată de către ea. Regăsim în fantasmele arhaice
această teamă de a fi mâncat, care trimite la fantasma canibalică
a încorporării orale a obiectului.
De îndată ce mecanismele de deplasare au operat, copilul nu

se mai situează în ordinea trebuinței alimentare, guvernate de
mecanismul biologic al foamei, ci în aceea a dorinței, apărută din
activitatea mentală și a producerii de reprezentări. (Potrivit aces
tei teorii freudiene, anaclisisul, pulsiunea, se construiește pornind
de la experiența trebuinței (idee reluată de Laplanche în termeni
de „trecere de la ordinea vitală a trebuinței la ordinea dorinței,
care specifică sexualitate” {Viața și moartea în psihanaliza).
Derivarea de la un plan la altul se sprijină pe o falie esențială dintre
discontinuitatea care guvernează mecanismele biologice și o
anumită continuitate psihică ce asigură dorința de a nu fi niciodată
total supusă. Dacă trebuința poate fi acoperită în întregime de către
un răspuns adecvat (copilul se cufundă în somn atunci când și-a
calmat foamea), satisfacerea completă a dorinței este imposibilă
(copilul nu-și va putea realiza niciodată fantasma de încorporare
a mamei).
în această perspectivă, fantasma este contemporană cu o
experiență de lipsă, de pierdere, fiind responsabilă de caracterul
insațiabil al dorinței. Ea răspunde unei funcții substitutive, dacă
nu chiar defensive (diferență esențială față de punctul de vedere
al Melaniei Klein pentru care fantasma [și deci obiectul] este dată
de la început ca o realitate psihică întotdeauna „deja acolo”).
Pentru Freud, deci, primul proces psihic este întoarcerea
halucinatorie a experienței satisfacției. Opoziția dintre disconti
nuitatea trebuinței și continuitatea autoerotismului constituie
157
BERNARD BRUSSET
amorsa evoluției către continuitatea psihică. Dacă halucinația

satisfacției trebuinței poate fi înțeleasă ca întoarcerea unui afect
fără reprezentare și, în particular, fără localizare, plăcerea
autoerotică are un loc, și anume zonele erogene, puncte de ancorare
favorizate atât pentru valorizarea și cunoașterea corpului propriu
al subiectului, cât și pentru construcția a ceea ce îi este exterior,
în mod precis, în funcție de implicarea lor în primele procese
psihice ce conduc la construcția obiectului exterior.
Conduitele autoerotice putând fi în mod progresiv activități
halucinatorii, copilul devine activ. El încearcă să-și ofere ceea ce
primea. în condițiile unei bune îngrijiri materne, prin asocierea
dintre halucinații și satisfacțiile reale, oferite nici prea devreme
nici prea târziu, primele elemente perceptive succed halucinației.
Nu este perceput decât fie ceea ce a fost investit, fie ceea ce a
căpătat valoare în raport cu principiul plăcere-neplăcere. Aceste
prime elemente perceptive sunt înscrise inițial în funcție de afectul
care le susține. Ele iau valoare de indicii, de semnale ale prezenței
mamei, permițând actualizarea prin împlinire halucinatorie. în mod
progresiv, schimburile cu mediul înconjurător precedă alternanța
cenesteziilor agreabile și dezagreabile. Eterogenitatea limitată, la
plecare, a zonelor corporale excitabile este proiectată în construcția
acestei surse de excitație nouă, care este în același timp permanentă
și exterioară subiectului.
Mama devine, de fapt, sursă de plăcere prin prezența ei și sursă
de neplăcere prin absența ei, obiect de iubire care nu suportă nicio
sațietate și obiect de ură imposibil de satisfăcut, deoarece
distrugerea ei ar antrena pierderea continuității de sine. Obiectul,
odată constituit, este pierdut chiar prin natura sa pentru că el
împiedică orice experiență de sațietate. El se constituie în ură
pentru că experiența dezagreabilă care îi este asociată suscită
expulzarea, excorporarea sa, astfel încât să ofere confort încor
porării bunului obiect care se află la originea primului Eu,
„Eu-plăcere purificată”. Aceste mișcări pulsionale primitive
fondează diferențierea Eu/non-Eu, interior și exterior, înăuntru-în
afară, deci sfârșitul nediferențierii originare, care face posibilă
simbolizarea. Locul conferit obiectului poate fi evaluat plecând
158
de la aceste repere. Pulsiunea își găsește specificitatea și destinele

în aceste fenomene de derivare, de deplasare, de simbolizare pe
care le face posibile obiectul extern, și care fac posibil obiectul
intern.
Acest model freudian al anaclișișului care definește ordinea
sexualității (în sens psihanalitic) în raport cu ordinea trebuinței
psihologice își găsește, după J. Laplanche, veridicitatea în seduc
ția originară de către mamă, în măsura în care ea face loc
introiecției primare constitutive a aparatului psihic.
Așa cum am văzut, din punct de vedere istoric, teoriile relației
de obiect se situează diferit, în raport cu teoria freudiană a
pulsiunii. Raportul lor cu sexualitatea este mai mult sau mai puțin
clar definit. Au fost însă elaborate succesiv alte teorii ale originilor
relației, iar modelul anaclisisului, chiar continuat și precizat în
maniera și potrivit pozițiilor lui J. Laplanche, nu mai figurează
în literatura psihanalitică, adică în teoretizările care studiază acum
câmpul psihanalitic, decât ca un model printre altele, în așa fel
încât raporturile între relația de obiect și sexualitate pot fi înțelese
în mai multe feluri.
în măsura în care statutul de obiect este definit prin modelul
pulsiunii, relația de obiect derivă din sexualitate, dar problema
pusă de dezvoltările psihanalizei este aceea a derivării, a
anaclisisului, a sexualității pe baza relației de obiect, care trebuie,
din această cauză, redefinită, sau cel puțin postulată, așa cum face
Melanie Klein, că există de la origine. Acest postulat fundamental
este justificat dintr-un punct de vedere euristic, de vreme ce
psihanaliza nu este posibilă decât dacă de la început, de la prima
ședință, are ca efect dacă nu o relație de obiect, cel puțin posi
bilitatea ei, adică existența instanțelor relativ diferențiate, cel puțin
un sine, un obiect intern și un raport față de realitate, deci o
comunicare cel puțin potențială cu analistul.
Astfel, în celelalte modele ale originilor, anaclisisul sexualității
din relația de obiect ar fi apărut, conform clinicii psihozelor și a
stărilor limită, drept condiția de posibilitate a sexualității, fie că
aceasta este genitală sau pregenitală. Dar cum să definim atunci
159
BERNARD BRUSSET
această primă relație? Ea este o sursă de confuzie și s-a încercat

specificarea ei în diferite moduri.
Ceea ce Freud descrie ca iubire de obiect iar Balint ca iubire
primară este iubire? Cum să explicăm aceste aspecte psihice dintre
care unele pot fi observate în timpul primelor stadii ale dezvoltării
ca interrelații mamă-copil în ordinea trebuinței? Este vorba
despre relația cu preobiecte, despre „relația biologică de obiect”
sau de activarea reziduurilor fîlogenetice ale schemelor înnăscute
de cramponare sau de atașare? Am văzut că expresia „relație de
obiect anaclitic” putea sa caracterizeze prima dependență în
calitatea ei de a fi de ordinul trebuinței.
Relația de obiect anaclitic
De fapt, urmându-i pe Anna Freud și pe R. Spitz, numeroși

autori întrebuințează expresia „anaclitic”: „dependență anaclitică”
(J. Bergeret), „relație anaclitică”, „depresie anaclitică” sunt astfel
consacrate prin uzaj. Sensul de a se sprijini pe altul caracterizează
o relație de ordinul trebuinței, în opoziție cu o relație de dorință.
Este vorba de neologismul prin care a fost tradus, în franceză și
în engleză, termenul freudian Anlehnung. După cum au arătat
J. Laplanche și J.-B. Pontalis, adeseori este vorba de un sens opus
teoriei anaclișișului, care nu înseamnă, la Freud, sprijinirea pe
vreun altul, ci „anaclisisul a două moduri de activitate unul asupra
altuia, la origine, modul de activitate sexuală pe baza unei
activități nonsexuale” (J. Laplanche, 1980). Această precizare
permite să se recunoască faptul că autoerotismul nu este
„anobiectalitatea”. Este „în același timp plăcerea fără obiect ex
terior și plăcerea nonintegrată, fără considerarea unei finalități și
a unui aparat unde s-ar înscrie”.
Potrivit opiniei lui Freud din 1905, în activitatea originară a
sexualității umane, obiectul care va fi contingent și substituibil
este absent sau fantasmatic, astfel încât sursa este dificil de situat.
De fapt, aceasta este zona erogenă constituită de autoerotism, care
presupune un obiect fantasmatic. Interesul remarcabil al acestei
teorii este, așa cum a arătat J. Laplanche, de a ieși din impasul
160
concepțiilor privind raportul dintre biologicul și psihologicul de

tip dualist, potrivit căruia unul nu ar fi decât epifenomenul altuia,
prin introducerea conceptului derivării. Rezultă de aici că sim
bolizarea are un rol fondator și că slăbiciunile acesteia permit
precizarea condițiilor sale și a factorilor săi de imposibilitate.
Totuși, acest model care oferă un rol exclusiv experiențelor reale
ale bebelușului în cadrul experiențelor de satisfacție cu mama are,
ca orice model, limitele sale și poate produce o importantă sche
matizare și, mai ales, o utilizare contestabilă în clinică. (Pe acest
ultim plan, orice trebuință se manifestă ca dorință și distincția este
situată foarte diferit de la un autor la altul.)
Același model poate fi utilizat, mutatis mutandis^ pentru a
descrie ale tipuri de anaclisis, acela al relației de obiect privind
legătura socială primară ori, mai curând, aceea care ar putea să-i
corespundă, în stadiul încoativ, bebelușului? Existența, în copilăria
animală, a unei legături primare de atașament, prin actualizarea
schemelor înnăscute, pune problema cunoașterii a ceea ce a mai
rămas din ea în copilăria umană. în ipoteza în care aceste scheme
ar juca un rol, cum ar trebui să concepem emergența a ceea ce
este în mod specific psihic și care este funcția psihismului
mamei?
Interrelatii si constituirea obiectului
Referința la dezvoltare a devenit obișnuită în numeroase

curente ale psihanalizei. Această noțiune de origine biologică este
vastă și ambiguă, admițând la fel de bine puncte de vedere
etologice, cognitiviste, cibernetice, ca și diverse articulări posibile
între înnăscut și dobândit sau, dacă se preferă, între condiții interne
și externe ale dezvoltării. După noțiunea de „spirală de tranzacție”
(T. Benedek), de „puncte organizatoare” cu referire la organizatorul
embriologic (R. Spitz), cea mai recentă, aceea de epigeneză
interacțională, vine să completeze teoria legăturii sociale primare,
numită a „cramponării” de Hermann și a „atașamentului” de
Bowlby.
161
BERNARD BRUSSET
Căutarea unei articulări între datele observării directe, ale

clinicii vârstei primare, ale psihologiei genetice și datele
psihanalizei au condus la a i se da Eului și/sau obiectului un rol
ordonator, prin care teoria este fondată și orientată în mod diferit.
Integrând în noțiunea de „interacțiune fantasmatică” propusă de
L. Kreisler și B. Cramer interacțiunea reală și fantasma, Serge
Lebovici continuă ceea ce a așteptat de multă vreme de la
noțiunea de relație obiectală, exprimând astfel acest lucru în 1970:
„Tocmai prin canalul de studiu al relației obiectate putem integra
datele psihanalitice în studiul neurobiologic al dezvoltării
copilului.[...] Să se surprindă rolul maturant al mediului încon
jurător prin geneza relației obiectate sau să se descrie, plecând
de la teoria comunicării, «relația obiectală» ca un sistem evolutiv,
rezultând din tranzacția dintre subiect și obiect.”
Dar în 1961 (pp. 147-226), într-o lucrare de sinteză asupra
acestei probleme, el opunea două teorii ale genezei obiectului
pentru a ajunge la concluzia că ele se confundă în cursul primei
dezvoltări: „Astfel, dacă orice teorie a genezei relației de obiect,
devenită clasică, este bine fondată pe ipoteza care a fost evocată
de mai multe ori, investirea obiectului precede percepția sa; teoria
narcisismului conduce însă la o propoziție inversă, care trebuie
și ea luată în considerare, și anume: investirea Eului fondează
obiectul. Aceste două situații se confundă în primele zile în care
starea narcisică definește bine viața nou-născutului.”
Aceste câteva citate definesc cu precizie demersul deosebit de
semnificativ al unor utilizări ale noțiunii de relație de obiect. Ea
are ca scop înțelegerea primelor etape ale dezvoltării, ca metodă
de transpunere printr-o privire și o lectură psihanalitice a
interrelațiilor precoce ale mamei și ale copilului care pot fi
observate. Mai mult, ea caută să rezolve unele contradicții care
rezultă din teoriile freudiene și, în mod special, aceea care are în
centru problemele puse de geneza relației de obiect. Astfel,
S. Lebovici (1983), în dorința de a articula în termenii relației de
obiect dimensiunea externă a interrelațiilor copilului și ale mamei
și dimensiunea internă a raportului cu obiectul intern, a postulat
ideea unui sistem de influență asupra obiectului. După el, viața
pulsională „se naște în brațele unei mame susținătoare, agățată
162
prin cramponarea bebelușului”. Ea are influență asupra obiectului,

dominație sau pulsiune de influență, voință de putere. Aceasta din
urmă este nevoia de a-1 poseda, de a acționa asupra lui, de a
exercita o plăcere sadică. El se referă la ipoteza „pulsiunii de
influență” a lui Freud (1905) pentru a propune să „se utilizeze
acest concept într-un mod mai larg, amintindu-ne că are două
fațete: sistemul pulsional, întors spre obiectul intern, care se asigură
de posesiunea sa și, întors spre realitatea exterioară a mamei,
același sistem care corespunde cramponării, agățării etc.”
Problema este exact aceea de a ști dacă este vorba de un sistem
susceptibil să fondeze o teorie unificată a relației de obiect sau
este vorba de un sistem diferit, implicând transformarea ele
mentelor care trec de la unul în altul. Una din principalele distincții
este aceea dintre modelele de explicație utile în psihanaliză,
capabile să fondeze interpretarea pe pertinența pe care i-o dă ceea
ce se găsește actualizat prin transfer, și teoria ontogenetică care
explică progresele copilului, ale dezvoltării operațiilor psihice, ale
proceselor în filiația lor. Această distincție permite să se evite ca
folosirea copilului drept model să aibă ca rezultat dispariția
inconștientului, a sexualității și, în cele din urmă, a specificității
din punct de vedere psihanalitic. Distincția dintre aceste două
planuri, care corespund unor metode diferite, lasă neștirbită
problema recuperării lor, dar întrebarea care se ridică astfel este
aceea dacă rafinarea și îmbogățirea teoriei relației de obiect pot
să se intensifice.
Insistența asupra stării de neputință radicală a bebelușului și
experiențele inițiale de neajutorare care rezultă de aici, fie că se
referă la observarea directă a bebelușului sau la teoria neoteniei,
conduce la punerea în valoare a rolului mamei în ceea ce privește
dependența absolută a începutului vieții. Din acest punct de vedere,
mama are un rol determinant care, pentru a fi pus în corespondență
logică, este diferit în funcție de ceea ce i se opune, bebelușul din
punct de vedere al biologului, etologului, psihologului sau
psihanalistului, adică planul care favorizează o metodă sau alta
și are, drept consecință, o epistemologie sau alta, un aparat
conceptual sau altul, o teorie sau alta. într-o manieră oarecum puțin
163
BERNARD BRUSSET
speculativă, unii autori văd în interacțiunile intrauterine prototipul

oricărei relații obiectale (M. Soule, 1999), de unde violența
fundamentală (J. Bergeret și M. Houser, 2004).
într-un mod schematic, putem distinge diferite statute ale
mamei, sau, mai curând, diferite fațete ale rolului ei potrivit bebe
lușului favorizat:
- bebelușului, ca organism, îi corespund mediul înconjurător,
ecosistemul, îngrijirile materne în aspectul lor funcțional, mama
care, după Spitz, simbolizează atașamentul și preobiectele;
- bebelușului, ca ființă care acționează și cunoaște, îi
corespunde mama ca partener al interacțiunilor direct observabile
din exterior, care pot fi înregistrate (film, video etc.), obiectivate,
măsurate, cuantificate;
- psihismului în curs de naștere la bebeluș îi corespunde psihis
mul organizat complex, diferențiat de al mamei care este, pe de
o parte, partener în spirala tranzacției interrelațiilor, iar pe de altă
parte cauză a plăcerii sau neplăcerii, acel altul care oferă sau refuză,
prima probă a existenței unui nonsine;
- corpului libidinal al bebelușului, loc al surselor pulsionale,
îi corespunde obiectul fantasmatic care se va transforma în func
ție de zona erogenă predominantă, obiect care va apărea retro
spectiv ca parțial, dar care va rămâne gaj al întregii juisanțe;
- individului i se opune alt individ, deci diferențierea conside
rată ca dobândita de la început sau progresivă, mult timp relativă
sau chiar întotdeauna relativă, de unde problema limitei;
- subiectului i se opune obiectul în calitatea sa de alter ego,
asemănător și diferit, alt subiect având propriile dorințe, trebuințe,
exigențe, cu opacitatea relativă care fondează în același timp
perspectiva pe care o deschide și acel ceva imposibil de cunoscut
care îl face să fie altul și îl definește ca și când ceea ce se află în
fața mea nu sunt eu (etimologia obiectului ca lucru aruncat în fața
sinelui), străinul, în mod originar ura, exteriorul (Freud, 1915),
loc de proiecție, apoi asemănător cu mine, alt subiect cu care mă
pot identifica, cu care sunt identificat înainte să-1 cunosc, obiectul
ca alt subiect în raport cu schimburi afective și cu satisfacții
împărtășite.
164
Diversele alunecări de sens ale noțiunii de relație de obiect se

găsesc astfel determinate prin referirea general implicită la ceea
ce opune obiectul, de unde perspective eterogene care prezintă
interes în psihopatologie. Este imposibil și zadarnic să se
recenzeze vastul ansamblu la care noțiunea de relație de obiect
poate conduce, dar încercarea de a preciza locul pe care ea îl are
în etiologie, sau, mai precis, în discuția dintre endogen și exogen,
poate să aducă clarificări în acest sens. Punctul de vedere al
dezvoltării permite pentru acest subiect toate combinațiile posibile,
dar problema devine atunci aceea a importanței relative a
factorilor interni și a factorilor externi, a ceea ce este înnăscut și
a ceea ce este dobândit, a precondițiilor și a condițiilor, a dispo
zitivelor preprogramate și a rolului organizator al experiențelor
(sau rolul traumatic al evenimentelor), a potențialității și a
întâlnirii, a părții „fantasmelor originare” și a interacțiunilor trăite,
și, în ultimă instanță, a rolului pe care locul copilului îl are în
dorința și în discursul părinților săi.
Dintr-un punct de vedere pragmatic și mai ales în clinica primei
vârste, este evident interesul pentru noțiunea de relație de obiect,
care surprinde cele mai semnificative dimensiuni ale interacțiunilor
dintre mamă și copil, și nu mai puțin evident este faptul că ea tinde
să confunde planurile, ca și când acestea nu ar fi diferite decât
din cauza diferențelor dintre metode și nu din cauza eterogenității
elementelor aflate în mod real în joc. Prin caracterul ei unificator,
omogenizând, globalizând, ea se caracterizează printr-o mare
comoditate practică, însă cu prețul unei reduceri la care se referă
cunoașterea psihanalitică. Pertinența transpunerii sale în afara
psihanalizei este fondată pe experiența psihanalitică a clinicianului,
dar ea este atestată de inteligibilitatea și câteodată de previ-
zibilitatea pe care o face posibilă. Din punct de vedere metodologic
și teoretic, ea este totuși mereu suspectă de iluzie adultomorfică,
de anticipare arbitrară, și simplul fapt că explică prin limbaj etapele
preverbale ale dezvoltării comportă o inevitabilă distorsiune,
deoarece ea introduce alte dimensiuni semantice și adesea
conotații de ordinul valorilor.
165
BERNARD BRUSSET
Este deosebit de interesată încercarea de a repera modul în care

teoria relațiilor precoce ale mamei și ale copilului explică trecerea
de la un plan la altul, potrivit altor modele decât anaclisisul.
Oralitate și atașament
Teoriei freudiene despre originea primei legături cu obiectul

prin derivare, pornind de la satisfacerea trebuințelor, în special
alimentare, i se opun teoriile legăturii primare cu obiectul
conceput ca determinat biologic. Mai întâi comportamental, el va
fi în al doilea rând interiorizat.
Este oare această perspectivă susceptibilă de a da câteva
fundamente unei teorii a genezei relației de obiect care ține cont
de ipoteza legăturii sociale primare, nu ar fi oare aceasta, fără a
cunoaște totuși contribuția mamei la ceea ce includ investirile
inconștiente ale acesteia, o predispoziție, o preconcepție un
reziduu al filogenezei?
Ungurul Hermann a început în 1922 o serie de reflexii asupra
legăturii primare cu mama prin comparare cu animalul. în 1936
și mai ales în 1943, lucrările sale asupra instinctelor arhaice ale
omului (carte tradusă în franceză sub titlul L ’instinctfilial, 1972)
au fost precursoare în acest sens. Teoria sa de unitate duală va fi
de atunci reluată și dezvoltată în literatura psihanalitică, precum
aceea a agățării (sau cramponării), de vreme ce ele sunt strâns
legate. Cu siguranță, această legătură pe care se decide s-o preci
zeze se distinge de aceste noțiuni prin trăsăturile ei foarte revela
toare ale ambiguităților, cu toate că este înrudită cu noțiunea de
„matrice nediferențiată” a lui H. Hartmann și cu „simbioza” lui
M. Malher.
De fapt, în unitatea duală, legătura mamă-copil nu este
considerată ca rezultat al reziduurilor filogenetice ale unui pattern
comportamental preprogramat de atașament care, la fel ca la
animal (cel puțin la unele specii), se înlocuiesc reciproc deoarece
comportamentului de atașament al micuțului îi răspunde, printr-un
determinism identic și complementar, comportamentul patern
protector, într-o aceeași finalitate specifică, și anume apărarea în
166
fața prădătorilor. El este asimetric și pretinde mamei identificarea

cu bebelușul, prin care ea poate să-și recunoască propriile instincte
arhaice și să le trăiască prin procură. Legătura mamei cu copilul
este considerată ca determinată prin ceea ce s-ar putea numi acum
identificare imaginară. Mai mult, pentru Hermann, cramponarea
este cu atât mai importantă la om cu cât nu se produce.
„Inhibiția filogenetică”, dacă nu neotenia, face imposibilă
realizarea ei și, din această cauză, ea deschide drumul tendinței
detașării, agresiunii, constituirii lumii exterioare, deci a mamei
ca obiect distinct. Rezultă de aici diferite moduri simbolice ale
cramponării (care nu este direct observabilă și nu se manifestă
în mod direct decât în comportamentul maimuțelor): moduri
simbolice ale fuziunii, ale aderenței și ale diverselor aspecte ale
unității duale.
Această legătură primară ar fi o motivare fundamentală
irealizabilă, care ar explica originea dorinței insațiabile pentru un
obiect complementar. Această imposibilitate ar putea fi imputată
unei instanțe ce interzice fuziunea: de unde, potrivit lui Hermann,
Supraeul, de unde și interiorizarea legăturii mamă-copîl, creatoare
a instanțelor Eului și Se-ului și mod de persistență a relației
devenită intrapsihică. Se-ui are ca origine instinctele arhaice ale
copilului și, prin identificarea cu el, ale mamei sale, în timp ce
Eul are ca origine mama în calitate de obiect primar al acestor
instincte arhaice.
Modelul biologic este un „arhimodel” care nu-și găsește per
tinența decât ca motiv al imposibilității declarate a unei explicații
biologice a fenomenelor psihice ale relației de obiect, chiar atunci
când aceasta este examinată în prima etapă a existenței umane.
Putem citi în aceste prime elaborări ale legăturii primare dintre
mamă și copil multe idei care vor fi reformulate altfel. Ele fac
loc identificării empatice, inconștientului mamei și originii
trianghiulării primitive. Rolul major care este dat imposibilității
congenitale a satisfacției instinctului de cramponare, conceput ca
incluzând alte instincte parțiale, continuă în spiritul gândirii
freudiene conceperea dorinței ca o căutare a obiectului pierdut
definitiv în substitute ce nu pot fi niciodată cu totul suficiente.
167
BERNARD BRUSSET
Hermann conferă reziduurilor filogenetice ale cramponării rolul

pe care Freud îl conferă încercărilor de realizare halucinatorie a
dorinței de a regăsi satisfacțiile date de mamă.
Aceste experiențe de satisfacție comportă o primă plăcere care
se află la originea sexualității copilului și pe care mama o aduce
în funcție de propria sa experiență în ceea ce privește sexualitatea.
Acestui punct de vedere exprimat de Freud Hermann îi opune pe
acela al unui sistem de empatie reciprocă, funcționând la fel ca
vasele comunicante: separarea unuia dintre ele atrage surplusul
de cramponare al altuia, sistem de empatie care depinde de
actualizarea regresivă a modurilor simbolice ale instinctelor
arhaice ale mamei în identificarea sa față de copil; copil care
reprezintă, într-un fel, propriul Se.
Apariția, în același an, 1958, a lucrărilor lui J. Bowlby și ale
lui Harlow constituie o coincidență istorică remarcabilă. Un
psihanalist, mare specialist în privința carențelor materne precoce
și a consecințelor lor pe termen lung (caracter numit „indiferent”
al copiilor hoți din studiul său din 1944, de exemplu), pune din
nou în discuție, printr-o nouă teorie a originilor afectivității, rolul
atribuit experienței alimentare pentru a da însă rolul major
„atașamentului”, conform unui punct de vedere dedus din com
parațiile făcute între copilăria umană și copilăria animală. Harlow
arată că la micile maimuțe macac rhesus contactul corporal poate
fi preferat hrănirii și poate avea o importanță decisivă, prin absența
lui totală sau relativă, asupra întregii evoluții a maimuțelor
studiate cu ajutorul unui dispozitiv experimental ingenios. Rezultă
de aici o nouă perspectivă asupra relației de obiect care,
sprijinindu-se pe dezvoltarea etologiei și pe schimbările din cadrul
metodelor și din epistemologie la producerea cărora ea contribuie,
găsește în legătura socială primară un nou model ce a suscitat
importante controverse.
Un strălucitor colocviu epistolar (Anzieu și alții, 1974) a
explicat și ilustrat clar mizele acestei dezbateri care nu a putut
să ignore întrebarea ce se pune în legătură cu originea relațiilor
de obiect. Din punct de vedere psihanalitic, această nouă perspec
tivă a unei scheme comportamentale înnăscute, preprogramată,
168
care se actualizează în relația cu mama, chiar dacă aduce o viziune

nouă asupra teoriei punctelor de organizare ale lui Spitz sau asupra
depresiei anaclitice a bebelușului și a efectelor carențelor materne,
nu repune în discuție decât originea oralității și nu oralitatea și
lasă deschisă problema interiorizării acestei relații primare de
atașament, punct de plecare, după Didier Anzieu, al primelor
imagini schițate ale „Eului-piele”. în această ultimă elaborare
teoretică, raporturile Eului și ale obiectului găsesc o reînnoire
interesantă care clarifică clinica într-un mod concret.
în cadrul analizei, unele simptome și unele suferințe corporale
au sens în funcție de ceea ce se găsește actualizat în transferul
conflictelor care află un model de înțelegere în ceea ce privește
referirea la toate etapele prime ale raporturilor mamei și ale
copilului. Crearea de obiecte, instaurarea lor în continuitatea
raporturilor pe care le au cu Eul și a Eului cu ele nu pot fi, de
fapt, concepute decât în funcție de stabilirea unei limite. Experiența
pielii și a senzațiilor corporale ar fi fundamentul perceptiv.
în același sens, E. Bick va arăta în 1968, în studiul său asupra
funcției psihice a pielii, necesitatea unei experiențe relative la un
obiect conținător cu care bebelușul să se poată identifica în așa
fel încât să se simtă suficient de conținut în interiorul propriei piei.
Dar care sunt condițiile acestei experiențe ale unui obiect
conținător? Dacă atașamentul bebelușului față de mama sa este
determinat biologic, care este rolul acesteia în actualizarea lui,
în realizarea și interiorizarea lui, și care este atunci locul oralității
și al relației de obiect orale?
Urmele mnezice ale experiențelor stabilite prin atașament, care
se află la originea sentimentului de securitate, ar fi activate atunci
când acesta este amenințat. Funcția care asigură și conține mama
ar rezulta de aici. Ar putea rezulta chiar din experiența reînnoită
a sațietății postprandiale care induce somnul. Este mult mai greu
să admitem că aceste urme mnezice ale experiențelor determinate
prin atașament s-ar afla la originea unui „autoerotism endogen”
de căutare a plăcerii psihice într-o activitate imaginară hedonistă
care nu lasă să se întrevadă de ce ar fi de ordin sexual, fără a reduce
plăcerea la confort și la activitate imaginară în general sau la a
169
BERNARD BRUSSET
considera repriza halucinatorie a unei activități psihice de altă

origine decât cea indusă prin seducția originară de către mamă.
Acest ultim punct de vedere îl verifică pe cel al lui J. Laplanche
(1987), dar acesta din urmă insistă asupra dominării de către infans
a traumatismului efracției unui semnificant enigmatic al sexualității
inconștiente a adulților, ceea ce instalează conflictul psihic în
centrul teoriei. Continuând revoluția copemiciană a descoperirii
inconștientului, el a dezvoltat o concepție exogenă a sexualității
infantile pornind de la ideea seducției originare prin mamă în
situația antropologică fundamentală a copilului confruntat cu
enigma sexualității adulților ale cărei mesaje de neînțeles și
perturbatoare le percepe. Aceasta înseamnă afirmarea „primatului
Altuia”.
A disocia sexualitatea infantilă de sexualitatea orgastică
pubertară și postpubertară, deci de biologie, nu înseamnă o
necunoaștere a persistenței acesteia la adult pe care o arată visele
și asociațiile de idei în cadrul analizei, validând teza lui Freud
potrivit căreia inconștientul se află în afara timpului. Contradicțiile
dintre sexualitatea infantilă și sexualitatea adultă caracterizează
mai ales travaliul adolescentului, ale cărui dimensiune distructivă
și potențial de dezlegare sunt cunoscute. Concepția psihanalitică
a sexualului include, de fapt, legătura intrinsecă cu conflictele
intrapsihice ale bisexualității, ale narcisismului și ale obiectalității,
ale ambivalenței pulsionare în iubire și în ură.
Relația socială primară
Este evident că nici atitudinile materne, care au un rol deter

minant în organizarea psihică a copilului, și nici celelalte, care
sunt parte integrantă a îngrijirilor materne obișnuite, potrivit
ritmului prezențelor și absențelor ei, nu sunt legate decât prin
modul de a satisface trebuințele alimentare de statutul pe care ea
îl dă copilului în funcție de propriile-i dorințe de proximitate și
de distanță, pentru ca acesta să fie dependent sau independent, și
se știe cât de mult contează în această relație timing-ul pe care
ea îl impune copilului sau pe care copilul i-1 impune ei. Este ceea
170
ce Winnicott va descrie ca holding, iar linia de dezvoltare a

dependenței absolute pe care o va favoriza față de independența
relativă va da noi dimensiuni la ceea ce Hermann încerca să explice
printr-o referire filogenetică necunoscută de Winnicott, și din
această cauză mai liberă și mai îndrăzneață.
Chiar în primele etape ale dezvoltării bebelușului, în această
fază de regresie a mamei pe care, după Spitz, Winnicott o de
semnează drept preocuparea sau solicitarea maternă primară,
exteriorizarea relației intersistemice a mamei este specifică
fiecărui caz în parte datorită modificărilor care rezultă din istoria
ei subiectivă și din interiorizarea infantilă a relației cu propria
mamă. Ceea ce se transmite din generație în generație nu este
numai Supraeul, ci și Supraeul așa cum apare în gândirea lui Freud.
Una dintre consecințele acestui punct de vedere este teoria care
impută refularea primară - sau, dacă se preferă, refularea origi
nară - mamei, ca fiind una dintre funcțiile esențiale ale acesteia,
concepție care se vrea în succesiunea teoriei freudiene privind
„contraexcitația” și care este conformă cu ceea ce arată observația
directă a tulburărilor funcționale ale bebelușului (M. Fain,
M. Soule, L. Kreisler, 1966). De fapt, acestea sunt strâns legate
de atitudinile materne manifeste în repartiția excitațiilor pe care
ea le provoacă și a calmului pe care ea îl restabilește într-un stil
și într-un ritm care nu depind de abilitatea ei, de competența sau
incompetența ei, ci de propria activitate psihică sau, mai precis,
de activitatea aparatului ei psihic în calitatea acestuia de a fi
determinat de raportul cu acest obiect particular care este
bebelușul ei (și acest bebeluș) în momentul acela.
Astfel nu vom mai prezenta tipurile de mamă, chiar dacă
curgerea firească a raționamentului se teme mai întâi de diferențe
și duce la clasare, nici nu vom descrie tipurile de atitudine patogenă
ale mamei în același demers tipologist și virtual fixist, dar vom
descrie, pe secvențe, modurile de relație. Este sigur că modelele
generale ale ciberneticii, ale comunicării și, într-un mod și mai
general, ale interacțiunii au contribuit la ceea ce va fi considerat
ca fenomene ale regularizării, ale retroacțiunii diversității canalelor
de comunicație, cu înlocuirile, cu contradicțiile sau mesajele
171
BERNARD BRUSSET
paradoxale pe care ele le fac posibile. S-a născut astfel o nouă

semiologie, ceea ce ar face deosebit de contestabilă reducerea la
noțiuni psihanalitice transpuse fără altă formă de proces.
Aprofundarea acestor noi perspective, din momentul în care
fac abstracție de mizele partizane sau de finalitățile normative -
ca să nu spunem morale sau ideologice ne conduce oare să ne
întrebăm în privința operațiilor psihice care acționează la mamă
în intervalul dintre solicitarea ce vine din partea copilului și
răspunsul pe care ea îl dă? O adecvare perfectă este posibilă și
de dorit? Un răspuns perfect de ordinul trebuinței poate să
aparțină unui stil numit de operare, dezafectat, indiferent și, din
această cauză, patogen. Faptul că mama ar fi implicată la niveluri
inconștiente este o evidență care duce la situarea locului activității
preconștiente, a particularităților acesteia, a eventualelor sale
insuficiențe (P. Marty, L. Kreisler, 1981; R. Debray, 1983).
Aparatul psihic originar al copilului include mama, iar noțiunea
de diadă indică reciprocitatea în cadrul sistemului. Acest sistem
ar corespunde cu ceea ce Freud a desemnat ca narcisism primar,
dar el este și locul de origine al relației de obiect. Or, considerând
lucrurile mai de aproape, două dimensiuni sunt mereu în joc: pe
de o parte, raportul dintre narcisismul primar și „relația de obiect
anaclitic”; pe de altă parte, identificarea primară și încorporarea
obiectului. Putem situa în raport cu această dublă dimensiune
diversele teoretizări și clarifica astfel opoziția seZf-ului și a
obiectului care a ocupat un loc tot mai important în unele con
cepții. Acestea trimit direct sau indirect la noțiunile de simbioză
și de separație-individuație, în legătură cu care trebuie acum să
ne punem întrebări.
Simbioză, separație și individuație
într-unul din articolele apărute tardiv în opera sa, I. Hermann

(1971) a considerat în linia moștenirii sale punctele de vedere ale
lui Balint în privința iubirii primare (ceea ce B alint descrisese el
însuși) și pe cele ale lui J. Bowlby, dar și ideile lui Malher și ale
lui D. W. Winnicott. Dimpotrivă, el nu-1 citează pe Hartmann, care
172
își fondează totuși noțiunea de „matrice originară nediferențiată”

pe „unitatea duală”, noțiune pe care M. Malher o va relua
împreună cu aceea a simbiozei (1958). (Această ultimă expresie,
„simbioza emoțională”, este folosită de către T. Benedek din 1956.)
Simbioza, separația, individuația, ca noțiuni care diferențiază
sau integrează, se află în raport direct și evident cu datele
imediate ale observației dezvoltării copilului. Ele exercită o
mare seducție, în așa fel încât au fost utilizate tot mai mult, până
pe punctul de a constitui modele foarte generale.
Noțiunea de separație-individuație a fost utilizată atât pentru
a da stărilor limită ale adolescenței un model explicativ în
termenii „timpului lipsă” al dezvoltării (J.-F. Masterson, 1971),
cât și pentru a descrie adolescența ca „al doilea proces de
individuație” (P. Blos, 1962), sau chiar pentru a defini cel puțin
în anumite forme de patologie procesul psihanalitic și scopurile
sale (Schlessinger și Robbins, 1983).
Astfel, acest model a fost generalizat conform unor perspective
incompatibile între ele, așa încât faptul că este prea evident devine
un obstacol, căci tinde să anuleze specificitatea acestor perspective.
De fapt, el este folosit pe plan biologic, pe plan cognitiv, cât și
pe acela al intersubiectivității. Referința la relația de obiect
poate să confirme această ambiguitate atunci când, prin noțiunea
de interiorizare, ea deschide câmpul unei teoretizări care ar fi, pe
de o parte, în conformitate cu cea de-a doua topică freudiană, deci
cu teoria psihanalitică a personalității psihice, pe de altă parte, în
măsură să explice unele forme patologice, dintre care, în mod esen
țial, stările limită. Dar ce înseamnă oare ea pentru M. Malher?
Atunci când, sub influența psihologiei Formei, pe de o parte,
a behaviorismului, pe de altă parte, H. Hartmann consideră drept
cadru general al teoriei sale despre Eu și despre adaptare
raporturile dintre organism și mediu (sau, dacă se preferă,
ecosistemul) concepute ca o ordine biologică, opunându-se prin
aceasta referinței la relația interpersonală care a fost avansată -
sau mai curând luată ca fundament general - de către „culturaliștii
americani” (și chiar de către Fairbaim), eleva sa M. Malher reia
și reorientează noțiunea de adaptare la „mediul înconjurător ca
173
BERNARD BRUSSET
mijloc previzibil”, specificând-o și personificând-o progresiv, încât,

în 1968, atunci când se referă la mama normal devotată,
comparabilă cu mama suficient de bună, ajunge la aceeași con
cluzie ca Winnicott. (Totuși, Winnicott include în această noțiune
alte dimensiuni ale rolului mamei, de unde, de exemplu, critica
mamei terapeut.)
Conceptul hartmannian de adaptare inițială infantilă, biologic
determinată în cadrul speciei umane, va avea continuități diferite
și foarte semnificative în privința problematicii actuale a relației
de obiect, fie că se face referire la animal (J. Bowlby), fie la
persoană. Va fi vorba astfel, la M. Malher, despre capacitatea de
formare a unei relații simbiotice, ceea ce presupune participarea
conjunctă a doi protagoniști: copilul nu poate crea singur obiectul
simbiotic, care este „unitatea duală”, nediferențiată sau puțin
diferențiată de diada mamă-copil, iar într-o relație specific
umană obiectul nu poate fi decât persoana mamei, care derivă din
exigențele de supraviețuire ale copilului, dar care nu corespunde
unei trebuințe sociale primare, așa cum găsim la Sullivan sau
Fairbaim ori la susținătorii teoriei „cramponării” sau a
„atașamentului”.
Comportamentul real al mamei, în relațiile ei conștiente și
inconștiente cu copilul său, determină simbioza, tot așa cum
determină etapele ulterioare ale proceselor de separa-
ție-individuație. M. Malher, fost pediatru la Viena, a introdus astfel
o nouă concepție a obiectului, care a avut o influență considerabilă
în evoluția ideilor psihanalitice. Teoriei relației de obiect îi este
destinat un rol central, alături de acela care îi este conferit referinței
la dezvoltare, precum și copilului, așa cum poate fi el observat.
Este interesant de relevat unele dificultăți de articulare a acestei
perspective cu concepțiile freudiene. De exemplu, cu aceea a
narcisismului. Vom regăsi în privința acestui subiect dublul
punct de vedere, deja relevat, deoarece există la Freud o descriere
și o definiție a narcisismului în termeni strict energetici („Pentru
a introduce narcisismul”, 1914), dar și referința la fixația narcisică
(Schreber), la alegerea de obiect narcisic și deci la relația de obiect
narcisică. Păstrând această baza energetică originală, Harmannn
174
a modificat acest sens inițial prin raportarea narcisismului la un

nou obiect, la seif în locul Eului. în cele două cazuri, este greu
de a integra aspectele Eului aflate în raport cu relațiile de obiect.
De unde redefiniri, dar nu în termeni energetici, ci ca structură a
dezvoltării cognitive, caracterizată printr-o perioadă de nedife-
rențiere între seifși obiect, de fuziune atât a unuia, cât și a celuilalt.
Vicisitudinile libidoului nu intră în definiția acestei reprezentări
matriciale a 5e//-ului și a obiectului (Jacobson, Kohut). în ceea
ce-1 privește pe Kemberg, el nu consideră narcisismul o etapă a
dezvoltării, ci distinge, în legătură cu acest termen, o patologie
specifică. Punctul de vedere al lui Mahler indică foarte bine
dificultatea existentă, deoarece el încearcă să mențină atât cadrul
de referință energetic, teoria freudiană a pulsiunii, cât și noile
perspective care se deduc datorită luării în considerare a relației
de obiect.
Este evident faptul că „faza autistică normală” intră în cadrul
narcisismului primar, dar de la început se pune întrebarea dacă
același lucru se întâmplă și cu faza simbiotică. Simbioza este o
relație de obiect în măsura în care libidoul investește un obiect:
„unitatea duală”, care include reprezentarea de sine, ca aceea a
mamei, dar aceasta nu este o relație de obiect, deoarece nu există
diferențiere, sau o mică diferențiere, a se/f-ului de obiect.
Numind-o „preobiectală”, este un mod de a ieși din dilema pe care
o creează antagonismul, descris mai întâi de Freud ca absolut, între
libidoul narcisic și libidoul de obiect, dar este clar că, din punctul
de vedere al teoriei libidoului, nu am putea să avem în acest caz
o fază simbiotică a dezvoltării normale.
Pentru a rămâne în cadrul teoriei freudiene, M. Malher descrie
investirea narcisică a unității duale, dar respinge conceptul
freudian al „Eului-plăcere purificat” (1915), opus unei lumi
exterioare indiferente sau ostile: mama nu este numai condiția de
posibilitate a acestei experiențe precoce, cu titlul de mediu în
conjurător purtător, ci o persoană care face parte din definiția
relației existente încă din faza simbiotică și care include aspecte
intim legate de tandrețe, securitate și plăcere. Ea nu se reduce la
simpla satisfacție pulsională, ci devine, pe măsura tranzacțiilor
175
BERNARD BRUSSET
interpersonale, din ce în ce mai mult o relație deplină cu o alta

persoană. „Obiectul simbiotic” al lui Mahler este în mod necesar
o persoană. Chiar dacă nu este perceput, el este prezent printr-o
experiență de ajutorare atunci când survin senzații neplăcute. Acest
punct de vedere se opune celui descris de Freud, al copilului
absorbit mai întâi de realizarea halucinatorie a dorinței, din care
nu iese decât pe motiv de frustrare și care resimte lumea
exterioară ca indiferentă la trebuințele sale și ostilă. Este logic
deci ca M. Mahler, în ciuda fidelității ei obișnuite față de
conceptele freudiene, să respingă acest „Eu-plăcere purificat”. Ea
este în același timp condusă să atribuie experiențelor interpersonale
dezvoltarea capacității de a tolera așteptarea satisfacției pulsionale
și neutralizarea. (Self-ul este o reprezentare și nu are un rol
funcțional ca parte a aparatului psihic.)
Obiectul, în textele lui Mahler, are o dublă definiție: el este
obiectul unei investiri libidinale, deci obiectul lui Se, și obiectul
perceput și cunoscut, deci obiectul lui Eu, dar noțiunea de obiect
își pierde specificitatea psihanalitică în cazul reducerii de la unul
la altul și al interșanj abilității lor. Orice diferență față de Freud
apare clar atunci când este vorba de a ști ce împinge copilul să
iasă mai întâi din autism, apoi din simbioză. Dacă nu ne referim
la insatisfacție, dar nici la contradicții interne, nici la intervenția
unui terț inductor al unei triangulații (chiar dacă acest terț nu există
decât în dorința mamei) și dacă, pe de altă parte, respingem
invocarea maturației, putem avea în vedere, ca o primă aproximare,
trei factori: acțiunea obiectului, adică, în optica lui Mahler,
mama prin aptitudinile sale reale; dezvoltarea cognitivă care
permite recunoașterea diferenței între Eu și (non)-Eu (dar
cunoașterea și integrarea pe care ea le permite este un factor cauzal
sau un efect?); în fine, al treilea tip de răspuns, o pulsiune de tipul
trei care îl împinge pe copil la separație și mai ales la autonomie,
la individuație.
Ideea avansată de Hartmann, în 1955, a unei „energii primare
a Eului”, care nu ar fi instinctuală, nu a fost dezvoltată de el, dar
a fost reluată de M. Mahler sub forma unei dispoziții înnăscute
care îl împinge pe copil să se separe de mamă și să-și caute propria
176
individuație (1974). Pentru M.S. Mahler, psihoza autistică se

caracterizează prin imposibilitatea de a stabili relația de obiect
simbiotic datorită lipsei intrinseci a adaptării sociobiologice
(1959). Ea adaugă, în 1975: „Acum știm că pulsiunea nu vizează
separația pentru separație, ci că datul înnăscut este pulsiunea spre
individuație.” Or, în 1982, ea nu mai invocă un impuls înnăscut,
ci forțele care derivă din maturarea funcțiilor autonome ale Eului.
Ideea unui impuls înnăscut spre individuație și expresia
individualității ca forță primară poate fi apropriată de noțiunea
de „elan integrator al Eului”, de Eu integrator, a lui Pierre
Luquet (1969), de tendința spre integrare și de coeziunea secului
a lui Kohut, de adevăratul seif'al lui Winnicott și de utilizarea tot
mai frecventă a noțiunii de seif.
CAPITOLUL 7
SELF-UL ȘI OBIECTUL
Seiful trimite la o primă înțelegere a sinelui prin subiect, o

primă investire a sinelui înaintea diferențierii instanțelor. Este deci
o noțiune globală de mai mică diferențiere decât aceea a Eului.
5e#-ul își găsește originile în experiențele continuității psihice,
de activare a capacităților de fantasmatizare: problema care se pune
acum este aceea a reperării elementelor constitutive, a elementelor
organizatoare ale primului Eu în dialectica se/f-ului și a obiectului.
Or, numeroase descrieri ale .ve'//- li lui reiau pe plan narcisic ceea
ce există în descrierea obiectului în dimensiunea „lumii obiectale”.
Reprezentările se/fului sunt comparabile în destinul lor intrapsihic
cu reprezentările de obiect pe mai multe planuri: inconștient,
preconștient, conștient, corporal sau material. în 1950, Hartmann
descrie seZ/uil ca și când acesta s-ar referi la persoana totală a
individului, incluzând corpul său și părțile corpului său, la fel ca
organizarea sa psihică și părți ale acesteia. Apropierea de
fchfuhlung (egofeeling} al lui Fedem permite o descriere foarte
realistă a Eului, privitor la orice individ: intuiția sinelui ca
eterogen organizat, separat dar distinct de mediul înconjurător.
De fapt, primele formulări ale lui Hartmann privind noțiunea
de seif au condus la depășirea frontierelor psihologice ale Eului,
postulând, în cadrul vieții mentale, un principiu organizator sau
sintetic suprem. Psihologia dezvoltării presupune în mod logic
menținerea, prin toate vicisitudinile ulterioare ale dezvoltării, a
postulatului de achiziționare a unei identități primare, fiind
superior deci metapsihologiei psihanalitice existente. De aici noile
teze metapsihologice bazate pe formarea și vicisitudinile seif-ului,
178
definit ca o ierarhie a scopurilor și a valorilor, constituind

conceptul organizator central al psihologiei psihanalitice. Funcția
metapsihologică a .ve/f-ului ar fi o a patra dimensiune a realității
psihice (H. Lichtenstein, 1964—1965), un organizator privilegiat
al vieții psihice. Lucrările lui B. Grunberger asupra narcisismului,
foarte cunoscute în Franța, au fost precursoare pe acest plan. Ele
au fost reluate în mod diferit de Kohut.
Kohut și coerența self-vAui
Gradul de coerență în organizarea seZ/riihii este, pentru Kohut,

un criteriu fundamental al diagnosticului diferențial al celor mai
importante categorii psihopatologice: nevrozele clasice de transfer,
caracterele bordeline și psihotice și tulburările narcisice ale
personalității. Or, aceste criterii de diagnostic, bazate pe gradele
de coerență ale secului, pot fi extrapolate la o psihologie a
dezvoltării. SeZ/ml global este în mod gradat integrat plecând de
la nuclee separate și care nu sunt coordonate de funcții. Numai
după unificarea sef/mlui în identitatea primară comportamentul
începe să fie reglat de principiul plăcerii. Compulsia de repetiție
poate fi și ea înțeleasă ca exprimând nevoia incoercibilă de a
restaura, cu orice preț, sentimentul coeziunii de sine. Descrierea
transferurilor narcisice a diverselor tipuri a trezit un mare interes
în lumea psihanalitică.
în Statele Unite, perspectiva liniilor de dezvoltare care
organizează formarea subiectului în fiecare fază a copilăriei a fost
utilizată, pe o scară din ce în ce mai largă, în deficitul teoriei
pulsiunii sau al relației de obiect. S-a așteptat de la o meta
psihologie psihanalitică, fondată pe cpigencza .SA#-ului. depășirea
incoerențelor legate de folosirea simultană a modelelor parțiale
disparate.
Din punctul de vedere al teoriilor centrate pe seif, s-a putut
considera că teoriile relației de obiect încercaseră să ajungă la o
înțelegere a celor mai importante aspecte ale psihologiei umane,
luând în considerare numai o parte a existenței persoanei, și doar
o mică parte..., deoarece ele părăsesc nucleul centrat pe subiect
179
BERNARD BRUSSET
și experiențele sale în privința interacțiunilor umane. Descrierea

obiectelor din interiorul lumii prezentărilor este criticată ca fiind
aceea a unui observator exterior, având mai mult sau mai puțin
prejudecăți raționale și adultomorfice. Potrivit susținătorilor
acestei poziții, relațiile de obiect ar putea găsi un loc mai potrivit
în calitate de aspect subordonat, parțial, relativ, lateral al
psihologiei se/f-ului.
Acesta este considerat ca o a patra instanță, punând problema
raportului său cu celelalte instanțe, care ar putea să se găsească
reunite aici, și a diferențierii sale în limitele unor niveluri de
abstractizare: deci o structură globală, apropiată de datele
experienței, ai cărei constituenți mai abstracți - Se, Eu, Supraeu -
ar fi substructuri.
După cum a remarcat E. Jacobson (1964), regăsim în aceste
descrieri categoriale ale secului multe dintre aspectele noțiunii
tradiționale de persoană, așa cum a fost ea elaborată de către
tradiția filosofică și punctul de vedere fenomenologic, a fi unul,
permanent, având inițiativa actelor și a gândurilor sale etc.
Aceste concepții centrate pe noțiunea de identitate sunt foarte
departe de noțiunea freudiană a Eului și a subiectului. Este notabil
că și pentru Winnicott se//:ul se dezvoltă în opoziție cu lumea
obiectală față de care el se găsește eventual protejat printr-un fals
seif. Descrierea simetrică a obiectului și a secului, ca și opoziția
dintre subiect și lumea obiectelor sunt explicate prin anumite
moduri de organizare psihologică. Cu toate acestea, relațiile de
obiect nu exclud în mod necesar narcisismul: ele pot, dimpotrivă,
să-1 facă posibil sau să-1 întărească. La limită, „unele experiențe
narcisice dintre cele mai intense se raportează la obiecte folosite
în serviciul se//-ului și pentru menținerea investirii sale instinctuale
sau chiar resimțită ca făcând parte din seif’. în acest sens, Kohut
vorbește de „sine-obiect”. Pentru acest autor, șinele nu este o
instanță psihică, o instanță a aparatului mental, ci o structură
psihică în calitatea ei de reprezentare investită cu energie
instinctuală și dotată cu continuitate în timp (la fel ca obiectul).
5e//:ul are deci o localizare psihică și diverse reprezentări care
pot fi găsite în Se, Eu și Supraeu, ca și în conștient și preconștient.
180
Potrivit altor autori, mai apropiați de gândirea europeană, ca

R. Schafer (Un nou limbaj pentru psihanaliză, 1976), self-w\ și
identitatea sunt considerate drept iluzii, două concepte tradiționale
interșanj abile, folosite de aceia care au abandonat treptat
metapsihologia. Procesul de separație-individuație înseamnă în
acest caz efortul de diferențiere a reprezentărilor sinelui. Self-\i\
ca substantiv poate fi admis într-o terminologie empirică mai
curând decât în una propriu-zis teoretică.
Fără a relua aici această dezbatere, trebuie să constatăm că locul
dat în teorie noțiunii de seif (cu toate că reluarea termenului
anglo-saxon evită dificilele implicații filosofice ale termenului
francez „sine”) conduce în mod logic la luarea unei poziții
referitoare la locul obiectului și deci, în mod direct, la noțiunea
de relație de obiect.
Iluzia, după părerea lui Winnicott
Un exemplu remarcabil este, după părerea lui Winnicott, acela

al „iluziei”. Descriind momentul în care halucinația copilului
coincide cu prezentarea obiectului de către mamă, el introduce
în narcisismul primar autistic al lui Freud rolul mamei, fără ca
totuși s-o desemneze ca obiect propriu-zis. Prin acțiunea sa, copilul
se simte omnipotent, și această experiență trăită în mod real este
sursa oricărei creații, baza dezvoltării și a solidității 5e//:ului
(pentru Kohut experiența prelungită a omnipotenței infantile oferă
și baza unui seifnormal). Dar descrierea lui Winnicott, relativ la
care trebuie să ne amintim de nota lui Freud (1911) din josul
paginii citată adesea, „dacă introducem aici maternul”, conduce
la aceea a rolului mamei de anticipare emfatică a nevoilor
copilului, de stabilire a unui timing convenabil, dar și a rolului
ei de oglindă care trimite copilului imaginea lui însuși și a
experiențelor sale, pe care ea o face mai coerentă și mai continuă.
în realitate, relația mamă-copil se află în centrul intereselor
lui Winnicott, dar cu scopul de a-i înțelege efectele asupra
organizării psihice a copilului, pe de o parte, relația între contact
și proximitate, iar pe de altă parte, diferențierea și lupta seZf-ului
181
BERNARD BRUSSET
pentru existență individuală, pentru a fi autonom sau relativ

autonom. Linia dezvoltării de la dependență absolută la
independență relativă trece prin experiențele de separație. în
legătură cu acestea, în calitatea lor de a face posibilă sau nu
capacitatea de a fi singur, de a folosi obiectul, de a evita angoasele
primitive, Winnicott își pune întrebarea dacă separația nu este o
separație ci o formă de uniune. Pentru Winnicott narcisismul
primar nu este altceva decât dependența copilului față de mamă:
„The mind has a root, perhaps his most important root, in the need
ofthe individual, at the core ofthe Seif for a perfect environment ”
(1949). Dar orice dezvoltare este înțeleasă ca raportul dintre cei
doi poli care sunt, pe de o parte, omnipotența halucinatorie,
obiectul perceput în mod subiectiv, iar pe de altă parte
recunoașterea realității exterioare și obiectul perceput în mod
obiectiv. Relația cu obiectele tranziționale, un nou tip de obiect,
își găsește loc în articularea dintre cele două. Prin holding, mama
ține astfel copilul, încât acesta găsește o siguranță, o continuitate
a vieții sale psihice. Această funcție mediatoare a obiectului va
duce treptat subiectul să poată recunoaște dorințele lui ca pe
dorințele sale, să aibă o activitate creatoare.
Aici, funcția obiectului extern nu mai este aceea de a servi ca
model obiectului intern, ci de a-i permite constituirea în
specificitatea sa fantasmatică, cât și aceea de a permite constituirea
secului. Obiectul extern este deci mediator al introiecției
pulsiunilor și mediator al stabilirii fundamentelor narcisice ale
personalității. Dincoace de perceperea mamei ca altul decât sine
și ca reprezentare, aceasta este trăită de bebeluș în termenii lui a
fi, plecând de la experiențele de transformare a ceea ce a fost trăit
corporal pe care ea îl induce. După cum formulează C. Bollas,
mama este „identificată mai puțin ca un obiect, cât mai ales ca
un proces asociat cu gratificări cumulative externe și interne”.
Același lucru se întâmplă în momentele estetice și în cadrul curei
analitice, în măsura în care obiectul produce o experiență regresivă
a secului care actualizează „mama-mediu înconjurător”, aceea
a holding-vXvâ primitiv. Acest punct de vedere foarte winnicottian
182
îl determină pe C. Bollas să vorbească în mod paradoxal despre

„obiect transformațional” dincoace de constituirea obiectului.
Această perspectivă se situează dincoace de distincția Eului
și a relației de obiect libidinal în care Eul constituit, prin referință
la dezvoltarea sau la economia obiectelor interne, stabilește
relații cu un obiect al dorinței la fel ca în concepția kleiniană. De
la distincția Eu-relație de obiect libidinal s-a trecut la distincția
secului și a folosirii obiectului de către subiect. în ce mod va
putea subiectul să utilizeze obiectul într-o activitate proprie?
Aceasta este întrebarea la care ajunge Winnicott. Pornind, în
primele sale elaborări, de la descrierea obiectelor tranziționale,
de la deget la ursul de pluș - obiectele tranziționale fiind, în același
timp, un analogon extern subiectului și obiectului într-o poziție
intermediară paradoxală el a ajuns, după douăzeci de ani, la
ideea că nu este vorba atât de obiecte specifice, ci de o activitate
specifică a copilului pe care a numit-o „activitate tranzițională”
(primul capitol al lucrării Joc și realitate), activitate prin care
copilul își oferă obiecte care, în același timp, sunt atât el însuși
(o reprezentare a sinelui), cât și o prezență a obiectului. Prin această
activitate tranzițională de simbolizare se poate elabora, ca răspuns
la absența obiectului, o relație de obiect, care este în același timp
o constituire de sine - dimensiune deosebit de interesantă pentru
a fi luată în considerare în patologia narcisică sau în psihoză.
Considerând că analistul este utilizat ca un obiect tranzițional,
Winnicott a introdus o întreagă teorie a muncii analitice, care a
avut un mare succes și a determinat numeroase dezvoltări. Limita
între „obiectul subiectiv” și „obiectul perceput în mod obiectiv”
a relansat problema raporturilor dintre reprezentare și percepție.
Plecând de la noțiunile de „obiect găsit/creat” și „distrus/găsit”,
gândirea paradoxală a travaliului limitei, a domeniului tranzițional
și a spațiului potențial a deschis noi dimensiuni problemei
raporturilor cu obiectele. „Utilizarea obiectului” presupune că el
a supraviețuit în realitate față de atacurile fantasmatice. Opera lui
Winnicott este exemplară pentru acel middle group care a media-
tizat, în Societatea britanică de psihanaliză, raporturile conflictuale
dintre partizanii Melanie! Klein și cei ai Annei Freud.
183
BERNARD BRUSSET
Istoria clarifică lucrurile și succesul ideilor lui Winnicott, ca

și cum ansamblul operei sale ar fi în legătură, în special din punctul
de vedere al tehnicii psihanalitice, cu caracterul radical și
contestabil al punctelor de vedere kleiniene, care au părut să
triumfe un timp în Anglia asupra a ceea ce putea să apară, în același
timp, drept ortodoxie în privința cunoașterii, prudența și înțelep
ciunea în materie de analiză a copilului - școala Annei Freud.
Interesul acordat părinților reali, dependenței efective a copilului
conducea la conferirea unei dimensiuni realiste noțiunii de relație
de obiect, diametral opusă concepției kleiniene despre relația de
obiect fantasmatic: hiperrealitate într-un sens, fantasmagorie în
altul. Dialectica unuia spre celălalt se află în centrul preocupărilor
lui Winnicott și noțiunile de obiect tranzițional, de spațiu
tranzițional, de activitate tranzițională vin să se insereze exact în
câmpul intermediar. Plecând de la transfer, analiza stărilor limită
și a psihozelor îl conduce să-și pună întrebări în legătură cu acest
joc reciproc al internului și externului, cu atitudinile reale
concrete ale mamei în raport cu sistemul de proiecție al copilului
în geneza relației de obiect. De unde ideea unei diferențieri treptate
a Eului față de non-Eu, a subiectului de mediul înconjurător,
datorită creării unui interval între subiect și obiect prin care, în
mod progresiv, se stabilesc limite într-un sistem foarte mobil.
Preocuparea în privința locului mediului înconjurător și deci
al mamei în primele etape ale dezvoltării îl va conduce pe
Winnicott să propună noțiuni ambigue, care permit depășirea sau
deplasarea unor aporii anterioare. Ancorarea în concretul
experienței este o protecție împotriva riscului de abstractizare, al
abstractizării la care poate ajunge privilegiul dat caracterului
semnificantului reprezentării psihice inconștiente. Dar statutul dat
secului, oricât de oportun poate fi în abordarea psihozei și a
stărilor limită, vehiculează totuși o desexualizare, fiind înrudit cu
„Eul autonom” al lui Hartmann, cu toate că, în teoretizarea acestuia
din urmă, acest Eu autonom trebuie să fie distins de seif ca
reprezentare.
Prin numeroase aspecte, opera lui Winnicott are totuși avantajul
de a oferi o deschidere spre reflectarea asupra noilor aspecte ale
184
relației de obiect și de a reînnoi formulările prin recurgerea la

paradox, la umor, în serviciul unei gândiri sensibile, călduroase
și respectuoase a ființelor ca o atentă preocupare pentru ființă.
Caracterul aluziv nu ne împiedică să ne dăm seama că această
concepție a lui despre seif, la fel ca aceea a lui Guntrip, face din
acesta un subiect mai mult decât un obiect, un agent mai mult
decât o reprezentare. Funcția pe care o are face din el o instanță
a aparatului psihic. Prin aceasta, punctul de vederea al lui
Winnicott este în acord cu autorii care, considerând raporturile
se/f-ului și ale obiectului, descriu un soi de a treia topică,
susceptibilă să explice într-un mod particular diferitele tipuri de
cursuri ale evenimentelor psihice și care corespund, în câmpul
psihopatologic, stărilor limită, patologiei narcisice și psihopatiei
(reacția antisocială ca o căutare a unui mediu înconjurător
pierdut). Este vorba, desigur, plecând de la noțiunea de relație de
obiect, de noi modele psihopatologice. Ele explică în mod electiv
patologia relației cu celălalt fără să se reducă exclusiv la aceasta,
fiind, în special din cauza raportului lor imediat cu transferul,
vârful de lance al reflectării psihanalitice.
Multe dintre pozițiile sale apar ca rezultat al unei emancipări
progresive a teoriei psihanalitice în raport cu modelul pulsiunii.
Dacă Hartmann a inclus psihanaliza în științele naturii, accentuând
astfel referința biologică împotriva tendinței inverse a cultu-
raliștilor, distincția nivelului descriptiv și a nivelului explicativ
al teoriei, oricât de contestabilă ar fi, a antrenat dezvoltarea
psihologiei Eului, de care numele său rămâne legat. înainte de a
admite noțiunea de „energie primară a Eului” (1935), el adoptase
puncte de vedere care extindeau imperiul Eului în raport cu Se-ul
și cu Supraeul pentru că Eul folosește, în grade diferite de neutra
lizare, energia de ordin instinctual și pentru că el este cu atât mai
puternic cu cât înainte de toate deservește și reprezintă realitatea.
A considera că impactul justificativ al realității mărește forța
Eului vizavi de impactul pulsiunilor este o formulare ce încearcă
să facă să dispară nivelul reprezentării, care este totuși cel pe care
se situează în mod specific psihanaliza. Hartamnn a readus
modelul pulsiunii la punctul de vedere genetic, acordând astfel
185
BERNARD BRUSSET
cel mai important loc impactului realității în perspectiva dinamică.

„Lumea obiectală” a lui Jacobson va introduce această perspectivă,
cât și reprezentarea ca obiect. Odată cu Kemberg, reprezentarea
obiectului și reprezentarea de sine, care este aici legată de prima,
devin unitatea de bază a activității psihice, obiectul electiv al
psihanalizei.
Tezele lui Kernberg
După acest ultim autor, energia inițială nediferențiată este

repartizată în grade diferite în libido și în agresivitate, în funcție
de experiențele bune sau rele, care sunt mereu experiențe reale
cu un oarecare altul: experiența relației este cea dintâi, omul este
de natură socială, nu există narcisism primar, ci o fuziune
primară, obiectul este o persoană, Sd-ul este secundar și este creat
de Eu atunci când acesta și-a dezvoltat în mod suficient capacitățile
sale de refulare (la sfârșitul celui de al treilea an).
Schimbările în metapsihologia freudiană care rezultă din
aceste perspective amestecă în mod direct ceea ce am relevat la
diverșii promotori ai noțiunii de relație de obiect și conduc nu
mai puțin direct la conceperea secului în interacțiune cu obiectele
ca model fundamental. Teoria lui Kemberg este o încercare
îndrăzneață de sinteză care face apel la cadre de referință foarte
diverse. Ceea ce nu se petrece fără existența unor ambiguități și
contradicții.
Dar trebuie să recunoaștem că această teoretizare permite
explicarea anumitor date ale experienței, în mod deosebit în
domeniul organizărilor limită, și integrarea cu un minimum de
coerență a unor puncte de vedere până în acel moment eterogene,
relansând, din acest motiv, dezbateri care îmbogățesc psihanaliza
și psihopatologia legată de aceasta. Astfel, unele convergențe apar
în teoria relației de obiect din momentul în care aceasta este
urmărită în calitate de reprezentare care include, potrivit unor
modalități diverse și în nu mai puține raporturi, un obiect și un
subiect, subiectul fantasmei. Relația de obiect fantasmatică este
elementul de bază al „lumii interne” a universului reprezentațional,
186
al lumii obiectale, noțiuni care reîntâlnesc, într-un anumit fel,

primele idei ale lui Freud din scrisorile sale către Fliess, în special
aceea a scenei ca acțiune îndeplinită în manieră halucinatorie în
fantasma inconștientă, făcând loc transcripției în diversele spații
psihice ale reprezentării. In fantasma inconștientă, esențialul este
scena care realizează acțiunea, pozițiile subiectului și ale obiectului
sunt secundare și reversibile. Este vorba, la limită, despre
fantasme originare care se află la originea fantasmelor (Laplanche
și Pontalis, 1968).
Aceste probleme care sunt centrale în teoria psihanalitică
relansează continuu cercetări, de exemplu pentru a contesta sau
pentru a apăra modelul freudian al pulsiunii. Am spus, încă de la
început, că actualitatea acestei dezbateri și descrierea fantasmei
în limbajul acțiunii, cu condiția de a nu restabili un punct de vedere
idealist în privința acestui subiect (așa cum face R. Shafer), ar fi
permis, potrivit lui D. Widlocher (1986), realizarea ipotezei
pulsiunii. El consideră fantasma inconștientă ca un sistem finalizat
care poate fi un act endoscopic a cărui îndeplinire halucinatorie
ar specifica și ar defini inconștientul pulsional.
Or, există la Kemberg schița unei teoretizări care merge în
același sens, deoarece ea postulează existența, dincoace de
relațiile de obiect, a unor afecte ce constituie un sistem primar
de motivare căruia îi este dezvăluit rolul de a integra percepția
stărilor de plăcere și neplăcere, fenomenele psihologice de
plăcere, schemele înnăscute și de comportament și stimulii din
mediul înconjurător. Este vorba de dispoziții afective primare, un
fel de competențe înnăscute ale bebelușului anterioare oricărei
acțiuni, oricărei experiențe de satisfacție, a căror natură Kemberg
nu o precizează, dar afirmă că este imposibil să nu legăm de
această teorie, pe care Freud a luat-o de la Darwin, unele afecte
ca reziduuri filogenetice de conduite ce fuseseră necesare pentru
adaptarea unor specii animale. în această perspectivă, teoria
afectelor poate găsi o ancorare biologică care cunoaște dezvoltări
recente (A. Damasio, 2003).
Oricare ar fi interesul prezentat de aceste perspective, trebuie
să reținem că teoria genezei relației de obiect interiorizată
187
BERNARD BRUSSET
rămâne, la Kcmberg, destul de confuză. Este clar că rolul de obiect

nu se reduce, așa cum rezultă la Freud din prima teorie a pulsiunii,
la facilitarea satisfacției pulsionale. Importanța experiențelor
precoce cu mama dă naștere unei declarații de principiu, dar rolul
lor exact, la fel ca acela al mamei, al atitudinilor ei efective, al
fantasmelor ei, al modurilor ei de investire a copilului nu este nici
precizat, nici ilustrat în exemplele clinice.
M. Klein a dezvinovățit mama, contrar lui Balint, de lipsa
fundamentală. Această dezbatere esențială este puternic grevată
de inevitabila referință la alegerile de valori, dacă nu cel puțin la
implicațiile personale. în afara acestor aspecte tehnice și
contratransferențiale, ea rămâne centrală în teoriile genezei rela
ției de obiect, ceea ce este un lucru bun pentru abordarea acestora,
decât să ne întrebăm care este locul pe care ele îl conferă
realității de obiect, realității psihice a mamei, pe de o parte, dua
lismului libidoului și pulsiunii de moarte, pe de altă parte.
Răspunsul la această întrebare este conținut adesea în teoria
factorilor care determină diferențierea subiectului și a obiectului.
Dualismul pulsional și diferențierea subiect-obiect
Așa stau lucrurile în perspectivele care integrează dualismul

pulsional prin referire la conflict, punct de vedere ce permite
explicarea nediferențerii originare și a riscurilor individuației care
face parte din mecanismele de proiecție și introiecție primare ce
stabilesc și pun în pericol limita dintre subiect și obiect. Ea va fi
una dintre contribuțiile lui E. Jacobson, pe care o va relua în mod
direct O. Kemberg în 1996.
Plecând de la această noțiune, fenomenele de clivaj între seif
și obiect pot fi urmărite în diversele lor raporturi cu clivaj ele „totul
bun”, „totul rău”, în dublul registru al egalizării și al persecuției.
Rezultă de aici o nouă teorie a stadiilor, ale căror parametri con
stitutivi nu mai sunt pulsiunile libidinale și distructive, concepute
ca primare și de ordin instinctual înnăscut, ci relațiile de obiect
în calitatea lor de a determina jocul reprezentărilor sinelui și al
reprezentărilor de obiect pe un dublu plan, acela al bunului și al
188
răului, potrivit principiului de plăcere-neplăcere și acela al

diferențierii sau al nediferențierii.
Acest ultim plan introduce rolul maturației și al factorului
cognitiv. în aceeași perspectivă, Loewald (Loewald și Meissner,
1976, 24, 1, 161-180) scrie că „instinctele, în calitate de forțe
psihice de motivație, nu pot fi considerate ca date, dar, de fapt,
ele sunt organizate prin intermediul interacțiunii într-un câmp
psihic, definit prin unitatea mamei și a copilului”. Este clar că,
pentru Kemberg, interacțiunile precoce determină relația de
obiect interiorizată care va juca, ea însăși, un rol organizator
decisiv în constituirea instanțelor intrapsihice. Ea este structurată
și structurantă. Ea permite situarea în același model a raportului
cu altul, a jocului intrapsihic al instanțelor și a fantasmei
inconștiente. Ea apropie puncte de vedere pe care tendința
mecanicistă a lui Ego Psychology și tendința fenomenologică a
susținătorilor relației de obiect le opuseseră în mod artificial, dar
rolul care îi este atribuit și teoria genezei sale, prin intermediul
stadiilor care permit descrierea dublei referințe la clivajul bunului
și al răului și la cuplul diferențiere și nediferențiere, antrenează
o profundă remaniere a metapsihologiei și încearcă să facă să
dispară punctul de vedere topic care pune bazele diferențelor dintre
sistemele de reprezentare. Jocul corelativ al reprezentărilor de sine
și al reprezentărilor de obiect devine referința centrală în această
a treia topică.
în această optică, care era și aceea a lui Fairbaim, relația de
obiect interiorizat, care rezultă din relațiile primitive reale ale
mamei și copilului, este considerată ca o structură fundamentală
ce determină etapele ulterioare ale dezvoltării, deci conflictul
oedipian. Relația primitivă cu mama este concepută ca relație cu
persoana mamei, cu mama ca obiect de iubire și ca altul,
verificând astfel din nou noțiunea de iubire primară a lui Balint
sau aceea de object-seeking (opus lui pleasure-seeking') a lui
Fairbaim. Acest model, favorizând raportul cu altul și cu interio
rizarea acestuia, lasă neatinsă problema relației de obiect în
raporturile ei cu modelul pulsiunii. în acest model, mama este
cauza constituirii obiectului prin autoerotism, plecând de la
189
BERNARD BRUSSET
experiența lipsei. Dacă raportul între aceste două aspecte este

urmărit într-un model genetic, primul ar apărea drept condiția celui
de-al doilea, și am putea observa în acest caz, după cum am văzut,
un alt tip de anaclisis, acela al sexualității asupra iubirii de obiect
definit prin referire la primul raport dintre mamă și copil.
Oricum ar fi teoretizată legătura mamă-copil primitiv (relație
tandră, identificare proiectivă, relație conținător-conținut,
intersubiectivitate, interiorizare și simbolism al legăturii primare
de atașament), problema relației de obiect libidinal se pune
continuu, și acest lucru se petrece deoarece copilul ar fi mai întâi,
în mod fundamental și inevitabil, obiectul mamei, mai precis,
obiectul a doi părinți sau substituenți parentali. Urmărirea relației
copilului cu persoana mamei permite excluderea, mai întâi în mod
progresiv, a noțiunii de obiect din acest mod de raport cu celălalt,
dar ea revine la mama sub formă inversată. Relația de obiect
libidinală nu se poate constitui la copil decât în măsura în care a
fost el însuși obiectul celuilalt. Identificarea narcisică, pe care o
concepem sau nu în termenii stadiului oglinzii în reciprocitatea
imaginarului, ori și în termenii homosexualității primare, confruntă
copilul cu lipsa, plecând de la care se elaborează obiectul parțial
în autoerotism, dar acest obiect parțial este și ceea ce copilul însuși
reprezintă pentru mamă, în calitatea în care el este pentru ea obiect
de dorință. în calitatea sa de a nu se afla în concurență cu alte
obiecte, problema obiectului ca obiect conduce la aceea a altuia
ca obiect și a obiectului ca altul, având ca subiect propriile dorințe.
Obiectul este un alt subiect în relația de acum încolo intersubiectivă
și ioc de schimburi simbolice. Triangulația oedipiană structurează
acum raporturile permutabile ale dorinței și ale identificării.
Copilul în dorința părinților săi
Este remarcabil că, în teoria freudiană, nu există loc pentru

diferența dintre o mamă și o altă mamă, nici pentru efectele de
atitudine ale acesteia în stabilirea principiului realității potrivit
căreia ea este iubitoare, respingătoare, indiferentă sau deprimată.
Această dimensiune nu ar fi apărut decât odată cu studiul
190
narcisismului, al idealului Eului și al identificării, dar va fi limitată

la ceea ce mai rămâne din ea compatibil cu postulatele fundamen
tale sau, mai curând, cu teoriile pulsiunilor. S-a remarcat adesea
că practica lui Freud se limitase la adult și că aceia care începeau
să se ocupe de copii au fost de la început confruntați cu incidența
imediată, în viața psihică a copilului, a atitudinilor conștiente și
inconștiente ale părinților.
Desigur, dacă ne referim la „Omul cu lupi” (1918) și la
„Leonardo” (1910), precum și la multe pasaje, observăm că Freud
face loc atitudinilor părinților față de copiii lor (de exemplu, în
1914, în „Pentru a introduce narcisismul”). Dar acestea sunt
urmărite într-un mod foarte general; părinții sunt identici, normali,
pozitivi în acțiunea lor asupra copilului; ei nu posedă în mod
inconștient decât Supraeul pe care-1 transmit. Nu sunt foști copii
susceptibili de a fi însuflețiți de conflicte intrapsihice anacronice.
Freud nu relevă ceea ce, în răspunsurile mamei date micului Hans,
legate de propria sexualitate infantilă, contribuie la derutarea
copilului, dacă nu chiar la inducerea formei patologice a
complexului Oedip. în studiul cazului lui Schreber, Freud nu
consacră decât eventual câteva rânduri rolului patogen al
atitudinilor reale și al personalității tatălui faimosului președinte.
Or, drept urmare, această problemă va oferi prilejul unui imens
număr de lucrări, și nu putem decât să fim frapați de raporturile
dintre ceea ce știm despre celebrul medic igienist și pedagog
aberant și elementele delirului președintelui Schreber, despre care
se cunoaște că au apărut în tipul confruntării acestuia cu sterilitatea
sa, adică cu imposibilitatea de a fi tată. Unii autori au apărat teze
traumatologice comparabile cu acelea prin care Bettelheim
explică psihozele infantile, și trebuie să admitem că problema
rămâne în vigoare.
De fapt, realitatea părinților și atitudinile lor sau dorințele lor
conștiente și inconștiente nu intră în teoria freudiană, ele nu au
loc într-o teorie centrată pe cursul evenimentelor psihice în
timpul unei ședințe de analiză, sau pe aparatul psihic în calitatea
acestuia de a trebui să facă față excitațiilor endogene. Reconstrucția
este secundară, dar problema care va cunoaște după Freud cea
191
BERNARD BRUSSET
mai mare dezvoltare și pe baza căreia se vor diversifica sau chiar

opune marile curente ale psihanalizei postfreudiene este chiar
aceea a elementelor care fundamentează reconstrucția. Acestea
sunt extrinsece sau intrinsece față de practica psihanalitică, chiar
dacă, și unele și altele, se amestecă din nou (sau, cel mai adesea,
lasă nerezolvată problema amestecării lor, deschizând astfel noi
problematici).
în psihologia modernă, nu numai transferul, în calitate de
repetiție, este acela care face posibilă rememorarea și perlaborarea,
ci chiar contratransferul însuși. Am văzut că această noțiune este
deja prezentă la Balint, moștenitorul lui Ferenczi și al școlii
maghiare, centrată pe relația mamă-copil precoce ca model
general („emoțiile medicului fac parte din boala bolnavului”), dar
analiza stărilor limită și a psihoticilor va permite să se meargă
mult mai departe.
Lacan și dorința Altuia
în Franța, introducerea de către Lacan, plecând de la Hegel,

a ideii că dorința omului este dorința Altuia va conduce la luarea
în considerare a locului pe care-1 ocupă copilul în dorința mamei.
Distincția lacaniană a întrebării și a trebuinței, care situează în
funcția sa mediatoare dorința, pentru a fi aplicată direct la
„direcția curei și la principiile puterii sale”, nu conducea deloc
la o deplasare a problemei etiologici de la endogen la exogen.
Urmărirea, continuându-1 pe Lacan, a locului pe care îl ocupă
copilul în dorința mamei se face în opoziție deschisă cu teoria
libidoului, cel puțin așa cum a fost ea atunci utilizată, adică după
modelul trebuinței, care poate fi gratificată sau frustrată, și în
metafore energetice, tributare modelelor fizicaliste, care nu lasă
loc limbajului și, cu atât mai mult, nici problemei subiectului.
Un limbaj datat trebuia să fie reformulat. Astfel, noțiunea de
„stază a libidoului” nu este de ordinul „trebuinței instinctuale”,
nici efectul unei „inhibiții nevrotice a unei tendințe libidinale
reprimată în mod semnificativ, ci, tradusă în termenii dorinței și
ai angajării subiectului în dorință, ea înseamnă chiar, pentru el,
192
îndepărtarea ființei de dorința sa, subiect care ne vorbește sau care,

mai curând, vorbește despre el în prezența noastră” (F. Perrier,
1978). Formulată în acești termeni, problema dorinței și a vorbirii
Altuia poate să intre în câmpul teoriei.
Faptul de a imputa structurii particularitățile locului pe care
îl deține copilul în dorința mamei, loc care se situează în raport
cu acela pe care el îl face tatălui - penisului simbolic al tatălui
și al falusului -, prezintă pericolul arbitrarului și al generalizării
abstracte, care, pentru a susține contrarul influențelor ce reduc
referința la relația mamă-copil, așa cum poate fi ea observată, riscă
o utilizare dogmatică, sistematică și neverificabilă. Ea nu poate
fi decât o reconstrucție ce nu are sens decât la sfârșitul unei
psihanalize, cu condiția ca aceasta să țină cont de dorința altuia
în valoarea ei structurantă.
Aceste perspective au câștigat pertinență în confruntarea
analiștilor contemporani cu stările limită, cu psihoza și cu
particularitățile care îmbracă aici nu numai transferul, ci și
contratransferul. P. Heimann indicase valoarea revelatoare posibilă
a contratransferului, iar Bion (1955) a descris folosirea acestuia
în mânuirea interpretării. Teoria acestei practici se fondează pe
noțiunea de identificare proiectivă, dar ea, după cum nota Bion,
ridică grave obiecții teoretice și dificultăți de validare pe planul
metapsihologiei. H. Searles va merge mult mai departe cu aju
torul unei tehnici care, după cum scrie R. Cahn (1982), deschide
calea pentru „a ține cont în cadrul transferului de acțiunea
psihică a obiectului în centrul subiectului”. Ceea ce este în discuție
este interpenetrarea inconștiențelor subiectului și ale părinților săi,
pe care Searles le raportează la identificarea proiectivă și la relația
simbiotică. Interesul prezentat pentru aceasta din urmă este că ea
ține cont de circulația diferitelor aspecte pe care le poate lua în
interrelație și că păstrează problema părților respective ale
influenței parentale și ale introiecției prost integrată în Eul
pacientului, sau aceea a conjuncției celor două, care este adesea
cea mai probabilă.
Dispariția diferenței între dorințele fiecărui partener al relației,
violența interpretării purtătorului de cuvânt (P. Aulagnier, 1975),
193
BERNARD BRUSSET
care poate subordona gândirea subiectului în contradicție cu ceea

ce el resimte și percepe despre el însuși, sunt avatarurile posibile
ale „întâlnirii”, care poate avea încă multe altele din cauza pre-
cesiunii organizării psihice a adulților în raport cu aceea a
copilașului, disparitate fundamentală punctată de Ferenczi în
descrierea pe care o face confuziei limbajului dintre adult și copil.
Psihoticul crede că este al său ceea ce aparține realității psihice
a altuia, care l-a invadat fără ca ea să poată fi expulzată sub forma
unui obiect constituit ca atare, căci subiectul este în incapacitate
să creeze simboluri adevărate, sau măcar potrivit modului de
„ecuație simbolică”, unde simbolul este chiar obiectul (H. Segal,
1957), în cazul nereușitei identificării primare. R. Cahn apropie
de aceasta ceea ce el descrie ca „ecuație imaginară” în spațiul
narcisic, asemănătoare imaginii care, datorită carenței meca
nismelor arhaice ale dublei întoarceri, ce, în mod normal, plecând
de la identificarea precoce în privința mamei, face posibil
autoerotismul primitiv, invadează subiectul chiar în identitatea sa.
Această problematică specifică ceea ce devine problema
relațiilor între subiect și Altul în raportul lor cu constituirea
obiectului și, în mod corelativ, cu constituirea Eului.
Identificarea primară și introiecția obiectului
Extazul, fascinația în fața obiectului ideal în relația speculară

narcisică, canal al identificării primare în care se constituie
prima formă a Eului ca Eu ideal și ca alienare, punct de fixație
a psihozei, în particular a psihozelor paranoice (persecuție,
erotomanie, gelozie), este conceput de către Lacan ca un moment
structural decisiv al constituirii „eului”. Dar putem să ne gândim
că el constituie, pe planul reprezentării, prin instaurarea repre
zentării, o transcriere și o redactare a procesului care se situează
dincoace, în experiența originară a nediferențierii, despre care se
poate presupune că este de un ordin diferit, și care, oricât de neclar
ar fi, oricât de aproximative reconstrucțiile ce i s-ar putea da, ar
aparține mai curând registrului afectelor decât reprezentărilor. Unul
dintre avantajele unei teoretizări astfel orientate este cu siguranță
194
acela de a explica diferențierea și nediferențierea regresivă, fată

a le reduce la un proces cognitiv și de a încerca descrierea fără
să adopte un limbaj antropomorfic - sau, mai precis, adultomor-
fic - care transformă semnificația.
Așadar, distincția dintre afectele sinelui și ale altuia presupune
un criteriu de diferențiere și stabilire a unei limite. Se știe că Freud
a introdus noțiunea de probă a realității din cauza lipsei unui
criteriu cu ajutorul căruia copilul să poată distinge percepția
realizării halucinatorii a satisfacției. în cele două cazuri, este vorba
despre reprezentare, despre reprezentant-reprezentație. Este o
aventură să presupunem un destin inițial diferit de afect și de
reprezentație, iar această diferență, din momentul în care nu se
mai poate fonda pe o noțiune fizicalistă a energiei psihice, nu poate
fi decât relativă sau asimptotică. Dacă, totuși, remarcăm că toate
reconstrucțiile care explică geneza relației de obiect, plecând de
la o nediferențiere originară, comportă un dublu aspect - acela
al fuziunii, al neidentificării primare și acela al introiecției de
obiect-, putem formula ipoteza că prima se raportează la
procesele care exclud reprezentarea, în timp ce a doua o presupune.
Dimensiunea fuziunii, a neidentificării primare ar fi deci de
ordinul, dacă nu al afectului, cel puțin al precursorilor săi.
în cadrul acestei relații duale, în măsura în care ea exclude
terțul, copilul este destinat fuziunii sau distrugerii, dar dimensiunea
lipsei introduce obiectul parțial. în absența forcluderii tatălui,
copilul nu este obiectul parțial care o satisface pe mamă, dar el
este confruntat cu situația triangulară și, prin aceasta, scapă,
datorită accesului la simbolic, de captarea speculară în dorința
celuilalt. Limbajul este terțul și îl reprezintă. Locul tatălui în dorința
mamei are un rol decisiv în diferențierea căruia stadiul oglinzii
i-a fost o etapă intermediară și mijloc de realizare.
Din punctul de vedere al autoerotismului inițial - sau, mai
curând, a autoeretismelor în insulițe centrate pe plăcerea de organ,
care ar fi punctele de fixație ale schizofreniei -, nu am putea avea
aici nicio diferențiere între un interior și un exterior și nici între
un înăuntru și un afară. Din aceasta cauză, nu putem vorbi de
introiecție. Obiectul nu poate fi decât obiectul parțial prin
195
BERNARD BRUSSET
excluderea oricărui raport la Altul. A confunda obiectul pulsiunii

cu Altul ne obligă la descrierea autoerotismului ca un erotism fără
obiect; or, nu se poate concepe o pulsiune fără obiect, obiectul
reprezintă un element constitutiv. Totuși, acest obiect al pulsiunii
poate, in extrem is. să se elibereze de reprezentarea Altuia, cel puțin
în intenția care îi e proprie. Dar accesul la plăcere și la juisanță
presupune obiectul al cărui Altul este, dacă nu furnizorul, cel puțin
garantul - garantul nedistrugerii obiectului și a sinelui, a
nedistrugerii juisanței. în ultimă analiză, problema este deci aceea
a reprezentării obiectului în raporturile cu reprezentarea Altuia.
Putem concepe oare că, pentru a se elibera de cea de a doua, deci
de dependență și la limita realității, prima se joacă în mod electiv
în dimensiunea afectului? Ar exista aici un destin pulsional care
să favorizeze afectul ca reprezentant al său, încercând să excludă
reprezentantul-reprezentație și făcând loc formei primitive a
identificării.
Această perspectivă clarifică într-un mod interesant unele
aspecte mai confuze din „Doliu și melancoliei” (1915, publicată
în 1917): obiectul este confundat cu Eul, „umbra obiectului cade
asupra Eului”, dar care este statutul reprezentării corespunzătoare?
Această problemă se află în raport cu abandonul descrierii strict
metapsihologice și cu recursul la un limbaj care descrie, în termeni
de relație, chiar de interacțiune, raporturile subiectului identificat
cu idealul său vizavi de Eul modificat prin identificarea cu obiectul.
Subiectul deplasează un mod de relație pe care i-ar fi plăcut să-1
aibă cu obiectul pierdut asupra Eului luat ca substitut. Obiectul
pierdut este aici Altul care reprezintă Eul, cel puțin partea Eului
în raport cu obiectul și, din această cauză, identificat cu el. Relației
cu Altul, care era în raport cu investirea acestuia ca obiect al
pulsiunii, îi este substituită o relație cu aspectul sau cu partea Eului
ce îi corespunde, parte care, să spunem așa, plătește pentru el.
Mai multe întrebări se pun plecând de aici. Generalizând, putem
oare considera că oricărei relații cu obiectul îi corespunde o parte
a Eului care este identificată nu cu obiectul pulsiunii, ci cu Altul,
cu obiectul în calitatea lui de altul decât sine, asemănător cu sine,
cu Altul în calitate de persoană? Adoptarea acestui punct de vedere
196
l-a condus pe Fairbaim sa descrie mai multe Euri, și, mai recent,
pe Sandler să insiste asupra acestui aspect care specifică pentru
el noțiunea de relație de obiect. Din alt punct de vedere, Melanie
Klein stabilește același model, dacă nu geneza, cel puțin întărirea
Eului prin identificare cu obiectul introiectat, consecință a
elaborării poziției depresive.
Ceea ce este interiorizat nu este atât obiectul, cât relația cu
acesta, nu așa cum a avut ea loc, ci așa cum este ea dorită din
cauza lipsei obiectului, făcut pe acest motiv detestabil (ură care
ar fi cu atât mai puțin acceptabilă pentru Eul care este identificat
cu acest obiect: semnificație narcisică a obiectului, în caz contrar
sine-obiect); investirea fiind ambivalență, așa cum a spus Freud,
este posibil ca această ambivalență să fie refulata și să nu fi fost
exteriorizată în mod direct în relația afectivă și în dialogul cu Altul,
și nici reprezentată în spațiul fantasmatic și oniric.
Această identificare a Eului cu obiectul pierdut, la fel ca
identificarea cu obiectul ideal în manie, se face într-un mod primar
care, pe de o parte, are drept caracteristică fantasma de încorporare
orală, pe de altă parte, și poate mai ales, este un proces afectiv,
emoțional, a cărui logică este să excludă reprezentarea. în stările
melancolice și maniace, afectul prevalează și întoarcerea ope
rațiilor de gândire care pun în acțiune reprezentările inconștiente,
conștiente sau preconștiente este indicele unei eliberări relative.
Această prevalentă a afectului în aspectele eterogene pe care ele
le includ permite înțelegerea reacțiilor suscitate în cadrul
anturajului, căci specificul afectului este contagiunea sa, impactul
direct pe care îl are la Altul, impact pe care acesta îl percepe sau
nu în mod conștient. Afectul nu induce în mod direct o modalitate
primară de identificare? Am putea urmări în acest sens fenomenele
de grup în succesiunea lucrărilor lui Freud asupra psihologiei
maselor. Psihologia afectului este astăzi în mod virtual o psihologie
colectivă.
Afectul nu este bine semnificat prin cuvânt atunci când nu se
află în raport cu ideile sau imaginile conectate la fantasme. Logica
defensivă a excluderii reprezentării în beneficiul afectului tinde
197
BERNARD BRUSSET
să priveze emoția de sens: sensul, odată pierdut, nu mai rămâne

decât senzația.
în acest sens putem înțelege statutul anumitor stări ale
propriului corp care nu corespund nici conversiei isterice, nici
ipohondriei, nici dismorfofobiei. Este vorba în anorexia mentală
despre senzația unui corp mare care trebuie redus cu orice preț,
în unele cazuri, senzațiile corporale în raport cu actul alimentar,
supraîncărcarea gastrică, sațietatea constituie o amenințare pentru
subiectul care se simte sufocat și deposedat de el însuși. Una dintre
pacientele mele spunea că se simte enormă din momentul în care
mama ei intră în cameră, fără să înțeleagă ce se petrece cu ea.
Travaliul psihanalitic trebuie continuat multă vreme pentru ca
aceste trăiri corporale să poată să-și găsească un sens, să fîe
analizate plecând de la reprezentări inconștiente de care par să
se fi despărțit prin clivaj, prin negare, prin reducere antimetaforică.
Unele reprezentări în raport cu alimentația, deplasate în realul
corpurilor și al comportamentelor, se află într-un raport privilegiat
cu obiectul matern arhaic și încearcă să le anunțe în mod direct
(bulimia), în timp ce relațiile actuale cu mama sunt în realitate
intens investite într-un registru diferit, înrudit cu un soi de
nevroză de transfer caracterizată printr-o intensă cerere regresivă,
refuzată cu energie. între o anorexică și mama ei există plinul sau
golul corpului și, prin corelație inversă, golul sau plinul senti
mentului de a exista și de a fi ea însăși. Se stabilește astfel un
sistem în care comportamentele și senzațiile nu se mai află în
conexiune nici cu reprezentările, nici cu afectele specifice, cali
ficate, purtătoare de sens. In extremis, între subiect și Altul nu mai
există pentru obiect și pentru Eu decât un loc virtual, nu mai
rămâne decât corpul, un corp pradă unei intense senzații de golire
de semnificație (B. Brusset, 1995).
în ce măsură asemenea procese pot să determine, eventual în
favoarea vreunei predispoziții, un răspuns de ordin biologic?
Aceasta este întrebarea pe care o pune continuu sindromul
neuroendocrin al anorexiei mentale, dar și eficacitatea remarcabilă
a antidepersivelor, de exemplu în cazurile în care există o
încetinire și o inhibiție globală. Pentru a răspunde la această
198
întrebare, D. Widlôcher a descris încetinirea depresivă ca un

„sistem de acțiune” și a apărat o teorie generală a afectelor ca mod
de răspuns global al organismului la anumite situații, așa cum sunt
unele comportamente animale. Ideea lui Freud potrivit căreia
afectele ar fi reziduuri filogenetice ale comportamentelor de
adaptare a animalului își găsește astfel o nouă actualitate, care
ne duce să ne întrebăm asupra raporturilor emoțiilor și dispozițiilor
pentru a acționa sau a nu acționa.
Oricare ar fi situația, este frapant să constatăm o convergență
între diversele teorii care încearcă să explice ceea ce, în patologia
mentală, dovedește limitele activității reprezentative: tulburările
de umoare, fenomenele de oprire a gândirii și de epuizare în
psihoză și stările limită, psihosomatica.
La Bion, la fel ca la Winnicott, dar într-un mod diferit, spațiul
are întâietate în fața obiectului, primul fiind condiția celui de-al
doilea: spațiul și timpul tranziționale, spațiul și timpul gândirii.
Punct de vedere care are o pertinență foarte generală, dar care
desemnează, în psihoză, o dimensiune esențială. în acest câmp
apărea, pe plan practic, ca și pe cel teoretic, limita noțiunii de
relație de obiect și necesitatea unui alt cadru de referință, așa cum
este, de exemplu, cel care pune contratransferul pe primul plan
în exploatarea potențialelor sale de elaborare. Pe acest plan,
noțiunea de identificare proiectivă, potrivit definiției date, exclude
sau include (dar o excedă) pe aceea a relației de obiect
(F. Guignard, 1997). Raporturile între înăuntru și afară (pe care
Freud le are în vedere adeseori), așa cum se află în joc în trans
ferurile psihotice, nu-și găsesc loc în modelul freudian al
aparatului psihic și produc numeroase teoretizări contemporane.
Este remarcabil că acestea pleacă de la obiect pentru a ridica
o problemă mai dificilă, aceea a subiectului. O dovedește
varietatea termenilor folosiți: Eul în dubla sa referință la ego și
la ZcA-ul german (care include subiectul), șinele, .sx7/:ul cu sau
fără majusculă, și „eul”. Diversitatea domeniilor activității psihice
confruntă noțiunea de relație de obiect cu limitele sale. Pentru a
face față acestei dificultăți, André Green opune linia subiectală
și linia obiectală.
199
BERNARD BRUSSET
Pieră Aulagnier (Violența interpretării, 1975), plecând de la

discursul psihotic, a formulat ipoteza unei activități de reprezentare
dincoace de secundar și de primar, a cărei emergență permite
explicarea problematicii psihozei. Ea a descris astfel originarul,
al cărui mod de reprezentare ar fi pictograma, care metabolizează
încercările corporale luând ca model funcțiile senzoriale. Este
vorba despre un arierplan al punerii în scena fantasmatică care
include ansamblul nedisociat zonă erogenă-obiect complementar:
„Zona și obiectul primordiale nu există decât unul prin altul, faptul
de a nu se putea disocia este corelativ cu reprezentarea și
postulatul său, exact cu același grad ca în experiența audiției, unde
sunt imposibil de disociat activitatea organului senzorial și unda
sonoră, sursă a excitației” (p. 62).
Gura este „reprezentantul pictografic și metonimic ale activită
ților ansamblului zonelor, reprezentând ceea ce se autocreează prin
înghițirea totalității atributelor unui obiect - sânul - care va fi
reprezentat, la rândul lui, ca sursă globală și unică a plăcerilor
senzoriale” (pp. 61-62). Orice zonă erogenă autogenerează
obiectul care îi corespunde, iar acest obiect este luat în sine sau
respins în afara sinelui în ambivalența oricărei investiri: ambi
valența radicală a dorinței în fața propriei producții, [care] va putea
fi atât suport al tendinței sale de a se fixa aici, cât și suport al
dorinței sale de a o distruge pentru că dovedește existența unui
loc din altă parte care scapă puterii sale, dar și a unui loc din altă
parte care o obligă să-și continue munca de reprezentare...” (ibid.,
p. 53).
Delirul rezultă dintr-o captură a „eului“ de către pictogramă
și din eforturile subiectului de a se diferenția de obiectele sale,
în timp ce discursul mamei nu i-a adus materialele necesare pentru
construcția istorică a propriei individualități, lipsindu-1 de legătura
cu pictograma și fantasma. Faptul de a nu distinge corpul mamei
și al său propriu în complementaritatea absolută a sânului și a gurii,
în reducerea eterogenității zonelor cu activitate senzorială și a
reprezentării pentru imaginea corporală, caracterizează originarul,
care tinde spre repetiția nedefinită și identică. Acesta permite
200
explicarea psihozei, și nu lipsește din psyché ca o vitalitate ce se

manifestă în vise.
Nu s-ar pune aici problema de a comenta și a discuta aceste
teze, ci numai aceea de a indica existența lor ca o cale de căutare
care reia teoria freudiană a reprezentantului psihic primitiv al
pulsiunii și raportul cu obiectul pe care ea îl implică, într-un mod
rupt de elaborările postfreudiene bazate pe relațiile de obiect. în
câmpul psihozei, referința la relația de obiect nu are pertinență
decât cu condiția de a fi definit registrul activității psihice
respective.
Aceste teoretizări dovedesc necesitatea, în structurile nevrotice,
de urmărire a modurilor de prezență a obiectului în activitatea
psihică a subiectului, care se situează dincoace de relațiile de obiect
constituite ca atare, la fel ca preformările lor, subsolul lor
arheologic, condiția lor. Introiecția unor calități ale mamei chiar
atunci când ea nu este percepută și reprezentată nu este ambiguă.
Astfel am descris maternul ca un înveliș, un suport conținător,
substanță caracteristică prin continuitate, activitate - care va fi
în mod secundar introiectată - de prelucrare, de legătură, de
transformare a elementelor pulsionale violente ce amenință
continuitatea de a exista a subiectului.
Este vorba despre identificarea copilului cu anumite funcții ale
mamei sale și cu privirea pe care aceasta o îndreaptă spre el, în
jocul dintre obiectul pe care el îl reprezintă pentru ea și propria
realitate care deziluzionează absolutul dorinței sale, dar și despre
confruntarea cu absența halucinației negative a mamei către copil
și a capacității sale de a o crea ca obiect subiectiv în raport cu
obiectul perceput în mod obiectiv și pe care îl poate utiliza
(Winnicott). J.-B. Pontalis ( 1977) a oferit o expresie concentrată:
„Chiar mama absentă este aceea care ne creează interiorul.”
Prin funcția mediatoare a fantasmei, posibilitatea figurării
psihice (C. și S. Botella, 2001), metabolizarea experiențelor corpo
rale, efectuată mai întâi de mamă, va putea, în mod secundar, să
fie asigurată de către copil prin identificarea cu funcția maternă.
Dubla reîntoarcere și negarea obiectului (A. Green) stabilesc
necesarul distanței de Ia sine la sine, care este condiția
201
BERNARD BRUSSET
transformării legăturii subiectului în experiențele sale corporale

pentru ca activitatea și excitațiile să poată fi exprimate psihic,
reprezentate, simbolizate și subiectivate.
Pentru ca psihanaliza să nu fie aceea a unui subiect absent,
trebuie să avem în vedere nu numai efectul dorinței părinților
asupra copilului, dar încă și mai ales natura și formele de iden
tificări ale copilului cu aceste dorințe ale Altuia. Problematica
identificării cu dorința Altuia pentru sine și cu atitudinile Altuia
vizavi de sine este un efect central în întreaga analiză; ea
amestecă punctul de vedere al interiorizării și poate să dea
acesteia o teoretizare care să nu fie tributară aspectelor cognitive
și psihologiilor extrapsihanalitice. în acest sens, noțiunea de
introiecție își găsește întreaga încărcătură structurală. Melanie
Klein considera Introiecția bunului obiect ca finalitatea poziției
depresive. într-un alt mod, Racamier a conferit un rol important
„doliului originar” și eșecurilor sale în organizările nonnevrotice.
Depresia, suferința și disperarea (J. André și alții) sunt, în
psihanaliză, tot atâtea intrări clinice în problemele care admit locul
și funcțiile obiectului revelate prin lipsă.
Riscurile „obiectului pierderii”, cu atât mai prezent cu cât este
absent, au fost studiate, în special în adolescență și ulterior
adolescenței, de către J. Guillaumin. El acordă un loc important
la ceea ce nu poate fi reprezentat și diferențiat subiect-obiect. El
scrie: „ Ceea ce nu poate fi reprezentat este fără îndoială, în mod
precis, chiar inima acestui hibrid (după cuvintele lui Michel de
M’Uzan, 1978), a acestei hidre cu o sută de capete [...] ale altuia
și ale sinelui. Ceea ce nu poate fi reprezentat este nodul de forma
benzii lui Mobius al transferului dublat de contratransferul său,
și viceversa, unde nu ești niciodată la adăpost de a fi alterat de
către altul, și altul de către unul, unde unul și altul trebuie, în cele
din urmă, deposedați împreună, să recurgă, prin tatonare, la al
treilea, obscurul arbitraj al realului” (1966, p. 225).
Confruntarea cu dorința obiectului pentru un altul decât sine
definește situația triangulară, care, departe de a se reduce la formele
desăvârșite ale fantasmei „scenei primitive”, include o întreagă
202
varietate de semnificație și de simbolizare privind gelozia ca

depășire a invidiei primare sau Oedipul precoce ori originar.
Postulatul metodologic potrivit căruia totul este interpretabil
în termenii relației de obiect, sau aserțiunea kleiniană potrivit căreia
există încă de la naștere un Eu și un obiect, permite travaliul
psihanalitic în tranziția verbală a memories in feelings. Dar care
este rolul sugestiei? Riscul raționalismului și al constituirii unui
„fals seif este în mod necesar îndepărtat prin valoarea structurantă
a exprimării, a relației terapeutice, a creditului acordat copilului
sau, în general, pacientului, de a fi subiectul actelor și gândurilor
sale - și, prin aceasta, a vorbirii sale?
Aceste întrebări sunt exact acelea pe care le pune tehnica
kleiniană și care au provocat în mod direct punctele de vedere
ale lui Winnicott privind și activitatea tranzițională și, într-un
alt mod, centrarea lui Bion asupra procesului gândirii și avatarurile
acestora. O întreagă gamă de teoretizări s-a născut datorită
limitelor întâlnite în practica psihanalitică ca urmare a încercărilor
Melanie! Klein de a interpreta totul în termenii relației de obiect,
iar evoluția propriei gândiri demonstrează că ea însăși a participat
la această mișcare de desăvârșire a cadrului conceptual.
W. Baranger (1962) a arătat că faptul de a concepe obiectul intern
ca imagine și ca alt subiect implică raportul subiect-obiect în
situații complexe care includ alte obiecte și că noțiunea de
„poziție”, ce poate fî depășită din punct de vedere genetic,
definește situația subiectului căreia i se adresează analistul:
subiectul în raporturile sale cu obiectele externe și interne, cu
lumea internă și externă a cărei constituire este schimbătoare și
reciprocă. Ea este compromisă datorită identificării proiective
excesive care împiedică orice introiecție.
André Green și dubla limită
Dubla limită (Green, 1982) se stabilește, pe de o parte, prin

proiecția în afara răului și a periculosului, pe de alta parte, prin
refularea inacceptabilului în sine, dar, în trecerea de la unul la altul,
obiectul joacă un rol determinant, același pe care, în mod
203
BERNARD BRUSSET
reciproc, această „dublă limită” determină relația de obiect și va

continua mereu s-o determine. Pe acest plan, unele diferențe între
structuri psihopatologice își găsesc explicația sau, cel puțin, un
model explicativ pertinent în psihanaliză.
Această teoretizare centrată pe clinica unor cazuri limită ia în
considerare activitatea de gândire în raporturile sale cu obiectul.
Efortul negativului produce abstractizarea necesară efortului
gândirii. Freud (în „Negarea”, 1925) descrie constituirea primei
diferențe sine/în afara sinelui, dar el nu vede că această constituire
a celei de a doua limite, interne, cea a refulării, cere negarea
obiectului, halucinația negativă a reprezentărilor (sau a percepțiilor
aflate în mod direct în raport cu reprezentările). Proiecția reduce
reprezentarea în cazul percepției, ceea ce presupune dezinvestirea
prealabilă, deplasarea, desexualizarea.
Instabilitatea acestei duble limite caracterizează activitățile
limită în unele oscilații în funcție de rezistențe și de transfer. Ele
explică temporalitățile diferite aflate în joc în această clinică, aceea
a inconștientului și aceea a lui Se, aceea a ordinii reprezentărilor
și aceea a mișcărilor pulsionale finalizate prin acțiune. Substituirea
primei limite cu cea de a doua exclude conflictul intrapsihic, repre
zentările interne, simbolizarea lor, preconștientul și compromite
travaliul gândirii în relația de comunicare cu analistul. Ea sub
stituie aici proiecția expulsivă a afectelor negative, excorporarea
în dincoace a constituirii obiectului rău, a poziției paranoid-schi
zoide, sau ceea ce Julia Kristeva desemnează drept „abjecție”.
Această primă limită reprezintă, de asemenea, retragerea,
respingerea maternului, care înglobează și invadează, refuzul,
forcluderea - în concluzie, negativul travaliului negativului,
efectul pulsiunii distructive ca dezinvestire, dezobeictalizare,
narcisism distructiv.
Identificarea proiectivă prin efracția limitei pune șinele în Altul.
Această deplasare a limitei subiect-obiect, în funcție de clivaj ele
interne, solicită contratransferul și gândirea vie a analistului asupra
planurilor diferite, dintre care, de o parte și alta, afectele și stările
propriului corp. Intrapsihicul, care nu mai este conținut de către
limita orizontală a refulării-întoarcere a refulatului implicând
204
simbolizarea, pune în joc limita verticală în intersubiectiv, deci

diferențierea Eu-altul, extem-intem, înăuntru-în afară. în mod
normal, în travaliul energiei și al formei, Eul-realitate este în mod
dialectic opus Eului-plăcere. Pierderea acestei dialectici prin clivaj
cere medierea „proceselor terțiare”, ca formațiuni intermediare
care fac posibil efortul de a gândi al analistului, în cursul ședinței,
cu pacientul caz limită.
în concluzie, în opera lui Andre Green, limita este o zonă de
graniță, efect și loc al operațiunilor psihice organizatoare funda
mentale. Este vorba despre travaliul limitei și limitele travaliului
limitei. Ele se manifestă în dezorganizare (esențială, adică
neimputabilă în mod direct factorilor traumatici), halucinație (C. și
S. Botella), somatizare, trecere la act, identificare proiectivă. Prima
limită, verticală, stabilește diferențierea Eu -altul. Eu-obiect,
împotriva fuziunii, lipsa de diferențiere factor de tulburare a
identității. „Dubla întoarcere” joacă aici un rol organizator asupra
căruia autorul a insistat mereu încă din momentul în care a definit
narcisismul primar ca structură (a cărei topologie ar fi banda lui
Mobius). Limita verticală astfel constituită o face posibilă pe cea
de-a doua, care asigură activitatea aparatului psihic.
Ulterior, structura ce încadrează activitatea psihică va fi preci
zată ca pretinzând negarea obiectului primordial, obiectul pasiunii.
Cadrul activității de reprezentări și de fantasme este instaurat de
halucinația negativă a mamei, efect pozitiv al travaliului negativ,
reprezentare a absenței de reprezentare mai mult decât
„nonpercepție a unui obiect sau a unui fenomen psihic perceptibil”
(Idei directoare pentru o psihologie contemporană, 2002).
Concluzie
Confruntarea dintre psihologie și psihopatologie, cu limitele

ei în psihoză, patologia narcisică și stările limită, a suscitat
dezvoltări ale noțiunii relației de obiect care a fost extinsă și adesea
i s-a remaniat sensul. Acesta nu poate fi fi explicat decât prin
referire la teoria genezei de obiect și a relației de obiect: diferitele
moduri de teoretizare a raporturilor narcisismului și ale
205
BERNARD BRUSSET
obiectalității decurgând de aici în mod necesar. Dar opoziția simplă

a secului și a obiectului în dialectica unor reprezentări despre
sine și a reprezentărilor obiectului tind să nu cunoască - ceea ce
nu s-ar datora decât rolului deciziv dat factorului cognitiv în
dezvoltare - specificitatea punctului de vedere psihanalitic. In
schimb, referința la economia pulsională în urmărirea dublului
dualism conduce la distingerea, potrivit modului lor de investire,
a obiectelor bune și obiectelor rele, pe de o parte, narcisice și
obiectale, pe de altă parte.
„Obiectai” nu înseamnă „obiectiv” și luarea în considerare a
raporturilor dintre obiectele interne în fantasma inconștientă și
obiectele externe în realitate conduce la obiectul tranzițional, care
asumă paradoxalitatea din care este făcut, ca un dublu de sine și
un dublu al obiectului, într-un element ale realității exterioare care
nu este nici sine nici obiect.
Extinderea dată noțiunii de activitate tranzițională poate să
conducă teoria la distrugerea noțiunii de obiect parțial și să evite
problema, totuși fundamentală, a raporturilor dintre obiectul
pulsional și obiectul obiectai: problemă care conduce la distingerea
obiectului ca obiect al pusiunii, virtual mereu parțial, pentru a putea
fi posedat, controlat, aservit juisanței subiectului în economia
proceselor primare, de partenerul obiectai, altul - sau, dacă se vrea,
„Altul” -, care împiedică închiderea asupra sa a aparatului psihic
și îl deschide spre realitatea exterioară.
Această distincție între obiect și altul reiese în mod inevitabil
din teoriile genezei obiectului pe care am urmărit-o și conduce,
nu mai puțin inevitabil, la triangulare în formele ei precoce. în
obiectul primar, obiectul pulsional și Altul se confundă sau se
disting în cursul experiențelor precoce, acestea fiind condiții de
posibilitate pentru constituirea obiectului și constituirea Eului.
Noțiunea de identificare proiectivă, care constituie fundalul a
numeroase teorii contemporane despre relația de obiect, așa cum
apare ea în psihoze și în structurile înrudite, este clarificată de
luarea în considerare a diferențierii și a nediferențierii dintre seif
și obiect, precum și a deplasării limitei dintre unul și altul. Proiecția
și reproiecția au aici un rol care depinde de operațiunile psihice
206
pe care ele le cer și de ceea ce putem numi, împreună cu André

Green, „travaliul limitei”, din momentul în care aceasta este
urmărită în raporturile ei cu organizarea pulsională. Fiind concepte
metapsihologice, proiecția și Introiecția nu ar putea fi reduse la
schema psihologică de interiorizare și de exteriorizare a relațiilor
interpersonale.
Este în logica reconstrucțiilor faptul de a se fonda pe o origine
unică sau pe o nebuloasă originară: modelul liniar al cauzalităților
validează mitul de origine și este dificil să scapi de aici. Am văzut
totuși că obiectul nu se constituie ca atare decât prin referire la
un element terț, și că trianghiularea este constantă, așa cum arată
locul pe care îl deține, în toate structurile psihopatologice, fan
tasma scenei primitive în diversele sale versiuni. Din acuza referirii
la terț și a triangulației, obiectul este constituit în alteritatea sa și
relevă subiectului alteritatea constitutivă a ființei sale, care este
condiția dorinței. Este evident, de altfel, că explicația modelelor
genezei cere un punct de vedere diacronic, care trebuie să fie
completat de punctul de vedere sincronic, căci întotdeauna există
mai multe obiecte și mai multe moduri de relație cu obiectele.
Se poate vorbi de configurații obiectale și de configurații narcisice.
Raporturile lor se află în centrul operei lui Bion.
207
CAPITOLUL 8
BION ȘI TEORIA LEGĂTURII
Psihologia legăturii sau metapsihologia conflictelor?
Opera lui Bion este originală, dar greu accesibilă. Ea comportă

modificări pe măsura reflectărilor epistemologice mereu prezente.
El însuși a revenit asupra publicațiilor anterioare în Reflecție
matură (1967). Perspectiva teoriei locului și a relațiilor de obiect
este clar situată pe linia moștenirii Melanie! Klein.
Odată cu Bion reflectarea fundamentală a activității de a gândi
este teoretizată prin geneza ei rațională, interpsihică. Identificarea
proiectivă este redefmită ca proces, ca travaliu al unui conținut
asupra unor conținuturi (și reciproc), ca funcție de asimi-
lare-acomodare, nu pe planul gândirii logice și al construc
tivismului lui Piaget, ci plecând de Ia emoții și senzații corporale.
Rezultă de aici un model al psihismului fondat pe derivarea
metaforică a digestiei și pe teoria schimburilor în relația primitivă
a mamei și a copilului. Integrarea oralității, analității și genitalității
(mai întâi feminine) este astfel etalată din nou în dimensiunea
interpsihică. Aceasta are două moduri de funcționare: pe de o parte,
poziția paranoid-schizoidă cu identificarea proiectivă de expulzare
patologică (putând să antreneze fragmentarea); pe de altă parte,
protogândirea și atitudinea depresivă cu identificarea proiectivă
normală, creatoare de simboluri și legături, gândirea verbală,
creșterea psihică.
Punctul de plecare nu este anaclisisul sexualității infantile
asupra satisfacției trebuințelor vitale, a unor pulsiuni de auto
conservare, și nici „atașamentul” în sensul pe care îl dă Bowlby.
208
Bion nu are în vedere excitația, pulsiunea parțială, obiectul

parțial, ci, de la început, complexitatea legăturii mamă-copil, al
cărei prototip este totuși acela de gură-sân, dar în raport cu
obiectele totale: iubire, ură, cunoaștere. El ține cont de faptul că
obiectul parțial nu este decât retrospectiv, dacă presupunem un
minimum de simbolizare. El se interesează de ceea ce este trăit
dincoace de pulsiunile parțiale, dincoace de reprezentarea psihică
a pulsiunii. Acolo unde Pieră Aulagnier situează „pictograma” ca
reprezentare a originarului și semnificanții arhaici, Bion descrie
elementele beta neintegrabile și care nu pot fi destinate proiecției.
Se poate spune că ele sunt definite negativ sau retrospectiv de
către absența sau eșecul funcției alfa. Chiar dacă Bion aderă la
teoria kleiniană a existenței universale a nivelurilor de activitate
psihotică, rupând astfel cu tradiția nosografică categorială, el nu
admite totuși ideea de stadii psihotice precoce universale.
Pentru Bion, elementele beta neintegrabile nu pot fi elaborate,
metabolizate decât prin medierea Altuia, ceea ce definește funcția
analistului în cură. în logica identificării proiective expulsive,
„gândirea primitivă” poate fi abandonată ca „lucru în sine” de
eliminat (cf. defecarea gândirii la Schreber). Există mai ales
obligația de a face loc proceselor distructive ale gândirii și ale
reprezentării: dezlegarea, efect al distrugerii pulsiunii de moarte
în direcția inerției, vidul gândirii („a gândi nimic”, scrie Schreber),
reducerea excitațiilor la nivelul zero al „narcisismului primar
absolut”, „moartea psihică”.
Odată cu Bion, identificarea proiectivă trebuie să găsească un
răspuns, o întâmpinare: „capacitatea de reverie a analistului” la
fel ca aceea a mamei din perioada primei dezvoltări. El scrie (1962,
p. 53): „... când mama își iubește copilul, cu ce face ea acest lucru?
Dacă las la o parte căile exclusiv fizice de comunicare, ajung să
mă gândesc că iubirea ei se exprimă prin reverie”, termenul
de reverie se poate aplica la orice conținut. înțeleg să-1 limitez
aici la un conținut amprentat cu iubire sau cu ură. Altfel spus, în
acest sens restrâns, reveria este o stare de spirit capabilă să
primească identificările proiective al sugaciului, care sunt resimțite
de el ca bune sau rele. Pe scurt, reveria este un factor al funcției
209
BERNARD BRUSSET
alfa a mamei” (ibid.^ p. 53). El mai scrie: „Dacă mama care

hrănește nu este capabilă să-și distribuie reveria sau dacă reveria
distribuită nu este dublată de o dragoste pentru copil sau pentru
tată, acest fapt va fi comunicat sugaciului, chiar dacă pentru el
rămâne de neînțeles” (p. 54).
Este vorba de a transforma o impresie fizică a sensurilor în
experiență psihică emoțională (afectivă). Această transformare
presupune un mod de proiecție a cărui prelucrarea de către altul
face posibilă reintroiecția. Teoria gândirii trebuie deci să țină seama
de gândirea celuilalt, a partenerului activității de gândire. Noțiunea
kleiniană de reintroiecție ia astfel o nouă dimensiune, de unde
importanța participării active a obiectului: ea nu înseamnă numai
predominanța experiențelor bune, adică de satisfacție, de plăcere,
întărind Introiecția obiectelor interne bune, ci și iubirea, compre
hensiunea, funcția receptoare și conținătoare, mulțumirea emoți
ilor, încercările senzoriale. Tuturor acestora trebuie să li se dea
un sens pentru a putea fi reprezentate și gândite. Aceasta este con
diția pentru ca un copil, pacientul, să poată profita de experiență....
pentru dezvoltarea psihică.
Bion folosește, într-o manieră care dă loc ușor psihologizării,
limbajul „învățării” într-un sens foarte diferit de learning, în special
din cauza locului pe care îl acordă impresiilor senzoriale, emoției,
considerată întotdeauna relațională, aflată la originea protogândirii,
a gândirii preverbale. în mod normal, împotriva unei utilizări
banalizate și psihologizante a acestor noțiuni, trebuie subliniată
funcția „de dezintoxicare” a capacității de reverie a mamei,
condiție a transformării proiecțiilor copilului, care face posibilă
Introiecția. Prin acest lucru apare clar referința la conflictul
pulsional de ambivalență al iubirii și al urii, deci la modelele
kleiniene. Bion adaugă dorința de a ști, cunoașterea ca un
determinism primar.
Pozițiile schizoid-paranoidă și depresivă (SP și D)
Aceste poziții nu sunt situate în perspectiva dezvoltării

referitoare la primul sau la primii ani de viață, ci sunt în opoziție
210
dialectică, mai precis coexistente în concurență. Din genetic,

modelul a devenit clar structural. Pentru Bion nu mai este vorba
atât de mult despre pentru ce, cât mai ales despre cum, și despre
funcțiile „personalității”. Intoleranța față de frustrare atrage
„schimbarea catastrofică” (poate fi interesant de comparat cu
angoasa de prăbușire, potrivit lui Winnicott), de unde ejecția
[pentru Freud, în afara sinelui este constituit prin negare; pentru
M. Klein în obiect; pentru Bion în „obiecte bizare” făcute din părți
de sine și părți din obiecte animate-inanimate (prima diferențiere
perceptivă protosimbolică la copil)].
Ejecția este opusă refulării, care este legată de elaborarea
poziției depresive a cărei finalitate este pentru M. Klein Introiecția
obiectului bun și elaborarea relației de obiect ambivalent, adică
reducerea clivajelor obiectului bun și rău, dar și a obiectelor
parțiale și a obiectelor totale (obiectul „total, unificat, complet”).
Pentru Bion, finalitatea este relația cu obiectul total, Oedipul,
formarea de simboluri, identificarea proiectivă normală, creatoare
de relație.
în optica Melaniei Klein, trecerea la poziția depresivă se
datorează progresului maturației percepției, reducției clivajului
dintre mama bună și mama rea din cauza predominației
experiențelor bune asupra experiențelor rele și potrivit importanței
pulsiunilor distructive înnăscute, deci a logicii interne a conflictelor
și a amenajării lor. Bion ia în considerare progresul dezvoltării
„utilajului percepției” lumii exterioare (mai ales viziunea), dar și,
contrar Melaniei Klein, natura și funcția răspunsurilor de elaborare
a obiectului. Odată cu Bion, se vorbește despre relații de iubire,
de ură și de cunoaștere, considerate ca primare în raport cu
realitatea și cu obiectele, și de relații între funcțiile lui psyche.
Este o toleranță față de frustrarea care determină sau nu accesul
la poziția depresivă, deci la relație, la realitate. Ceea ce implică
o teorie a intoleranței față de frustrare și de suferință. Copilul este
confruntat cu poziția depresivă ca eșec și implicare a poziției
(narcisic omnipotentă) paranoid-schizoide. Pacientul este
confruntat cu realitatea obiectului și a mediului înconjurător, cu
reducerea clivajelor, care provoacă schimbarea catastrofică
211
BERNARD BRUSSET
(„fisiunea și fuziunea nucleară”), subversiunea sistemului, violență

și invariantă. El nu vorbește de dezunire pulsională, dar explozia
pe care o descrie atrage sau nu modificări: haosul și autoorga-
nizarea par aici referințe implicite.
Sânul care lipsește este sânul rău care trebuie expulzat: există
mai întâi o experiență emoțională a sânului rău, nonsân, lucru în
sine, forclus, din cauza frustrării; ea trebuie suprimată, gândită
și perlaborată de către mamă, convertită în elemente alfa prin
funcția alfa a mamei pentru ca experiența emoțională a sânului
bun să devină sursa de creștere psihică pentru sugaci. Preconcepția
înnăscută sau cunoașterea a priori a sânului sunt un fel de gândire
goală așteptând să fie umplută sau saturată de realizarea sânului.
Nerealizarea - nevoia de sân nerealizată, nesatisfacută - determină
foamea, angoasa și frica de a muri. Dar uniunea (bine temperată)
a preconcepției și a nerealizării generează o protogândire
abandonată sau tolerată, de unde o primă activitate de gândire sub
forma unei identificări proiective realiste, destinată să suscite la
mamă sentimente pe care sugaciul nu le vrea. Identificarea
proiectivă produce o abstractizare a sânului, deci noi realizări ale
sânului, sursă a activității gândirii și a aparatului de gândire. Acest
aparat conținut-conținător devine propriul aparat al gândirii
copilului mic. Omnipotența se poate substitui asociației unei
preconcepții și unei realizări negative, imposibilitatea de a
distinge ceea ce e bun de ceea ce e rău, adevărul de fals determină
clivajul activ, violent, potențial multiplu (prin reacție în lanț) prin
identificarea proiectiv-psihotică, sadică, omnipotentă sau, mai rău,
îmbucătățirea.
îmbucătățirea și atacul împotriva legăturilor
O distructivitate multi centrată determină atacul împotriva

legăturilor, atacul funcției, al Eului, al aparatului psihic: anti-
gândirea. îmbucătățirea rezultă dintr-o apărare activă, violentă,
omnipotentă, contrar concepției freudiene a dezordinii, a
necoordonării pulsiunilor parțiale autoerotice înainte de integrarea
lor sub primatul genital, al potențialității perverse polimorfe a
212
sexualității infantile. Există o clinică a îmbucătățirii, nu a obiec

telor interne, ci a percepției, a obiectelor percepției, mai ales
vizuală,
„Geamănul imaginar” relevă în transfer mai multă disociație
decât clivaj, adică o evoluție, o transformare a clivajului. Bion
distinge, în evoluția unui pacient, „clivajul în sensul în care îl
înțelege M. Klein” și cel al disocierii, termen „rezervat studiului
unei activități mai benigne”: ea pare să fie mai delicată și să
respecte liniile naturale de demarcație între obiectele totale și chiar
să urmeze aceste linii de demarcație pentru a efectua separarea.
Pacientul care disociază este capabil de depresie: „Disocierea mi
se pare că trădează și o dependență îndreptată spre existența unei
gândiri preverbale elementare: un proces benign, asociat părții
nepsihotice a personalității. înainte „pacientul încercase să-și adune
obiectele: o făcuse cu atâta violență încât fuziunea și fisiunea se
formulau în termenii unei explozii nucleare. Procesele originale
ale clivajului înlăturate de către pacient (în cursul evoluției) erau
violente, destinate să producă o îmbucătățire extremă și vizau în
mod deliberat activarea separărilor, mergând în întâmpinarea
liniilor de demarcație între o parte sau o funcție a lui psyché și o
alta (Reflecție matura, p. 79),
Deci în teoria lui Bion privind atacul împotriva relațiilor nu
este vorba nici despre reprezentări, nici despre afecte, nici despre
obiecte, nici despre Eu, nici despre planuri ale structurii perso
nalității psihice, ca acelea ale unui cristal, nici despre semnificând
opuși semnificațiilor, nici despre conținători, nici despre con
ținuturi. Este vorba de o altă metapsihologie, fondată pe proiecție
și identificare, identificările parțiale secundare în vederea proiecției
expulsive.
Emoția
Una din axele majore ale teoriei lui Bion este centrarea pe
emoție, pe „trăirile emoționale” în impresiile senzoriale. Emoția
este considerată ca relațională, implicând un raport cel puțin
potențial cu obiectul - și, din această cauză, periculos -, de unde
213
BERNARD BRUSSET
necesitatea concentrării stărilor emoționale și a apărărilor

corelative, conștientizarea sau fuga, evitarea. Pentru Bion, care
se concentrează exclusiv asupra practicii analitice, este vorba
despre o prelucrare a informației senzoriale și emoționale de către
conștiință ca organ (reluându-1 pe Freud). El consideră posibile
transformări în serviciul dezvoltării psihice, aceea a cunoașterii,
a teoriei, dar plecând de la experiența lipsei, a trăitului primitiv
al experienței sânului care nu este prezent. Se face loc pentru vid,
frustrare, incapacitate, cu condiția ca ele să suscite nu fuga, ci
gândirea în preformele și formele ei incoative. Angoasa este teama
de necunsocut. Evitarea neplăcerii este mai importantă decât
căutarea plăcerii. Negarea sau fuga de nonplăceri sunt rădăcinile
emoționale ale actului de cunoaștere.
Bion pare să nu fi avut niciodată în vedere consecințele posibile
în tehnica „capacității negative”. în mod logic, ne-am putea aștepta
la o teorie a refuzurilor analistului, a tăcerii, a menținerii
„frustrării”, a rezervei în utilizarea interpretării: tot ceea ce nu-și
găsește loc la M. Klein, la care totul este complet, pozitiv, activ.
Este și cazul încadrărilor clinice, chiar sacrificând artefactul
prezentării. Problema tehnică a rezervei este totuși urmărită
indirect: „Interpretările mele îi apar ca o tentativă de a elimina
sentimentele pe care el ar dori să le depună în Eu.” El insistă adesea
asupra mijloacelor de observare disponibilă, deschisă necunos
cutului: „ Răbdarea [...] a suferi și a tolera frustrarea”...,, până ce
o schemă se «elaborează». Legătura [este] capacitatea analistului
de a introiecta identificările proiective ale pacientului” și de a le
transforma (Reflecție matură, p. 119).
Pentru a evita manipularea de către pacient, Bion merge până
la a încerca să nu aibă nici memorie și nici dorință, pentru că
memoria și dorința riscă să fie simulate de către pacient pentru
a distruge mai bine relația. Relația trebuie deci păstrată cu prețul
estompării crescute a analistului. Ea se află la opusul subiectului
presupus știutor, a interpretării sistematice, precum și a „deschiderii
personale”. Identificările proiective ale pacientului pretind
receptivitatea (feminină, maternă) a analistului.
214
Partea psihotică și partea nonpsihotică a personalității
Bion continuă ceea ce Freud notase în cazul deliranților și face

posibilă prelucrarea analitică: aceasta nu înseamnă întoarcerea a
ceea ce a fost forclus, ci transformarea raportului cu realitatea și
cu obiectele. în articolul intitulat „Atacul împotriva legăturii”
(Bion, Reflecție matură, 1967), pacientul zice: „îmi explodează
capul [...] poate niște ochelari negri.” Analistul se gândește că și
el a purtat ochelari, la ședință, cu trei luni în urmă. Este, spune
el, evenimentul care îi furnizează pacientului său „ideograma
pentru a comunica”. Exemplul încearcă să arate că interpretarea
duce la două niveluri:
- La primul nivel este vorba despre simbolizarea de către două
sticle de biberon, doi sâni, ochelari pentru a vedea prin sâni; negrul
simbolizează și mânie, ochelarii permit spionarea raporturilor
sexuale ale părinților, deoarece copilul a luat biberonul nu pentru
a avea lapte, ci pentru a vedea ce făceau părinți săi, culoarea neagră
pentru că acestea sunt înghițite, și nu numai laptele, dar mai ales
pentru că „obiectele bune luminoase deveniseră negre și grețoase
în interior”: în toate aceste direcții interpretative e vorba despre
atribute dobândite de către partea nonpsihotică a personalității;
- La al doilea nivel, ochelarii negri sunt percepuți ca
amenințători din cauza proiecțiilor persecutorii prin identificare
proiectivă: „Urăște ochelarii negri datorită faptului că ei sunt o
parte din sine însuși pe care el a aruncat-o”: e vorba de partea
psihotică a personalității.
Bion comentează: „Vederea pare legată de dezvoltarea
intelectuală [...] cât și de apariția sexualității genitale și a situației
oedipiene.” El scrie: „Organele de simț expulzează în măsura în
care primesc” (Reflecție matură, p.77). Și, relativ la un pacient,
ochii sunt ca „organe de ingestie pentru a-i satisface aviditatea”.
Funcția digestivă a vederii condensează dubla funcție contra
dictorie în raportul cu realitatea: a încorpora-a expulza, cu dublu
sens. Retragerea realității este considerată ca o iluzie nu ca un
fapt, „... ca și când aparatul de percepție era clivat în fragmente
minuscule proiectate în obiecte” (ibid., p. 79). Contactul cu
215
BERNARD BRUSSET
realitatea este ascuns datorită predominanței unei fantasme atot

puternice, vizând sa distrugă fie realitatea, fie faptul de a da
explicații (refuzul omnipotent care se află la baza apărărilor
maniace?).
Identificarea proiectivă din partea psihotică înlocuiește
refularea din partea nevrotică, ca desfășurare sadică împotriva
Eului și a aparatului de percepție ce activează exigențele
principiului realității - aparat care, legat de gândirea verbală, este
decupat în mici fragmente și, în cele din urmă, expulzat. între
părțile expulzate se creează un abis foarte greu de trecut care dă
pacientului impresia de a nu fi nici viu nici mort. Lipsa aparatului
de percepție a realității provoacă închiderea. Părțile expulzate sunt
ca exterioare, necontrolate, ca amenințări, lucruri care intră în
ecuații simbolice. Clivajul Eului este o acțiune legată de invidie
și de atotputere (și nu de o consecință a clivajului obiectelor).
Modelul digestiv
Bion scrie: „Psihoticul suferă de faptul de a nu fi digerat”, de

nonreminiscențe. Modele primare ale aparatului de gândit prin
derivare metaforică în dimensiunea intersubiectivă, transsubiec-
tivă, interpsihică își găsesc reprezentarea prin imagini ale
interiorului corpului (noaptea mucoaselor intestinale, vaginale).
Raportul conținător conținut este un raport de forță și un raport
de sens: transformare (O), digestie, metabolizare, prelucrarea a
informației.
„Formularea primitivă a lui & și ? în termenii categoriei C
de sân și de gură, de penis și vagin are simplitatea oricăror for
mulări ale categoriei C... [ele] par diferite de configurările repre
zentate în teoria kleiniană a interreacției poziției paranoid-schizoide
și a poziției depresive. Sunt puțin dispus să accept această sciziune
aparentă. Formularea cea mai satisfăcătoare care revelează armonia
subiacentă se raportează la practica psihanalizei.”
Referindu-se la conținător (containmenf), Bion scrie: „Folosesc
acest cuvânt cu implicațiile pe care le are, acelea militare, ale unei
forțe armate conținând o altă forță”, și: „Potrivit elementelor care
216
constituie pânza de fundal a vieții sale, un pacient va descrie

diverse obiecte drept conținătoare, cum ar fi mintea, inconștientul,
națiunea; altele drept conținute, ca banii săi, ideile sale. Obiectele
sunt numeroase, dar nu și relațiile dintre ele.”
Concluzie
O dificultatea a textelor lui Bion este că în acestea este vorba

în același timp atât despre cursul investigației în ședința de analiză,
cât și despre teoria genezei și a structurii activității de gândire.
Se ajunge la situația de a nu ști foarte bine dacă este vorba despre
pacient, despre analist, despre mamă, lucru care se întâmplă mereu
atunci când se pleacă de la elementele ce pot fi observate,
reprezentate, reperate în mod clinic. Oricărui sistem, oricărui
dogmatism, Bion îi opune relativitatea cunoașterii, care este
întotdeauna fragmentară, concepte imposibile pentru o definire
strictă, dar el este totuși în căutarea unui aspect științific general
al teoriei psihanalizei, deci a inconștientului. Evoluția gândirii sale
a fost clar explicată de E. Schmid-Kitsikis (1999): matematic,
artistic, mistic. Ea a trezit un mare interes la numeroși psihanaliști,
care au contribuit la cunoașterea sa (A. Green, E Guignard,
A. Ferro); recent, T. Ogden și-a arătat interesul de a distinge în
opera lui Bion două perioade chiar în conceperea psihanalizei:
un proces niciodată terminat de convergență a semnificațiilor
disparate și, apoi, o mișcare de expansiune infinită a
semnificațiilor.
Gândirea lui Bion poate fi considerată ca rezultat al integrării
plecând de la practica analitică a celei mai bune moșteniri
kleiniene cu ceea ce îi lipsea: o interogare epistemologică și
teoretică mai generală, o teorie a gândirii care să țină seama de
eterogenitatea topică și de o teorie a ceea ce am putea numi
interrelația de obiect. Luarea în considerare a necunoscutului,
efortul de teoretizare a datelor fragmentare ale clinicii îi permite
să răspundă la teoria activității psihice, considerată ca potențialitate
universală. Eterogenitatea lui este, într-o anumită măsură,
217
BERNARD BRUS SET
obiectivabilă printr-o grilă propusă la un moment dat ca „sistem

de notare și înregistrare” a experienței analitice (1963).
La început există experiența senzorială și emoția, transferul
și contratransferul și nu modelul pulsiunii. Mai târziu, în opera
sa, invidia și dezunirea capătă o importanță tot mai mare.
Funcționalismul rupe cu pozitivismul explicației din cauza
etiologiei, psihologiei dezvoltării, chiar dacă modelele se referă
la acestea. Bion păstrează centrarea pe mamă și pe copil, pe
raportul gură-mamelon lărgit în interiorul corpului (tub digestiv
și vagin). Oralitatea devine, împreună cu analitatea și genitalitatea,
raportul conținător -conținui. modelul activității de simbolizare,
deci de gândire. Dar geneza sa este interpsihică, plecând de la
experiența lipsei: din lipsă (nonsânul, sânul care nu este prezent)
s-ar naște gândirea, deci procesul, dimensiunea temporală și
cauzală ce caracterizează poziția depresivă, alături de cauzalitate,
culpabilitate și depresie. Acest proces, dacă nu este abolit prin
identificarea proiectivă care poate fi expulzată, include
identificarea introiectivă „normală”, creatoare a legăturii. Ea este
matricea producerii de simboluri: „matricea introiectivă a funcției
simbolice”, adică operațiunea primordială a funcției alfa. Putem
vedea aici un soi de a treia topică transsubiectivă.
Bion a arătat necesitatea modelizării și a pluralității modelelor
potrivit vertexului ales. Modelul digestiv și metabolic (ana-
bolism/catabolism) oferă o reprezentare concretă a raporturilor
externe și interne, din afară și dinăuntru, inter și intrapsihice, deci
a proiecției și a introiecției, pe care P. Heimann le considera drept
„arhitecții vieții psihice”. Transformările (tranziționale?) ale
activității de a gândi în relația interpsihică (pe care trebuie s-o
distingem de intersubiectiv, limitat de tradiția fenomenologică la
nivelul conștient) fac posibile schimbările structurale ale
intrapsihicului. Poate am putea spune că experiența subiectivă a
digestiei implică menținerea în suspensie a întrebării de a ști ceea
ce este Eul și non-Eul, dând o posibilă reprezentare unui fel de
tranziționalitate internă.
Problematica limitei sine/ nonsine, a disoluției și a restabilirii
sale, tinde să se substituie, prin refulare, diferențierii intrapsihice
218
dintre Eu și „eu”, a inconșientului și a conștient-preconștientului.

îi revine teoriei activității de a gândi și de a învăța să ia în
considerare această dublă perspectivă care se află în centrul multor
dezbateri psihanalitice contemporane și care amestecă „dubla
limită”, potrivit lui André Green. O asemenea teorie ar fi trebuit
să explice condițiile datorită cărora gândirea, a sa și a altora, să
fie generatoare de cunoștințe, iar cunoașterea, a sa și a altuia, să
genereze gândire, și, în cele din urmă, cunoașterea și gândirea să
fie garantele sentimentului de a exista și de a crește. Acesta este
scopul psihanalizei relației.
CAPITOLUL 9
ALTERNATIVA INTERSUBIECTIVISTĂ
De foarte multă vreme, în Statele Unite au fost numeroase

discuții privind metapsihologia freudiană care ridica problema
caracterului științific al psihanalizei. în ochii noștri, ele au avut
meritul să conteste integrarea psihanalizei într-o psihologie și o
psihopatologie generale care să privilegieze referința la dezvoltare
și la relațiile interpersonale ale unui mod ce putea să faciliteze
dogmatismul interpretativ. în lipsa unei teorii a activității psihice,
perspectivele de dezvoltare tind, de fapt, să ignore inconștientul
pulsional, sexualitatea infantilă, prea târziu pentru a se constitui
în sistem. Oare trebuie să spunem că această discutare a teoriei
lui Ego Psychology, dominantă multă vreme prin „teorii
alternative”, ar fi regăsit altfel metapsihologia freudiană decât
printr-o atenție nouă acordată travaliului psihanalitic în cură?
Ca reacție la logica pozitivistă, centrarea pe intersubiectivitatea
hic et nune în practica metodei psihanalitice lasă loc unor diverse
curente, dintre care acela numit al „deschiderii personale” (seif
disclosure), ilustrat în mod strălucit și apărat cu ardoare de către
Owen Renik, profesor de psihiatrie la San Francisco și director
al Psychoanalytic Quarterly. Două aspecte ale luării sale de poziție
se află în centrul dezbaterilor: caracterul științific și relația.
Caracterul științific
Departe de a fi abandonat, caracterul științific a fost considerat

mai pregnant prin luarea în considerare a ansamblului situației,
220
deci și a subiectivității analistului. Ceea ce conferă mai multă

rigoare științifică procesului de analiză, care este „o muncă știin
țifică făcută în comun de către analist și pacient”. Afectele și
judecățile analistului care intervin în mod necesar, după exemplul
cazului „Omul cu lupi” (1914) și acela al „Omului cu șobolani”
(1909), trebuie luate în considerare în teorie. Principiul neutralității
se datorează unui ideal științific care a făcut epocă, acela al
pozitivistului. El joacă rolul de a fonda identitatea psihanalizei
în raport cu hipnoza și în raport cu tradițiile de ajutor psihologic,
dar această identitate a psihanalizei este acum suficient de
asigurată pentru a lua în considerare, pe de o parte, relativitatea
obiectivitătii și, pe de altă parte, implicația subiectivă ireductibilă
a analistului. Cu atât mai mult cu cât în științele modeme
obiectivitatea este urmărită într-o manieră programatică, în
funcție de paradigmele împărtășite, de consens, de partajul evi
denței, care sunt socialmente determinate. Dar ea este și în funcție
de scopurile care i se dau, ceea ce nu ne conduce în mod necesar
la empirismul arhaic, iar în psihologie la ideea de creare de sens
mai curând decât la aceea de descoperire a unui sens ascuns.
Astfel, psihanaliza este văzută ca o știință și nu ca herme
neutică, mai ales datorită previziunii și a punctului de vedere
pragmatic. Din momentul în care este cerut, scopul reprezintă
transformarea, căutarea schimbării în dubla direcție a procesării
simptomelor și a unei mai bune cunoașteri de sine. într-un articol
din 1995 asupra rolului așteptărilor analistului, O. Renik critică
noțiunea de „rezistență” ca justificare și raționalizare a analistului
care a eșuat din cauza pacientului său. E cazul să se facă o distincție
între datele clinice care o sugerează și unele inferențe și ipoteze
ale analistului, care cer să fie testate prin interpretare.
Relația
Centrarea este făcută pe relația actuală, intersubiectivitatea,

relația interpersonala, așa cum ea comportă repetiția schemelor
de relație semnificativă ale trecutului infantil. într-un articol din
1996, Owen Renik denunță pericolul neutralității, noțiune
221
BERNARD BRUSSET
inexistentă în opera lui Freud, care vorbește de abstinență.

Atenția flotantă a psihanalistului este contrarul asocierii libere de
idei pe care le face pacientul: prima este justificată prin existența
celei de a doua. Este deci logic să se admită că, în lipsa unei libere
asociații a ideilor, tehnica analitică ar putea fi alta.
Renik insistă asupra ideii că, la analist, refuzul defensiv al
implicării crește riscul de transgresie din cauza reacțiilor
contratransferențiale care nu-și găsesc expresie în relație (ca și
când ele nu și-ar putea găsi expresie în interpretare?). Neutralitatea
și anonimatul unui analist tăcut, care „face pe mortul”, se poate
datora neutralizării defensive de către mișcări contratransferențiale.
Atenția flotată este viu criticată ca o lipsă de disponibilitate în
intersubiectivitate.
Prin anumite aspecte ale concepțiilor sale practice, O. Renik
este moștenitorul lui Ferenczi, denunțând ipocrizia profesională,
dar are multă grijă să respingă analiza reciprocă, prescripțiile și
prescripțiile „metodelor active”. Alături de Alexander și French,
el se teme de regresie, de pasivitate, de infantilizare, de lunga
durată a analizelor, de „toxicomania analitică”. Așa cum arată
cazurile la care se raportează, el explică eficacitatea terapeutică
prin „experiența emoțională corectoare” (sau, mai bine spus,
afectiv operatorie), dar respinge categoric manipulările autoritare
ale psihoterapie! psihanalitice, modificările de cadru impuse de
analist, utilizarea transferului pentru a obține prin sugestie
rezultate terapeutice limitate la abandonul simptomelor. El scrie:
„A-ți asuma în mod deliberat și conștient roluri și atitudini este
antianalitic.” O. Renik valorizează empatia, intuiția, „relația
reală” care se distinge de „reacțiile de transfer”: „înțeleg să se
folosească termenul «real» pentru a desemna o relație realistă și
autentică între pacient și analist.” El respinge rezerva, neutralitatea,
anonimatul, autoritatea, ideea unui Eu puternic și aconflictual al
analistului „subiect presupus știut”, cu care se presupune că
pacientul se identifică (această ultimă critică l-a condus pe Lacan
să opună Eul imaginar alienat subiectului, acela care vorbește...).
Ce aflăm din exemplele clinice date de Owen Renik?
222
Cazurile clinice
în articolul din 1996 („Pericolele neutralității”), cazul Dianei

arată un mod de intervenție directă care poate fi considerată ca
o judecată a analistului în ceea ce privește responsabilitatea
părinților în copilărie în timpul unei situații traumatice, sursă de
culpabilitate. Dacă ne bazăm pe finețea analizei, așa cum
mărturisește expunerea materialului, și pe impresia de veridicitate
clinică și analitică, nu putem fi convinși de calitățile analitice ale
autorului și de eficacitatea sa autentic analitică. Căci, mai ales în
expozeul concluziv al tehnicii, apare un stil foarte intervenționist,
activ, punând întrebări, emițând judecăți, făcând caz de impresiile
sale privind propria experiență despre copilărie, despre iubire,
despre viață (dar nu despre analiza personală), pentru a manifesta
față de pacienta sa o indulgență care face eficace și rapidă
înțelegerea.
Am putea apăra ideea că nu este vorba aici decât despre o
chestiune de stil, de oportunitate în cazul acesta, la momentul
respectiv. Exprimarea directă a unei idei asumate de către analist
ca venind de la el este percepută de către pacientă ca deducție
logică a ceea ce a spus ea. Și ea acceptă această demonstrație,
aduce noi amintiri și schimbă percepția povestirii sale și a
părinților săi. Este clar că nu este vorba decât de o „restructurare
cognitivă”, nu de o elaborare intelectualizantă, ci chiar de o analiză.
Lucrurile se petrec altfel atunci când analistul îi spune că ea
este în drept să aștepte în viață cele mai mari satisfacții sexuale
cu al ei boy-friend și o întreabă dacă a estimat să aibă o pare din
această stare de fapt. O asemenea discuție o împinge să se explice
cu partenerul, care își va recunoaște homosexualitatea și va rupe
cu ea.
Renik își justifică tehnica prin faptul că judecățile și
sentimentele analistului intervin oricum în analiză, că scopul nu
este căutarea adevărului, nici a exactității, ci acela de a fi util
pacientului pentru ca acesta să învețe ceva despre el (learning).
Analiza rezistențelor și a transferului pare să fie înlocuită prin
sugestie și pedagogie, dar într-o manieră fină și abilă, utilizând
223
BERNARD BRUSSET
transferul fără să-1 investigheze și fără să analizeze materialul

plecând de la el. Owen Renik preconizează confruntarea punctelor
de vedere între pacient (analizand) și analist într-un scop dialectic
de opoziție teză-antiteză, pentru a ajunge la o „negociere”.
Povestirea cazului este destinată justificării abandonării neutra
lității, care este denunțată drept abuz, drept confort egocentric
interesat și ipocrit al analistului. „A pretinde că ești mai obiectiv
decât pacientul înseamnă să știi dinainte că ceea ce poate învăța
despre el însuși este abuzul cel mai răspândit.” Deoarece analistul
utilizează judecăți și sentimente de ce să le ascundă? Potrivit lui
Renik, participarea activă a analistului „stimulează un proces
dialectic de învățare”, care este scopul analizei. Neutralitatea
acreditează imaginea autorității morale pe care pacientul o vede
în ea și la care el trebuie să renunțe. Valorează mai mult „a oferi
lecturile noastre subiective într-un spirit deschis de investigare....”
Neutralitatea ar fi un ideal nu numai iluzoriu, dar și nociv.
într-un alt articol din 1995 („Idealul analistului anonim”), Renik
scrie că noțiunea kleiniană de identificare proiectivă include cea
mai mare iluzie de neutralitate și de anonimat. Ea presupune că
analistul, care nu mai este văzut ca o oglindă sau ca un ecran alb,
ci pur și simplu ca un receptacul, este un instrument perfect de
observare. Analiza lui personală îi permite oare cu siguranță
distincția a ceea ce se relevă din recrearea vieții infantile a
pacientului și a ceea ce ține de ecuația personală? Subiectivitatea
analistului ar dispărea ca și când pacientul ar putea să studieze
și să analizeze în mod obiectiv nu exteriorul, ci interiorul sinelui.
Cum să nu împărtășești această critică a exceselor?
Cazul lui Ethan, din articolul din 1998 („Subiectivitatea
analistului și obiectivitatea sa”), prezintă alte aspecte ale tehnicii
preconizate de Renik. Pacientul se plânge că analistul nu i-a vorbit
într-un fel apropiat, ceea ce el a perceput la fel ca atitudinea tatălui
său, indiferent față de el. Analistul solicită asociațiile legate de
ceea ce s-a petrecut și interpretează acest lucru ca o rivalitate între
pacient și sine. Insuficiența acestei interpretări îl conduce să
analizeze propriile asociații și să-și recunoască deschis neatenția.
El dă astfel pacientului său experiența unei atitudini sincere, opusă
224
celei din cauza căreia acesta a suferit în legătură cu tatăl său. Dar,
oare, nu este vorba mai curând de o clinică a conflictului intra-
clinic, de o clinică a deficitului numit reparație prin experiență
emoțională corectoare? Cazurile prezentate de O. Renik includ
în general reparația narcisica și „experiența emoțională corec
toare”, care implică o concepție etiologică simplă: repetiția în
relația cu analistul a unei reacții față de o atitudine inadecvată a
părinților din cauza căreia copilul a suferit dă loc unei experiențe
diferite, ce induce schimbarea terapeutică. Problema este acum
de a ști ce ține în acest caz de „interacțiune” și de „deschidere
personală” atunci când este vorba, în raportul cu analistul, de
dorință, de iubire, de ură. Cum să diferențiem între ceea ce este
relevat, pe de o parte, de către actualizarea transferențială a
conflictelor infantile (de exemplu, oedipiene) de ceea ce este un
mod de rezistență, prin transfer, de exemplu prin erotizarea
defensivă a relației actuale, prin dramatizarea isterică, prin
ascendentul obsesional? Cum să evităm strategiile defensive ale
comunicării interactive, ale disimulării, când rezerva, refuzul,
tăcerea analistului nu permit pacientului să înțeleagă propriile
cuvinte și, prin aceasta, să fie conștient de efectul pe care ele caută
să-1 producă asupra analistului? Cum poate analistul, prins în
comunicarea interactivă, expus manipulărilor pe care le implică
jocul rezistențelor, să păstreze o ascultare metapsihologică a
efectelor reprezentărilor inconștiente și nu doar a semnificațiilor
conștiente și preconștiente?
Am înțeles de mult că analistul nu este numai o oglindă, un
ecran de protecție, și că dogmatismul interpretativ, excesul de
rezervă și de tăcere include unele riscuri, dintre care acela al
absenței analizei. Din 1970, S. Viderman a descris „construcția
spațiului psihanalitic” de către analist, și M. Neyraut (1974) a
apărat teza potrivit căreia contratransferul (în sens larg) precedă
transferul. Confruntarea subiectului cu exprimarea prin cuvinte
a experienței sale subiective, cu limitele acestora și cu efortul de
a da un sens în căutarea adevărului narativ nu ar putea să-1
dispenseze pe analist de practica interpretării, care pretinde
reperajul transferului și analiza contratransferului (și suscită
225
BERNARD BRUSSET
efectele de dezlegare). Jocul dintre acestea nu rezumă procesul

psihanalitic și nu mai poate fi considerat doar ca efect al
actualizării unei relații de obiect cu trecut infantil.
Dacă întâlnirea afectivă în intersubiectivitatea conștientă și
preconștientă este determinantă, rolul transferului (și a fortiori
al nevrozei de transfer) nu mai are același loc. De unde câteva
întrebări imediate: Care este acest loc în simetria relației, în
regresia narcisică (prin care B. Grunberger diferenția analiza de
psihoterapie), în conflict, în confruntarea cu diferențele de sex și
de generații? Funcția terță a cadrului, diversele aspecte ale
contratransferului și ale analizei acestuia tind să dispară. în timpul
unei discuții la Salpêtrière, Owen Renik a rostit această frază
uimitoare: „Psihanaliza ar fi mai simplă dacă nu ar exista
transferul.” Dar atunci ea nu ar fi mai curând inexistentă?
Transferul este conceput de către Renik ca o repetiție identică
a schemelor de relație trăite cu părinții în realitate. Ele par mai
mult sau mai puțin relația „reală”. Pentru el, aceasta din urmă
trebuie să rămână continuu activă și îndreptată spre scopul
terapeutic al dispariției simptomului și al creșterii conștientizării
de sine. Analistul propune pacientului percepția sa materială,
prezentând interpretarea la persoana întâi. El invită pacientul să
o confrunte cu a sa, s-o discute, gata să dea justificări, să spună
pe ce elemente se bazează. Al doilea punct de vedere asupra
aceluiași material și mai ales asupra aceleiași „interreacții” sunt
confruntate și discutate. Consensul, acordul, care respectă în părți
egale gândirea celor doi parteneri, este promis ca nou ideal analitic.
Pacientul (vom spune: analizandul) este o persoană, un subiect
care trebuie să rămână stăpân pe situație, pe activitatea sa de a
gândi și de a spune, încurajat în poziția sa de subiect activ și
responsabil.
Dar nu este oare vorba numai de o explorare a implicitelor
gândirii conștiente și ale preconștientului într-o elaborare cognitivă
care, minimalizând ceea ce este propus analizei critice comune,
evită cu grijă tot ceea ce ar putea lăsa loc manifestării incon
știentului propriu-zis, transferului în înclinația subversivă a
„relației reale”? Acesta pare să se teamă ca de un pericol de eșecul
226
relației actuale, realiste, finalizată prin scopul terapeutic; pactul

de muncă se află în poziția centrală, dacă nu chiar exclusivă.
Această manieră de a concepe analiza ar putea pune analistul
la adăpost de transferurile negative, de „transferurile psihotice”,
sau de nivelurile psihotice ale transferului, și să-l facă să
controleze cazurile în care intersubiectivul devine locul de
activitate pulsională în nedeterminarea statutului obiectelor.
Dialogul preconizat stabilește în mod paradoxal un control al
distanței, al diferențierii, înlăturând riscul abolirii sau al
deplasărilor chiar relative ale limitelor Eului, al diferențierii dintre
subiect și obiect, dintre pacient și analist. Solicitarea formei de
comunicare în părți egale ar putea fi o manieră de a calma pacientul
prin întreruperi, în scopul unor finaluri de reasigurare narcisică,
de a-i da, printr-o confruntare liniștitoare, dacă nu chiar îndulcită
a ideilor, un suport, situând relația în ordinea reflexivă a gândirii
și a finalizării sale în realitate. Dar nu este oare aceasta și o strategie
de limitare a manifestărilor pulsionale și de actualizare
transferențială a Infantilului, iar pe plan teoretic de deschidere spre
o metapsihologie eliberată de modelul pulsional?
Investirea conținuturilor manifeste ale discursului și ale
raționării este întreținută de comunicarea verbală în „pactul de
muncă”, ca și când practica interpretării era periculoasă, fiind
mereu suspectă nu atât de îndoctrinare, cât de efracție, de rănire
narcisică sau de a suscita un conflict sau un raport de forță cu
analistul. Acesta este încă posibil datorită efectului seducției, care
poate avea asupra pacientului atitudini de bunăvoință terapeutică,
conciliante, explicative, pedagogice, de valorizare narcisică?
Pacientul nu poate să-i reproșeze nimic analistului său. Rămâne
posibil transferul pozitiv, dar ce se întâmplă cu transferul negativ?
în alți termeni, menținerea vigilentă a direcției realiste, deci a
principiului realității și a proceselor secundare, lasă un spațiu
pentru principiul plăcerii în raportul său cu realizarea halucinatorie
a dorinței? Aceasta nu este o parte legată de transfer ca mobilizare
a structurii psihice (și nu ca sistem obișnuit de atitudini vizavi
de altul)? în cazul psihanalistului este vorba de funcționalitatea
227
BERNARD BRUSSET
contratransferului sau de utilizarea psihoterapică a contra-

atitudinilor sale?
Astfel, scopul analizei nu ar mai fi schimbarea topică și
conștientizarea inconștientului pulsional refulat sau clivat, dar
mereu subversiv, care deposedează subiectul de conștiință și de
evidențele sale. Nu ar mai fi vorba despre obținerea unor
schimbări structurale prin mobilizare topică, dinamică și
economică, care oferă puterea ei de transformare interpretării în
transfer. Scopul ar fi de a vindeca simptomele și de a crește
conștientizarea de sine (greater seifawareness) pentru a dobândi
o mai bună calitate a vieții.
în concluzie, unele practici pe care le valorizează Owen Renik
corespund artei intervenției interpretative: este vorba de a găsi un
stil și un mod de a spune care să poată fi auzit, acceptat și utilizat
de pacient și care să permită ocolirea rezistențelor, astfel încât ele
să aibă un impact sensibil, împiedicând pacientul să se mențină
pe planul acelor moduri de reflexie ce ar reprezenta treapta de
raționalizare, de transformare în obsesie sau de fetișizare a
vorbirii analistului. Cum să nu fii de acord cu principiul general
de evitare a rutinei și de întărire a rezistențelor și a raționalizărilor
printr-un stil interpretativ impropriu? Analistul, în loc să-l facă
pe pacient să creadă în infailibilitatea lui, trebuie să știe să-și
recunoască și să-și analizeze greșelile, să-și facă perceptibile
afectele, sensibilitatea contratransferențială și să lase pacientul să
vadă că nu este fără putere asupra lui; nu există nimic aici care
să nu aibă anumite oportunități într-un cutare caz sau anume
moment al curei.
Dorința lăudabilă și atrăgătoare de ruptură cu unele excese de
rigiditate manifestate în practică și de dogmatism în teorie, care
sunt sau nu imputabile lui Ego Psychology, conduce la aducerea
în prim-plan a relației interpersonale actuale, interlocuțiune în
crearea împreună a sensului și a intersubiectivității ca matrice
fundamentală a procesului de transformare. întrebarea care se pune
este de a ști care este concepția ce corespunde inconștientului și
transferului. „Pactul de muncă”, constituit astfel în mod simetric
cu refuzul diferențelor, permite experiența emoțională corectoare
228
dată de către analist ca răspuns la actualizarea transferențială a

schemelor de atitudini anacronice învățate în copilărie, adesea ca
reacții la carențele sau la imixtiunile anturajului. Această practică
nu este oare de ordin psihoterapeutic, așa cum este ea preconizată
la început în stările limite, în cazul adolescenților și în toate
cazurile în care „aurul pur” al psihanalizei nu este în mod
constant posibil? Necesitatea de a stabili și menține contactul cu
pacientul poate să ceară o tehnică particulară și, plecând de la
această dificultate, Fairbaim a descris „personalitățile schizoide”.
Direcția analitică poate fi și ea dificil de menținut în activitățile
limită între angoasele de abandon și angoasele de intruziune, între
idealizarea pasională și persecuția paranoică. Tot atâtea cazuri ce
justifică tehnica preconizată de către O. Renik, care mi se pare
ca a fondat o interesantă teorie a psihoterapie! analitice - sau, mai
curând, a unor anumite momente psihoterapeutice din cursul
analizei, momente de reparare narcisică. Dar psihanaliza este o
metodă de investigare al cărei obiect nu este persoana, nici Eul,
nici self-ul, ci determinismele psihice inconștiente, mai ales în
efectele lor subversive. Scopul ei este obiectivarea obiectelor de
cunoaștere greu accesibile observației prin alte căi. Este vorba mai
întâi despre efectele intrasubiectivității asupra intersubiectivității.
Or, obiectivul lui O. Renik este promovarea unei noi concepții
a psihanalizei care să includă o nouă epistemologie fondată pe
etica simetriei relației. Această simetrie este totuși relativă, de
vreme ce implicarea analistului trebuie să rămână în serviciul
efortului analitic al pacientului. înseamnă oare că asimetria
constituantă a cadrului (scopul, contractul, plata, dispariția
analistului ca persoană privată), despre care nu se vorbește, ar face
posibilă simetria relației de concreare a procesului analitic, ca
investigare științifică a două dintre interrelații, intrapishicul fiind
redus la interpesonal? Critica pozițiilor de autoritate și de putere
a analistului în scopul de a evita arbitrarul și îndoctrinarea pare
să includă de fapt refuzul asimetrie! relației. Unii văd aici efectul
ideologiei egalitariste americane, care a indus o practică de
interpretare imediată a oricărui material în funcție de atitudinile
față de analist, considerate ca transfer și aflate de la început în
229
BERNARD BRUS SET
joc și nu, de exemplu, ca trăsături de caracter. Restricțiile

cadrului, ca și interpretările, pot fi negociate, justificate,
raționalizate, fără a li se anula puterea de actualizare a
inconștientului pulsional? Și, mai ales, cum să faci Ioc (spațiu și
timp) ascultării manifestărilor inconștientului, „poziției meta”,
„liniștii de ascultare” - într-un cuvânt, ascultării metapsihologice?
Concluzie
Putem exclude dintr-o practică care se definește ca psihanalitică

abstinența, tăcerea, frustrarea ca mijloace de mobilizare și ca
factori de regresie (formală, narcisică, topică, temporală, istorică),
cât și punerea în suspensie a oricărui scop terapeutic imediat, altfel
spus „criza finalizării”, considerată de către Todorov și Jean-Luc
Donnet specifică analizei, aur pur? Nu înseamnă a limita a priori
procesul transferențial, a reduce materialul la nivelurile cele mai
secundare? Nu înseamnă, pe de o parte, a evita conflictele
întreținând o bună relație proprie prin menținerea refulării sau
clivajului și, pe de altă parte, a evita asceza dispariției analistului
ca persoană?
Așadar nu putem fi decât întru totul de acord cu O. Renik în
privința următoarelor puncte:
- Caracteristicile personale, implicarea subiectivă și teoriile
de așteptare ale analistului trebuie în mod necesar luate în
considerare în analiză cu atât mai mult cu cât nu se voia ca excesele
de neutralitate să fie luate ca garant al caracterului științific.
- Opoziția dintre cura tip ca ideal și psihoterapiile lipsite de
valoare cere o teorie a psihoterapiei capabile să evite alternativa
sterilă a dogmatismului numit ortodox și a eclectismului teoriilor
numite „alternative”. Aurul pur al analizei poate fi asociat aramei
psihoterapiei, care admite intervenții pedagogice, chiar sugestia
(Freud, 1918), dar și alte moduri de intervenție, ale căror efecte,
în raport cu transferul, pot fi analizate de la început sau în mod
secundar.
- Practicile psihanalitice au fost în mod profund reînnoite prin
diversificarea lor în funcție de considerarea specificității
230
problematicilor care face improbabilă stabilirea spontană a

procesului „curei tip”. Obligatoriu a fost de a lua în considerare
noile patologii, modurile de activitate psihică arhaică și limitele,
efectele traumatismelor, importanța mediului înconjurător precoce
în raport cu realitatea și cu Altul, tulburările gândirii și carențele
narcisice, fenomenele inter și transgeneraționale, dar și procesele
psihice de grup.
Stimulanta dezbatere introdusă de către Owen Renik conduce
la o reînnoire a unei întrebări în privința metapsihologiei ca teorie
a inconștientului și a raporturilor dintre intrapsihic și intersubiectiv,
punând pe prim-plan teoria legăturii. Dar dacă experiența
intersubiectivă este prima condiție a practicii analitice, „des
chiderea personală”, ca etică, și simetria, ca poziție epistemologică
fundamentală, pot fi considerate ca derive psihoterapeutice ale
psihanalizei.
CONCLUZII GENERALE
Noțiunea de relație de obiect explică relațiile de iubire și de

ură ca raporturi cu alții care constituie substanța existenței umane
la fel ca aceea a transferului în analiză. Patologia revelează
componentele prin îngroșarea unora în detrimentul altora. Ea se
definește prin anacronism, rigiditate, stereotipie, distrugere și,
pentru subiect, prin suferință și sentimentul de constrângere, de
ineluctabilitate, de fatalitate.
Organizarea psihică care face posibilă existența relațiilor de
obiect și stabilirea legăturilor durabile cu alții caracterizează
normalitatea și nevroza și permite distingerea lor de structurile
care nu sunt nevrotice. Se ajunge să se vorbească de relația de
obiect psihotic sau de obiect psihotic chiar autistic, dar atunci este
vorba de o problematică diferită. Nu atât raportul cu realitatea în
ansamblul său este în acest caz transformat, cât, mai ales, raportul
cu altul din momentul în care acesta este susceptibil de a lua
statutul de obiect. Orice investire de obiect constituie de fapt o
amenințare pentru subiect, activând angoasele pierderii de sine
(parțială sau totală) și îmbucătățîrea sau chiar aneantizarea.
Această informație clinică ne face să ne întrebăm asupra
caracteristicilor intrapsihice ale reprezentării de obiect în aceste
structuri. Multe idei teoretice avansate recent în acest domeniu
au deplasat interesul relației de obiect spre activitatea repre
zentativă în diverse registre, spre logicile specifice care guvernează
activitatea fiecăreia dintre ele și spre condițiile lor de posibilitate.
Noțiunea de obiect nu rămâne mai puțin centrală și se
conturează în întregime prin faptul că este situată în raport cu lipsa,
232
cu halucinația primară, pozitivă sau negativă, și cu diverse

obstacole care împiedică stabilirea relațiilor cu alții, care ar fi surse
de schimbări, de experiențe și de satisfacții suficiente. Raporturile
interiorului și exteriorului, dinăuntru și din afară, ale sinelui și
nonsinelui sunt direct implicate, suscitând o mare diversitate de
modele în teoretizări.
Problema fundamentală care a ghidat această carte i-a deter
minat metoda, iar planul este de a ști în ce măsură punctul de
vedere al relațiilor de obiect este compatibil cu metapsihologia
freudiană, dacă există în această privință un aspect, o complinire,
dacă se situează pe alt plan sau dacă își transformă radical
fundamentele. Și, într-un mod mai general, este vorba de a ști dacă
el poate constitui fundamentul unei noi practici, unei noi teorii
sau chiar cadrul general al unei psihopatologii susceptibile de a
integra noile date în privința stărilor limită, patologia narcisică,
psihozele. Sau, în sfârșit, dacă acest punct de vedere nu este doar
cel mai mare numitor comun al modelelor teoretice disparate.
De la Ferenczi încoace, teoreticienii psihanalizei pe care îi
grupăm sub steagul relației de obiect au situat-o ca referință pre
dominantă la realitate, la realitatea obiectului și acțiunea acestuia
în realitatea psihică, în activitatea reprezentativă, în organizarea
mentală a tânărului copil. Acest realism al obiectului se opune
realismului reprezentării, care caracterizează opera Melaniei
Klein. Dacă teoria kleiniană este centrată pe relațiile de obiect -
sau, mai precis, pe pozițiile față de obiect ea se referă în mod
predominant la fantasme, la lumea internă. în opera sa, M. Klein
utilizează expresia „relații obiectate” pentru a desemna investirea
de obiecte externe în relațiile afective cu alții. Este vorba adesea
de un criteriu de vindecare sau de normalitate: „reluarea relațiilor
obiectate”. De altfel, chiar în acest mod, schimbările pozitive se
manifestă în câmpul psihozelor și al structurilor înrudite.
în 1979, H. Segal putea să scrie: „Klein va da o asemena
importanță relațiilor de obiect, externe și interne, încât concepțiile
ei vor fi curând cunoscute drept «teoria relațiilor de obiect». Astăzi,
atunci când se vorbește curent despre teoria «kleiniană» sau despre
punctul de vedere «kleinian», teoria «relațiilor de obiect» se referă
233
BERNARD BRUSSET
mai întâi la teoriile lui Winnicott, ale lui Balint și Fairbaim, care,
contrar Melaniei Klein, au abandonat complet teoria freudiană a
pulsiunilor.”
Nu există o școală a relației de obiect, nici a teoriei obiectale,
ci o problematică a relației de obiect care are un loc reperabil în
psihanaliză și deja în opera lui Freud. Or, această noțiune nu a
încetat să fie pusă în serviciul diverselor evoluții, mai ales în raport
cu modelul contestat al pulsiunii. In măsura în care relația de obiect
este relația Eului vizavi de obiectul investit de către pulsiune,
centrarea pe obiect este în întregime firească, dar psihopatologia
și teoriile genezei relației de obiect arată că statutul obiectului se
definește astfel prin ceea ce îi este opus în orice măsură posibilă,
acest lucru fiind important de precizat. într-un mod general, o folo
sire riguroasă a noțiunii de relație de obiect cere să se răspundă
la câteva întrebări fundamentale pe care le putem schematiza astfel:
- Cu ce este în opoziție obiectul?: cu organismul, pulsiunea,
Eul, seZ/^ul sau subiectul.
- Dacă, față de ceea ce este distins, nu ar fi decât parțial,
provizoriu sau relativ? De exemplu, altul, Altul, persoana.
- Care sunt distincțiile care îl definesc, specificându-1 sau
permițând să fie clasat? Ele sunt de ordin clinic, psihopatologic,
structural, al dezvoltării.
Răspunsurile date de diversele teorii la aceste întrebări permit
să le situăm pe unele în raport cu altele și clarifică utilizarea
noțiunii de relație de obiect, mai ales dintr-un triplu punct de
vedere: clinic, al teoriei organizărilor psihice și al ontogenezei,
al istoriei.
Clinica
Pe planul semiologiei ca obiectivare de fenomene subiective,

s-a așteptat de la noțiunea de relație de obiect mai mult decât putea
să dea, încât ea se diluează într-o utilizare extensivă și vagă, sau
operează o reducere arbitrară la o schematizare uneori inaccep
tabilă. Din cauză că psihanaliza în calitate de metodă pleacă de
la ceea ce clinica clasică, aceea a alieniștilor secolului al XlX-lea,
234
nu stăpânea - de a cunoaște relația medicină-bolnav - a părut logic

să se aștepte de la aceasta să completeze semiologia pe acest plan,
în raport cu transferul, care presupune cu toată rigoarea metoda
psihanalitică, noțiunea de relație de obiect părea să poată fi
transpusă de la datele psihanalizei la clinica psihiatrică, cu
condiția de a-i da un sens foarte larg.
Hartmann a observat o breșă în ceea ce s-a numit „solipsismul
monadologiei freudiene”, dând drept cadru general pentru teoria
psihanalitică a dezvoltării raportul organismului cu mediul,
model care a schimbat perspectivele în științele naturale (eco
sistemul, de exemplu). Este remarcabil faptul că Bouvet a
procedat la fel în câmpul semiologiei pentru a da pentru dimen
siunea relației de obiect cu altul întreaga sa importanță în pariul
de a fonda pe ea clinica psihanalitică, ca și când „relațiile sociale
ale bolnavului și ansamblul relațiilor sale cu mediul înconjurător”
ar putea da aici acces în mod direct, fără altă referință la ceea ce
reprezintă punctul de vedere psihanalitic. Acest demers, în ciuda
criticilor pe care le-a suscitat, a avut un mare rol în deschiderea
oricărei perspective în clinică și psihopatologia generală. In
epocă, nu existau alte modele teoretice, nici chiar un alt cadru de
referință pertinent pentru a descrie și a înțelege acest registru
fundamental al experienței umane fără a cădea în elaborări
incompatibile cu psihanaliza, ca și aceea a relației interpersonale
a culturaliștilor sau aceea a fenomenologiei existențiale, tributară
subiectului conștiinței.
Acum există un mare număr de teoretizări - sau, cel puțin,
moduri de descriere - ale interrelațiilor prin referință cu sistemul,
cu comunicația, cu logicile proprii acesteia, cu interacțiunea, cu
rolurile, cu jocul sau chiar plecând de la limbaj sau de la cuvânt.
Nu am putea reduce pur și simplu aceste diverse planuri la relația
de obiect. Este necesar deci de a limita utilizarea acestei noțiuni
la ceea ce este relevant ca specificitate a psihanalizei - și, mai
precis, ca sens pe care îl ia aici termenul de „obiect”. Căci există,
în folosirea curentă a noțiunii de relație de obiect, mari riscuri de
aservire, în cadrul reducerii la aspecte manifeste a relațiilor sociale
ale bolnavului, a relațiilor sale afective și a legăturilor sale, sau
235
BERNARD BRUSSET
de construire arbitrară plecând de la datele anamenzei. Relația de

obiect ar apărea sub acest unghi ca un fir conductor pentru a
recompune biografia subiectului, cel puțin pentru a permite
reperarea regularităților, a amesteca relațiile actuale cu altele, dintre
care aceea care se stabilește cu investigatorul, dar ea duce la
necunoașterea precarității elementelor pe care se întemeiază.
Și totuși alegerile de obiect, modurile de apropriere și de control
ale obiectelor, ca și reacțiile la pierderea lor, sunt indici majori
ai structurii și constituie, poate din ce în ce mai des, motivul
întrebării, locul suferinței, al plângerii, rațiunea recursului la
psihopatologie și la analiză. Un vast câmp clinic solicită în mod
direct o clinică a relațiilor de obiect. în ce condiții este aceasta
pertinentă și poate să evite o tipologie statică? Evaluarea noastră
critică a ceea ce se prezintă ca atare în literatura analitică vizează
stabilirea de criterii proprii pentru a-i fonda pertinența, căci
oportunitatea ei este atestată prin locul pe care îl deține în
demersul diagnostic - și, mai precis, pentru a stabili indicația de
psihoterapie sau de psihanaliză. Scopul este atunci de a fonda
clinica psihanalitică în afara cadrului curei psihanalitice, dar
integrând datele ei fundamentale, și de a înțelege din punct de
vedere metapsihologie relațiile subiectului pentru a construi
ipoteze asupra relațiilor de obiect care specifică structurile.
în sensul ei cel mai precis, relația de obiect se manifestă în
transfer și vine să răstoarne relația socială, ea este alta, încercând
să deplaseze structurile într-o mișcare de exteriorizare. Ea nu are
sens nici din punct de vedere dinamic, și, în ultimă analiză,
metapsihologie. Clinica nu dă indicații asupra relațiilor de obiect,
în calitatea lor de a fi legate de fantasme inconștiente și de topica
subiectivă, decât în anumite condiții, acelea ale investigației
psihanalitice și aceea a timpului. Am subliniat, în acest sens,
interesul privind dimensiunea temporală în investigația clinică,
de exemplu, prin atenția dată la ceea ce este determinat într-o
discuție ca urmare a discuției precedente, și la tot ce dovedește
o activare a proceselor inconștiente. Devierea dintre relația
socială și relația de obiect fantasmatic suferă, odată cu timpul,
variații sau persistențe semnificative.
236
în clinică, aceste raporturi complexe și foarte semnificative

nu se lasă observate în mod direct, cu excepția cazurilor în care
ele determină structura patologică a caracterului ca un mod rigid,
devenit stereotip și unic, de a fi în relație cu altul - sau de a nu
fi în relație cu altul. întrucât structura lor nu apare decât odată
cu timpul, modelele spațiale sunt insuficiente pentru a o explica.
Doar odată cu trecerea timpului aceste mișcări se lasă observate,
mai precis în succesiunea lor (și alternanța lor), câteodată foarte
rapidă, de la un moment la altul al aceleiași conversații, de la o
conversație la alta sau, în cura analitică, de la o perioadă sau alta
în ritmuri diverse, caracteristice relațiilor de obiect actualizate prin
transfer.
Luarea în considerare a variațiilor în timp este astfel cel mai
bun martor al aspectelor fundamentale ale relației de obiect, așa
cum poate fi ea înțeleasă în clinică, înainte ca analiza transferului
să nu-i demonteze elementele, relevând legăturile ei cu imagourile
și cu fantasmele inconștientului. Cu cât analiza este mai avansată,
cu atât mai puțin este reperabilă, sau, mai curând, cu atât mai puțin
această noțiune are sens și prezintă interes.
Utilizarea în gândirea clinică a noțiunii de relație de obiect are
două mari planuri de referință:
a) Acela al psihopatologiei, și am văzut în ce fel fixarea și
regresia joacă rolul etiopatogeniei prin referință la stadiile
dezvoltării. Acestea din urmă au putut fi descrise în termenii
relației de obiect pe scări destul de diferite unele de altele
potrivit vectorizării proprii liniei de dezvoltare favorizată.
b) Acela al ontogenezei, potrivit logicii modelelor genetice în
dubla dimensiune a conduitelor de însușire a obiectului și a folosirii
sale.
Organizarea psihică
în câmpul psihopatologiei psihanalitice, multiplele utilizări,
eterogene și adesea ambigue, ale noțiunii de relație de obiect pot
fi considerate ca având un rol eliberator în raport cu aspectele
ferme ale teoriei freudiene. Aceasta, în special modelul pulsiunii,
237
BERNARD BRUSSET
este radicalizată, simplificată și caricaturizată prin diverse

traduceri și unele vulgarizări ce încearcă să facă să dispară obiectul
și natura ei în spatele unui eșafodaj care a făcut, din punct de
vedere istoric, posibilă apariția sa. în timp ce, în ciuda conformității
cu limbajele timpului său, Freud a definit un obiect inedit,
obiectul psihanalitic, s-a putut pretinde că a fost regăsită sub uzura
limbajului, așa cum ar fi apărut acum, conformitatea obiectului
și revenirea la cutare sau cutare psihologie preanalitică.
în diversitatea utilizărilor ei actuale, noțiunea de relație de
obiect apare o încercare de a menține împreună, în câmpul psiha
nalizei, perspective care nu mai au un raport evident cu metapsiho-
logia freudiană. Ea se pretează ușor la acest lucru acolo unde teoria
pulsiunii nu ar putea decât să facă diferența și mai clară.
Problema este deci de a ști în ce condiții noțiunea de relație
de obiect, care se situează într-un plan intermediar între clinică
și teorie, și care nu are statutul unui concept strict definit, poate
avea un sens repetabil din punct de vedere psihanalitic:
1) ea descrie o investire care presupune punerea în joc sau
participarea inconștientului, a lui Se;
2) ea aparține câmpului pulsional care o situează într-un
continuum cu activitate reprezentativă (reprezentant-reprezentație
și reprezentant-afect);
3) ea include, pe de o parte, o dublă referință la realitatea
psihică, pe de altă parte la realitatea externă. Este sigur din acest
punct de vedere că statutul ei pune problemele cele mai dificil
de articulat cu teoria pulsiunilor, și tocmai în aceasta constă
principalul ei interes.
Una dintre cele mai fecunde întrebări ridicate în teorie prin

introducerea relației de obiect este, de fapt, aceea a locului și a
funcției obiectului în dezvoltarea psihică, în activitatea psihică,
și aceea a raporturilor acestuia cu fantasma inconștientă, deci
funcția obiectului în inconștient și funcția obiectului în realitate,
adică în raporturile sale cu construcția realității de către subiect.
Ar apărea, pe acest ultim plan, că ceea ce este conceptualizat
sau mai curând descris prin expresia „relație de obiect” este
238
raportul cu Altul, dar această ultimă expresie implică referința

filosofică la raporturile subiectului și ale obiectului. Utilizarea
noțiunii de relație de obiect indică faptul că raportul cu Altul este
conceput din punct de vedere psihanalitic și nu în problematica
tradițională a unui Altul, așa cum este înțeles de către subiectul
conștiinței. Prin ruptura pe care o introduce, Freud consideră Altul
în calitatea lui de obiect, nu de subiect, nici chiar de Eu, ci de
pulsiune, deci de inconștient dinamic și de „5e”, dar problema
poziției vizavi de Altul continuă să se pună cu atât mai mult.
Investirea de obiect de către pulsiune, care ar fi fost concep-
tualizată în sintaxa actuală a activității psihice, în emergența ei
în conjunctură, ca rezultat al întâlnirii ei, așa cum teoria
psihanalitică explică aceasta prin construcție (determinismul
alegerii de obiect), sau în modelul genezei ei (prin reconstrucție),
suscită în mod inevitabil problema unui Altul. De fapt, în toate
cazurile, din momentul în care obiectul este perceput, oricât de
puțin ar fi, ca exterior sieși - și este în logica pulsiunii ca el să
fie astfel -, Altul este agentul dezvoltării operațiilor psihice. El
este reprezentat, simbolizat, introiectat și „metabolizat” în
multiplele modificări făcute necesare de către contradicțiile al căror
loc de manifestare și de miză este. Eșecul realizării halucinatorii
a satisfacției, prin faptul că ea pretinde imposibilul posesiunii totale
a obiectului, determină constituirea unei „alte scene”, dar această
altă scenă nu are o existență posibilă și mai ales o dezvoltare
posibilă decât prin polarizarea ei prin Altul, obiectul în calitatea
sa de a fi deținut de Altul, obiectul în calitate de Altul, Altul în
calitate de obiect. Distincția de Altul, prezent sau absent, disponibil
sau aflat în altă parte, și de obiectul construit mereu în experiența
pierderii sale conferă un rol fundamental triangulării în diversele
sale aspecte.
Este evident că nu se vorbește de „relația de obiect” la
singular decât pentru explicarea modelelor, căci exisă întotdeauna
mai multe obiecte și mai multe feluri de relații cu obiectele în
cadrul organizării psihice, așa cum pot ele să fie percepute încă
din clinica consultării și a fortiriori în analiză, iar eu am utilizat
mai sus expresiile „configurații obiectale” și „configurații
239
BERNARD BRUSSET
narcisice”. De fapt, problema raportului cu Altul conduce direct

la aceea a raportului cu aler ego-ul, în calitate de imagine de sine,
deci la problema narcisismului. în mit, Narcis nu știe că imaginea
care îl fascinează nu este alta decât a sa. El o vede în apă, el a
cărui mamă este o naiadă.
Din punctul de vedere al subiectului conștiinței, obiectul este
în același timp străin și asemănător cu sine într-o manieră care
este determinată prin reglările ce articulează dorința și identificarea
în mișcări dialectice. Aceste reglări desemnează locul Eului,
dovedind rolul său de mediator și conservator al structurii. Altul
se confundă cu polul obiectai, condiție a activității psihice și a
structurii care există totuși dependent de el. în activitățile limită,
slăbiciunile organismului aflat în apărare fac obiectul periculos
și mișcările de retragere și de apropiere suscită alternanțe bruște
și masive ale investirii și dezinvestirii, de angoasă de intruziune
și de angoasă de abandon, sau paradoxuri datorate clivajelor în
care se mențin contradicțiile fără ieșire, sau chiar inhibițiile ori
regresiile pulsionale mortificatoare.
Clinica arată avatarurile relației subiect-obiect care rezultă din
antagonismul narcisismului și al obiectalității, al sexualității și al
distructivității, în absența efortului de transformare prin precon-
știent, de legătură de elaborare și de simbolizare prin activitatea
psihică. Menținerea distanței față de obiect prin tot felul de
refuzuri, de sfidări și dezaprobări este o ultimă măsură de salvare
a sentimentului de identitate, de integritate, de continuitate de sine,
de prezervare a unui spațiu psihic propriu și de autonomie a lumii
interne. Ea poate fi, de altfel, singurul mijloc pentru subiect de
a evita apariția unor mecanisme arhaice de identificare proiectivă
și introiectivă, care păstrează legătura cu obiectul cu prețul unei
transformări a limitelor între subiect și obiect în abolirea, mai mult
sau mai puțin localizată, a oricărei diferențe, și, în consecință, cu
prețul angoaselor de intruziune, al deposedării de sine, al perse
cuției. în acest context, moartea poate fi preferată supunerii față
de obiect, deoarece ea apare ca un triumf în căutarea unei atotpu
ternice megalomanii care neagă lipsa, dar și ca păstrătoare
paradoxală de sine și ca ultim act de dominare. Obiectul este
amenințător de îndată ce este investit, iar investirea de obiect este
240
indispensabilă; aceasta este problematica relației de obiect

psihotice. O găsim în multe structuri care se înrudesc.
Dacă omnipotența simbiotică nu menține negarea existenței
obiectului legăturii cu el, deci caracterul distructiv pe care îl
include și dependența pe care o implică, retragerea investirii este
singurul recurs, în autism, delir sau halucinație. Acestea din urmă
pot fi considerate ca efecte ale obiectualizării care substituie o
parte a activității psihice a subiectului, perceput de către acesta
ca venind din exterior printr-o transformare semnificativă a
compoziției realității.
în cazurile în care relația de obiect nu este astfel constituită,
fiind vorba de stări limită în care relațiile de obiect fantasmatice
ce nu se pot integra formează introiecții persecutoare, sau de
patologie narcisică și psihotică, tehnica psihanalitică nu ar putea
să fie aceeași decât în patologia nevrotică. Construcțiile care
presupun obiecte diferențiate între ele și diferențierile subiectului
conștiinței riscă, dacă sunt comunicate pacientului, să fie nu numai
arbitrare, dar mai ales inutilizabile de către acesta, care are toate
motivele să se simtă neînțeles, dacă nu chiar persecutat. O
inhibiție poate întotdeauna să fie interpretată ca efect sau acțiune
a unui obiect intern care interzice sau persecută. Riscurile
dublului discurs, al sugestiei și al solicitării unei activități de tip
fals seif sunt atunci crescute.
Excesele kleinismului au făcut evidente pericolele care includ
interpretarea oricărui material în termenii relațiilor de obiect
fantasmatice și, din 1945, Glover a contestat puternic o tehnică
care tindea să nu fie decât aplicarea unui sistem. De atunci,
contribuțiile Metaniei Klein și-au dovedit validitatea și au
îmbogățit ansamblul psihanalizei, în timp ce tehnica care s-a
inspirat de aici a luat parte la diverse modificări și continuări
teoretice ce au caracterizat mișcarea kleiniană, continuând-o sau
rupând cu ea; Winnicott și obiectul tranzițional, Bion și teoria
legăturilor și a gândirii. Alunecarea tehnicii psihanalitice spre o
hermeneutică riscă mereu să fie facilitată prin erodarea topicii
freudiene datorită conceperii fantasmei inconștiente și a relației
de obiect care operează o reducere prea simplă a aproape oricărui
241
BERNARD BRUSSET
material. Relația de obiect este o vrăjitoare mult mai amabilă decât

metapsihologia freudiană.
Freud a fondat pe modelul pulsiunilor, pe de o parte, dublul
dualism al libidoului Eului și al libidoului de obiect, și, pe de altă
parte, libidoul pulsiunii de moarte. Centrarea pe relația de obiect
conduce la dublul dualism al diferențierii 5e//-ului și al obiectului,
pe de o parte, al bunului și al răului, pe de altă parte. Aceste două
perspective organizează problematica relației de obiect a
activităților limită și permit situarea acestora în psihopatologia
contemporană.
Efectele structurale ale interiorizării relației de obiect a
copilăriei, care specifică a doua topică freudiană, au putut fi
urmărite în raporturile se^-ului și ale obiectului, așa cum încearcă
ele să determine, prin geneza și structurarea lor reciprocă, un fel
de a treia topică, dând loc unui mare număr de publicații
anglo-saxone. Această stare de fapt dovedește până la ce punct
noțiunea de relație de obiect este tributară diverselor cadre
teoretice de referință.
Destinul contemporan al relației de obiect, departe de a fi izolat
și particular, este, dimpotrivă, exemplar pentru eterogenitatea
modelelor din cadrul mișcării psihanalitice. Această noțiune este
o haină de Arlechin care maschează și revelează diferențele de
concepție, care sunt uneori incompatibilități. Aceasta este cel puțin
impresia care reiese din folosirea ei curentă și din literatura care
se referă la ea. Dar, din punctul de vedere al datelor experienței
de care ea caută să țină cont, este obligatoriu să se constate
diversitatea formelor care stabilesc alegerea vizavi de obiectul
extern, modul de control, modul de utilizare și de investire, reacțiile
față de pierdere sau schimbarea de obiect: diversitatea la un același
individ, diversitatea în funcție de structura personalității, diver
sitatea potrivit istoriei infantile și a jocului fixațiilor, diversitatea
în funcție de raportul pulsiunii și al apărării, al fantasmei și al
realității, dar și potrivit diferenței obiect parțial-obiect total sau
după gradul de alteritate a obiectului.
Pe măsură ce practica a pretins utilizarea noțiunii de relație
de obiect în domenii diferite ale clinicii și ale psihopatologiei
242
(psihanaliza copilului și a adolescentului, studiul legăturilor cu

familia), ea a căpătat semnificații ce pot fi precizate, pe de o parte
plecând de la modelele teoretice de referință, dintre care cele ale
genezei sale, pe de altă parte plecând de la datele de care ea încercă
să țină seama și de la scopurile în serviciul cărora este pusă la
contribuție. Ea este un obiect psihanalitic atunci când își găsește
suportul în fenomenele de transfer și contrataransfer, dar utilizarea
ei în clinică și în psihopatologia contemporană este mult mai largă,
de unde alunecări de sens și, mai ales, a celui care, încă de la
originile sale istorice, încearcă să o readucă la relația interpersonală
și la intersubiectivitate. Ea indică atunci pur și simplu faptul că
acestea din urmă sunt vizate dintr-un punct de vedere care ține
cont de datele psihanalizei - sau, cel puțin, de unul sau altul dintre
aspectele ei. Unele dintre utilizările ei se bazează pe negarea
inconștientului în calitate de determinism psihic, fundamental
exterior subiectului conștiinței și susceptibil de a-1 tulbura, adică
inconștientul dinamic freudian reacționează printr-o logică diferită
de logica conștientă. Poate fi vorba, astfel, de o întoarcere la un
punct de vedere realist, preanalitic, vizând implicit sau explicit
să restabilească subiectului conștiinței puterea sa de guvernare a
comportamentului uman în ierarhia funcțiilor sale, a cărui
finalitate ultimă să fie concepută ca echilibru, adaptare, contact
sau legătură cu alții, dezvoltare a relațiilor umane și ca reducere
a tensiunilor, nu ca principiu al plăcerii caracterizând activitatea
psihică inconștientă, ci ca țintă a Eului. Așa îl găsim în teoriile
care opun relația de obiect, în calitatea ei de a fi centrată pe
noțiunea de persoană, teoriei freudiene a pulsiunilor considerată
ca depășită sau ca limitată într-un câmp de pertinență la un tip
de patologie - nevrotică, întâmplător - sau la un tip restrâns de
practică analitică, desemnată, de exemplu, drept o cură clasică.
Extensia care a fost dată referinței la dezvoltare, desăvârșirea
clinicii psihanalitice și lărgirea tot mai mare a teoriei transferului
în raporturile cu contratransferul nu puteau decât să pună în
valoare, în pofida sau chiar din cauza ambiguităților sale, noțiunea
relației de obiect.
243
BERNARD BRUSSET
Istoria
în opera lui Freud, discutarea, prin transfer, a solipsismului

de inspirație biologică, a monadei ca lume interiorizată pune
problema deschiderii spre alteritate - sau, mai concret, spre Altul -,
deci aceea a genezei de obiect și, concomitent, a .se//:ului și, din
această cauză, aceea a modalităților și a legăturii primare cu
obiectul. Pentru că a existat o pierdere de obiect, trebuie ca acesta
să fie constituit, ca subiectul să se diferențieze, deci ca limita care
instaurează diferența între sine/afara sinelui, interior-exterior și
înăuntru-în afară să fie constituită sau pe cale să se constituie.
Tocmai în alternanța prezenței și absenței mamei obiectul se
constituie, și, în aceeași mișcare, subiectul investește ceva ce va
deveni Eul (în sensul lui ich german) în eșalonarea formelor sale:
puncte organizatorice, Eul corporal (Eul-piele, seif, „eu”).
Stabilirea diferenței presupune timpuri succesive și alterne de
experiență: obiectalizarea și simbolizarea se condiționează
reciproc.
Multitudinea modelelor care au fost descrise arată limita
metodei și riscul ca acestea să devină sisteme a priori. Astfel,
noțiunea relației de obiect a fost exploatată până la limitele care
te făceau să te întrebi asupra acestei presupoziții și a implicațiilor
sale, în timp ce practica analitică măsura, în mod special, în stările
limită și în psihoze, dificultățile de instaurare a relației de obiect
și, din această cauză, sau, în termenii dezvoltării, a etapelor sale
anterioare dinainte de naștere. Din numeroasele dezbateri care au
fost consacrate teoriei genezei obiectului am desprins câteva
puncte de reper susceptibile să pună în evidență interesul pentru
noțiunile contemporane de spațiu psihic, de lume internă, de raport
al secului și al obiectului, de constituire a limitelor în raport cu
nediferențierea primitivă. Mai multe teorii pun bazele continuității
genetice în eterogenitatea structurală privind prezervarea obiectului
bun, plecând de la raportul primitiv cu mama. Această concepție
de obiect nu consideră, la fel ca Freud, lipsa ca fondator. Există
alții care mențin acest postulat fundamental, dar în accepțiuni
diferite ale noțiunii freudiene de pulsiune de moarte. Green (1983)
244
opune narcisismului de viață narcisismul de moarte, și conferă

un rol capital halucinației negative a mamei în procesul de separare
și individuație. Acesta pune bazele spațiului psihic propriu prin
stabilirea structurii ce încadrează activitatea de reprezentare care
asigură prezența mamei în absența lui.
Nediferențiere, fuziune, simbioză sunt adesea confundate
într-o aceeași referință la noțiunea unui narcisism primar, care ar
include obiectul, sau la noțiunea de identificare primară, la sta
diul preambivalent al lui Abraham. Putem urmări evoluția istorică
a acestei noțiuni și clarifica punctele de vedere care au îmbogățit-o
progresiv și au facut-o complexă, dacă nu confuză. Reiese că
aceasta este întreaga problemă a originii relației de obiect angajată,
deci aceea a constituirii obiectului și a constituirii se/f-ului.
Față de ceea ce este opus obiectului, adică mamei la începutul
vieții, termenii „fuziune” și „nediferențiere” iau un sens diferit.
Este vorba, în mod evident, de copil, dar în calitate de organism
în mediul înconjurător, în calitate de corp care are trebuințe, în
calitate de subiect de experiențe. Și, în acest ultim caz, natura
experienței ridică problema: senzații elementare de plăcere și
neplăcere, de satisfacție și de insatisfacție, de integrare de
senzori-motori, stări ale corpului propriu și transformările sale,
emoții? Departe de a fi și de a rămâne o înregistrare directă,
experiența este construită prin autoerotism pentru a fi constituită
din afecte și din reprezentări în raportul cu obiectele.
Teoria stadiului oglinzii conferă cel mai important rol imaginii,
care are puterea de a suscita o investire atât narcisică, cât și
obiectală. Fuziunea, nediferențierea capătă un sens restrâns și
precis: imaginea altuia luată ca reprezentare de sine și reciproc,
dar această organizare reflexivă poate fi considerată ca secundară
și ca soluție distanțată a experiențelor anterioare.
Este clar că, potrivit aspectului copilului pe care îl avem în
vedere, noțiunile de fuziune și de nediferențiere vor avea
semnificații diferite, dar nu și mai puțin faptul că rolul obiectului
ca altul (sau Altul) poate fi considerat ca. funcție de relație, de
comutare, de articulare între aceste aspecte diverse. Mama, chiar
dincoace de constituirea ei ca obiect și ca reprezentare, influențează
245
BERNARD BRUSSET
prin atitudinile sale, prin prezența ei, prin imaginea ei, prin expe
riențele pe care le conferă, prin investirea libidinală a copilului
în calitate de obiect, deci prin dorința ei și fantasmele care
organizează, în mod conștient și inconștient, relația ei cu copilul.
întrucât scopul dezvoltării ar fi ca un copil să devină o
persoană, un subiect, antrenează în unele teoretizări faptul că mama
însăși nu mai este văzută ca persoană. Pentru ca un copil să devină
o persoană, trebuie ca mama să fie mai întâi o persoană. Oricare
ar fi perspectiva adoptată, este clar că mama are un rol de mediator,
de intercesiune între raporturile copilului cu un cvadruplu aspect
al realității: corpul ei, lumea exterioară, limbajul, tatăl. Acest ultim
aspect, neglijat în psihanaliza anglo-saxonă, a fost, dimpotrivă,
favorizat în lucrările franțuzești referitoare la întronarea subiectului
ca fiind cel care vorbește, după ce mama i-a fost portavoce, și
referitoare la funcția tatălui, a terțului și a „terțialității”. în iluzia
de anticipare, mama se adresează copilului ca la un alt subiect,
ca la o persoană virtual asemănătoare cu ea, investind-o, în legătură
cu tatăl, ca obiect parțial ce poate fi posedat în întregime. Clinica
interrelațiilor precoce mamă-copil arată importanța cuvântului
mamă, dar și faptul că aceasta este în raport cu atitudinile și, în
cele din urmă, cu modurile de investire ale copilului și ale tatălui,
acelea care în mod precis lipsesc sau sunt perturbate și perturbante
atunci când este vorba despre un copil psihotic.
Prin clinica psihozei se revine la ceea ce centrarea asupra
semnificantului verbal și concatenarea simbolică tindeau să
excludă, rolul atitudinilor concrete ale mamei și ale comunicării
extraverbale, care are ea însăși multiple aspecte. Rolul fantasmei
nu ar putea să se reducă la imaginar. Relația de obiect nu este decât
un sistem parțial de ordin fantasmatic, dar ea pune problema
subiectului și aceea a Eului, ca referință la obiectul potențial
fărâmițat din cauza contradicțiilor activităților psihice eterogene:
obiectul pulsional, împărțit conform logicii primare a dorinței, și
obiectul „complet, unificat, total”, adică Altul ca alt subiect doritor.
Definit ca obiect extern, el este situat în realitate și poate sau nu
să fie interiorizat intrapsihic, deci introiectat și constituit în obiect
intern, care poate sau nu să fie exteriorizat în mod intersubiectiv.
246
Din unghiul acestui fel de metabolism, relația de obiect este

produsă printr-o activitate psihică de transformare și de simbo
lizare, activând o funcție foarte importantă a Eului. Aceasta are
anumite condiții și este ea însăși condiția altor funcțiuni, mai ales
de raportare a reprezentărilor lucrurilor și a reprezentărilor
cuvintelor în întronarea sensului și deci a lui „eu” prin simbolizare
și subiectivare.
în cura analitică, obiectul care lipsește este construit plecând
atât de la efectele pe care le produce asupra activității psihice a
subiectului, asupra relației cu analistul și cu cadrul analitic cât și
de la contratransferul indus de către pacient. Dar intervin și teoriile
de așteptare ale analistului. în mod electiv, chiar pe acest plan,
noțiunea de relație de obiect ar risca să fie prea reducătoare și
prea simplificatoare dacă ambiguitatea ei esențială este pierdută
din vedere. Ea nu are rigoarea unui concept strict definit, ci permite
obiectivarea clinică a fenomenelor legăturii unei ființe cu alta
într-un anume grad de mărire. Acestea sunt întotdeauna complexe
și activează mai multe modalități de relații în mai multe modele
de trianguläre, angajând corelativ narcisismul de diverse moduri.
Procesul analitic descompune elementele pe măsură ce sunt puse
în joc prin transfer efectele montajelor pulsionale și ale conflictelor
intrapsihice. Astfel, cu toata rigoarea, cadrul general al unei
utilizări pertinente a noțiunii de relație de obiect comportă, în afară
de referința la transfer în cura analitică, ansamblul metapsihologiei
fondate pe modelul pulsional.
247

Bernard Brusset Psihanaliza Relației

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bernard Brusset Psihanaliza Relației

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MICA BIBLIOTECĂ DE PSIHOLOGIE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

I. Chiriacescu, Rodica (trad.)

CAPITOLUL 1. Primele repere...................................................... 13

CAPITOLUL 2. Fairbaim și relația de obiect................................ 34

CAPITOLUL 3. Relația de obiect și modelul pulsiunii .............. 58

CAPITOLUL 4, Relația de obiect și dezvoltarea libidinală........ 98

CAPITOLUL 5. Obiectul, narcisismul și a doua topică.............. 122

CAPITOLUL 6. Geneza relațiilor de obiect..................................153

CAPITOLUL 7. SeZf-ul și obiectul ................................................178

CAPITOLUL 8. Bion și teoria legăturii ....................................... 208

CAPITOLUL 9. Alternativa intersubiectivă..................................220

CONCLUZII GENERALE ........................................................... 232

BIBLIOGRAFIE ........................................................................... 249

Relațiile dintre ființele umane, atașamentul, iubirea, dorința,

reprezentările persoanelor iubite sau urâte ocupă aici un loc

Mai recent, Lacan a introdus în câmpul psihanalizei, pe lângă

Noțiunea de relație de obiect are tot mai numeroase utilizări

obiectul în persoană; dorința transformă persoana în obiect, sau,

Într-adevăr, a vorbi despre relația de obiect sau cu obiecte ar

Obiectul, potrivit opiniei lui Freud

Dacă noțiunea de relație de obiect nu are, în teoria psihanalitică,

cunoaștere a Gesammelte Werke ar fi foarte interesantă și

intern. Freud adaugă, câteva pagini mai departe, o formulare care

procură în același timp satisfacție și frustrare.” Dar, în această

persoană de la care vine reciprocitatea ce permite permutarea

privind persoana mamei. Obiectul este o reprezentare al cărei

reversibilitatea să fie inclusă și chiar caracteristică. Destinul

referitor la faza falică în 1923. Pornind de aici, relația duală,

principiului realității, și, ca urmare, reprezentării realității

Obiectul în organizările non nevrotice

Emergența locului său, de unde vor pleca numeroase teoretizări

nevroza de transfer nu este în măsură să permită travaliul

individul singur. Dar, din 1935, M. Balint a remarcat că toate

particularități sunt interpretate ca o repetiție a istoriei infantile a

Există o școală a teoriei obiectale?

Cu o insistența tot mai mare, s-a încercat definirea unei școli

fundamental socială a naturii umane, dând dimensiunii inter­

subiect.” Pentru el aceasta reprezintă deci o diferență de centrare

care revendică în diverse grade o triplă moștenire: aceea a

Există multiple moduri de articulare între aceste două mari

Sânul, excrementul, privirea, vocea pot să ia statutul de obiect

antropogenă, generatoare a conștiinței de sine, a realității umane,

referire la lingvistica structurală prin noțiunile de semnificant,

FAIRBAIRN ȘI RELAȚIA DE OBIECT

Multe dintre ideile lui Fairbaim sunt exemplare și chiar dau

Psihopatologia nevrozelor se întemeiază, de la Freud încoace,

ambivalență în ceea ce o privește pe mamă.” Și: „O analiză

„... stările paranoide obsesionale și isterice, cărora li se pot

predominante, dacă nu exclusive, a dezvoltării copilului în relație

Freud), celei de a doua, în care obiectul este reținut (problematica

vreme cât el stabilește bazele unei ontogeneze a conduitelor

Modelul personalității schizoide

Am avea o idee falsă despre teoriile lui Fairbaim dacă nu am

înțelegerea modernă a psihozei și a stărilor limită. Așadar el

văzută o primă versiune a ceea ce va fi descris ulterior ca strategie

perceput în mod proiectiv de către pacienți în privința analistului;

reacția de omnipotență a pacientului, izolarea și detașarea acestuia,

interioară este acela de a diferenția pulsiunile, de a le organiza,

O teorie a personalității bazată pe relațiile de obiect

Există în natura modurilor de organizare nonnevrotice tendința

pulsiunii în măsura în care aceasta ia ca model actul sexual nu

Principiile teoriei lui Fairbaim

fundamental socială a naturii umane, dând dimensiunii inter

- relația de obiect interiorizată ia, în teorie, ștafeta repre