D.W. Winnicott - Vol. 4 - Procesele de Maturizare

D.W.
Winriicott
Opere 4
Procesele
de maturizare
Traducere din engleză de
Cătălin Popescu
trci
Biblioteca de psihanaliză, 61
Colecţie coordonată de
Vasile Dem. Zamfirescu
This book was published

with the support of the
Culture 2000 programme
of the European Union.
Această carte a fost publicată

cu ajutorul programului
Cultura 2000 al Uniunii Europene.
Edilori:
M ARIUS CHIVU
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZA M FIRESCU
Redactor:
DANIELA ŞTEFĂNESCU
Coperta colecţiei:
DINU DUMBRĂVICIAN
Tehnoredactarea computerizată:
CRISTIAN CLAUDIU COBAN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

WINNICOTT, DONALD W.
Opere / D. W. Winnicott ; trad. din engleză de Claudia Alecu, Ioana
Lazăr, Cătălin Popescu ; coord. şi introd. de Cătălin Popescu. - Bucureşti :
Editura Trei, 2003 -2004.
4 voi.
ISBN 973-8291-19-4
Voi. 4 : Procesele de maturizare. - 2004 - Bibliogr. - ISBN 973-707-005-4
I. Popescu, Cătălin (trad.)
616-053.2
159.964.2
Această carte a fost tradusă după:

Tm: maturationae processes ano the faciutating environment , de
D.W. Winnicott, Karnac Books, Londra, 1990
© The Winnicott Trust, 1984
© Editura Trei, 2004

C.P. 27-40, Bucureşti
Tel ./Fax: + 4 01 224-55 26
e-mail: otTicc@eclituratrei. ro
www.edituratrei.ro
ISBN 973-8291-19-4
ISBN 973-707-005-4
Cuprins
INTRODUCERE ..................................... 7
MULŢUMIRI ..........................................................................................9
Partea întâi LUCRĂRI DESPRE DEZVOLTARE
CAPITOLUL 1 Psihanaliza şi sentimentul d e'vinovăţie.............. 13
2 Capacitatea de a fi singur ....................................... 32
3 Teoria relaţiei părinte-bebeluş .............................. 43
4 Integrarea Eului în dezvoltarea copilului .......... 69
5 Furnizând pentru copil

în sănătate şi în criză ............................................... 79
6 Dezvoltarea capacităţii de a fi îngrijorat ............ 91
7 De la dependenţă spre independenţă în

dezvoltarea individului......................................... 104
8 Morala şi educaţia ...................................................117
Partea a doua TEORIE ŞI TEHNICĂ
CAPITOLUL 9 Despre contribuţia observării directe

a copiilor la psihanaliză ........................................ 137
10 Psihanaliza copilului în perioada de latenţă ...145

6 D.W. Winnicott
11 Clasificare: există o contribuţie psihanalitică

la clasificarea psihiatrică? .................................... 157
12 Perturbarea Eului în termeni de

sine adevărat şi fa ls.................................................178
13 Sfoara: o tehnică de comunicare ......................... 195
14 Contratransferul ......................................................202
15 Ţelurile tratamentului psihanalitic .....................212
16 Un punct de vedere personal

asupra contribuţiilor kleiniene............................ 218
17 A comunica şi a nu comunica
coriducând la studiul anumitor contrarii .........229
18 Specializarea în psihiatria infantilă ................... 248
19 Psihoterapia tulburărilor de caracter................ 261
20 Bolnavul psihic din cazuistica

dumneavoastră........................................................ 279
21 Tulburările psihiatrice discutate în termeni

de procese infantile de m aturizare.....................296
22 îngrijirea spitalicească suplimentând

psihoterapia intensivă a adolescentului........... 312
23 Dependenţa în îngrijirea bebeluşului, în

îngrijirea copilului şi în cadrul psihanalitic .... 322
Bibliografie 1 ....................................... ...............................................335
Bibliografie II ....................................................................................... 342

Introducere
r | 1 e m a principală a acestor lucrări reunite este extinde-

1 rea aplicaţiilor teoriilor lui Freud către cea mai frage-
J k , dă copilărie. Freud ne-a arătat că nevroza îşi are
punctul de origine în relaţiile interpersOnale ale primei matu
rităţi, ce ţin de vârsta primilor paşi. Eu am jucat un rol în ex
plorarea ideii că bolile din spitalul psihiatric sunt legate de
eşecurile în dezvoltarea timpurie. Boala schizofrenică poate fi
prezentată în acest fel ca negativul proceselor ce pot fi urmări
te în detaliu drept procese pozitive ale maturizării în cea mai
timpurie copilărie şi apoi în copilăria individului.
Dependenţa din prima copilărie este Un fapt cunoscut şi
am încercat în aceste articole să introduc dependenţa în teoria
creşterii personalităţii. Psihologia Eului are sens numai dacă
se bazează în mod ferm pe recunoaşterea dependenţei şi pe
studiul primei copilării, ca şi pe Studiul mecanismelor şi pro
ceselor psihice primitive.
începuturile emergenţei Eului implică o dependenţă aproa
pe absolută de Eul suportiv al figurii materne şi de eşecurile
cu grijă dozate ale adaptării acesteia. Aceasta este parte a ceea
ce am numit „îngrijire maternă îndeajuns de bună". în acest
fel, mediul îşi găseşte un loc între celelalte trăsături esenţiale
ale dependenţei, în cadrul cărora bebeluşul se dezvoltă şi în
cadrul cărora angajează mecanisme psihice primitive.
Una dintre variantele de tulburare a emergenţei Eului pro
duse de eşecul mediului este acea disociere observată în ca
8 l.).W. Winnicott
drul „cazurilor-limită" în termeni de sine adevărat şi de sine

fals. Am dezvoltat aeensiâ temă în felul meu caracteristic, cău
tând reprezentanţii acestei disocieri la persoanele sănătoase şi
în viaţa sănătoasa (şinele privat rezervat relaţiilor intime şi şi
nele public adaptat socializării), examinând de asemenea şi
patologia asociaiă. I .a extrema bolii, am descoperit şinele ade
vărat ca liind potenţial, ascuns şi salvat de către şinele fals
complianl, care mai târziu este descris ca o organizare defen
siva bazată pe diversele funcţii ale aparatului fiului şi pe teh
nici de autoîngrijire. Toate acestea sunt legate de conceptul de
(iii observator.
Urmărind ideea de dependenţă absolută în cea mai timpu
rie copilărie am avansul ideea unui nou mod de a privi clasi
ficarea. Intenţia meu în această privinţă nu este intr-atât aceea
de a eticheta tipurile de personalitate, cât aceea de a promo
va gândirea şi cercetarea acelor aspecte ale tehnicii psihanali
tice ce sunt legate de întâmpinarea nevoilor pacientului în ceea
ce pric eşte dependenţa in situaţia şi relaţia analitică.
I.ste discutata originea tendinţei antisociale. Este postula
tă ideea că tendinţa antisocială este o reacţie la deprivare (de
prind ion), şi nu un rezultat al privaţiunii (privation). In acest fel,
tendinţa antisocială este legată de o etapă de dependenţă re
lativă (şi nu absolută). Astfel, punctul de origine al tendinţei
antisociale în dezvoltarea unui copil poate avea loc chiar .şi în
perioada de latenţă, atunci când Eul copilului a dobândit o au
tonomie şi când copilul poate fi, în consecinţă, mai degrabă
traumatizat decât tulburat în funcţionarea Eului său.
Ca un corolar al tuturor acestor idei, tulburările mai apro
piate de psihoză sunt privite ca fiind strâns legate de factori
de mediu, pe când nevroza este în principal un rezultat al unui
conflict personal care nu poate fi evitat printr-o nutriţie satis
făcătoare. Se discută mai departe modul în care aceste noi con
sideraţii îşi găsesc aplicaţii practice în tratamentul cazurilor-li-
niită şi modul în care astfel de tratamente pot aduce cele mai
precise şi mai abundente date, pe care le putem folosi în înţe
legerea copilăriei celei mai timpurii şi a bebeluşului depen
dent.
Mulţumiri
>
■*/
4 ş dori, pentru început, să le mulţumesc colegilor m ei

psihanalişti. Am crescut ca un membru al acestui
JLgrup, şi după atât de mulţi ani de legături cu ei este
imposibil să mai ştiu ce am învăţat de la ei şi cu ce am contri
buit eu. Scrierile oricăruia dintre noi sunt în mod obligatoriu,
într-o anumită măsură, plagiatoare. Cu toate acestea, nu cred
că noi copiem, ci cred că muncim şi observăm, gândim şi des
coperim, chiar dacă se poate demonstra că ceea ce am desco
perit a mai fost descoperit şi înainte.
Am avut mari beneficii de pe urma călătoriilor mele în
străinătate şi a discuţiilor pe care le-am purtat cu persoane
care muncesc în cadrul psihanalitic, psihiatric, pediatric şi pe
dagogic şi în grupuri sociale diferite de cele pe care le-aş fi pu
tut găsi în Londra.
Aş dori să-i mulţumesc secretarei mele, dna Joyces Coles,
a cărei muncă de precizie a avut un rol important în aducerea
pe lume a acestor articole. îi sunt, de asemenea, recunoscător
drei Ann Hutchinson care a pregătit aceste articole pentru a fi
publicate.
în cele din urmă, îi mulţumesc dlui Masud Khan, care a
furnizat impulsul ce a avut ca rezultat publicarea acestei cărţi.
Dl Khan a sacrificat o mare parte a timpului său muncii de
editare. El a făcut, de asemenea, şi nenumărate mici sugestii
de mare valoare, dintre care, pe cele mai multe, le-am şi ac
ceptat. El este cel care m-a ajutat să observ legătura dintre
10 D.W. Winnicott
munca mea şi aceea a altor analişti, din trecut şi din prezent,

îi mai sunt recunoscător în mod special pentru munca sa de
organizare a indicelui.
D.W. Winnicott
Partea întâi
LUCRĂRI DESPRE DEZVOLTARE

Capitolul 1
Psihanaliza şi sentimentul de vinovăţie1

(1958)
"II''n această conferinţă nu voi ajunge la o formulare mai

k profundă decât cea a lui Burke care a scris cu două sute
J k de ani în urmă că vina rezid ă în intenţie. Sclipirile de in
teligenţă ale maeştrilor, ca şi elaboratele construcţii ale poeţilor
şi filosofilor sunt lipsite de aplicabilitate clinică; psihanaliza a
pus la dispoziţia sociologiei şi terapiei individuale o mare par
te din ceea ce era blocat în remarce de genul celei a lui Burke.
Un psihanalist abordează subiectul referitor la vina ca ci
neva obişnuit să gândească în termeni de creştere, în termenii
evoluţiei individului, a individului ca persoană şi în relaţia Sa
cu mediul. Studierea sentimentului de vină presupune, pen
tru analist, un studiu al creşterii emoţionale a individului. în
mod obişnuit, sentimentul de vinovăţie este gândit ca ceva
provenind din învăţătura religioasă şi morală. Având în vede
re acest context, voi încerca totuşi să studiez sentimentul de
vinovăţie nu ca pe ceva inoculat, ci ca pe un aspect al dezvol
tării individului uman. Influenţele culturale sunt, fără îndoia
lă, importante, importante într-un mod vital, dar şi aceste in
fluenţe culturale pot fi, la rândul lor, studiate ca suprapuneri
ale nenumăratelor modele personale. Cu alte cuvinte, cheia*
l'Conferinţă prezentată într-o serie, în cadrul comemorării centenarului

naşterii lui Freud, la Friends' House, în aprilie 1956 şi publicată pentru pri
ma oară în Psi/clio-Analysis and Contemporan/ Thought, ed. J.D. Sutherland.
(Hogharth, Londra, 1958)
M D.W. Winnicott
psihologiei sociale şi de grup este psihologia individului. Ace

ia care împărtăşesc viziunea conform căreia moralitatea tre
buie inoculată îşi educă şi copiii în acelaşi mod, aceia pierd
plăcerea de a privi moralitatea dezvoitându-se de la sine în
aceştia, în cazul în care copiii cresc într-un cadru potrivit, fur
nizat într-un mod personal şi individual.
Nu consider necesar să examinez variaţiile constituţiona
le. De fapt, nici nu avem vreo dovadă clară că vreun individ
întreg la minte ar putea fi constitutiv incapabil să dezvolte un
simţ moral. Pe de altă parte, putem descoperi toată scara suc
cesului şi a eşecului în dezvoltarea simţului moral. Voi încer
ca să explic aceste variaţii. Fără îndoială că există copii şi adulţi
cu un simţ al vinovăţiei tulburat, iar un asemenea defect nu
este în mod specific legat de capacitatea sau de incapacitatea
intelectuală.
Sarcina mea s-ar simplifica dacă mi-aş împărţi examinarea
problemei în trei părţi principale:
(1) Sentimentul de vinovăţie la acei indivizi care şi-au dez
voltat şi stabilit o capacitate a sentimentului de vinovăţie.
(2) Sentimentul de vinovăţie aflat la punctul său de origine
în cadrul dezvoltării emoţionale a individului.
(3) Sentimentul de vinovăţie ca o trăsătură evidenţiată prin
absenţa sa la anumite persoane.
In final, mă voi referi la pierderea şi la recuperarea capaci
tăţii de a simţi vinovăţia.1
1. C apacitatea asumată de a simţi vinovăţia
Cum apare conceptul de vinovăţie în teoria psihanalitică?

Am dreptate, cred, atunci când afirm că operele timpurii ale
lui Freud în acest domeniu se referă la vicisitudinile sentimen
tului de vinovăţie la acei indivizi la care capacitatea de a simţi
vinovăţia era luată drept sigură. în consecinţă, voi spune ceva
atât despre viziunea lui Freud asupra rolului vinovăţiei în ca
drul inconştientului, în starea de sănătate, cât şi despre psiho
patologia sentimentului de vinovăţie.
Opere 4. Procesele de maturizare 15
Lucrările lui Freud arată în ce măsură adevărata vinovăţie

rezidă în intenţie, în intenţia inconştientă. Nu crima în sine
este cauza sentimentului de vinovăţie, ea este mai degrabă re
zultatul vinovăţiei ce ţine de intenţia criminală.
Doar vinovăţia juridică se referă la o crimă, vinovăţia mo
rală se referă la realitatea interioară. Freud a reuşit să dea un
sens acestui paradox. In formulările sale teoretice timpurii, el
era preocupat de Se, prin care se referea la pulsiuni, şi de Eu
prin care se referea la acea parte din întregul sine aflată în re
laţie cu mediul. Eul modifică mediul pentru a-i aduce Se-ului
satisfacţii şi modelează pulsiunile Se-ului pentru ca ceea ce
poate fi oferit de mediu să fie folosit cât mai avantajos, din
nou spre satisfacerea Se-ului. Mai târziu (în 1923) Freud a fo
losit termenul de Supraeu pentru a denumi ceea ce era accep
tat de către Eu pentru a fi folosit în controlarea Se-ului.
Freud tratează aici natura umană în termeni economici, sim
plificând problema în mod deliberat în scopul de a concepe o
teorie. Există un determinism implicit în întreaga sa muncă, o
ipoteză conform căreia natura umană poate fi examinată
obiectiv şi îi pot fi aplicate legile ce sunt cunoscute ca aplicân-
du-se în fizică. în termeni Eu-Se, sentimentul de vinovăţie este
cu puţin mai mult decât o angoasă de o calitate particulară, an
goasă resimţită din cauza conflictului dintre iubire şi ură. Sen
timentul de vinovăţie implică toleranţa la ambivalenţă. Rela
ţia foarte strânsă dintre vinovăţie şi conflictul personal, con
flict ce se naşte din iubirea şi din ura coincidente, este uşor de
acceptat, îiasă Freud a reuşit să ajungă la rădăcinile conflictu
lui şi să arate că aceste sentimente sunt cele asociate cu viaţă
pulsională. După cum bine ştim, Freud a descoperit în anali
za ad ulţilor (nevrotici, mai degrabă decât psihotiei) că, pe
riodic, exista o reîntoarcere la copilăria pacientului, la angoa
sa insuportabilă şi la coliziunea dintre iubire şi ură. în cei mai
simpli cu putinţă termeni ai complexului lui Oedip, un băiat
sănătos ajunge la o relaţie cu mama sa în care este implicată
pulsiunea şi în care visul conţine o relaţie de îndrăgostire cu
ea. Acesta conduce la visul morţii tatălui care, la rândul său,
conduce la teama de tată şi la teama că tatăl îi va distruge po
16 D.W. Winnicott
tenţialul puisional. Acest fenomen este cunoscut sub numele

de complex de castrare. în acelaşi timp, există iubirea băiatu
lui pentru tată şi respectul faţă de el. Conflictul băiatului în
tre acea parte a naturii sale care îl face să-şi urască tatăl şi să-şi
dorească să-i facă rău şi cealaltă parte în care îl iubeşte îi in
duce un sentiment de vinovăţie. Vinovăţia implică o toleran
ţă a băiatului şi o capacitate a sa de a susţine conflictul care
este de fapt un conflict inerent, unul care aparţine vieţii sănă
toase.
Toate acestea sunt lucruri simple, însă doar graţie contri
buţiei lui Freud s-a ajuns la recunoaşterea faptului că, în sănă
tate, apogeul angoasei şi al vinovăţiei se petrece la o dată pre
cisă, adică se întâmplă într-un prim cadru de-o importanţă vi
tală — copilul mic cu pulsiuni biologic determinate trăind în
familie şi experimentând prima relaţie triunghiulară. (Aceas
tă teoretizare este în mod intenţionat simplificată şi nu voi face
aici nici o referire la complexul lui Oedip în termeni de relaţii
de frăţie şi nici vreo teoretizare a echivalentelor complexului
lui Oedip la un copil crescut departe de părinţi sau într-o in
stituţie.)
în teoriile psihanalitice timpurii exista o minimă referire la
scopurile distructive din impulsul de iubire sau la pulsiunile
agresive care doar în sănătate ajung pe deplin intricate cu cele
erotice. Era necesar ca toate acestea să fie în cele din urmă
puse în teoria originii vinovăţiei, dezvoltare pe care o voi exa
mina mai târziu. în prima formulare vinovăţia apare din cioc
nirea dintre iubire şi ură, o ciocnire care este inevitabilă în mă
sura în care iubirea include elementele pulsionale corespun
zătoare. Prototipul ar fi cel de la vârsta la care bebeluşul face
primii paşi.
în munca lor, toţi psihanaliştii sunt familiarizaţi cu feno
menul de înlocuire a simptomelor cu o dezvoltare mai norma
lă, cu un sentiment de vinovăţie, cu o conştientizare din ce în
ce mai pronunţată şi cu o acceptare a conţinutului acelei fan
tasme care face ca sentimentul de vinovăţie să aibă o logică.
Dar cât de ilogic poate părea sentimentul de vinovăţie! în Ana-
tomy o f Melancholy (Anatomia melancoliei) a lui Burton există o
preţioasă colecţie de cazuri ilustrând absurditatea sentimen

telor de vinovăţie. în analizele lungi şi profunde pacienţii ajun
geau să simtă vinovăţie în legătură cu şi pentru orice, chiar şi
pentru factorii de mediu potrivnici foarte timpurii pe care pu
tem cu uşurinţă să-i apreciem ca hazarduali. Vă ofer aici o
scurtă ilustrare:
Un băieţel de opt ani a devenit din ce în ce mai anxios şi, în

cele din urmă, a fugit de la şcoală. S-a descoperit că suferea de un
insuportabil sentiment de vinovăţie datorat morţii unui frate, fapt
care se întâmplase cu câţiva ani înainte de naşterea sa. El auzise re
cent despre aceasta, iar părinţii nu aveau habar că băieţelul fuse
se tulburat de ceea ce aflase. în acest caz băieţelul nu a avut ne
voie de o analiză îndelungată. în câteva întrevederi terapeutice
s-a descoperit că sentimentul invalidat de vinovăţie pe care el îl
resimţea în legătură cu acest deces era o deplasare de la comple
xul lui Oedip. Era un băieţel destul de normal, iar cu acest ajutor
a fost capabil să se reîntoarcă la şcoală, iar celelalte simptome au
dispărut şi ele.
Supraeul
Introducerea conceptului de Supraeu (1923) a reprezentat

un important pas înainte pe calea evoluţiei, în mod inevitabil
lente, a metapsihologiei psihanalitice. Freud a realizat munca
de pionierat de unul singur, suportând reacţia lumii atunci
când aceasta a fost tulburată de faptul că el îndreptase atenţia
asupra vieţii pulsionale a copiilor. Treptat, şi alţi lucrători în
domeniu au câştigat experienţă prin folosirea acestei tehnici,
Freud având la vremea respectivă mulţi colegi care foloseau
termenul de Supraeu. Prin acest nou termen, Freud indica fap
tul că Eul, în lupta sa cu Se-ul, folosea anumite forţe care me
ritau un nume. Copilul obţinea treptat forţe de control supli
mentare. Intr-o suprasimplificare a complexului lui Oedip, bă
iatul îl introiecta pe tatăl cel temut şi respectat şi, de aici îna
inte, purta înăuntrul său forţele de control bazate pe ceea ce
18 D.W. Winnicott
copilul percepuse sau simţise în legătură cu tatăl său. Aceas

tă figură paternă introiectată era foarte subiectivă şi colorată
de experienţele copilului cu alte figuri paterne, diferite de ta
tăl propriu-zis şi de modelul cultural al familiei. (Cuvântul in-
troiecţie însemna pur şi simplu o acceptare psihică şi emoţio
nală, iar aceşti termeni evită implicaţiile mai funcţionale ale
termenului de încorporare.) Sentimentul de vinovăţie impli
că, în consecinţă, că Eul ajunge la o înţelegere cu Supraeul. An
goasa s-a maturizat în vinovăţie.
In acest context al definirii Supraeului, putem descoperi
ipoteza conform căreia geneza vinovăţiei este o chestiune de
realitate interioară sau că vinovăţia rezidă în intenţie. Aici se
află şi cea mai profundă cauză a sentimentului de vinovăţie,
aceea legată de masturbare şi, în general, de activităţile auto-
erotice. Masturbarea în sine nu este o crimă, numai că în fan
tasma întreagă a masturbării este pusă la un loc toată inten
ţia, conştientă şi inconştientă.
De la această descriere foarte simplificată a psihologiei
băiatului, psihanaliza a putut să înceapă să studieze şi să exa
mineze atât dezvoltarea Supraeului la băieţi şi la fete, cât şi
diferenţele care fără îndoială există între bărbaţi şi femei în
ceea ce priveşte formarea Supraeului, modelul conştiinţei şi
dezvoltarea unei capacităţi de a simţi vinovăţia. Foarte mul
te lucruri au evoluat din conceptul de Supraeu. Ideea intro-
ieetării unei figuri paterne s-a dovedit a fi prea simplă. Exis
tă în fiecare individ o poveste timpurie a formării Supraeu
lui: ceea ce este introiectat poate deveni uman şi „ca tatăl" ,
dar în stadiile timpurii introiectele Supraeului, folosite pen
tru controlul pulsiunilor şi al produselor Se-ului, sunt subu
mane şi sunt primitive în cel mai înalt grad. Astfel ne desco
perim studiind sentimentele de vinovăţie la fiecare bebeluş
şi copil în parte, aşa cum se dezvoltă ele pornind de la frica
brută la ceva asemănător unei relaţii cu o persoană venera
tă care poate înţelege şi ierta. (S-a observat că există o para
lelă între maturizarea Supraeului în cazul fiecărui copil în
parte şi dezvoltarea monoteismului aşa cum este descris în
istoria timpurie a evreilor.)
Pe tot parcursul conceptualizării proceselor subiacente sen

timentului de vinovăţie avem în minte faptul că sentimentul
de vinovăţie, chiar fiind inconştient şi chiar şi atunci când este,
aparent, iraţional, implică un anumit grad de dezvoltare emo
ţională, sănătate a Eului şi speranţă.
Psihopatologia sentimentului de vinovăţie
întâlnim adesea oameni împovăraţi cu un sentiment de vi

novăţie şi care sunt de-a dreptul încătuşaţi de acesta. îl poar
tă cu ei precum desaga de pe umărul creştinului în Drumul pe
lerinului. Ştim că aceşti oameni au un potenţial pentru efortul
constructiv. Uneori, atunci când găsesc o ocazie favorabilă
pentru muncă constructivă, încetează să mai fie hăituiţi de
sentimentul de vinovăţie şi se descurcă excepţional de bine;
dar un eşec în valorificarea acestei ocazii poate conduce la o
revenire a sentimentului de vinovăţie, intolerabil şi inexplica
bil. Ne confruntăm aici cu anomalii ale Supraeului. într-o ana
liză reuşită a unei astfel de persoane oprimată de sentimentul
de vinovăţie, se observă o uşurare treptată a acestei poveri.
Această diminuare a poverii sentimentului de vinovăţie ur
mează diminuării refulării sau abordării de către pacient a
complexului lui Oedip şi acceptării de către acesta din urmă
a responsabilităţii pentru întreaga iubire şi ură pe care acesta
le implică. Aceasta nu înseamnă că pacienţii îşi pierd capaci
tatea de a simţi vinovăţia (excepţie făcând cazurile în care s-a
produs o falsă dezvoltare a Supraeului, bazată într-un mod
anormal pe intruziunea unei influenţe autoritare foarte puter
nice derivate din mediul primilor ani de viaţă).
Putem studia aceste excese ale sentimentului de vinovăţie
la indivizi care trec drept normali şi care chiar pot fi printre cei
mai valoroşi membrii ai societăţii. Este m ai uşor, în orice caz,
să gândeşti în termeni de boală, iar cele două boli ce pot fi luate
în considerare sunt melancolia şi nevroza obsesională. Există
o relaţie între aceste două boli şi găsim pacienţi la care ele al
ternează. în nevroza obsesională, pacientul încearcă mereu să
20 D.W. Winnicott
pună ceva în ordine, dar le este limpede tuturor celor care îl

observă şi poate chiar şi pacientului însuşi că nu va reuşi. Ştim
că Lady Macbeth nu poate anula trecutul şi nu se poate elibe
ra de intenţiile ei rele, spălându-se pur şi simplu pe mâini. In
nevroza obsesională se ajunge uneori la un ritual care seamă
nă cu o caricatură a religiei, ca şi cum Dumnezeul acelei reli
gii ar fi mort sau, temporar, indisponibil. Gândirea obsesivă
poate fi o trăsătură atunci când sunt făcute toate încercările
pentru a anula o idee cu alta, însă fără vreo reuşită. în spatele
întregului proces se află o confuzie şi nici o măsură de cură
ţenie pe care ar putea să o facă pacientul nu poate risipi aceas
tă confuzie care este menţinută; ea este menţinută în mod in
conştient pentru a ascunde ceva foarte simplu şi anume fap
tul că, într-un anumit context de care pacientul nu este con
ştient, ura este cu mult mai puternică decât iubirea.
Voi cita cazul unei fete care nu putea merge la mare pentru că
văzuse pe cineva în valuri, strigând după ajutor. Vinovăţia intole
rabilă o conducea la adoptarea unui set de măsuri absurde pen
tru a se păstra trează şi gata de salvare. Absurditatea acestui simp
tom putea fi exemplificată prin faptul că nu putea să tolereze nici
măcar o ilustrată cu marea. Dacă, din întâmplare, vedea una în vi
trina unui magazin trebuia neapărat să afle cine făcuse fotografia,
pentru că vedea în ea pe cineva înecându-se şi ea ar fi trebuit să
organizeze salvarea, în ciuda faptului că ştia foarte bine că foto
grafia fusese făcută cu luni, dacă nu cu ani, în urmă. Această tâ
nără foarte bolnavă a reuşit în cele din urmă să ajungă la o viaţă
aproape normală, mult mai puţin hăituită de sentimente iraţiona
le de vinovăţie. Tratamentul însă a fost unul de lungă durată.
Melancolia este o formă organizată de dispoziţie depresi

vă la care aproape toţi oamenii sunt predispuşi. Un pacient
melancolic poate fi paralizat de un sentiment de Vinovăţie şi
poate continua să se acuze timp de ani de zile de a fi cauzat
războiul mondial. Nici un argument nu are nici cel mai mic
efect. Atunci când întreprinderea analizei unui asemenea caz
este posibilă, se poate descoperi că această cumulare a vino
văţiei întregii lumi într-un singur sine va face loc, în cadrul

tratamentului, fricii pacientului că ura va fi mai mare decât iu
birea. Boala este o încercare de a face imposibilul. Pacientul
reclamă, în mod absurd, responsabilitatea pentru dezastrul ge
neral, însă făcând acest lucru, evită să ajungă la propria dis-
tructivitate.
O fetiţă de 5 ani a intrat într-o depresie profundă ca reacţie la

moartea tatălui, care a avut loc în. circumstanţe neobişnuite. Ta
tăl a cumpărat o maşină;într-un moment în care fetiţa trecea prin-'
tr-o fază în care îl ura în aceeaşi măsură în care îl şi iubea. Ea avea
vise despre moartea tatălui ei şi atunci când acesta le-a propus o
plimbare cu maşina, ea l-a implorat să nu facă asta. El a insistat
să meargă, aşa cum era şi firesc de vreme ce astfel de coşmaruri
sunt normale în cazul copiilor. Familia a plecat la o plimbare şi
s-a întâmplat să aibă loc un accident. Maşina s-a răsturnat, iar fe
tiţa a fost singura care a săpat nevătămată. S-a îndreptat spre ta
tăl ei care zăcea întins pe caldarâm şi l-a lovit cu piciorul pentru
a încerca să-l trezească. El era însă mort. Am urmărit acest copil
pe parcursul întregii sale tulburări depresive majore în care a pre
zentat o apatie aproape totală. A stat în biroul meu preţ de mul
te ore fără ca nimic să se întâmple. într-o zi, a lovit foarte încet zi
dul cu acelaşi picior pe care îl folosise ca să-şi trezească tatăl mort.
Am reuşit să pun în cuvinte dorinţa de a-şi trezi tatăl mort pe care
îl iubise, cu toate că, lovindu -1 cu piciorul, îşi exprimase şi furia.
Din momentul lovirii peretelui cu piciorul, ea a revenit treptat la
viaţă, iar după un an sau cam aşa ceva a fost în stare să se reîn
toarcă la şcoală şi să continue o viaţă normală.
Era posibil să avem o înţelegere intuitivă a vinovăţiei inex

plicabile şi a bolii obsesionale sau melancolice, şi în afara psih
analizei. Cu toate acestea, este probabil adevărat că instrumen
tul psihanalitic al lui Freud şi derivatele acestuia au făcut
posibil să ajutăm individul împovărat de sentimentul de vi
novăţie să înţeleagă adevărata origine a vinovăţiei în structu
ra sa înnăscută. Sentimentul de vinovăţie, privit în acest fel,
reprezintă o formă specială de angoasă, asociată cu ambiva-
22 D.W. Winnicott
lenta sau cu iubirea şi ura coexistente, dar ambivalenţa şi to

lerarea acesteia de către individ implică un grad considerabil
de creştere şi de sănătate.
2. V inovăţia la originea sa
Ajung acum să studiez punctul de origine al capacităţii de

a simţi vinovăţia, un punct de origine care există în fiecare in
divid. Melanie Klein (1935) a atras atenţia psihanaliştilor asu
pra unui stadiu foarte important în cadrul dezvoltării emoţio
nale, pe care ea l-a numit „poziţia depresivă". Studiul ei asu
pra originii capacităţii de a simţi vinovăţia a fiinţelor umane
a reprezentat un rezultat important al unei aplicări consecven
te a metodei lui Freud. Nu cred că este posibil ca întreaga com
plexitate a conceptului de poziţie depresivă să fie redată în-
tr-un articol de această dimensiune, în consecinţă voi încerca
o sumarizare.
Se poate remarca faptul că, în timp ce studiul psihanalitic
al înaintaşilor s-a concentrat asupra conflictului dintre iubire
şi ură în cadrul relaţiei de-trei-corpuri sau triunghiulare, Me
lanie Klein a dezvoltat ideea de conflict în cadrul relaţiei mai
simple, de-două-corpuri a bebeluşului cu mama lui, conflict
ce ia naştere din ideile distructive care acompaniază impulsul
de iubire. Desigur că momentul de apariţie al versiunii origi
nale a acestui stadiu în dezvoltarea unui individ este mai tim
puriu decât momentul apariţiei complexului lui Oedip.
Accentul se schimbă. In lucrările mai timpurii accentul era
pus pe satisfacţia obţinută de bebeluş din experienţa pulsio-
nală. Prin aceste lucrări accentul este deplasat asupra scopu
lui, în apariţia sa treptată. Când doamna Klein spune că bebe
luşul are ca scop să pătrundă neîndurător în interiorul mamei
şi să fure din ea tot ceea ce simte el că este bun acolo, ea nu
neagă în nici un fel faptul că experienţele pulsionale provoa
că satisfacţie şi nici nu se poate spune că scopul ar fi fost ne
glijat în formulările psihanalitice mai timpurii. Ideea dezvol
tată de Klein este de fapt aceea că impulsul primitiv de iubi
re are un scop agresiv; fiind neîndurător, acesta poartă cu sine

o cantitate variabilă de idei distructive neafectate de îngrijo
rare. Aceste idei pot fi foarte limitate la început, dar bebelu
şul pe care îl urmărim şi îngrijim nu are nevoie de prea mul
te luni pentru a ne da semne clare în care să putem percepe
începuturile îngrijorării — îngrijorare care rezultă din momen
tele pulsionale ce se confruntă cu iubirea, aflată în dezvolta
re, a mamei. Dacă mama se comportă în acest mod profund
adaptativ, ceea ce s-ar putea să-i vină de la sine, ea poate să-i .
ofere îndeajuns timp bebeluşului pentru ca acesta să facă pace'
cu faptul că obiectul atacului neîndurător este chiar mama,
aceeaşi persoană care este răspunzătoare de întreaga îngrijire
a bebeluşului. Se poate observa că bebeluşul are două griji:
prima se referă la efectele atacurilor asupra mamei, iar cealal
tă la efectele acestora asupra lui însuşi, în funcţie de predomi
narea satisfacerii sau frustrării şi furiei. (Am folosit expresia
„impuls primitiv de iubire", deşi în scrierile lui Klein se face
referire la agresivitatea asociată cu frustrările care perturbă
inevitabil satisfacerea pulsională, în vreme ce copilul începe
să fie afectat de exigenţele realităţii.)
O grămadă de lucruri sunt presupuse aici. De exemplu,
presupunem că bebeluşul devine o unitate şi ajunge să fie ca
pabil să o perceapă pe mamă ca pe o persoană. De asemenea
presupunem o capacitate de a pune împreună componentele
pulsionale agresive şi erotice într-o experienţă sadică, precum
şi o capacitate de a găsi un obiect pe măsura excitaţiei pulsio
nale. Toate aceste linii de dezvoltare pot merge într-o direcţie
greşită în stadiile lor timpurii, stadii care aparţin de primele
începuturi ale vieţii de după naştere şi care depind de mamă
şi despre capacitatea ei naturală de a mânui bebeluşul. Când
vorbim de originile sentimentului de vinovăţie, noi presupu
nem o dezvoltare sănătoasă în stadiile mai timpurii. Bebelu
şul aflat în ceea ce numim poziţie depresivă nu mai este atât
de dependent de capacitatea simplă a mamei de a ţine în bra
ţe un bebeluş, aşa cum i-a fost caracteristic în stadiile mai tim
purii., cât de capacitatea acesteia de a susţine situaţia de îngri
jire a bebeluşului o perioadă de timp îndeajuns de lungă în-
24 D.W. Winnicott
cât bebeluşul să aibă timp să dezvolte trăiri complexe. Dacă

acest timp este oferit — probabil câteva ore — bebeluşul poa
te să elaboreze rezultatele unei experienţe pulsionale. Mama,
dacă este încă acolo, poate fi pregătită să primească şi să înţe
leagă în momentul în care bebeluşul prezintă impulsul natu
ral de a oferi sau de a repara. în special în această etapă, be
beluşul nu este capabil să suporte schimbarea celor care îl în
grijesc sau absenţa prelungită a mamei. Nevoia bebeluşului
/ de ocazii în care să facă reparaţii şi restituiri, pentru ca sadis
mul oral să fie acceptat de către Eul imatur, reprezintă cea de-a
doua contribuţie majoră a lui Klein în acest domeniu.
Bowlby (1958) a fost în mod special interesat în a face con
ştient publicul de nevoia oricărui copil mic de un anumit grad
de siguranţă şi de continuitate în relaţiile exterioare. în seco
lul al XVII-lea Richard Burton cita printre cauzele melancoliei:
„cauze exterioare, sporadice, întâmplătoare sau accidentale:
din cauza doicii". El se gândea, în parte, la trecerea materiilor
toxice de la doică la bebeluş, prin lapte, dar nu gândea întru
totul astfel. De exemplu, îl citează pe Aristotel, care spune că:
„un bebeluş nu ar trebui niciodată încredinţat unei doici, ci
fiecare mamă să-şi crească bebeluşul, de orice condiţie ar fi ea:
...mama va fi mai plină de grijă, atentă şi iubitoare decât ori
ce servitoare sau persoană angajată; acestea sunt lucruri ştiu
te de toată lumea".
Observarea originilor îngrijorării se face mai uşor în anali
za copilului sau adultului decât prin observarea directă a be
beluşilor. în formularea acestor teorii trebuie, în consecinţă, să
ne asumăm distorsiunile şi sofisticările ce provin din raportă
rile retroactive, fapt inerent situaţiei analitice. Putem, cu toa
te acestea, obţine o imagine destul de clară a acestei dezvol
tări esenţiale a individului uman reprezentată de originea ca
pacităţii de a simţi vinovăţia. Treptat, bebeluşul, descoperind
că mama supravieţuieşte şi acceptă gesturile restitutive, devi
ne capabil să accepte responsabilitatea pentru fantasma întrea
gă a impulsului pulsional întreg ce a fost până acum neîndu
rător. Lipsa de milă face loc milei, lipsa îngrijorării face loc în
grijorării. (Aceşti termeni se referă la dezvoltarea timpurie.)
într-o analiză se poate spune că „nepăsarea totală" face loc

sentimentului de vinovăţie. Cu siguranţă se poate observa o
construire gradată spre acest punct. Nu există vreo experien
ţă mai fascinantă pentru analist decât aceea de a observa creş
terea treptată a capacităţii individului de a tolera elementele
agresive din impulsul primitiv de iubire. Aşa cum am mai
spus, aceasta implică o recunoaştere treptată a diferenţei din
tre fantasmă şi realitate şi o recunoaştere a capacităţii mamei
de a supravieţui momentului pulsional şi, astfel, de a fi pre- .
zentă pentru a primi şi înţelege gestul reparator adevărat.
Aşa cum se va înţelege, această fază importantă a dezvol
tării se compune din nenumărate repetiţii, răspândite pe o pe
rioadă de timp. Se stabileşte un cerc benign format din (i) trăi
re pulsională, (ii) acceptarea responsabilităţii care se numeşte
vinovăţie, (iii) o elaborare şi (iv) un gest restitutiv autentic.
Toate acestea pot fi transformate într-un cerc vicios dacă ceva
merge rău în vreunul dintre puncte, caz în care vom vedea o
anulare a capacităţii de a simţi vinovăţia şi înlocuirea aceste
ia cu inhibarea pulsiunii sau cu vreo altă formă primitivă de
apărare, cum ar fi scindarea obiectelor în bun şi rău etc. Desi
gur va fi pusă întrebarea: la ce vârstă în dezvoltarea normală
a copilului poate fi spus că se stabileşte capacitatea de a simţi
vinovăţia? Eu sugerez că ar fi vorba de primul an din viaţa be
beluşului şi, mai mult, de întreaga perioadă în care bebeluşul
are o relaţie omenească de-două-corpuri cu mama lui. Nu este
neapărat necesar să credem că aceste lucruri se întâmplă foar
te devreme, deşi probabil că ele se întâmplă. în preajma vâr
stei de şase luni se poate observa la un bebeluş că are o psiho
logie de înaltă complexitate şi se poate ca începuturile poziţiei
depresive să fie găsite la această vârstă. Dificultăţi enorme se
opun stabilirii datei de început a sentimentului de vinovăţie
la bebeluşul normal şi, în duda faptului că acest subiect este
de mare interes ştiinţific, munca analitică nu este afectată de
acest lucru.
Există multe lucruri în scrierile ulterioare ale Melaniei Klein
pe care, deşi relevante, nu voi putea să le descriu în acest ar
ticol. în special, ea a îmbogăţit înţelegerea noastră în ceea ce
26 D.W. Winnicott
priveşte relaţia complexă dintre fantasmă şi conceptul

freudian de realitate interioară, concept care derivă evident
din filosofie. Klein a studiat jocul interior a ceea ce este simţit
de bebeluş drept benign sau nociv în termenii, forţelor sau
obiectelor din interiorul sinelui. Aceasta este cea de-a treia con
tribuţie pe care ea a adus-o în domeniu, contribuţie care abor
dează problema eternei lupte din interiorul fiinţei umane. Prin
studiul creşterii realităţii interioare a bebeluşului şi a copilu
lui putem arunca o privire în motivele pentru care există o le
gătură între cele mai profunde conflicte, aşa cum se relevă ele
în religie şi în arte, pe de o parte, şi dispoziţia depresivă sau
boala melancolică, pe de altă parte. în centrul acestora se află
îndoiala, îndoiala legată de rezultatul luptei dintre forţele
binelui şi ale răului sau, în termeni psihiatrici, între elemente
le benigne şi cele persecutorii dinăuntrul sau din afara perso
nalităţii. La vremea poziţiei depresive în dezvoltarea unui be
beluş sau pacient vom vedea construirea binelui şi a răului în
acord cu calitatea satisfăcătoare sau frustrantă a experienţelor
pulsionale. Binele devine protejat de rău, şi este adoptat un
model personal foarte complex drept sistem de apărare împo
triva haosului dinăuntru şi din afară.
Din punctul meu personal de vedere, opera Melaniei Klein
a oferit teoriei psihanalitice posibilitatea de a include ideea va
lorii unui individ, în timp ce în psihanaliza mai timpurie pro
blema se punea în termeni de sănătate şi de boală nevrotică. Va
loarea este intim legată de capacitatea de a simţi vinovăţia.
3. S entimentul de vinovăţie trădat de absenţa sa
Am ajuns acum la cea de-a treia parte a prelegerii mele,

în care mă voi referi mai întâi, pe scurt, la lipsa sentimentu
lui moral. Cu siguranţă, la o parte dintre oameni, lipseşte pu
tinţa de a simţi vinovăţia. Varianta extremă a acestei incapa
cităţi a îngrijorării ar trebui să fie totuşi rară. Cu toate aces
tea, vom descoperi frecvent indivizi care au parcurs numai
îm parte o dezvoltare sănătoasă şi care în parte sunt incapa
bili să simtă îngrijorarea sau vinovăţia sau chiar remuşcarea.

în aceste cazuri este tentant să găsim o explicaţie legată de
factorul constituţional, care în mod cert nu trebuie ignorat la
rândul său. Psihanaliza însă oferă o altă explicaţie, şi anume
că acelora cărora le lipseşte sentimentul moral le-a lipsit, în
stadiile timpurii ale dezvoltării, cadrul emoţional şi fizic care
să le fi permis dezvoltarea unei capacităţi de a simţi vinovă
ţia. Trebuie înţeles că nu vreau să neg faptul că fiecare bebe
luş poartă în sine o tendinţă de a dezvolta vinovăţia. Fiind
date anumite condiţii de sănătate fizică şi îngrijire, vorbirea
şi mersul apar pentru că vine un moment în care aceste dez
voltări sunt potrivite. în cazul dezvoltării unei capacităţi de
a simţi vinovăţia, condiţiile de mediu necesare sunt, desigur,
de un ordin mult mai complex, cuprinzând de fapt tot ceea
ce este natural şi de încredere în îngrijirea unui bebeluş sau
a unui copil. în etapele cele mai timpurii ale dezvoltării unui
individ nu trebuie să căutăm un sentiment de vinovăţie. Eul
nu este suficient de puternic şi de organizat pentru a accep
ta responsabilitatea pentru impulsurile Se-ului, iar depen
denţa este aproape absolută. Dacă va exista o dezvoltare sa
tisfăcătoare în stadiile cele mai timpurii, va apărea o integra
re a Eului ce va face posibil începutul unei capacităţi de a fi
îngrijorat. Treptat, în condiţii favorabile, în relaţia cu mama,
va creşte o capacitate a sentimentului de vinovăţie în interio
rul individului, legată intim de ocaziile de a repara. Când
putinţa de a simţi îngrijorarea se stabileşte, individul ajunge
în situaţia de a trăi complexul lui Oedip şi de a tolera ambi
valenţa, care este inerentă în stadiul ulterior, în care copilul,
dacă este matur, se implică în relaţii triunghiulare, adică în
tre fiinţe umane întregi.
In acest context nu pot face mai mult decât să constat fap
tul că, în anumite persoane sau într-o porţiune a anumitor
persoane, există un blocaj al dezvoltării emoţionale în faze
le cele mai timpurii şi, în consecinţă, o absenţă a simţului mo
ral. în cazul unei lipse de simţ moral personal se impune im
plantarea unui cod moral, dar socializarea rezultată va fi in
stabilă.
28 D.W. Winnicott
Omul de artă
Este interesant de observat că artistul creator poate să atin

gă o anumită formă a socializării care evită nevoia de senti
mente de vinovăţie şi activitatea reparatoare şi restituti vă aso
ciată, care reprezintă baza muncii constructive obişnuite. Ar
tistul sau gânditorul creator poate de fapt să eşueze să înţe
leagă, sau chiar să dispreţuiască, sentimentele de îngrijorare
care motivează o persoană mai puţin creativă. Se poate chiar
spune despre unii artişti că nu au nici o capacitate de a se simţi
vinovaţi şi totuşi ei realizează socializarea prin talentul lor spe
cial. Oamenii obişnuiţi dominaţi de vinovăţie găsesc acest fapt
derutant. Cu toate acestea, ei au o disimulată admiraţie pen
tru neîndurare, care, în aceste condiţii, obţine mai mult decât
elaborările determinate de vinovăţie.
Pierderea şi recuperarea sentimentului de vinovăţie
în munca noastră de gestionare a copiilor şi adulţilor anti

sociali putem observa pierderea sau recuperarea capacităţii de
a simţi vinovăţia şi suntem frecvent în situaţia de a evalua va
riaţiile gradului de stabilitate a mediului care pot produce
aceste efecte. In j urul acestui prag al pierderii şi recuperării sen
timentului moral putem studia delincvenţa şi recidivismul.
Freud scria în 1915 (referindu-se la actele adolescenţilor şi prea
dolescenţilor, cum ar fi furturi, înşelăciuni şi incendieri, la
oameni care, în cele din urmă, s-au adaptat social): „munca
analitică... a adus descoperirea surprinzătoare că aceste fapte
fuseseră făcute în principal deoarece [italicele mele] ele erau in
terzise, şi deoarece îndeplinirea lor fusese asociată cu liniştirea
psihică a aceluia care le-a dus la îndeplinire. Acesta suferea de
un sentiment opresiv de vinovăţie, a cărui origine nu-i era cu
noscută. După comiterea unei nelegiuiri această oprimare se
atenua. Sentimentul lui de vinovăţie era acum ataşat de ceva."
(Freud, 1915, p. 332) Deşi Freud se referea la stadii tardive în
dezvoltare, ceea ce a scris el se aplică şi copiilor. Pornind de la
munca noastră analitică, putem împărţi grosier comportamen

tul antisocial în două categorii. Prima este comună şi îndea
proape asemănătoare cu răutatea obişnuită a copiilor sănătoşi.
In termeni de comportament, plângerea se referă la furturi,
minciuni, distructivitate şi la udatul patului. în mod obişnuit,
vom descoperi că aceste acte sunt făcute într-o încercare incon
ştientă de a da sens unui sentiment de vinovăţie. Copilul sau
adultul nu poate găsi sursa unui sentiment de vinovăţie into
lerabil, iar faptul că sentimentul de vinovăţie nu poate fi expli-.
cat conduce la o senzaţie de nebunie. Persoana antisocială ob
ţine uşurare asamblând o infracţiune limitată care să reprezin
te într-un fel deghizat infracţiunea din fantasma refulată ce
aparţine de complexul Oedip originar, acesta fiind modul în
care persoanele antisociale se pot apropia cel mai mult de am
bivalenţa oedipiană. La început, infracţiunea sau delictul de
substitut este nesatisfăcător pentru delincvent, dar repetat com-
pulsiv el obţine caracteristicile unui beneficiu secundar şi în fe
lul acesta devine acceptabil sinelui. Este mai probabil ca trata
mentul nostru să fie eficient dacă îl aplicăm înainte ca benefi
ciul secundar să devină important. în această variantă, mai co
mună, a comportamentului antisocial, nu atât vinovăţia este
cea refulată, cât fantasma care explică vinovăţia.
în opoziţie, în comportamentul antisocial mai grav şi mai
rar, este pierdută tocmai capacitatea de a simţi vinovăţia. Aces
tei structuri îi putem asocia cele mai urâte crime. Vom vedea
criminalul implicat într-o încercare disperată de a se simţi vi
novat, fiind greu de crezut că el va reuşi vreodată. Pentru a
dezvolta o capacitate de a simţi vinovăţia, o astfel de persoa
nă trebuie să găsească un mediu de un fel aparte, de fapt noi
trebuie să-i oferim un mediu care să corespundă aceluia care
îi este în mod normal oferit unui bebeluş imatur. Sunt bine cu
noscute dificultăţile de a oferi un astfel de mediu ce trebuie să
poată prelua toate solicitările care rezultă din neîndurare şi
din impulsivitate. Ne confruntăm cu un bebeluş, dar cu unul
puternic şi parşiv ca un copil mare sau ca un adult.
în gestionarea cazurilor mai frecvente cu comportament
antisocial putem adesea să producem vindecarea doar prin-
30 D.W. Winnicott
tr-o reamenajare a mediului, bazându-rte în ceea ce facem pe

înţelegerea pe care ne-a oferit-o Freud.
Voi da un exemplu, acela al unui băiat care fura de la şcoală.

Directorul, în loc să îl pedepsească, a recunoscut faptul că era bol
nav şi i-a recomandat consultaţie psihiatrică. Acest băiat, la vâr
sta de 9 ani, se confrunta cu o deprivare aparţinând unei vârste
mai timpurii şi avea nevoie de fapt de O perioadă de stat acasă.
Familia lui s-a reunit, iar acest fapt i-a dat o nouă speranţă. Am
aflat că băiatul avea o compulsie de a fura, auzind o voce care-i
dădea ordine, vocea unui vrăjitor. Acasă, el a devenit bolnav, in
fantil, dependent, enuretic, apatic. Părinţii i-au întâmpinat nevoi
le şi i-au dat voie să fie bolnav. La sfârşit ei au fost recompensaţi
prin faptul că el s-a recuperat spontan, iar după un an a fost ca
pabil să se întoarcă la şcoală. Iar recuperarea s-a dovedit a fi una
de durată.
Ar fi fost uşor ca acest copil să fie îndepărtat de la calea care
conducea la recuperarea sa. EI nu ăvea desigur cunoştinţă de sin
gurătatea şi de golul intolerabil ce se aflau la baza bolii sale şi
care îl făcuseră să-l adopte pe vrăjitor în locul unei organizări
mai naturale a Supraeului. Această singurătate era legată de o
perioadă de separare de familie, de când el avea 5 ani. Dacă ar
fi fost pedepsit sau dacă directorul i-ar fi spus că trebuie să se
simtă vinovat, el s-ar fi întărit şi ar fi organizat o mai deplină
identificare cu vrăjitorul. Treptat, el ar fi devenit dominant şi sfi
dător şi, în cele din urmă, o persoană antisocială. Acesta este un
caz comun în psihiatria infantilă, iar eu l-am ales numai pentru
că este un caz publicat la care se poate face referire pentru mâi
multe detalii. (Winnicott, 1953)
Nu putem spera să-i vindecăm pe mulţi dintre aceia care

au ajuns delincvenţi, dar putem spera să înţelegem cum se
poate preveni dezvoltarea tendinţei antisociale. Putem cel pu
ţin să evităm întreruperea relaţiei ce se dezvoltă între mamă
şi bebeluş. De asemenea, aplicând aceste principii creşterii
obişnuite a copiilor, vom putea observa nevoia de o oarecare
stricteţe în gestionare, în momentele în care sentimentul de vi
Opere 4. Procesele de maturizare 3i
novăţie propriu al copilului este încă primitiv şi crud. Prin in

terdicţii limitate, vom lăsa spaţiu acelei manifestări răutăcioa
se limitate, pe care noi o numim sănătoasă, şi care conţine o
mare parte din spontaneitatea copilului.
Freud, mai mult decât oricine altcineva, a fost cel care a pa
vat calea înţelegerii comportamentului antisocial şi a infrac
ţiunii, ca pe sechele ale unei intenţii criminale inconştiente şi
ca simptome ale unui eşec în îngrijirea copilului. Sugerez că,
avansând aceste idei şi arătând moduri în care le-am putea
testa şi folosi, Freud a adus psihologiei sociale o contribuţie
ce poate avea rezultate cu răsunet îndelungat.
Capitolul 2
Capacitatea de a fi singur 1
(1958)
4 ş dori să examinez capacitatea individului de a fi

singur pornind de la presupunerea că această capa-
JL JL citate reprezintă unul dintre cele mai importante
semne de maturitate în dezvoltarea emoţională.
în aproape toate tratamentele noastre psihanalitice sunt
momente în care capacitatea de a fi singur este importantă
pentru pacient. Clinic, aceasta poate să se exprime prin mo
mente de tăcere sau printr-o şedinţă tăcută, iar această tăcere,
departe de a fi o dovadă a rezistenţei, apare a fi o achiziţie din
partea pacientului. Se poate întâmpla ca pacientul să fie în
aceste condiţii pentru prima dată capabil să fie singur. Aş dori
să atrag atenţia tocmai asupra acestui aspect al transferului,
în care pacientul este singur în şedinţa analitică. Este proba
bil corect să spunem că în literatura psihanalitică s-a scris mai
mult pe marginea fricii de a fi singur sau a dorinţei de a fi sin
gur decât pe marginea putinţei de a fi singur; de asemenea, s-a
studiat intens starea retrasă, o organizare defensivă ce impli
că aşteptarea unei persecuţii. Mi se pare că se impune o dis
cuţie pe marginea aspectelor pozitive ale capacităţii de a fi sin
gur. în literatură, ar putea exista încercări specifice de a trata
capacitatea de a fi singur, dar eu nu le cunosc. Aş dori să fac
l Bazată pe o lucrare citită la o întâlnire ştiinţifică suplimentară, în faţa

Societăţii Britanice de Psihanaliză, la 24 iulie 1957, şi publicată pentru prima
dată în Int. ţ.Vsycho-Anal., 39, pp. 416-420.
referire la conceptul freudian (1914) de relaţie anaditică (cf.

VVinnicott 1956a).
Relaţii de-trei- şi de-două-corpuri
Am preluat ideea de a gândi în termeni de relaţii

de-trei-corpuri şi de-două-corpuri de la Rickman. Ne referim
adeseori la complexul lui Oedip ca la un stadiu în care relaţi
ile de-trei-corpuri domină câmpul experienţei. Orice încerca
re de a descrie complexul lui Oedip în termeni de două per
soane va eşua. Cu siguranţă că relaţiile de-două-corpuri exis
tă, iar acestea aparţin unor stadii relativ mai timpurii în isto
ria individului. Relaţia de-două-corpuri originară este aceea
dintre bebeluş şi mamă, înainte ca vreuna dintre proprietăţi
le mamei să fie aleasă pentru a fi modelată în ideea de tată.
Conceptul kleinian de poziţie depresivă poate fi descris în ter
meni de relaţie de-două-corpuri şi se poate spune că aceşti ter
meni sunt esenţiali acestui concept.
După ce am gândit în termeni de-trei- şi de-două-corpuri
este uşor să ne îndreptăm către un stadiu şi mai primitiv şi să
vorbim despre o relaţie de-un-corp. La început, ar putea pă
rea că narcisismul, fie el o formă timpurie a narcisismului se
cundar, sau narcisismul primar ar fi relaţia de-un-corp prin
excelenţă. Ceea ce vreau eu să sugerez însă este că trecerea de
la relaţia de-două-corpuri la cea de-un-corp nu poate fi făcu
tă fără o serioasă zdruncinare a cunoştinţelor noastre obţinu
te prin muncă analitică şi prin observaţie directă a mamelor
cu bebeluşi.
Să fii singur la propriu
Se va vedea că nu discutăm de fapt de a fi singur la modul

propriu. O persoană poate să se afle singură într-un loc şi to
tuşi să nu fie în stare să fie singură. Suferinţa pe care această
persoană o trăieşte este dincolo de limitele imaginaţiei. în ciu-
34 D.W. Winnicott
da acestui fapt, cei mai mulţi reuşesc să se bucure de solitudi

ne mai devreme decât la sfârşitul copilăriei şi este posibil chiar
să o aprecieze ca pe o preţioasă posesiune.
Capacitatea de a fi singur este fie un fenomen deosebit de
sofisticat ce se poate să apară în dezvoltarea personală abia
după fundamentarea relaţiilor de-trei-corpuri, fie un fenomen
al vieţii timpurii care necesită un studiu special, deoarece re
prezintă fundaţia pe care este construită singurătatea sofisti
cată.
Paradox
In acest moment poate fi formulată ideea principală a aces

tei comunicări: deşi la baza capacităţii de a fi singur contribuie
o multitudine de experienţe, una dintre acestea este funda
mentală şi, în cazul în care aceasta nu este suficientă, capaci
tatea de a fi singur nu se va dezvolta. Această experienţă este
aceea de a f i singur, ca bebeluş şi ca un copil mic, în prezenţa ma
mei. în acest fel fundamentul putinţei de a fi singur este un pa
radox, deoarece reprezintă experienţa de a fi singur în timp ce
altcineva este prezent.
Aici este implicat un tip special de relaţie, aceea dintre be
beluşul sau copilul mic care este singur şi mamă sau substitu
tul de mamă pe care se poate de fapt conta că este prezentă,
chiar dacă în momentul respectiv ea este reprezentată doar de
către cuvertură sau de către premergător, sau de către atmo
sfera pe care o creează mediul înconjurător. Aş propune un
nume pentru acest tip special de relaţie.
Mi-ar plăcea să folosesc termenul reiaţionare a Eului, termen
ce pare potrivit mai ales prin faptul că contrastează clar cu ter
menul relaţie de Se, aceasta din urmă fiind o complicaţie repe
tată a ceea ce am putea numi viaţă a Eului. Relaţionarea Eu
lui se referă la relaţia dintre două persoane, dintre care una
este într-un grad oarecare singură. Se poate ca ambele persoa
ne să fie absente, cu toate acestea prezenţa fiecăreia fiind im
portantă pentru cealaltă. Consider, de exemplu, că dacă vom
compara înţelesul termenului „a plăcea" cu acela al termenu

lui //a iubi", vom constata că a plăcea este o problemă de re-
lationare. a Eului, în timp ce a iubi este mai degrabă o proble
mă de relaţie de Se, atât într-o formă brută, cât şi într-una su
blimată.
înainte de a dezvolta aceste idei în stilul meu propriu,
mi-aş dori să vă reamintesc modul în care am putea să vorbim
despre putinţa de a fi singur, folosind terminologia psihana
litică consacrată.
După actul sexual
Mi se pare corect să spunem că după un act sexual satisfă

cător fiecare partener este singur şi mulţumit să fie singur. A
putea să te bucuri de a fi singur împreună cu o altă persoană
care este la rândul ei singură este o expresie a sănătăţii. Lipsa
de tensiune a Se-ului poate provoca anxietate, dar integrarea
temporală a personalităţii îl face pe individ să poată aştepta
întoarcerea naturală a tensiunii Se-ului şi să se bucure de sin
gurătatea împărtăşită, adică de singurătatea care este relativ
eliberată de acea calitate pe care noi o numim retragere.
Scena primitivă
S-ar putea spune că putinţa unui individ de a fi singur de

pinde de capacitatea sa de a face faţă sentimentelor provoca
te de scena primitivă. în cadrul scenei primitive este percepu
tă sau imaginată o relaţie excitată între părinţi, iar aceasta este
acceptată de un copil care este sănătos şi care este capabil să-şi
stăpânească ura şi să o pună în serviciul masturbării. în mas
turbare, întreaga responsabilitate pentru fantasma conştientă
şi inconştientă este acceptată de către copil, care este a treia
persoană într-o relaţie de-trei-corpuri sau o relaţie triunghiula
ră. Să poţi să fii singur în aceste condiţii implică o anumită
maturitate a dezvoltării erotice, o anumită potenţă genitală
36 D.W. Winnicott
sau, în modul feminin, o anumită capacitate de a primi de ase

menea implică intricarea impulsurilor şi ideilor agresive şi ero
tice şi, totodată, o toleranţă faţă de ambivalenţă. împreună cu
toate acestea, în mod natural va exista şi putinţa copilului de
a se identifica cu fiecare dintre părinţi.
Continuarea discuţiei în aceşti termeni, sau în oricare ter
meni, ar putea ajunge să fie infinit de complexă, deoarece ca
pacitatea de a fi singur este foarte aproape de a fi sinonimă cu
maturitatea emoţională.
O biectul intern bun
Voi încerca acum să folosesc un alt limbaj, acela care de

rivă din lucrările Melaniei Klein. Putinţa de a fi singur de
pinde de existenţa unui obiect bun în realitatea psihică a in
dividului. Sânul sau penisul intern bun sau relaţia internă
bună sunt îndeajuns de bine aranjate şi apărate pentru ca in
dividul (în oricare moment) să se simtă sigur în raport cu
prezentul şi cu viitorul. Relaţia persoanei cu obiectele sale
interne, împreună cu încrederea în ceea ce priveşte relaţiile
interioare conferă ele înseşi o îndestulare a trăitului în aşa
fel ca persoana să se poată bucura chiar şi în absenţa obiec
telor şi a stimulilor externi. Maturitatea şi putinţa de a fi sin
gur atestă că individul a avut şansa, printr-o îngrijire mater
nă îndeajuns de bună, să construiască o credinţă într-un me
diu bun. Această credinţă se construieşte printr-o repetare a
unor gratificări pulsionale satisfăcătoare. în acest limbaj ne
referim implicit la un stadiu mai timpuriu în dezvoltarea
persoanei decât acela la care se referă clasicul complex al lui
Oedip. Cu toate acestea, presupunem un grad considerabil
al maturităţii Eului. Presupunem în primul rând integrarea
individului într-o unitate, altfel referirea la înăuntru şi afa
ră sau conferirea unei semnificaţii speciale fantasmei despre
interior nu ar avea nici uri sens. Punând acestea în termeni
negativi: trebuie să existe o oarecare libertate în raport cu
anxietatea de persecuţie; în termeni pozitivi: obiectele inter
ne bune sunt prezente în lumea interioară a persoanei şi

sunt disponibile pentru a fi proiectate într-un moment po
trivit.
Să fii singur într-un stadiu primitiv
Vom pune în acest moment întrebarea: poate un copil sau

un bebeluş să fie singur într-un stadiu foarte timpuriu în care
imaturi ta tea Eului face ca descrierea faptului de a fi singur în
termenii mai sus menţionaţi să nu fie posibilă? Partea princi
pală a teoriei mele este reprezentată de idoea că ar trebui să
putem discuta despre o formă nesofisticată de a fi singur şi că
ar trebui să acceptăm că, în ciuda faptului că putinţa de a fi
singur reprezintă o sofisticare, aceasta are la bază trăirea tim
purie de a fi singur în prezenţa cuiva. Să fii singur în prezen
ţa cuiva poate avea loc într-un stadiu foarte timpuriu, moment
în care imaturitatea Eului este în mod natural contrabalansată de
o susţinere a Eului din partea mamei. în timp, individul o in-
troiectează pe mama care susţine Eul şi, în acest fel, devine ca
pabil să fie singur fără să se lege frecvent de mamă sau de sim
boluri materne.
„Eu sunt singur"
Aş dori să tratez acest subiect într-un fel diferit. Şi anume

studiind expresia „eu sunt singur".
Aceasta începe cu „eu" care înseamnă multă maturitate
emoţională. Individul este stabilit ca un întreg. Integrarea este
un dat. Lumea exterioară este repudiată şi a devenit posibilă
o Iurne interioară. Toate acestea reprezintă o descriere topo
grafică a unei personalităţi ca un lucru în sine, ca o formă de
organizare a nucleelor Eului. Până în acest punct nu a fost fă
cută încă nici o referire la a trăi.
Urmează expresia „eu sunt", care reprezintă un alt stadiu
în creşterea individuală. Prin aceste cuvinte, individul nd nu-
f
3» D.W. Winnicott
mai că are formă, dar are şi viaţă. La începuturile lui „eu sunt"
individul este (ca să spunem aşa) brut, lipsit de apărare, vul
nerabil, potenţial paranoid. Individul poate să atingă stadiul
lui „eu sunt" doar datorită existenţei unui mediu protector.
Mediul protector este de fapt mama preocupată de bebeluşul
ei şi aplecată asupra nevoilor Eului bebeluşului prin interme
diul identificării cu acesta. Nu este încă necesar să postulăm
faptul că bebeluşul ar fi conştient de mamă în cadrul stadiu
lui de „eu sunt".
La urmă, vine expresia „eu sunt singur". Conform teoriei
pe care o avansez, acest următor stadiu implică o constatare a
existenţei continue a mamei, făcută de bebeluş. Prin aceasta,
nu înţeleg în mod obligatoriu şi o înţelegere cu mintea con
ştientă. Consider totuşi că „eu sunt singur" este o dezvoltare
de la „eu sunt" ce depinde de constatarea bebeluşului că o
mamă de încredere există încontinuu, şi că această încredere
face posibil ca bebeluşul să fie singur şi ca el să se bucure de
a fi singur pentru o perioadă limitată.
în acest fel încerc să clarific paradoxul că o capacitate de a
fi singur se bazează pe experienţa de a fi singur în prezenţa
cuiva. Şi că fără o îndestulare a acestei experienţe capacitatea
de a fi singur nu se poate dezvolta.
Relaţionarea Eului
în acest moment, în măsura în care eu am dreptate în ceea

ce priveşte acest paradox, ar fi interesant să examinăm natu
ra acelui fel de relaţie a bebeluşului cu mama lui pe care l-am
numit pentru scopurile acestei reprezentări „relaţionarea Eu
lui"; Se va constata că eu confer o mare importanţă acestui fel
de relaţie pentru că sunt de părere că ea reprezintă materialul
din care este făcută prietenia. în cele din urmă, ea s-ar putea
dovedi a fi matricea transferului.
Mai există un motiv pentru care confer o importanţă spe
cială ideii de relaţionare a Eului, dar pe aceasta nu o voi abor
da acum, deoarece doresc să îmi păstrez înţelesurile clare.
Cred că vom accepta cu toţii faptul că impulsul Se-ului este

semnificativ în măsura în care este conţinut în trăirea Eului.
Un impuls al Se-ului poate tulbura un Eu slab şi îl poate în
tări pe unul puternic. S-ar putea spune că relaţionările Se-ului
întăresc Ettl în măsura în care survin într-un cadru format de rela-
tionarea Eului. Dacă vom accepta această ipoteză vom putea
înţelege mai departe importanţa capacităţii de a fi singur. Nu
mai când este singur (mă refer, în prezenţa cuiva) bebeluşul
poate să-şi descopere viaţa sa personală. Alternativa patolo
gică este o viaţă falsă construită pe reacţiile la stimulii exte
riori. Când este singur, în felul în care folosesc eu termenul, şi
numai când este singur, bebeluşul poate să facă ceva echiva
lent cu ceea ce numim la un adult a se relaxa. Bebeluşul poa
te să devină neintegrat, împleticit, într-o stare lipsită de orien
tare, să poată pentru un timp să existe fără .a fi nici. reactiv la
ingerinţele mediului extern şi nici o persoană activă, având o
direcţie sau mişcare pentru interesul său. Scena este aranjată
pentru o experienţă a Se-ului. In timp, va apărea o senzaţie
sau un impuls. Doar în acest cadru senzaţia sau impulsul vor
fi simţite ca reale şi vor fi cu adevărat o trăire personală.
Putem constata acum care este motivul pentru care este im
portant ca cineva să fie disponibil, prezent, dar prezent fără
să ceară ceva: impulsul odată apărut, experienţa Se-ului poa
te fi fructuoasă, iar obiectul poate fi o parte sau întregul per
soanei prezente, adică mama. Numai în aceste condiţii bebe
luşul poate avea o trăire pe care să o resimtă ca reală. Un nu
măr mare de astfel de experienţe vor forma baza unei vieţi ce
conţine realitate şi nu futilitate. Individul care a dezvoltat ca
pacitatea de a fi singur va fi constant capabil să redescopere
impulsul personal, impuls personal care nu este irosit deoare
ce condiţia de a fi singur este ceva care (deşi paradoxal) im
plică întotdeauna prezenţa altcuiva.
Cu timpul, individul reuşeşte să depăşească prezenţa rea
la a unei mame sau a unei figuri materne. Asupra acestui fe
nomen s-a mai discutat în termeni de fundamentare a unui
„mediu interior". El este un fenomen mai primitiv decât ace
la numit „introiectare a mamei".
40 D.W. Winnicott
Apogeul în relaţionarea Eului
Aş dori în acest punct să merg ceva mai departe în specu

laţiile mele în privinţa relaţionării Eului şi a posibilităţilor de
trăire în cadrul acestui tip de relaţionare şi să pun problema
existenţei unui orgasm al Eului. Sunt conştient de faptul că.
dacă există aşa ceva ca orgasmul Eului, aceia care sunt inhi
baţi în ceea ce priveşte trăirea pulsională vor avea tendinţa sa
se specializeze în astfel de orgasme, aşa că vom avea de-a face1
cu o patologie a tendinţei spre orgasm al Eului. Pentru mo
ment, aş dori să las deoparte consideraţiile asupra patologi
cului, fără să uit însă de identificarea întregului corp cu un
obiect parţial (falus), şi să mă întreb doar dacă nu am putea
gândi extazul ca pe un orgasm al Eului. La persoana normală
o astfel de trăire profund satisfăcătoare ce poate fi obţinută la
un concert, sau la teatru, sau în cadrul unei prietenii poate me
rita denumirea de orgasm al Eului, ceea ce atrage atenţia asu
pra apogeului şi asupra importanţei apogeului. Poate părea
hazardat faptul de a folosi termenul orgasm într-un astfel cie
context, cu toate acestea cred că ar trebui să lăsăm spaţiu unei
discuţii despre apogeul care poate apărea în relaţionările sa
tisfăcătoare ale Eului. Ne putem întreba: în joaca unui copil
este întregul joc o sublimare a impulsului Se-ului? Nu am pu
tea găsi oare lucruri interesante gândind că ar putea exista o
diferenţă'atât calitalizm cât şi cantitativă de Se, comparând joa
ca satisfăcătoare cu pulsiunea brută subiacentă acesteia? Con
ceptul de sublimare este pe deplin acceptat şi are o mare va
loare, cu toate acestea ar fi păcat să nu luăm în seamă enorm.’,
diferenţă care există între joaca fericită a copiilor şi joaca ace
lor copii ce se excită compulsiv şi ce pot fi observaţi ca ajun
gând în imediata proximitate a unei trăiri pulsionale. Desigur
că şi în joaca fericită a unui copil totul poate fi interpretat în
termeni de impuls al Se-ului, dar acest fapt este posibil pen
tru că vorbim în termeni de simbolism şi pentru că ne aflăm
pe teren sigur folosind simbolismul şi înţelegând toată joaca
în termeni de relaţii ale Se-ului. Cu toate acestea, vom omite
ceva vital dacă vom uita faptul că joaca unui copil nu este fe
Opere 4. Procesele, de maturizare 41
ricită atunci când se complică prin excitaţii corporale şi prin

apogeurile fizice ale acestora.
Aşa-zisul copil normal poate să se joace, să se emoţioneze
în timp ce se joacă şi să se simtă satisfăcut de joc fără să se sim
tă ameninţat de orgasmul fizic al excitaţiei locale. Prin con
trast, un copil deprivat cu tendinţă antisocială sau orice copil
cu o marcată agitaţie defensivă maniacală nu este capabil să
se bucure de joacă, deoarece corpul se implică fizic. Un apo
geu fizic devine necesar, şi cei mai mulţi părinţi cunosc mo
mentul în care numai o palmă mai poate opri un joc excitat —’
palmă care furnizează un apogeu fals, dar foarte util. în opi
nia mea, dacă vom compara joaca fericită a unui copil sau trăi
rile unui adult la un concert, pe de o parte, cu trăirile sexua
le, pe de altă parte, vom constata că diferenţa este atât de
mare, încât nu va fi nici o problemă să acceptăm termeni di
feriţi în descrierea celor două tipuri de trăire. Indiferent de
simbolismul inconştient, cantitatea de excitaţie fizică pro-
priu-zisă este minimă într-unul dintre tipurile de trăire şi ma
ximă în celălalt. Putem să luăm în considerare importanţa re-
laţionării Eului per se fără să renunţăm la ideile ce subliniază
conceptul de sublimare.
R ezum a t
Capacitatea de a fi singur este un fenomen foarte sofisticat

şi la îndeplinirea acesteia contribuie mai mulţi factori. Capa
citatea de a fi singur este strâns legată de maturitatea emoţio
nală.
La baza capacităţii de a fi singur se află experienţa de a fi
singur în prezenţa cuiva. în acest fel, un bebeluş cu o organi
zare rudimentară a Eului poate să fie singur bazându-se pe un
suport de încredere pentru Eu.
Acel tip de relaţie care se stabileşte între un bebeluş şi
mama care îi susţine Eul necesită un studiu special. în ciuda
faptului că au fost folosiţi diferiţi termeni, sugerez ca, cel pu
ţin pentru un timp, să folosim termenul de relaţionare a Eului.
42 1J.W. Winnicott
în cadrul relaţionării Eului, relaţiile Se-ului. pot apărea, ele

având calitatea de a întări, mai degrabă decât a destructura,
Eul imatur.
Treptat, mediul susţinător al Eului este introiectat şi recon
struit în personalitatea individului, mod în care va apărea o
capacitate de a fi cu adevărat singur. Astfel, fiind singur, în
totdeauna există, cel puţin teoretic, cineva prezent, cineva care
este în cele din urmă, în mod inconştient, echivalent mamei,
persoana care în zilele şi săptămânile timpurii a fost identifi
cată temporar cu bebeluşul ei şi care, în acel moment, nu a
avut nici un alt interes decât grija faţă de bebeluş.
Capitolul 3
TEORIA RELAŢIEI
5 PĂRINTE-BEBELUS3 1
(1960)
deea principală a acestei lucrări poate fi, cred, introdu-

j| să printr-o comparaţie între studiul copilăriei timpurii
J k ş i studiul transferului în psihanaliză12. Nu ştiu cum aş
putea să insist mai mult asupra faptului că teoria se referă la
copilăria timpurie şi nu în primul rând la psihanaliză. Moti
vul pentru care acest lucru trebuie înţeles stă la baza întregii
probleme. Dacă acest articol nu va reuşi să contribuie con
structiv', atunci el nu va reuşi decât să se însumeze la confuzia
deja existentă în raport cu importanţa influenţelor personale
şi de mediu pentru dezvoltarea individului.
Aşa cum ştim, în psihanaliză nu există traumă care să se
afle în afara omnipotenţei individului. Totul ajunge în cele din
urmă sub controlul Eului şi, în consecinţă, în relaţie cu proce
sele secundare. Pacientul nu este ajutat dacă analistul îi spu
ne „mama ta nu a fost îndeajuns de bună"... „tatăl tău chiar
te-a sedus"... mătuşa ta te-a scăpat pe jos". Schimbările apar
într-o analiză când factorii traumatici pătrund în materialul
psihanalitic în felul propriu al pacientului şi în cadrul omni
potenţei pacientului. Interpretările care produc schimbare sunt
1 Această lucrare, împreună cu una a dr Phyllis Greenacre pe aceeaşi temă,

a constituit subiectul unei discuţii la cel de-al 22-lea Congres Internaţional de
Psihanaliză din Edinburgh, în 1961. A fost publicată pentru prima dată în
int. j. Psycho-Anal., 41, pp. 585-595.
2 Am discutat acest lucru mai detaliat din punct de vedere clinic în Pri
mitive Emoţional Development (1945).
44 D.W. Winnicott
acelea care pot fi făcute în termeni de proiecţie. în acelaşi fel

se întâmplă şi cu factorii benigni, aceia care conduc la satis
facţie. Totul se interpretează în termeni de iubire şi de ambi
valenţă a individului. Analistul este pregătit să aştepte o lun
gă perioadă de timp momentul în care se va afla în poziţia de
a face exact acest fel de muncă.
în copilăria timpurie, bebeluşului i se întâmplă lucruri
bune şi rele care se află de fapt în afara razei lui de acţiune.
De altfel, copilăria timpurie este întocmai perioada în care ca
pacitatea de a aduna factorii externi în aria omnipotenţei be
beluşului se află în proces de formare. în susţinerea Eului, gri
ja maternă îl face pe copil să poată trăi şi să se poată dezvol
ta în ciuda lipsei lui de putinţă de a controla sau de a se simţi
răspunzător de ceea ce este bun şi rău în mediu.
Evenimentele din aceste stadii foarte timpurii nu pot fi
pierdute prin mecanismul pe care îl numim refulare şi, în con
secinţă, analiştii nu trebuie să şe aştepte ca ele să apară ca un
rezultat al elaborării, elaborare care să atenueze forţele refu
lării. Este posibil ca Freud să se fi referit la aceste fenomene
când a folosit termenul de refulare primară, dar aceasta este
o problemă care rămâne deschisă controversei. Ceea ce ştim
cu siguranţă este că problemele discutate în acest articol nu
au fost luate în discuţie în cea mai mare parte a literaturii psih
analitice3.
întorcându-ire la psihanaliză, spuneam că psihanalistul
este pregătit să aştepte până când pacientul va putea să adu
că în materialul analitic factorii de mediu, într-un mod care
să permită interpretarea acestora ca proiecţii. în cazul fericit,
aceasta rezultă din putinţa pacientului de a avea încredere,
care este redescoperită în credibilitatea psihanalistului şi a
cadrului profesional. Uneori analistul trebuie să aştepte o pe
rioadă foarte lungă de timp. în cazul mai puţin fericit din
punctul de vedere al psihanalizei clasice, credibilitatea ana
3 Am relatat (în 1954) anumite aspecte ale acestei probleme, aşa curii
m-am confruntat cu ea în cazul unei paciente în timp ce se afla într-o regre-
sie profundă.
listului este posibil să fie cel mai important factor (sau mai
important decât interpretările) deoarece pacientul nu a trăit
o astfel de credibilitate în grija maternă din copilăria timpu
rie, iar pentru ca pacientul să poată folosi o astfel de credi
bilitate el va trebui să o descopere pentru prima dată în com
portamentul analistului. Aceasta ar putea fi baza cercetării a
ceea ce ar putea face un psihanalist în tratamentul schizofre
niei şi a altor psihoze.
In cazurile-limită, analistul nu aşteaptă întotdeauna în van.
în timp, pacientul devine capabil să se folosească de interpre
tările psihanalitice făcute în termeni de proiecţie referitor la
trauma originară. Se poate întâmpla chiar ca pacientul să de
vină capabil să accepte lucrurile bune din mediu drept proiec
ţii ale elementelor simple şi stabile ale vieţii de moment cu
moment, ce derivă din potenţialul său înnăscut.
Paradoxul este că lucrurile bune şi rele din mediul unui be
beluş nu sunt proiecţii, dar în ciuda acestui fapt, pentru ca be
beluşul să se dezvolte sănătos, este necesar ca toate acestea să
ajungă să i se pară lui proiecţii. îh aceste fenomene putem ur
mări omnipotenţa şi principiul plăcerii la lucru, aşa cum func
ţionează ele în prima copilărie. Putem adăuga la aceste obser
vaţii ideea că o recunoaştere a unui adevărat „ne-mine" repre
zintă o problemă intelectuală şi care aparţine sofisticării extre
me şi maturităţii individului.
în scrierile lui Freud, cele mai multe formulări privind co

pilăria timpurie derivă din studiul psihanalitic al adulţilor. La
acestea, se adaugă câteva observaţii asupra copiilor (materia
lul cu „mosorelul de aţă" din 1920) şi bineînţeles analiza Mi
cului Hans (1909). La prima vedere, s-ar putea spune că deşi
o mare parte din teoria psihanalitică se referă la copilăria tim
purie, de fapt Freud a neglijat copilăria timpurie ca stare. Acest
fapt este evidenţiat în plus de o notă de subsol din Formulări
despre cele două principii ale funcţionării psihice (1911) în care afir
mă că este conştient de faptul că el consideră subînţelese în
tocmai subiectele discutate în acest articol. în cadrul textului,
el urmează dezvoltarea de la principiul plăcerii spre princi-
46 D.W. Winnicott
piui realităţii pe căile sale obişnuite, acelea ale reconstruirii co

pilăriei pacienţilor săi adulţi. Nota sună astfel:
„Se va obiecta, pe bună dreptate, că o astfel de structură
care este înrobită principiului plăcerii şi care ignoră realitatea
lumii exterioare nu ar putea să supravieţuiască nici măcar o
clipă, astfel că ea nici n-ar putea să apară. Utilizarea unei astfel
de ficţiuni se justifică însă prin observaţia că bebeluşul — in
cluzând cu el îngrijirea pe care o primeşte de la mamă —
aproape că realizează un astfel de sistem psihic."
în acest loc Freud recunoaşte pe deplin funcţia fundamen
tală a îngrijirii materne, şi putem presupune că el abandonea
ză acest subiect numai pentru că nu este încă pregătit să-i dis
cute implicaţiile. Nota continuă:
„El halucinează, după câte se pare, împlinirea nevoilor sale
interioare, îşi trădează neplăcerea faţă de o stimulare sporită
sau faţă de o satisfacere absentă prin descărcarea motorie a ţi
pătului şi a datului din mâini şi din picioare, trăind apoi din
asta satisfacţia pe care o halucinase. Mai târziu, ca şi copil, el
învaţă să folosească intenţionat aceste manifestări de descăr
care drept mijloace de expresie. Din moment ce îngrijirea be
beluşului este un model pentru îngrijirea de mai târziu a co
pilului, dominaţia principiului plăcerii poate lua sfârşit cu ade
vărat abia atunci când copilul s-a desprins psihic complet de
părinţi."4
Cuvintele: „luând în considerare la un loc cu bebeluşul şi
îngrijirea pe care o primeşte de la mama sa" au o mare impor
tanţă în contextul acestui studiu. Bebeluşul şi îngrijirea mater
nă formează împreună un corp comun.5 Nu cred că se poate
face un studiu teoretic asupra relaţiei dintre bebeluş şi părin
te fără a lua o poziţie faţă de această problematică, a înţelesu
4 Winnicott citează aproximativ din „Formulations on the Two Principles

of Mental Functioning" (1911), tradus şi de Editura Trei în cadrul S. Freud,
Opere voi. 3, Psihologia inconştientului. Citatele ce urmează în text sunt din ce
în ce mai aproximative, de fapt conţinând subtile interpretări ale sensului ori
ginal. (N. t.)
5 Am spus odată: „Nu există aşa ceva ca un bebeluş", însemnând, bine
înţeles, că oricând cineva întâlneşte un bebeluş întâlneşte îngrijirea maternă,
lui real al termenului de dependenţă. Nu cred că este destul

să se ia în seamă faptul că mediul este important. Nu putem
fi decât împărţiţi în două tabere dacă, în cadrul discuţiei teo
retice despre relaţia părinte-bebeluş, unii dintre noi nu vor ad
mite faptul că, în cele mai timpurii stadii, bebeluşul şi îngriji
rea maternă îşi aparţin reciproc şi nu pot fi dezlegate una de
cealaltă. Aceste două lucruri, şi anume bebeluşul şi îngrijirea
maternă, se dezleagă şi disociază în cadrul stării de sănătate,
iar sănătatea, care înseamnă de fapt atât de multe lucruri, în
seamnă într-o anumită măsură şi o dezlegare a îngrijirii ma
terne de ceva pe care, din acel moment, îl vom numi un bebe
luş sau mai degrabă un copil care începe să crească. Aceasta
este ideea care este cuprinsă în fraza de final a notei de sub
sol a lui Freud: „dominaţia principiului plăcerii poate lua cu
adevărat sfârşit abia în momentul în care copilul ajunge să se
detaşeze psihic complet de părinţii săi." (Partea de mijloc a
acestei note de subsol va fi discutată într-un articol ulterior în
care se va sugera faptul că exprimarea lui Freud este inadecva
tă şi poate conduce pe căi greşite dacă considerăm că ea se re
feră la stadiile cele mai timpurii.)
Cuvântul „bebelu ş"
în acest articol cuvântul bebeluş va fi folosit pentru a ne

referi la copilul foarte mic. Este nevoie să prezicem acest lu
cru deoarece în scrierile lui Freud cuvântul pare uneori sa de
semneze copii de vârste ce se întind până la acelea ale com
plexului lui Oedip. De fapt cuvântul bebeluş [infant] înseam
nă „nu vorbeşte" (infans) şi nu este nefolositor să ne gândim
la vârsta la care copilul e încă bebeluş ca la faza dinaintea apa
riţiei cuvintelor şi dinaintea folosirii simbolurilor verbale. Co
iar fără îngrijirea maternă nu ar exista nici un bebeluş. (Discuţie ce a avut loc
în cadrul unei întâlniri ştiinţifice a Societăţii Britanice de Psihanaliză, prin
1940.) Am fost oare influenţat, fără să ştiu, de această notă de subsol a lui
Freud?
48 D.W. Winnicott
rolarul acestei afirmaţii este acela că ne referim la o fază în care

bebeluşul depinde de o îngrijire maternă ce se bazează mai
degrabă pe empatia mamei, decât pe o înţelegere a ceea ce ar
putea fi sau este exprimat în cuvinte.
Aceasta este în mod fundamental o perioadă a dezvoltării
Eului, dezvoltare care are ca principal substrat integrarea. For
ţele Se-ului revendică atenţie. La început, ele se află în afara
bebeluşului. în starea de sănătate, Se-ul este adus laolaltă în
serviciul Eului, iar Eul stăpâneşte Se-ul, astfel că satisfacţiile
Se-ului devin fortifiante ale Eului. Desigur, acest caz reprezin
tă o achiziţie a dezvoltării sănătoase, iar copilăria timpurie
poate evolua în variate moduri, depinzând de relativul eşec
al acestei achiziţii. în boala psihică infantilă aceste achiziţii
sunt atinse minim sau pot fi câştigate şi pierdute. în psihoza
(sau schizofrenia) infantilă Se-ul rămâne relativ sau total „în
afara" Eului, iar satisfacţiile Se-ului rămân fizice, având un
efect ameninţător la adresa structurii Eului, asta bineînţeles
până când sunt organizate apărări de tip psihotic6.
în această prelegere eu susţin ideea conform căreia princi
palul factor prin care, în dezvoltarea infantilă, bebeluşul reu
şeşte în cele mai multe dintre cazuri să stăpânească, iar Eul să
includă Se-ul este reprezentat de realitatea îngrijirii materne,
a Eului matern implementând Eul bebeluşului, făcându-1 pu
ternic şi stabil.
Pentru o examinare a relaţiei părinte-bebeluş este necesa
ră, mai întâi, o scurtă trecere în revistă a teoriei dezvoltării
emoţionale a bebeluşului.
Istoric
în cursul evoluţiei teoriei psihanalitice ipotezele iniţiale

s-au referit la Se şi la mecanismele de apărare ale Eului. A fost
6 Am încercat să arăt modul de aplicare al acestei ipoteze pentru o înţe

legere a psihozei în lucrarea mea „Psychoses and Ghild Care" (Winnicott,
1952).
lesne de înţeles că Se-ul apare pe scena psihică foarte timpu

riu, iar sexualitatea pregenitală, descoperită şi descrisă de către
Freud prin studiul elementelor regresive din fanteziile sexua
le, joc şi vis, va deveni elementul de bază al psihologiei clini
ce din acea perioadă.
Treptat au fost descrise mecanismele de apărare ale Eului7.
S-a presupus faptul că aceste mecanisme ar fi organizate drept
răspuns la angoasa derivată atât din tensiunea pulsională cât
şi din pierderea obiectului. Acest registru al teoriei psihanali
tice presupune o stare de separare a sinelui şi o anume struc
turare a Eului, poate chiar şi o schemă corporală. Această sta
re de fapt nu poate fi încă presupusă la nivelul de dezvoltare
despre care se vorbeşte în cea mai mare parte a acestui articol.
Vom axa discuţia întocmai pe apariţia acestei stări de fapt ce
reprezintă structurarea Eului, care la rândul ei mijloceşte an
goasa derivată din tensiunea pulsională sau pierderea obiec
tului. In acest stadiu timpuriu angoasa nu este aceea de cas
trare sau de separare, ci este legată de lucruri cu totul diferi
te, cum ar fi o angoasă de anihilare (ca aphanisis-ul despre
care vorbeşte Jones).
Teoria psihanalitică a mecanismelor de apărare ale Eului
se bazează pe ideea că un copil posedă o anumită indepen
denţă, o organizare defensivă cu adevărat personală. Limita
primitivă a acestei etape este clarificată de studiile Melaniei
Klein, care completează teoria freudiană în ceea ce priveşte in
teracţiunea dintre angoasele primitive şi mecanismele de apă
rare. Opera lui Klein se referă la copilăria cea mai timpurie şi
atrage atenţia către importanţa impulsurilor agresive şi dis
7 Cercetările asupra mecanismelor de apărare ce au urmat lucrării Annei

Freud, Eul şi mecanismele de apărare, au ajuns pe o altă cale la o reevaluare a
rolului îngrijirii materne în creşterea şi dezvoltarea timpurie a bebeluşului.
Anna Freud (1953) şi-a revizuit viziunea asupra acestei chestiuni. Willi Hof-
fer (1955) a făcut şi el câteva observaţii legate de această etapă a dezvoltării,
în această lucrare aş dori să accentuez importanţa înţelegerii rolului jucat de
mediul asigurat de părinţi în dezvoltarea timpurie a bebeluşului şi felul în
care această înţelegere ne poate ajuta în gestionarea anumitor cazuri clinice
care suferă de tulburări afective şi de caracter.
50 D.W. Winnicott
tructive, care sunt mai adânc înrădăcinate decât cele formate

ca reacţie la frustrare şi legate de ură şi de furie. In plus, în ope
ra kleiniană există o disecţie amănunţită a apărărilor timpurii
împotriva angoaselor primitive, angoase ce ţin de primele sta
dii ale organizării mentale (scindare, proiecţie şi introiecţie).
Operele Melaniei Klein se referă întocmai la fazele cele mai
timpurii ale vieţii bebeluşului şi la perioada de dependenţă la
care se referă şi acest articol. Melanie Klein a insistat asupra
recunoaşterii importanţei mediului în acest stadiu şi în diferite
feluri în toate stadiile.8 Eu consider că opera sa şi a colabora
torilor ei lasă loc unor speculaţii ulterioare în ceea ce priveşte
tema dependenţei totale, aceea care apare în cuvintele Iui
Freud „... bebeluşul — incluzând cu el îngrijirea pe care o pri
meşte de la m am ă..." . Nimic nu contrazice ideea. dependen
ţei absolute în opera kleiniană, dar mie mi se pare că nu exis
tă nici o referire specifică la un stadiu în care bebeluşul există
doar datorită îngrijirii materne, împreună cu care acesta să for
meze o unitate.
Lucrul pe care aş dori să-l pun în evidenţă este diferenţa
dintre acceptarea de către analist a realităţii dependenţei şi tra
valiul analitic al acestuia în transfer.9
Se poate spune că studiul apărărilor Eului îl poartă pe cer
cetător spre manifestările pregenitale ale Se-ului, pe când stu
diul psihologiei Eului îl îndreaptă spre dependenţă, spre ur i -
tatea îngrijire maternă-bebeluş.
Jumătate din teoria relaţiei părinte-bebeluş îl priveşte pe
bebeluş şi este teoria călătoriei bebeluşului de la dependen
ţa absolută prin dependenţa relativă spre independenţă şi,
în paralel, teoria călătoriei de la principiul plăcerii spre prin
cipiul realităţii, respectiv de la autoerotism la relaţiile de
obiect. Cealaltă jumătate a teoriei relaţiei părinte-bebeluş
priveşte îngrijirea maternă, respectiv calităţile şi schimbări-
8 Am oferit o detaliată dare de seamă a înţelegerii mele a muncii Mela

niei Klein pe această temă, în două lucrări (Winnicott, 1954b şi în capitolul 1
al acestui volum). Vezi Klein (1946, p. 297).
9 Pentru o exemplificare clinică, vezi „Withdrawal and Regression"
(1954).
je petrecute în mamă destinate să întâmpine nevoile speci

fice şi în schimbare ale bebeluşului spre care ea este îndrep
tată.
A. B ebeluşul
Cuvântul-cheie în această parte a studiului este dependen

ta. Bebeluşii de om nu pot începe să existe decât în condiţii spe
cifice. Vom studia aceste condiţii mai jos, dar ele sunt parte a
psihologiei bebeluşului. Bebeluşii iau fiinţă în mod diferit în
funcţie de aspectul favorabil sau nefavorabil al acestor condi
ţii. în acelaşi timp, aceste condiţii nu determină potenţialul be
beluşului, acesta fiind înnăscut, şi mi se pare legitim să stu
diem potenţialul înnăscut al individului ca pe o problemă se
parată, ţinând întotdeauna cont de faptul că potenţialul înnăscut
al unui bebeluş nu poate deveni un bebeluş decât în relaţie cu îngri
jirea maternă.
Potenţialul înnăscut include o tendinţă de a creşte şi de a
se dezvolta. Cu greu ar putea fi datate toate stadiile dezvoltă
rii emoţionale. Probabil că acestea au o dată individuală pen
tru fiecare copil. Mai mult, nu numai că aceste date diferă de
la copil la copil, dar chiar dacă ele ar f i cunoscute dinainte, în ca
zul unui anume copil, ele nu ar putea fi folosite ca instrument
prognostic în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului, datorită
celuilalt factor, îngrijirea maternă. Pentru a putea folosi în
vreun fel aceste date ca instrument prognostic am putea porni
de la presupunerea că îngrijirea maternă este adecvată în pri
vinţe importante. (Aceasta nu înseamnă desigur adecvată doar
în sens fizic; vom discuta mai jos înţelesul adecvării şi inadec-
vării în acest context.)
Potenţialul înnăscut şi soarta acestuia
Se impune aici să încercăm să descriem pe scurt ce se în

tâmplă cu potenţialul înnăscut în condiţiile în care acesta se
52 D.W. Winrticott
dezvoltă spre a forma un bebeluş şi apoi un copil, un copil ce

se îndreaptă spre existenţa independentă. Datorită complexi-
tăţilor acestui subiect această descriere nu poate fi făcută de
cât în baza presupunerii unei îngrijiri materne satisfăcătoare
pe care o numim îngrijire parentală. îngrijirea parentală satis
făcătoare poate fi clasificată în mare în trei stadii care se su
prapun parţial:
(a) susţinere
(b) mamă şi bebeluş vieţuind împreună. In acest stadiu
funcţia tatălui (de a interacţiona mediul mamei) nu
este cunoscută de către bebeluş
(c) tată, mamă şi bebeluş vieţuind toţi trei împreună.
Termenul „susţinere" este folosit aici pentru a descrie nu

numai ţinerea fizică în braţe a bebeluşului, ci şi tot ceea ce este
furnizat ca mediu anterior conceptului de a vieţui împreună cu.
Cu alte cuvinte, se referă la o relaţie tridimensională sau spa
ţială, cu timpul adăugat gradat. Aceasta se suprapune, dar
pentru început precedă, trăirilor pulsionale care, în timp, vor
determina relaţiile de obiect. Ea include gestionarea experien
ţelor inerente existenţei cum. ar fi îndeplinirea (şi similar neîm
plinirea) proceselor, procese care din exterior pot părea pur fi
ziologice, dar care aparţin psihologiei bebeluşului şi au loc în-
tr-un câmp complex psihologic, determinat de atenţia şi em-
patia mamei. (Conceptul de susţinere va fi discutat în detaliu
mai jos.)
Termenul „a vieţui împreună cu" implică relaţii de obiect
şi despărţirea bebeluşului de stadiul de a fi parte din mamă
sau perceperea de către acesta a obiectelor ca fiind exterioare
faţă de sine.
Acest studiu tratează cu precădere stadiul de „susţinere"
al îngrijirii materne şi evenimentele complexe ale dezvoltării
psihologice a bebeluşului legate de acest stadiu. Trebuie să re
amintim însă că separarea acestei faze de o altă fază este arti
ficială şi este mai degrabă ceva convenţional, adoptat în scopul
unei definiri mai clare.
Dezvoltarea bebeluşului în faza de susţinere
în lumina celor afirmate mai sus, putem enumera anumi

te caracteristici ale dezvoltării bebeluşului din această etapă,
în acest stadiu
Procesul primar
Identificarea primară
Autoerotismul
Narcisismul primar
sunt realităţi vii.
în această etapă, Eul se modifică dintr-o stare neintegra
tă spre o integrare structurată, şi în acest fel bebeluşul poa
te trăi angoasa legată de dezintegrare. Ideea de dezintegra
re începe să aibă un înţeles pe care nu îl avea înainte ca in
tegrarea Eului să aibă loc. în dezvoltarea sănătoasă în
această etapă bebeluşul menţine capacitatea de a retrăi stări
neintegrate, dar aceasta depinde de continuitatea unei în
grijiri materne de nădejde sau de acumularea de către be
beluş a unor amintiri ale îngrijirii materne ce pot fi treptat
percepute în acest fel. Rezultatul unui progres sănătos în
dezvoltarea unui bebeluş în această etapă este aceea că be
beluşul atinge ceva ce vom putea numi „statut de unitate".
Bebeluşul devine o persoană, un individ în toate drepturi
le sale.
Asociată acestei achiziţii este existenţa psihosomatică a
bebeluşului, care începe să deţină un model personal. M-am
mai referit la acest fenomen, descriindu-1 ca psyche instalân-
du-se în soma1®.
Baza acestei acomodări este legarea trăirilor motorii, sen
zoriale şi funcţionale de noua stare de a fi o persoană a be
beluşului. Ca o dezvoltare ulterioară începe să existe ceva
ce ar putea fi numit o membrană limitantă care, într-o anu
mită măsură (în dezvoltarea sănătoasă), asimilată cu supra
faţa pielii, şi care are o poziţie aflată între „m ine"-le şi10
10 Pentru o aserţiune de-a mea mai timpurie asupra acestui subiect, vezi
„Mind and its Relation to the Psyche-Soma" (1949c).
54 D.W. Winnicott
„ne-m ine"-le bebeluşului. în acest fel bebeluşul ajunge să

aibă un înăuntru şi un în afară şi o schemă corporală. în
acest fel, funcţiile de a lua înăuntru şi de a scoate în afară
capătă un înţeles; mai mult, începe să capete înţeles o reali
tate personală sau psihică interioară a bebeluşului11.
Un număr de procese sunt iniţiate în cursul etapei do
susţinere. Cel mai important este răsăritul inteligenţei şi în
ceputul unei minţi ca ceva diferit de psihic. De aici urmea
ză întreaga poveste a proceselor secundare şi a funcţionării
simbolice şi a organizării unui conţinut psihic personal, care
formează o bază pentru visat şi pentru relaţiile vii.
în acelaşi timp începe o împreunare în bebeluş a două ră
dăcini ale comportamentului impulsiv. Termenul „intricare"
indică procesul pozitiv prin care elem entele difuze caro
aparţin mişcării şi erotismului muscular ajung să fie (în sta
rea de sănătate) intricate cu funcţionarea orgiastică a zone
lor erogene. Acest concept este mai familiar în aspectul său
inversat de proces de dezintricare, care este o apărare com
plexă în care agresivitatea ajunge să fie separată de trăirea
erotică după o perioadă când a existat un grad de intricare.
Toate aceste dezvoltări aparţin condiţiei de mediu a susţine
rii, şi fără o susţinere îndeajuns de bună aceste stadii nu pot
fi îndeplinite sau, odată îndeplinite, nu pot fi susţinute în
mod stabil.
O dezvoltare ulterioară reprezintă capacitatea de a sta
bili relaţii de obiect. în acest stadiu bebeluşul trece de la o
relaţie cu un obiect conceput subiectiv la o relaţie cu un
obiect perceput obiectiv. Această schimbare este strâns le
gată de trecerea bebeluşului de la a fi unit cu mama la a
exista separat de aceasta sau la a se referi la ea ca separa
tă şi „ne-m ine". Această dezvoltare nu este specific legată
de susţinere, ci este un apanaj al etapei de „a vieţui împre
ună cu".
ll Travaliul asupra fantasmei primitive, cu a cărei bogăţie şi complexita

te suntem familiarizaţi prin munca Melaniei Klein, devine aplicabil şi potri
vit.
Dependenţa
în faza de susţinere bebeluşul este dependent la maximum.

Putem clasifica dependenţa astfel:
(i) Dependenţa absolută. în această etapă bebeluşul nu are
mijloacele prin care să ia cunoştinţă de îngrijirea maternă, care
este în cea mai mare parte o problemă de profilaxie. El nu poa
te avea control asupra a ceea ce este bun şi a ceea ce este rău,
ei se află în poziţia de a profita sau de a suferi de pe urma,,
acestora.
(ii) Dependenţa relativă. în această etapă bebeluşul ia cunoş
tinţă de nevoia sa de anumite detalii ale îngrijirii materne şi
începe din ce în ce mai mult să poată să le lege de impulsuri
le personale şi, mai târziu, într-un tratament psihanalitic, poa
te să le reproducă în transfer.
(iii) Spre independenţă. Bebeluşul dezvoltă mijloace de a se
descurca şi fără îngrijire propriu-zisă. Aceasta se îndeplineşte
prin acumularea amintirilor despre îngrijire, proiectarea ne
voilor personale şi introiectarea detaliilor îngrijirii, cu dezvol
tarea unei încrederi în mediu. Aici trebuie adăugate elemen
tele înţelegerii intelectuale, cu enormele sale implicaţii.
Izolarea individului
Un alt fenomen care trebuie luat în considerare în aceas

tă etapă este ascunderea nucleului personalităţii. Să exami
năm conceptul de sine central sau adevărat. Şinele central
ar putea fi descris ca fiind potenţialul înnăscut care trăieşte
o continuitate a existenţei şi dobândeşte o realitate psihică
personală şi o schemă corporală personală în felul său pro
priu şi în ritmul său propriu.12 Cred că este nevoie să înţe
legem conceptul de izolare a sinelui central ca pe o caracte
12 în capitolul 2, am încercat să discut un alt aspect al acestei faze de dez

voltare, aşa cum este el observat în starea de sănătate a adultului. Cf. Gree-
nacre (1958). ...
56 D.W. Winnieott
ristică a stării de sănătate. Orice ameninţare la adresa izolă

rii sinelui adevărat reprezintă o angoasă majoră în această
etapă timpurie, şi apărările cele mai primitive pot apărea în
relaţie cu eşecurile din partea mamei (sau eşecurile îngriji
rii materne) de a păzi bebeluşul de ingerinţele ce ar putea
perturba această izolare.
Ingerinţele pot fi confruntate şi gestionate de către Eul
organizat, adunate în cadrul omnipotenţei bebeluşului şi re
simţite ca proiecţii,13 Pe de altă parte, acestea pot penetra
prin această linie defensivă în pofida suportului acordat 'ţiu
lui de către îngrijirea maternă. în acest caz nucleul central
al Eului este afectat, aceasta constituind adevărata natură a
angoasei psihotice. în starea de sănătate, individul devine
rapid invulnerabil din acest punct de vedere şi, dacă facto
rii externi continuă să perturbe, în permanenţă va exista un
grad mai înalt de ascundere a sinelui central. în această pri
vinţă, cea mai bună apărare este organizarea unui sine fals.
Satisfacţiile pulsionale şi relaţiile de obiect în sine constituie
o ameninţare la adresa continuităţii existenţei personale a
individului. Exemplu: un bebeluş se hrăneşte la sân şi obţi
ne satisfacţia. Acest fapt în sine nu indică dacă el are o ex
perienţă a Se-ului ego-sintonică sau, dimpotrivă, el suferă
trauma unei seducţii, o ameninţare la adresa continuităţii
Eului personal, o ameninţare din partea unei trăiri a Se-ului
care nu este ego-sintonică şi în raport cu care Eul nu este
echipat pentru a-i face faţă.
în starea de sănătate relaţiile de obiect pot fi dezvoltate pe
baza unui compromis care antrenează individul în ceea ce mai
târziu se va numi trădare şi neonestitate, în timp ce o relaţie
directă este posibilă doar pe baza unei regresii la etapa de a fi
fuzionat cu mama.
13 Folosesc aici termenul „proiecţii" în sensul său descriptiv şi dinamic,

şi nu în întregul său sens metapsihologie. Funcţionarea mecanismelor psihi
ce primitive, cum ar fi introiecţia, proiecţia şi scindarea, merge dincolo de
scopul acestei lucrări.
Anihilarea14
în această etapă timpurie a relaţiei dintre părinte şi bebe

luş angoasa este legată de ameninţarea cu anihilarea şi este ne
voie să explic ce înţeleg prin acest termen.
în această situaţie caracterizată în mod fundamental prin
existenţa unui mediu de susţinere, „potenţialul înnăscut" de
vine el însuşi „o continuitate a existenţei". Alternativa la a
exista este'a reacţiona, iar a reacţiona întrerupe existenţa şi ani
hilează. Existenţa şi anihilarea sunt cele două aspecte ale al
ternativei. Mediul de susţinere are astfel ca principală funcţie
reducerea la minim a ingerinţelor la care bebeluşul trebuie să
reacţioneze şi care ar avea ca rezultat anihilarea existenţei per
sonale. în condiţii favorabile, bebeluşul achiziţionează o con
tinuitate a existenţei şi apoi începe să dezvolte sofisticările care
fac posibil ca ingerinţele să fie adunate sub umbrela omnipo
tenţei. în această etapă ideea de moarte nu are nici o aplicare
posibilă, ceea ce face termenul de pulsiune de moarte inaccep
tabil în descrierea rădăcinilor distructivităţii. Moartea nu are
nici un înţeles până la apariţia urii şi a conceptului de persoa
nă întreagă. Când o persoană întreagă poate fi urâtă, moartea
are înţeles şi imediat după aceasta apare acel lucru numit mu
tilare; persoana întreagă iubită şi urâtă este menţinută în via
ţă prin aceea că e castrată sau mutilată în vreun alt fel, dar nu
omorâtă. Aceste idei aparţin unei etape ulterioare, aceleia ca
racterizate prin independenţa faţă de mediul de susţinere.
Nota de subsol a lui Freud reexaminata
Consider necesar în acest moment să ne îndreptăm din nou

atenţia asupra afirmaţiilor lui Freud citate mai devreme. El
scrie: „Probabil că el (bebeluşul) halucinează împlinirea nevoi
lor lui interioare. El îşi trădează durerea datorată creşterii sti
14 Am descris varietăţile clinice ale acestui tip de anxietate dintr-un punct

de vedere foarte uşor diferit în lucrarea precedentă (1949b).
58 D.W. Winnicott
mulării şi întârzierii satisfacţiei prin descărcarea motorie a

plânsului şi a zbătutului, după care trăieşte satisfacţia haluci
nată." Teoria susţinută în această parte a formulării nu reuşeş
te să acopere modurile de funcţionare ale etapei celei mai tim
purii. Prin aceste cuvinte se face de la început referire la rela
ţii de obiect, iar validitatea acestei părţi din cadrul formulării
teoretice freudiene presupune că el consideră deja întâmplate
aspectele legate de îngrijirea maternă mai timpurie, şi anume
acelea care au fost descrise aici ca aparţinând fazei de susţine
re. Pe de altă parte, formularea lui Freud se potriveşte perfect
modurilor de funcţionare ale fazei următoare, caracterizată
printr-o relaţie între mamă şi bebeluş în care relaţiile de obiect
şi satisfacţiile instinctuale sau cele legate de zonele erogene
sunt preponderente, adică atunci când lucrurile evoluează fa
vorabil.
B . R o l u l î n g r iji r ii m a t e r n e
Voi încerca acum să descriu câteva aspecte ale îngrijirii

materne şi în special ale susţinerii. In acest articol conceptul
de susţinere are o importanţă centrală şi consider necesară o
dezvoltare mai amplă a acestei idei. Folosesc acest cuvânt
pentru a realiza o dezvoltare deplină a temei incluse în fra
za lui Freud: „...când apreciem că bebeluşul — luând împre
ună cu acesta în considerare îngrijirea pe care el o primeşte
de la mamă — aproape că va constitui un astfel de aparat
psihic.". Mă voi referi la acel stadiu al relaţiei dintre bebeluş
şi mamă aflat cel mai la început, atunci când bebeluşul nu
şi-a separat un sine din îngrijirea maternă faţă de care el se
află într-o dependenţă absolută dintr-un punct de vedere psi
hologic.15
15 De ţinut minte: pentru a fi sigur că separ acestea de relaţiile de obiect

şi de gratificările pulsionale trebuie să-mi restrâng în mod artificial atenţia la
nevoile corporale de un fel general. Un pacient mi-a spus: „O oră bună de
psihanaliză, în care interpretarea potrivită este oferită la momentul potrivit,
este o hrană bună."
în această etapă bebeluşului îi trebuie, şi de cele mai mul

te ori obţine, un aport din partea mediului care deţine anumi
te caracteristici:
Vine în întâmpinarea nevoilor fiziologice. în această eta
pă fiziologia şi psihologia nu s-au separat încă sau se află
în timpul procesului de separare şi
Este de nădejde, dar aportul mediului nu este de nădej
de într-un mod mecanic, ci într-un mod care implică ern-
patia mamei.
Susţinerea:
Protejează de agresiunea fiziologică.
Ţine cont de sensibilitatea pielii bebeluşului — atinge
re, temperatură, sensibilitate auditivă, sensibilitate vizua
lă, sensibilitate faţă de cădere (acţiunea gravitaţiei) şi de
lipsa de cunoştinţă a bebeluşului despre existenţa a orice
altceva decât sine.
Include întreaga rutină a îngrijirii de-a lungul zilei şi a
nopţii, şi nu este la fel pentru nici un alt bebeluş, întrucât
este parte din bebeluş şi nu există doi bebeluşi la fel.
De asemenea, urmează minimele schimbări de zi cu zi
ce ţin de creşterea şi dezvoltarea atât fizică, precum şi psi
hică a bebeluşului.
Se poate observa că mamele care au o înclinaţie spre a oferi
o îngrijire îndeajuns de bună pot fi favorizate în a se descur
ca mai bine prin faptul de fi îngrijite ele însele într-un fel care
ţine cont de natura esenţială a sarcinilor. Mamele ce nu au o
înclinaţie spre a oferi o îngrijire îndeajuns de bună nu pot fi
făcute mai bune prin vreun fel de instruire.
Susţinerea include în special ţinerea fizică în braţe a be
beluşului care este o formă de iubire. Este probabil singurul
mod în care o mamă poate să-i arate bebeluşului iubirea ei.
Există persoane care pot ţine în braţe un bebeluş şi persoa
ne care nu pot să facă acest lucru. Cele din urmă îi induc ra
pid bebeluşului un sentiment de nesiguranţă şi un plâns
speriat.
6o D.W. Winnicott
Toate acestea vor conduce direct către, vor include şi vor

coexista cu apariţia primelor relaţii de obiect şi primelor Iniiri
de satisfacere pulsională ale bebeluşului.16
Ar fi o greşeală să judecăm satisfacerile pulsionale (hrăni
tul etc.) sau relaţiile de obiect (relaţia cu sânul) înainte de pio-
blemele legate de organizarea Eului (adică Eul bebeluşului
susţinut de Eul mamei). Baza satisfacerilor pulsionale şi a re
laţiilor de obiect se află în mânuirea şi gestionarea generală şi
în îngrijirea acordată bebeluşului, care sunt cu uşurinţă luate
de-a gata atunci când totul merge bine.
Sănătatea psihică a individului, în sensul libertăţii faţă de
psihoză şi faţă de predispoziţia către psihoză (schizofreniei,
este fundamentată de către îngrijirea maternă care atunci
când lucrurile merg bine este cu greu remarcată, şi este o con
tinuare a aportului fiziologic ce caracterizează starea de di
naintea naşterii. Acest aport al mediului este, de asemenea,
o continuare a stării bebeluşului de a fi trăit între ţesuturi vii
şi a stării de sănătate funcţionale care i-a oferit acestuia o sus
ţinere a Eului silenţioasă, dar de o importanţă vitală. în aa-d
fel, schizofrenia sau psihoza infantilă sau o predispoziţie spre
psihoză dintr-un moment ulterior poate fi legată de un eşec
al aportului mediului. Asta nu înseamnă că sechelele unui
astfel de eşec nu pot fi descrise în termeni de distorsiuni ale
Eului şi de apărări împotriva angoaselor primitive, adică în
termeni de individ. Se va putea vedea că studiile lui Klein
asupra mecanismelor defensive de scindare şi asupra proiis -
ţiei şi introiecţiei şi aşa mai departe reprezintă o încercare de
a descrie efectele eşecului aportului mediului în termeni de
individ. Aceste studii asupra mecanismelor primitive oferă
indicii doar asupra unei părţi a poveştii, cealaltă parte pu
tând fi obţinută prin reconstrucţia mediului şi a eşecurilor
acestuia. Această a doua parte nu poate apărea în transfer
din cauza lipsei de cunoaştere a pacientului în ceea ce pri
veşte îngrijirea maternă, fie ea în aspectele sale bune, fie In
16 Pentru o discuţie ulterioară a acestui aspect al proceselor de dezvolta

re, vezi lucrarea mea Transitional Objects and Tmnsilional Phenomena (1951).
eşecurile acesteia, aşa cum a fost ea în aranjamentul originar

din copilărie.
Examinarea unui. aspect din îngrijirea maternă
Voi oferi un exemplu care să ilustreze gradul de subtilita

te din îngrijirea maternă. Un bebeluş este fuzionat cu mama,
şi atât timp cât acest fapt rămâne adevărat, va fi cu atât mai
bine, cu cât mama se va apropia mai mult de o înţelegere exac
tă a nevoilor bebeluşului. Schimbarea apare o dată cu sfârşi
tul fuziunii, iar acest sfârşit nu este în mod necesar gradat.
Imediat ce mama şi bebeluşul se separă, bebeluşul va putea
observa că mama tinde să-şi schimbe atitudinea. Este ca şi cum
ea ar înţelege acum că bebeluşul nu se mai aşteaptă să existe
o înţelegere aproape magică a nevoii. Mama pare să înţeleagă
că bebeluşul are o nouă capacitate, aceea de a da un semn, ast
fel ca ea să poată fi ghidată spre întâmpinarea nevoilor bebe
luşului. Se poate spune că dacă în acest moment ea ştie prea
bine care sunt nevoile bebeluşului, aceasta s-ar putea numi
magie şi aceasta nu creează o bază pentru o relaţie de obiect,
în acest moment ajungem la vorba lui Freud „el (bebeluşul)
halucinează îndeplinirea nevoii interioare. El trădează neplă
cerea de a exista o creştere a stimulării şi o absenţă a satisfa
cerii prin descărcarea motorie a ţipatului şi a zbaterii din bra
ţe şi picioare, şi apoi trăieşte satisfacţia ce a fost halucinată".
Cu alte cuvinte, la sfârşitul fuziunii când copilul devine ceva
separat de mediu, una dintre caracteristicile importante este
aceea că bebeluşul trebuie să dea un semnal.17
Vom găsi această subtilitate apărând în mod clar în trans
fer în munca noastră analitică. Este foarte important, excep
tând momentele în care pacientul este regresat la stadiul co
pilăriei celei mai timpurii, ca analistul să nu ştie răspunsurile
decât în acea măsură în care pacientul oferă indiciile. Analis
tul adună indiciile şi face interpretările, şi se întâmplă adesea
17 Teoria mai târzie a lui Freud (1926) a angoasei ca semnal al Eului.

62 D.W. Winnicott
ca pacientul să nu dea indicii, certificând prin aceasta că psih

analistul nu poate să facă nimic. Această limitare a puterii ana
listului este importantă pentru pacient, în acelaşi fel în care
puterea pacientului este importantă, aceasta din urmă fiind
reprezentată de interpretarea potrivită care este oferită la mo
mentul potrivit şi care este bazată pe indiciile şi cooperarea
inconştientă a pacientului ce oferă materialul care se acumu
lează până să justifice interpretarea. în acest fel, analiştii în for
mare fac uneori psihanaliză mai bună decât vor face câţiva ani
mai târziu când vor şti mai multe. Când el va fi avut deja un
număr de pacienţi, analistul va începe să se simtă ciudat să
avanseze atât de încet pe cât avansează pacientul, şi va înce
pe să facă interpretări bazându-se nu pe materialul oferit în
acea zi de către pacient, ci pe propria cunoaştere acumulată
sau pe aderarea lui în acel moment la un anumit grup de idei.
Aceasta nu este de folos pacientului. Analistul poate apărea
ca fiind foarte deştept, iar pacientul poate exprima admiraţie,
dar în final, interpretarea corectă este o traumă pe care pacien
tul trebuie să o respingă, deoarece nu-i aparţine. El se plânge
că analistul încearcă să-l hipnotizeze, adică de faptul că ana
listul îl invită la o regresie severă, la dependenţă, trăgând pa
cientul înapoi la o fuziune cu analistul.
Acelaşi lucru poate fi observat cu mamele bebeluşilor. Ma
mele care au avut mai mulţi copii încep să fie atât de bune Ja
tehnica de a fi mame, încât fac tot ceea ce trebuie în momen
tele potrivite, în aşa fel încât bebeluşul care începuse să se se
pare de mamă nu are nici o metodă prin care să obţină con
trolul asupra lucrurilor bune care se întâmplă. Gestul creativ,
strigătul, protestul, toate micile semne care sunt destinate să
genereze ceea ce mama face deja, toate aceste lucruri lipsesc
deoarece mama a venit deja în întâmpinarea nevoii, exact ca
şi cum bebeluşul ar fi fost încă fuzionat cu ea şi ea cu bebelu
şul. In acest fel mama, prin faptul de a fi o mamă aparent
bună, face ceva mult mai rău decât să castreze bebeluşul. Aces
tuia din urmă nu-i rămâne decât alternativa: să fie într-o sta
re de permanentă regresie fuzionat cu mama ori să afişeze o
respingere totală a mamei, chiar a mamei aparent bune.
Constatăm astfel că în copilăria timpurie şi în gestionarea

bebeluşilor vom găsi o foarte subtilă distincţie între înţelege
rea bazată pe empatie a mamei faţă de bebeluş şi schimbarea
acesteia cu o înţelegere bazată pe ceva din partea bebeluşului
sau a copilului mic care indică nevoia. Acest lucru este în mod
special dificil pentru mame, deoarece copiii oscilează între o
stare şi cealaltă. Intr-o clipă ei sunt fuzionaţi cu mama şi au
nevoie de empatie, apoi în următoarea sunt separaţi de aceas
ta, iar dacă ea ştie anticipat care le sunt nevoi le devine peri
culoasă, o vrăjitoare. Este un lucru foarte straniu acela că
mame care sunt cu totul lipsite de educaţie se adaptează aces
tor schimbări ale bebeluşilor lor în creştere într-un mod satis
făcător, şi asta fără să cunoască în vreun fel teoria. Acest as
pect este reprodus în lucrul psihanalitic cu cazurile-limită şi
în toate cazurile când există momente de mare importanţă în
care dependenţa în transfer este maximă.
Lipsa de conştientizare a îngrijirii materne satisfăcătoare
Un lucru ce mi se pare axiomatic în problematica îngrijirii

materne de tipul susţinerii este acela că, atunci când lucrurile
se desfăşoară bine, bebeluşul nu are cum să îşi dea seama de
ceea ce este oferit într-un mod potrivit şi nici de pericolul ce
a fost prevenit. Atunci când lucrurile nu se desfăşoară într-un
mod favorabil, bebeluşul devine conştient, nu de eşecul îngri
jirii materne, ci de rezultate, oricare ar fi acestea. Cu alte cu
vinte, bebeluşul devine conştient că reacţionează la anumite
ingerinţe. Rezultatul unei îngrijiri materne de succes este acu
mularea înăuntrul bebeluşului a unei continuităţi a existenţei
care este o bază pentru forţa Eului, în timp ce rezultatul ori
cărui eşec al îngrijirii materne este faptul că acea continuitate
a existenţei este întreruptă de reacţiile la consecinţele acelui
eşec, rezultatul fiind o slăbire a Eului18. Aceste întreruperi con
18 Î11 cazurile cu tulburări caracteriale această slăbire a Eului şi diversele

încercări ale individului de a se confrunta cu ea reprezintă primul simptom
64 D.W. Winnicott
stituie anihilări şi sunt în mod evident asociate cu suferinţă de

calitate şi intensitate psihotică. In cazul extrem, bebeluşul exis
tă doar pe baza unei continuităţi a reacţiilor la ingerinţă şi a
recuperărilor din astfel de reacţii, aceasta aflându-se într~o
opoziţie marcată cu acea continuitate a existenţei ce reprezin
tă viziunea mea asupra forţei Eului.
C S c h im b ă r il e în c e e a c e o p r iv e ş t e p e m a m ă
Mi se pare important ca în acest context să discutăm, schim

bările care se petrec într-o femeie ce se apropie de momentul
de a naşte un copil sau care tocmai l-a născut. Aceste schim
bări sunt la început aproape exclusiv fiziologice şi debutează
prin faptul fizic de a ţine bebeluşul în uter. Ceva ar lipsi însă
dacă am folosi pentru a descrie aceste lucruri expresii ca „in
stinctul matern". Adevărul este că femeile sănătoase trăiesc în
aceste momente schimbări în ceea ce priveşte orientarea lor
spre lume şi spre sine şi că, oricât de adânc ar fi aceste schim
bări înrădăcinate în fiziologie, ele pot fi tulburate de către boa
la psihică a femeii. Se impune să gândim aceste schimbări din-
tr-un punct de vedere psihologic, în ciuda faptului că în ele
sunt implicaţi factori de natură endocrinologică ce pot fi afec
taţi de medicaţie.
Fără îndoială că schimbările fiziologice sensibilizează fe
meia faţă de schimbările psihologice mult mai subtile ce vor
urma.
Curând după concepţie, sau atunci când se ştie că este po
sibilă concepţia, femeia începe să-şi schimbe orientarea şi să
fie preocupată de schimbările ce au loc înăuntrul ei. în diver
se feluri ea este încurajată de către propriul corp să fie intere
care reclamă atenţia. în aceste cazuri, numai o viziune corectă asupra etiolo
gici poate face posibilă o separare a aspectelor defensive ale acestor simpto-
me, de originile lor în eşecul mediului. M-am referit la un aspect anume al
acestei situaţii în diagnosticul tendinţei antisociale ca problemă centrală în ca
drul Sindromului de Delincvenţă (19).
sată de sine însăşi19. Mama deplasează o parte a simţului său

de sine asupra bebeluşului care creşte în interiorul său. Fap
tul important este că, în aceste condiţii, începe să existe o sta
re de lucruri ce merită o descriere aparte şi o teorie ce necesi
tă elaborare.
Analistul care vine în întâmpinarea nevoilor unui pacient
care retrăieşte în transfer întocmai aceste stadii foarte timpu
rii va trăi întocmai aceste schimbări de orientare. Numai că
analistul, spre deosebire de mamă, trebuie să fie conştient de
sensibilitatea ce se dezvoltă în el sau în ea, ca răspuns la m a
turitatea şi dependenţa pacientului. Această situaţie poate fi
gândită ca o extindere a descrierii freudiene a analistului ca
aflând u-se într-o stare voluntară de atenţie.
O descriere detaliată a schimbărilor de orientare pe care le
suferă o femeie ce devine sau tocmai a devenit mamă nu îşi
găseşte locul în acest articol, iar eu am încercat altundeva să
descriu aceste schimbări într-un limbaj popular sau non-teh-
nic (Winnicott, 1949a).
Există o psihopatologie a acestor schimbări de orientare,
iar extremele anomaliei cad în grija celor ce studiază psiholo
gia nebuniei puerperale. Desigur, există şi variaţiuni calitati
ve care nu constituie anormalitate. Gradul de distorsionare
este acela care constituie anormalitatea.
într-un fel sau în altul marea majoritate a mamelor reuşesc
să se identifice cu bebeluşul care creşte înăuntrul lor şi în acest
fel ele dobândesc un simţ foarte puternic al nevoilor bebelu
şului. Aceasta este o identificare proiectivă. Această identifi
care cu bebeluşul persistă un timp după naştere, după care îşi
pierde treptat din semnificaţie,
în cazul obişnuit, orientarea specială a mamei către bebe
luş va continua şi după procesul naşterii. Mama care nu este
tulburată în aceste privinţe este pregătită să renunţe la aceas
tă identificare cu bebeluşul în momentul în care el are nevoie
să se separe. Se poate întâmpla ca mama să furnizeze o bună
19 Pentru o prezentare a acestui subiect, vezi Prymary Maternul Preoccu-

pation (1956).
66 D.VV. Winnicott
îngrijire iniţială, dar să eşueze în a desăvârşi procesul din ca

uza unei incapacităţi de a-1 lăsa să se încheie, ea tinzând să ră
mână fuzionată cu bebeluşul său şi să întârzie separarea aces
tuia de ea.
Este indiscutabil un lucru dificil pentru o mamă să se se
pare de bebeluşul ei cu aceeaşi viteză cu care bebeluşul are ne
voie să se separe de ea.20
în viziunea mea, lucrul important este acela că mama, prin
identificarea sa cu bebeluşul, ştie cum se simte el şi astfel re
uşeşte să ofere aproape întocmai acel lucru de care acesta are
nevoie în ceea ce priveşte susţinerea şi furnizarea în general a
unui mediu. Fără o astfel de identificare, consider că ea nu este
capabilă să furnizeze lucrurile de care bebeluşul are nevoie 1a
început, şi anume o adaptare vie la nevoile acestuia. Lucrul prin
cipal este ţinerea fizică în braţe, iar aceasta este baza tuturor
celorlalte aspecte mai complexe ale susţinerii şi ale furnizării
unui mediu în general.
Este adevărat în egală măsură că o mamă poate avea Un
bebeluş care să fie foarte diferit de ea însăşi şi astfel ea să es
timeze greşit. Bebeluşul poate fi mai iute sau mai încet decât
ea şi aşa mai departe. în acest fel, pot exista momente în care
ceea ce simte ea legat de nevoile bebeluşului să nu fie de fapt
corect. în orice caz, pare să fie obişnuit ca mamele care nu sunt
tulburate de boală sau de stresul mediului de zi cu zi să tindă
să ştie la modul general îndeajuns de corect ce nevoi au bebe
luşii lor şi, mai mult decât atât, să le placă să le ofere aceste
lucruri. Aceasta este esenţa îngrijirii materne.
Cu ajutorul „îngrijirii pe care o primeşte de la mama lui",
fiecare bebeluş reuşeşte să aibă o existenţă personală şi în
acest fel să înceapă să construiască ceea ce se poate numi o
continuitate a existenţei. Pe baza acestei continuităţi a existen
ţei potenţialul înnăscut se dezvoltă treptat într-un bebeluş
individual. Dacă îngrijirea maternă nu este îndeajuns de
20 Un caz ilustrativ pentru o problemă pe care o întâlnim în mod frec

vent clinic şi care are legătură cu acest grup de idei a fost prezentat într-o lu
crare anterioară (1948).
bună, atunci bebeluşul nu începe să existe cu adevărat, deoa

rece nu are o continuitate a existenţei. în aceste condiţii per
sonalitatea ajunge să fie coiastruită pe baza reacţiilor la inge
rinţele mediului.
Toate acestea au semnificaţie pentru psihanalist. De fapt,
este posibil să obţinem o viziune clară a ceea ce se întâmplă
în cea mai timpurie copilărie nu atât prin observarea directă
a bebeluşilor, cât prin studiul transferului în cadrul analitic.
Această teorie a dependenţei infantile derivă din studiul fe
nomenelor de transfer şi contratransfer legate de implicarea
psihanaliştilor cu cazurile-limită. în opinia mea, această im
plicare reprezintă o extindere legitimă a psihanalizei, singura
schimbare reală fiind în diagnosticarea bolii pacientului a că
rei etiologie se situează mult înaintea complexului lui Oedip
şi care implică o distorsionare petrecută în momentele de de
pendenţă absolută. Freud a reuşit să descopere sexualitatea in
fantilă într-un fel diferit, reconstruind-o din munca sa analiti
că cu pacienţii nevrotici. Extinzând munca sa pentru a inclu
de tratamentul pacienţilor aflaţi la limita psihozei, e posibil ca
noi să reconstruim dinamica celei mai timpurii copilării şi a
dependenţei infantile şi îngrijirea maternă care vine în întâm
pinarea acestei dependenţe.
R ezu m a t
(i) Este examinată copilăria timpurie. Acest lucru nu se su

prapune examinării mecanismelor psihice primitive.
(ii) Principala caracteristică a copilăriei timpurii este de
pendenţa. Aceasta este discutată prin prisma mediului de sus
ţinere.
(iii) Orice studiu al copilăriei timpurii trebuie să se împar
tă în două.
(a) Dezvoltarea infantilă facilitată de o îngrijire maternă în
deajuns de bună.
(b) Dezvoltarea infantilă distorsionată de o îngrijire mater
nă care nu este îndeajuns de bună.
68 D.W. Winnicott
(iv) Se poate spune despre Eul infantil că este slab, dar el

este de fapt puternic datorită suportului furnizat de îngrijirea
maternă. Când se înregistrează un eşec al îngrijirii materne,
slăbiciunile Eului infantil devin aparente.
(v) Procesele din interiorul mamei (şi din interiorul tatălui)
produc, în condiţiile stării de sănătate, o stare specială în cârc
părintele este orientat spre bebeluş, aflându-se astfel în pozi
ţia de a veni în întâmpinarea dependenţei bebeluşului. Există
o patologie a acestor procese.
(vi) Se atrage atenţia asupra diferitelor moduri în caro
aceste condiţii inerente acelui lucru numit mediu de susţine
re21 pot să apară sau nu, în transfer, dacă bebeluşul va ajunge
mai târziu într-o psihanaliză.
i
|
21 Conceptul de „susţinere" în materialul de caz: cf. Winnicott, Clare

(1954).
Capitolul 4
Integrarea Eului în dezvoltarea copilului

(1962)
f'^"ierm en u l de Eu poate fi folosit pentru a descrie acea

^ parte a personalităţii umane în creştere care tinde, în
A . condiţii favorabile, să ajungă integrată într-o unitate.
în corpul unui bebeluş anencefalic pot avea loc evenimen
te funcţionale, incluzând localizări pulsionale, evenimente care
ar fi putut fi numite trăiri ale funcţionării Se-ului, asta dacă ar
fi existat şi un creier. S-ar putea spune că dacă acolo s-ar fi
găsit un creier normal aceste funcţiuni s-ar fi putut organiza
şi acestei organizări i-ar fi putut fi dat numele de Eu. în lipsa
aparatului electronic însă nu poate exista trăirea şi, în conse
cinţă, nici Eul.
Funcţionarea Se-ului nu este însă în mod normal pierdută,
ci este colectată într-un singur loc sub toate aspectele sale, şi
devine experienţă de Eu. în consecinţă, nu are nici un sens să
folosim termenul de „Se" pentru fenomene care nu vor fi aco
perite, catalogate, trăite şi, până la urmă, interpretate de o
funcţionare a Eului.
în stadiile foarte timpurii ale dezvoltării unui bebeluş de
om, funcţionarea Eului trebuie în consecinţă luată ca ceva in
separabil de faptul existenţei bebeluşului ca persoană. Partea
de viaţă pulsională ce ar putea funcţiona în afara existenţei
Eului poate fi de fapt ignorată, deoarece bebeluşul nu este
încă o entitate care să aibă trăiri. Nu există Se înaintea Eului.
Nu se justifică un studiu al Eului decât pornixid de la aceas
tă premisă.
7o D.W. Winnicott
Vom constata faptul că un Eu apare spre a fi studiat cu

mult înainte ca termenul sine să aibă vreo relevanţă. Ideea de
sine apare abia după ce copilul începe să folosească intelectul
pentru a privi ce simt sau văd sau aud ceilalţi sau ce gândesc
aceştia când întâlnesc acel corp de copil. (Conceptul de sine
nu va fi studiat în acest capitol.)
Prima întrebare ce poate fi formulată despre ceea ce este nu
mit Eu ar fi: există un Eu de la început? Răspunsul este acela
că începutul este atunci când începe Eul.1
Cea de-a doua întrebare ar fi aceasta: este Eul puternic sau
slab? Răspunsul la aceasta depinde de capacitatea mamei în
cauză de a veni în întâmpinarea dependenţei absolute a bebe
luşului în cauză în perioada de început, într-o etapă aflată îna
intea momentului în care bebeluşul o separă pe mamă de sine.
în terminologia mea manta îndeajuns de bună este capabi
lă să vină în întâmpinarea nevoilor de început ale bebeluşu
lui, şi este capabilă să facă acest lucru atât de bine încât bebe
luşul, în: timp ce are loc ieşirea din matricea relaţiei mamă-be-
beluş, să poată avea o scurtă trăire de omnipotenţă. (Aceasta tre
buie distinsă de omnipotenţă, care este un nume dat unei cali
tăţi a sentimentului.)
Mama poate să facă acest lucru din cauza faptului că ea s-a
abandonat temporar unei singure sarcini, aceea de a avea gri
jă de acest bebeluş. Sarcina ei este mijlocită de faptul că bebe
luşul are capacitatea, atunci când această situaţie a funcţiunii
mamei de suport a Eului este operativă, de a se relaţiona la
obiecte subiective. Din acest punct de vedere bebeluşul poale
avea contact cu principiul realităţii ici-colo, din când în când,
dar nu peste tot şi nu tot timpul. Adică bebeluşul va reţine
zone de obiecte subiective la un loc cu alte zone în care exis
tă o oarecare relaţionare cu obiecte percepute obiectiv, sau
obiecte „ne-mine" („nu-eu").
Difereirţele sunt atât de mari între începuturile unui bebe
luş a cărui mamă poate să îndeplinească îndeajuns de bine
1 Ar fi bine sa reamintim aici că începutul este o însumare a unor începu

turi.
această funcţie şi începuturile unui alt bebeluş a cărui mamă

nu poate face asta îndeajuns de bine, încât este lipsit de valoa
re să descriem bebeluşii în cele mai timpurii etape în afara re
laţiei lor cu funcţionarea mamelor. în cazurile în care nu exis
tă o îngrijire maternă îndeajuns de bună, bebeluşul nu poate
să-şi înceapă maturizarea Eului sau dezvoltarea Eului este în
mod obligatoriu tulburată în anumite experienţe de importan
ţă vitală.
Trebuie să fie înţeles că atunci când ne referim la capacita
tea adaptativă a mamei aceasta are doar puţină legătură cu ca
pacitatea ei de a-i satisface bebeluşului pulsiunile orale, cum
ar fi prin a-i oferi o hrănire satisfăcătoare. Faptele pe care le
discutăm aici se desfăşoară paralel cu acest fel de a privi lu
crurile. Este într-adevăr posibil să oferi o gratificate a unei pul-
siuni orale şi făcând aceasta să violezi funcţionarea Eului be
beluşului sau exact acel lucru ce mai târziu va fi păzit cu ge
lozie ca fiind şinele, miezul personalităţii. O satisfacţie a hră
nitului poate reprezenta o seducţie şi poate fi traumatică în ca
zul în care ea se adresează unui bebeluş fără să fie acoperită
de funcţionarea Eului.
în etapa pe care o discutăm este nevoie să nu gândim de
spre bebeluş ca fiind o persoană care devine înfometată şi ale
cărei pulsiuni instinctuale pot fi satisfăcute sau frustrate, ci să
gândim despre bebeluş ca fiind o făptură imatură care se află
tot timpul pe muchia angoasei de negândit. Angoasa de negân
dit este ţinută la distanţă printr-o funcţie a mamei care în
această etapă este de o importanţă vitală, şi anume capacita
tea ei de a se pune în locul bebeluşului şi de a înţelege de ce
are nevoie bebeluşul în gestionarea generală a corpului şi, prin
urmare, a persoanei. Iubirea în această etapă poate fi exprima
tă doar în termeni de îngrijire corporală, la fel ca şi în ultima
etapă dinaintea naşterii la termen.
Angoasa de negândit are doar câteva varietăţi, fiecare din
tre acestea reprezentând câte un indiciu legat de câte un as
pect al creşterii normale.
(1) Să te faci bucăţi.
(2) Să cazi la nesfârşit.
72 D.W. Winnicott
(3) Să nu ai nici o legătură cu corpul.

(4) Să nu ai nici o orientare.
Se va putea recunoaşte că acestea reprezintă întocmai m a
terialul angoaselor psihotice şi că ele aparţin clinic schizofre
niei sau emergenţei unui element schizoid ascuns într-o p e r
sonalitate în rest nonpsihotică.
în acest moment este necesar să întrerupem această secven
ţă de idei pentru a examina soarta bebeluşului care nu are par
te de o îngrijire îndeajuns de bună într-un stadiu timpuriu,
înainte ca el să separe „ne-mine"-le de „mine". Acesta este un
subiect complex din pricina diferitelor grade şi varietăţi ale
eşecului matern. Este profitabil pentru început să ne referim
la:
(1) distorsionări ale organizării Euluice fundamentează i a-
racteristici schizoide şi
(2) apărarea specială a autosusţinerii sau dezvoltarea unui
sine îngrijitor şi organizarea unui aspect al personalităţii ca re
este fals (fals prin faptul că ceea ce el prezintă nu este un de
rivat al individului, ci unul al aspectului matern din cuplajul
mamă-bebeluş). Aceasta este o apărare al cărei succes poale
aduce o nouă ameninţare la adresa nucleului sinelui> în ciuda
faptului că este construită întocmai pentru a ascunde şi pro
teja nucleul sinelui.
Consecinţele unui suport defectuos al Eului din partea mu
mei pot fi invalidante într-un mod foarte serios şi includ u r-
mătoarele:
A. Schizofrenia infantilă sau autismul
Această grupare clinică bine cunoscută conţine tulbu

rări secundare atât leziunilor şi deficienţelor fizice ale cre
ierului, cât şi unor diferite feluri şi grade de eşec în detali
ile celei mai timpurii dezvoltări. într-un număr de cazuri
nu vom găsi nici o dovadă de boală sau de deficit neun >-
logic.
Pentru psihiatria infantilă reprezintă o întâmplare obiş
nuită ca medicul să nu poată să se decidă între un diagnos
tic de leziune neurologică primară, sindrom Little formă

moderată, eşec psihologic pur al maturizării timpurii la un
copil cu un creier sănătos sau vreun amestec din două sau
toate acestea. Unele cazuri chiar prezintă probe ale i'eacţi-
ilor la eşecul suportului Eului, de felul celor pe care le de
scriu în acest capitol.
13. Schizofrenia latentă
Există multe varietăţi clinice de schizofrenie latentă la

■ copii care trec drept normali sau care chiar prezintă o inte
ligenţă în mod special strălucitoare sau performanţă pre
coce. Boala se arată în faptul că acel „succes" este casant.
Solicitarea şi stresul din stadiile ulterioare de dezvoltare
pot declanşa boala.
C. Apărarea prin sine fals
Folosirea unor apărări, şi în special aceea prin expune

rea unui sine fals plin de succes, îi ajută pe mulţi copii să
pară personalităţi promiţătoare, dar o cădere nervoasă poa
te da în vileag absenţa sinelui adevărat de pe scenă.
D. Personalitatea schizoidă
în mod obişnuit, se dezvoltă o tulburare de personali

tate ce se bazează pe faptul că un element schizoid este as
cuns într-o personalitate care este, în celelalte aspecte, să
nătoasă. Elemente schizoide importante pot deveni socia
lizate în măsura în care ele se pot ascunde într-un model
de tulburare schizoidă acceptabil în cultura locală a per
soanei în cauză.
Aceste grade şi tipuri de defecte ale personalităţii pot fi le

gate, investigând cazuri individuale, de diferite tipuri şi gra
de de eşec al susţinerii, mânuirii şi prezentării de obiecte în
stadiile cele mai timpurii. Nu încercăm să negăm existenţa fac
74 D.W. Winnicott
torilor-ereditari, ci mai degrabă să adăugăm elemente impor

tante la cunoaşterea acestora.
Dezvoltarea Eului este caracterizată prin diverse tendinţe:

(1) Tendinţa principală în procesul de maturizare poate fi
adunată în diferitele înţelesuri ale cuvântului integrare. Inte
grarea în timp se adaugă la (ceea ce am putea numi) integra
re în spaţiu.
(2) Eul se bazează pe un Eu corporal, dar numai în cazul
în care toate merg bine persoana bebeluşului începe să fie le
gată de corp şi de funcţiile corporale, având pielea ca mem
brană limitantă. Am folosit pentru a numi acest proces terme
nul de personalizare, deoarece termenul de depersonalizare
pare să însemne la rădăcina sa o pierdere a legăturii strânse
dintre Eu şi corp, incluzând pulsiunile Se-ului şi satisfacţiile
Se-ului. (Termenul de depersorralizare a adunat în sine un în
ţeles mult mai sofisticat în literatura psihiatrică-)
(3) Eul iniţiază relaţii cu obiectele. Bebeluşul care are parte
de îngrijire maternă îndeajuns de bună nu este supus la înce
put gratificărilor pulsionale decât în măsura în care există par
ticipare a Eului. în această privinţă nu este într-atâta o proble- I
mă de a-i oferi bebeluşului satisfacţii, cât o problemă de a lăs.t
bebeluşul să găsească şi să cadă la pace cu obiectul (sân, bibe
ron, lapte etc.).
Dacă vom încerca să evaluăm ce a făcut Sechehaye (1951)
când i-a oferit pacientei ei un măr la momentul oportun (rea
lizare simbolică), nu are nici o importanţă ce a făcut pacienta
cu mărul, dacă l-a mâncat sau doar l-a privit, sau l-a luat cu
ea şi l-a păstrat. Lucrul important este că pacienta a putut să
creeze un obiect, iar Sechehaye nu a făcut nimic mai mult de -
cât să lase obiectul să ia formă de măr, în aşa fel încât fetiţa să
fi creat o parte a lumii reale, un măr.
Am putea să .încercăm să potrivim aceste trei fenomene de
creştere a Eului cu trei aspecte ale îngrijirii bebeluşului şi co
pilului:
Integrarea se potriveşte cu susţinerea.

Personalizarea se potriveşte cu mânuirea.

Relaţionarea cu obiectele se potriveşte cu prezentarea
obiectelor.
Aceasta ne conduce spre discutarea a două aspecte ale ideii

de integrare:
(1) Integrare din ce?
Este folositor să gândim materialul din care emerge in

tegrarea în termeni de elemente motorii şi senzoriale, ma
terialul narcisismului primar. Acestea vor dobândi o ten
dinţă spre un sens al existatului. Putem folosi şi alte cuvin
te pentru a descrie această zonă obscură a procesului de
maturizare, dar trebuie să postulăm existenţa măcar a unor
rudimente de elaborare imaginativă a funcţionării corpo
rale pure dacă vrem să susţinem că acea fiinţă umană nouă
a început să existe şi a început să adune experienţă ce poa
te fi numită personală.
(2) Integrare cu ce?
Toate acestea tind spre stabilirea unui sine unitar, dar

nu poate fi accentuat mai mult faptul că ceea ce se întâm
plă în această etapă foarte timpurie depinde de acoperirea
oferită Eului de către mama cuplului mamă-bebeluş.
Se poate spune că o acoperire a Eului îndeajuns de bună
din partea mamei (în ceea ce priveşte angoasele de negân
dit) face noua persoană capabilă să construiască o perso
nalitate pe baza modelului unei continuităţi a existenţei.
Orice eşec (care poate produce angoasa de negândit) indu
ce o reacţie din partea bebeluşului, iar această reacţie sec
ţionează continuitatea existenţei. Dacă reacţia care este dis
tructivă la adresa continuităţii existenţei se repetă cu per
sistenţă, ea va porni un model al fragmentării existenţei.
Bebeluşul al cărui model este unul de fragmentare a liniei
de continuitate a existenţei are o sarcină a dezvoltării care
76 D.W. Winnicott
este, aproape de la început, îndreptată spre psihopatolo

gie. în acest fel, poate exista un factor foarte timpuriu
(datând din primele zile sau ore ale vieţii) în etiologia agi
taţiei, hiperkineziei şi a deficitului de atenţie (mai târziu
numită incapacitate de concentrare).
Ar fi pertinent să menţionăm aici că, oricare ar fi facto
rii externi, ceea ce contează este viziunea (fantasma) indi
vidului despre factorii externi. împreună cu aceştia trebuie
să reamintim că există şi o etapă înainte ca individul să fi
repudiat „ne-mine"-le, şi în această etapă foarte timpurie
nu există nici un factor extern; mama însăşi este o parte a
copilului. în această etapă modelul bebeluşului include ex
perienţa lui de mamă, aşa cum este ea în realitatea ei per
sonală.
Opusul integrării ar părea să fie dezintegrarea. Acest fapt

este numai în parte adevărat. La început, opusul necesită un
termen cum ar fi neintegrarea. Relaxarea, pentru un bebeluş,
înseamnă să nu simtă o nevoie de a fi integrat, funcţia mamei
de suport al Eului fiind simţită ca ceva garantat. înţelegerea
stărilor neexcitate necesită un studiu adâncit în cadrul acestei
teorii.
Termenul de dezintegrare este folosit pentru a descrie o
apărare sofisticată, o apărare care este o producţie activă de
haos drept apărare împotriva neintegrării, în absenţa supor
tului Eului din partea mamei, adică împotriva angoaselor d<■
negândit sau arhaice care rezultă din eşecul susţinerii într-un
stadiu de dependenţă absolută. Haosul din dezintegrare poa
te că este la fel de „rău" ca şi lipsa de siguranţă a mediului,
dar are avantajul de a fi produs de către bebeluş şi, astfel, de
a nu aparţine de mediu. El se află în aria omnipotenţei bebe
luşului. în termenii psihanalizei acesta este analizabil, pe câni i
angoasele de negândi t sunt neanalizabile.
Integrarea este strâns legată cu funcţia de susţinere a me
diului. Achiziţionarea integrării reprezintă unitatea. La înce
put apare „eu" care implică „tot restul este ne-mine". Apoi
apare „eu sunt, eu exist, eu adun experienţe şi mă îmbogăţesc
si am o interacţiune introiectivă şi proiectivă cu NE-MiNE-le, lu

mea propriu-zisă a realităţii împărtăşite", şi mai târziu se poa
te adăuga „eu primesc înapoi (ca o faţă văzută într-o oglindă)
dovada de care am nevoie că am fost recunoscut ca o fiinţă".
In circumstanţe favorabile pielea devine graniţa dintre
mine" şi „ne-mine". Cu alte cuvinte, psx/che a ajuns să trăias
că în soma şi a fost iniţiată o viaţă individuală psihosomatică.
Statuarea unei stări de EU SUNT, împreună cu achiziţio
narea instalării sau coeziunii psihosomatice constituie o stare
de lucruri care se acompaniază cu un afect de angoasă speci
fic ce conţine o aşteptare a persecuţiei. Această reacţie perse
cutoare este inerentă ideii de repudiere a „ne-mine"-lui, care
se asociază cu limitarea sinelui unitar în corp, având pielea ca
membrană limitantă.
într-unele tipuri de boli psihosomatice vom găsi în simp
tomatologie o insistenţă asupra interacţiunii dintre psihic şi
soma, aceasta fiind folosită ca o apărare împotriva ameninţă
rii cu pierderea unităţii psihosomatice sau împotriva unei for
me de depersonalizare.
Mânuirea descrie acel aport al mediului ce corespunde oa
recum cu stabilirea unui parteneriat psihosomatic. In lipsa
unei mânuiri active şi adaptative îndeajuns de bune, sarcina
internă se poate dovedi dificilă şi se poate dovedi imposibil
ca o relaţie între psihic şi soma să se stabilească în acest sta
diu de dezvoltare.
Iniţierea relaţionării cu obiectele este un fenomen complex.
Ea nu poate avea loc fără un aport al mediului în ceea ce pri
veşte prezentarea obiectelor, făcut într-un asemenea fel încât
bebeluşul să creeze obiectul. Modelul este acesta: bebeluşul
dezvoltă o aşteptare vagă care îşi are originea într-o nevoie ne
formulată. Mama ce se adaptează prezintă un obiect sau o ma
nipulare care vine în întâmpinarea nevoii bebeluşului şi ast
fel bebeluşul începe să aibă nevoie întocmai de ceea ce îi pre
zintă mama. In acest fel, bebeluşul ajunge să aibă încredere în
propria capacitate de a crea obiecte şi de a crea lumea pro-
priu-zisă. Mama îi oferă bebeluşului o scurtă perioadă în care
omnipotenţa este o problemă de trăire. Trebuie accentuat fap
78 D.W. Winnicott
tul că atunci când mă refer la începuturile relaţionării cu obiec

tele nu mă refer şi satisfacţii şi frustrări ale Se-ului, ci la con
diţiile, atât interne cât şi externe bebeluşului, care transformă :
o hrănire la sân satisfăcătoare (sau o reacţie la frustrare) într-o
experienţă a Eului.
R ezu m a t
Obiectivul meu este să realizez o descriere clară a concep -

ţiei mele asupra începuturilor Eului. Folosesc conceptul de in
tegrare a Eului şi plasez integrarea Eului la nivelul începutu
lui dezvoltării emoţionale a copilului de om, referindu-mă la ;
copilul care se mişcă în permanenţă dinspre dependenţa ab
solută spre dependenţa relativă şi spre independenţă. De ase
menea, plasez începuturile relaţionării cu obiectele în cadrul j
experienţei şi creşterii bebeluşului.
în continuare încerc să evaluez importanţa mediului în cea !
mai timpurie etapă, adică înainte ca bebeluşul să fi separai
„ne-mine"-le de mine. Forţa Eului bebeluşului care primeşte |
suport al Eului sau dragoste din partea comportamentului ma
tern care se adaptează o pun în opoziţie cu slăbiciunea Eului i
bebeluşului pentru care aportul mediului este defectuos în
această etapă timpurie.
Capitolul 5
Furnizând pentru copil

în sănătate şi în criză 1
(1962)
ubiectul în cauză este unul foarte vast, aşa că eu voi

propune să selectăm din el anumite idei care pot fi
susţinute cu uşurinţă şi pot fi considerate ca semnifi
cative, luând în considerare mai ales acele aspecte ce sunt le
gate în mod specific de vârsta la care ne referim.
1. în zilele noastre când ne gândim la a furniza, la a ne

aduce contribuţia la sănătate, ne gândim la sănătatea psihi
că. Ne preocupă dezvoltarea emoţională a copilului şi aşe
zarea fundaţiilor unei vieţi întregi de sănătate psihică. Mo
tivul acestei preocupări este acela că în cadrul pediatriei au
avut loc asemenea progrese în ceea ce priveşte cunoaşterea
laturii fizice, încât în acest moment ştim cu destulă precizie
cum funcţionează aceasta. Ştim că se va produce o dezvol
tare fizică a copilului dacă, în condiţiile unei eredităţi favo
rabile, acesta va avea condiţii fizice favorabile şi o hrană
bună. înţelegem în zilele noastre ce înseamnă o hrană bună
şi, astfel, îmbolnăvirile prin deficit alimentar sunt mai rare.
De asemenea, când avem de-a face cu înfometarea sau cu
condiţiile paupere punem în funcţiune conştiinţa socială, şti-
l Lucrare prezentată în cadrul unei discuţii organizate de către Extension

Division Workshop of the San Francisco Psychoanalytic Institute, în octom
brie 1962.
Ho D.W. Winnicott
ind ce avem de făcut. Toate acestea s-au cristalizat în Marea

Britanie intr-o anumită bunăstare care, în ciuda tuturor su
părărilor şi problemelor noi pe care le aduce cu sine, ne fai e
şi mulţumiţi, nu numai supăraţi de faptul că plătim impo
zite considerabile.
în studiul acestui subiect putem lua în consecinţă drept
ipoteze de lucru fie că acei copii la care ne referim sunt pe atât
de sănătoşi fizic pe cât terapia şi profilaxia modernă le pot asi
gura, fie că orice boală fizică ce ar putea fi prezentă se află sub
control pediatric şi că scopul nostru este să studiem sănătatea
psihică a copilului cu acea boală. Pentru a simplifica, începem
cu sănătatea psihică a copilului sănătos fizic.
Desigur, dacă un copil suferă de anorexie psihică, înfome
tarea rezultantă nu poate fi atribuită neglijării fizice. Când
avem de-a face cu o aşa-numită „familie problemă" nu este de
fapt pe de-a întregul vina autorităţilor locale pentru condiţii
le jalnice în care este crescut un copil. îngrijirea fizică este afec
tată şi de capacitatea copilului sau a părinţilor de a primi în
grijire, şi de jur-împrejurul arealului numit îngrijire fizică se
află teritoriul complex al tulburării emoţionale a individului,
a grupului de indivizi sau a societăţii.
2. A furniza pentru un copil înseamnă deci a furniza me

diul care favorizează sănătatea psihică şi dezvoltarea emo
ţională a individului. în zilele noastre, ştim destul de mul
te despre felul în care adulţii cresc din copii. Iar copiii cresc
din bebeluşi, iar primul principiu ar fi acela că sănătatea esle
reprezentată de maturitate, maturitate corespunzătoare vâr
stei.
Dezvoltarea emoţională are loc în cazul unui anume copil
dacă sunt furnizate condiţii îndeajuns de bune şi dacă im
pulsul spre dezvoltare vine dinăuntrul copilului. Forţele care
tind spre a trăi, spre integrarea personalităţii, spre indepen
denţă sunt deosebit de puternice şi, în condiţii îndeajuns de
bune, copilul va progresa. Când condiţiile nu sunt îndeajurn
ele bune aceste forţe sunt încătuşate în copil şi într-un fel sau
altul vor tinde să-l distrugă.
Avem o viziune dinamică despre dezvoltarea din copilărie

şi putem vedea cum aceasta se converteşte (în condiţii sănă
toase) în impulsuri sociale şi familiale.
3. în cazul în care sănătatea este maturitate, atunci ima

turitatea de orice fel reprezintă boală psihică şi este o ame
ninţare pentru individ şi o pierdere pentru societate. Căci în
vreme ce societatea poate folosi tendinţele agresive ale indi
vizilor, ea nu poate folosi însă imaturităţile acestora. Dacă
evaluăm lucrurile ce trebuie furnizate constatăm că va tre
bui să adăugăm:
(i) toleranţa pentru imaturitatea şi boala psihică a in

dividului;
(ii) terapie;
(iii) profilaxie.
4. Aş dori să insist asupra faptului că nu vreau să dau im

presia că sănătatea ar fi totul. Nu ne interesează doar maturi
tatea individului şi faptul ca ei să nu fie afectaţi de tulburări
psihice sau nevroze. Suntem în egală măsură preocupaţi de
bogăţia oamenilor, nu numai în ceea ce priveşte banii, ci şi în
ceea ce priveşte realitatea psihică interioară. Să nu uităm că,
de multe ori, iertăm un bărbat sau o femeie pentru boala sa
psihică şi imaturitatea de vreun fel tocmai pentru că acea per
soană are o personalitate atât de bogată, încât societatea poa
te câştiga mult prin contribuţia excepţională pe care el sau ea
o poate aduce. Să-mi fie permis să spun că, de exemplu, con
tribuţia lui Shakespeare a fost de o asemenea factură încât nu
ne-ar deranja prea mult să aflăm că el a fost imatur sau homo
sexual sau antisocial în cine ştie ce sens localizat. Acest prin
cipiu poate fi aplicat într-o formă largă şi nu cred că trebuie
să dezvolt acest subiect. De exemplu, un proiect de cercetare
ar putea dovedi prin statistici semnificative că bebeluşii hră
niţi cu biberonul ar fi mai sănătoşi fizic şi poate chiar mai pu
ţin predispuşi la boala psihică decât cei ce sunt hrăniţi la sân,
dar pe noi ne preocupă, de asemenea, bogăţia trăirii hrănitu-
82 D.W. Winnicott
lui la sân în comparaţie cu cealaltă situaţie şi dacă aceasta afec

tează bogăţia potenţialului personalităţii bebeluşului ce se de/-
voltă acum spre copilărie şi spre viaţa adultă.
Cred că m-am exprimat destul de clar în cazul în care s-a
înţeles că trebuie să ţintim să furnizăm mai mult decât condi
ţii sănătoase pentru a obţine sănătatea. Bogăţia de calităţi se
află mai degrabă în vârful scării progresului omenesc decât
sănătatea.
5. Luăm în discuţie furnizarea pentru copil — şi pentru co

pilul din adult. Adultul matur ia de fapt parte la actul de a
furniza. Cu alte cuvinte, copilăria reprezintă o progresie de la
dependenţă la independenţă. Este necesar să examinăm iw-
voile în schimbare ale copilului, în vreme ce dependenţa ê
schimbă treptat în independenţă. Aceasta ne conduce la stu
diul nevoilor foarte timpurii ale copiilor mici şi ale bebeluşi
lor şi la extremele dependenţei. Putem să ne gândim la grade
le dependenţei ca la o serie.
(a) Dependenţă extremă. în această etapă condiţiile trebuie

să fie îndeajuns de bune, altfel bebeluşul nu poate să în
ceapă dezvoltarea ce s-a născut o dată cu el.
Eşecul mediului: defect psihic nonorganic; schizofrenie
infantilă; predispoziţie la o tulburare
psihiatrică la o dată ulterioară.
(b) Dependenţă. în această etapă condiţiile ce eşuează de
fapt traumatizează, dar avem deja de-a face cu o per
soană care să poată fi traumatizată.
Eşecul mediului: predispoziţie la tulburări afective, ten
dinţă antisocială.
(c) Amestecuri dependenţă-independenţă. în această etapă co
pilul face experimente cu independenţa, dar trebuie să
poată să retrăiască dependenţa.
Eşecul mediului: dependenţă patologică.
(d) Independenţă-dependenţă. La fel, dar cu accentul pus pe
independenţă.
Eşecul mediului: sfidare; răbufniri de violenţă.
(e) Independenţă. Implică un mediu internalizat: capacita

tea copilului de a-şi avea singur de grijă.
Eşecul mediului: nu este în mod obligatoriu dăunător.
(f) Simţul social. în cadrul acestuia individul poate să se
identifice cu adulţii şi cu un grup social sau cu societa
tea, fără ca astfel să piardă prea mult din impulsul şi
din originalitatea personală şi din impulsurile distruc
tive şi agresive care se presupune că şi-au găsit expri
mări satisfăcătoare în forme deplasate.
Eşecul mediului: parţial responsabilitatea individului,
el însuşi sau ea însăşi părinte, sau fi
gură parentală în societate.
6. Desigur că este o suprasimplificare grosieră să spunem

că sănătatea este maturitatea corespunzătoare vârstei. Poves
tea dezvoltării'' emoţionale a unui copil este teribil de com
plicată, probabil chiar mai complexă decât ne imaginăm. Nu
putem pune cunoaşterea noastră în câteva cuvinte şi nici nu
suntem de acord întru totul în ceea ce priveşte detaliile, dar
acest fapt nu este important. Bebeluşii şi copiii cresc şi se
dezvoltă satisfăcător de secole, adică indiferent de progresul
nostru în înţelegerea intelectuală a copilăriei. Cu toate aces
tea, trebuie să încercăm să facem o teorie a creşterii norma
le pentru ca astfel să putem înţelege boala şi diferitele ima-
turităţi, de vreme ce nu mai suntem mulţumiţi decât fiind
capabili să tratăm şi să prevenim. Nu mai acceptăm schizo
frenia infantilă cum nu mai acceptăm poliomielita sau ple-
gia spastică. încercăm să prevenim şi sperăm să putem des
coperi tratamentul în toate locurile în care există anomalie,
adică suferinţa cuiva.
Trebuie să spunem însă că, dacă cineva acceptă ideea de
ereditate, atunci:
(a) Aportul îndeajuns de bun al mediului tinde să prevină
boala psihotică sau schizofrenia, dar
(b) ch toată îngrijirea bună din lume unii copii sunt predis-
puşi la tulburări legate de conflictele ce provin din via
ţa pulsională.
84 D. W. Winnicott
în ceea ce priveşte punctul (b): copilul care este îndea

juns de sănătos ca să ajungă la situaţia triunghiulară desfă
şurată între persoane întregi la vârsta primilor paşi, moment
în care (la fel ca mai târziu, în adolescenţă) viaţa pulsională
se află într-un punct nodal de intensă exprimare, un astfel
de copil este supus conflictelor şi, într-o oarecare măsură,
acestea se exprimă clinic, ca angoasă şi respectiv în forma
unor apărări organizate împotriva angoasei. Aceste apărări
apar în starea de sănătate, dar în cazul în care ele sunt rigi
de, constituie formări de simptom din cadrul bolii nevroti
ce (şi nu psihotice).
Astfel, în starea de sănătate, dificultăţile personale trebuie
să se rezolve în interiorul copilului şi nu pot fi prevenite prin-
tr-o gestionare potrivită. Pe de altă parte, tulburările mai tim
purii pot fi prevenite.
Este greu să afirmi aşa ceva fără riscul să fii înţeles gre
şit. Oricare ar fi etapa dezvoltării la care ne refeiim, conflic
tele personale ale copilului sau bebeluşului în cauză sunt în
totdeauna tema centrală. Tendinţele înnăscute spre integra
re şi creştere sunt acelea care produc sănătatea, şi nu apor
tul mediului. Cu toate acestea, un aport îndeajuns de bun
este necesar, într-un mod absolut la început şi într-un mod
relativ în etapele ulterioare, în etapa complexului lui Oedip,
în perioada de latenţă şi, de asemenea, în adolescenţă. Am
încercat să descriu scăderea gradului de dependenţă faţă de
aportul mediului.
7. Pentru a evita supraîncărcarea acestei secţiuni cu mate

rial teoretic legat de dezvoltarea emoţională, este indicat să ne
referim la etapele esenţiale în modul următor:
(i) Dezvoltare în termeni de viaţă pulsională (Se), adică în

termeni de relaţii de obiect.
(ii) Dezvoltare în termeni de structură a personalităţii (Eu),
adică în termeni de ceea ce putem folosi pentru a trăi
pulsiunile instinctuale şi relaţiile de obiect ce au la bază
pulsiunile.
(i) în teoria pe care o folosim este descris un bine cunoscut

progres de la o viaţă pulsională alimentară la o viaţă pulsio-
nală genitală. Perioada de latenţă marchează sfârşitul unei pe
rioade de creştere ce va fi reluată la pubertate. în condiţii de
sănătate copilul de patru ani a trăit deja experienţa identifică
rii cu fiecare dintre părinţi în ceea ce priveşte relaţiile lor pul-
sionale, dar această trăire este completă doar în joc şi vis sau
prin folosirea simbolismului. La pubertate, creşterea copilului
adaugă tuturor acestora capacitatea fizică a trăirii genitale şi,
de asemenea, a uciderii reale. Aceasta este tema centrală a dez
voltării personale din copilărie.
(ii) Anumite tendinţe din cadrul creşterii personalităţii se
caracterizează prin faptul că ele pot fi discernute încă de la în
ceput şi nu ajung niciodată la desăvârşire. Mă refer în acest fel
la următoarele:
(a) Integrare, incluzând integrarea temporală.

(b) Ceea ce poate fi numit „instalare": achiziţionarea unei
relaţii apropiate şi comode între psihic pe de o parte şi
corp, respectiv funcţiile corporale, pe de altă parte.
(c) Dezvoltarea unei capacităţi de a crea relaţii cu obiecte
le în ciuda faptului că, într-un sens, şi într-unul impor
tant, individul este un fenomen izolat care apără aceas
tă izolare cu orice preţ.
(d) Tendinţe ce se relevă treptat în starea de sănătate, cum
ar fi tendinţa spre independenţă (la care m-arn referit
deja), capacitatea de a avea un sentiment de îngrijorare
şi de vinovăţie, capacitatea de a iubi şi de a plăcea ace
leaşi persoane şi capacitatea de a se bucura în momen
tele potrivite.
în discuţia despre aportul pe care putem să-l avem la să

nătatea psihică este mai profitabil să dăm atenţie punctului (ii)
decât punctului (i). Detaliile de importanţă vitală de la punc
tul (i) pot fi lăsate să-şi aibă singure de grijă, iar dacă ele o iau
razna copilul are nevoie de un psihoterapeut. în ceea ce pri
veşte însă procesele grupate la punctul (ii), acestea rămân im
86 D.W. Winnicott
portante în vreme ce copilul creşte, şi de fapt nu încetează nici

odată să fie importante, până când se întâlnesc cu îngrijirea
care îi priveşte pe cei ce se ocupă de bătrâni. Cu alte cuvinte,
va fi profitabil să înţelegem, nevoile bebeluşului, după care să
traducem aceste nevoi într-un limbaj care să fie potrivit fiecă
rei vârste.
Pentru a mă face înţeles, atunci când furnizăm o piscină cu
toate accesoriile acest aport va fi legat de grija cu care o marnă
îşi scaldă bebeluşul şi cu care ea se preocupă în general de ne
voile bebeluşului legate de mişcarea şi de exprimarea coi po-
rală şi de trăirile musculare şi cutanate ce oferă satisfacţii.
Acest aport va fi legat în continuare cu aportul potrivit în tra
tarea anumitor boli. Pe de o parte se leagă de terapia ocu \m-
ţională care are valoare mare în anumite etape în tratamentul
bolnavului psihic, pe de altă parte se leagă de fizioterapia cu iv
este potrivită de exemplu pentru îngrijirea copiilor spastici.
în toate aceste cazuri — al copilului normal, al bebeluşu
lui, al persoanei bolnave psihic şi al spasticului sau al persoa
nei cu handicap — aportul facilitează tendinţa înnăscută a co
pilului de a-şi locui corpul şi de a se bucura de funcţiile cor
porale şi de a accepta limitarea pe care o asigură pielea, o
membrană limitantă ce separă „mine"-le de „ne-mine".
8. în timp ce încercăm să înţelegem toate acestea ar trebui

să încercăm să înţelegem de ce o mamă (includ tatăl) nu tre
buie să aibă o înţelegere intelectuală a nevoilor bebeluşulu i. O
înţelegere intelectuală a acestor nevoi nu este de nici un folo-.,
şi de-a lungul istoriei mamele au venit în întâmpinarea nevoi
lor bebeluşilor lor, în general.
Am făcut în scrierile mele o chestiune specială din aceste lu
cruri. Cred că trebuie să înţelegem acea caracteristică a calităţii
de a fi mamă ce se reflectă în propria noastră nevoie de a ne
preocupa de orice fel de sarcină, dacă este să o ducem la bun
sfârşit. în faptul de a ne concentra sau de a fi preocupaţi, se poa
te spuire despre noi că devenim retraşi, dificili, antisociali sau
doar iritabili, în funcţie de modelul nostru. Cred că aceasta este
o reflecţie palidă a lucrurilor prin care trec mamele dacă ele sunt
îndeajuns de bune (aşa cum cele mai multe sunt) pentru a ca
pitula în faţa calităţii de mamă. Ele se identifică din ce în ce mai
îndeaproape cu bebeluşul, lucru care se menţine şi după ce be
beluşul se naşte şi care scade treptat în următoarele câteva luni
după naşterea acestuia. Din cauza acestei identificări ele ştiu
mai mult sau mai puţin de ce are nevoie bebeluşul. Vorbesc de
spre lucruri vitale, cum. ar fi să fie ţinut în braţe, să fie întors, să
fie pus jos şi ridicat, să fie mânuit şi desigur să fie hrănit într-un
mod sensibil care implică mai mult decât satisfacerea unui in
stinct. Toate aceste lucruri facilitează etapele timpurii ale ten
dinţelor integrative ale bebeluşului şi începuturile structurării
Eului. Se poate spune că mama face din Eul slab al bebeluşului
unul puternic prin faptul de a fi acolo şi de a întări toate cele,
ca şi servodirecţia de la un autobuz.
Am insistat asupra acestor lucruri pentru că gândesc că ori
ce mamă, dacă ar şti-o (şi nu prea îmi doresc s-o ştie), ar avea
ceva să ne înveţe în ceea ce priveşte eforturile noastre de a fur
niza în sensul nevoilor individului, în aşa manieră încât pro
cesele naturale să câştige în putere. Modelul este acela că prin-
tr-o anumită capacitate de a ne identifica cu individul vom pu
tea furniza lucrurile de care cineva are nevoie în orice moment.
Numai noi vom şti că există ceva ce poate veni în întâmpina
rea acelei nevoi.
îmi aduc aminte că atunci când aveam patru ani m-am tre
zit în dimineaţa de Crăciun şi am descoperit că aveam o tră-
surică albastră, făcută în Elveţia, de felul celor cu care oame
nii de acolo aduc lemnele acasă. Cum de ştiau părinţii mei că
acest lucru era exact ceea ce îmi doream? Este sigur că eu nu
ştiam că astfel de trăsurici minunate existau. Sigur, ei ştiau da
torită capacităţii lor de a-mi simţi sentimentele, şi ştiau despre
trăsurici deoarece ei fuseseră în Elveţia. Acest exemplu ne con
duce către „realizarea simbolică" a lui Sechehaye, elementul
central în tratamentul acelei schizofrenii în care incapacitatea
de a face relaţii de obiect este trăsătură centrală.2 Sechehaye
2 Sechehaye M.A. (1951), Symbolic. Realization, International Universities

Press, New York.
88 D.W. Winnicott
ştia despre nevoia pacientei ei şi de asemenea ştia de unde sa

ia un măr proaspăt. Este acelaşi lucru cu prezentatul sânului
de către mamă bebeluşului şi, mai târziu, prezentarea obiec
telor tari, şi a fructelor pământului, şi a tatălui, nu creând ne
voi bebeluşului, ci întâmpinând aceste nevoi la momentul po
trivit.
Noi, asemenea mamei, trebuie să ştim despre importanţa:
continuităţii mediului făcut din oameni şi în acelaşi fel a

mediului nefăcut din oameni, care ajută la integrarea
personalităţii individului;
calităţii de. a f i de încredere ce face previzibil comportamen
tul mamei;
adaptării gradate la nevoile în schimbare şi în creştere ale co
pilului ale cărui procese de dezvoltare îl împing spre in
dependenţă şi spre aventură;
furnizării pentru îndeplinirea impulsului creativ al copilului.
Mai mult decât atât, m am a ştie că trebuie să rămână vie

şi că trebuie să-şi lase bebeluşul să audă şi să simtă faptul
că ea este vie. Ea ştie că trebuie să-şi amâne propriile impul
suri până în momentul în care copilul va fi capabil să folo
sească existenţa ei separată într-un mod pozitiv. Ea ştie că
nu trebuie să-şi lase copilul singur mai multe minute, ore,
zile decât poate acesta să menţină ideea de ea vie şi priete
noasă. Dacă se impune ca ea să fie plecată pentru un timp
prea îndelungat, ştie că pentru o perioadă va trebui să si1
transforme dintr-o mamă într-un terapeut, adică va trebui
să-şi „alinte" copilul pentru ca să-l readucă (dacă nu este
prea târziu) într-o stare în care acesta îşi va lua mama din
nou drept ceva de la sine înţeles. Aceasta are legătură cu
aportul pe care trebuie să-l avem pentru a întâmpina o cri
ză — ceea ce este diferit de a furniza psihanaliză, acesta fi
ind cu totul alt subiect.
în acest context mă voi întoarce la punctul 5 (b) de mai sus
care se referă la faptul că separarea unui copil în vârstă de unu
sau doi ani de mamă un timp mai îndelungat decât este aces
ta capabil să ţină vie ideea de mamă conduce la o stare care

mai târziu va apărea ca tendinţă antisocială. Elaborarea inte
rioară a acestei situaţii este complexă, dar continuitatea rela
ţiilor de obiect a fost ruptă, iar dezvoltarea este întreruptă.
Gând copilul încearcă să ajungă înapoi dincolo de întrerupe
re, acest lucru se numeşte furt.
Pentru a-şi îndeplini cu bine sarcina, mama are nevoie
de suport exterior. De cele mai multe ori soţul o protejează
de realitatea exterioară şi astfel facilitează munca ei de pro
tecţie a copilului faţă de fenomenele imprevizibile exterioa
re la care copilul să fie obligat să reacţioneze, şi trebuie re
amintit că orice reacţie la o ingerinţă întrerupe continuita
tea existenţei personale a copilului şi se împotriveşte proce
sului de integrare.
Pe larg vorbind, pentru a studia ce trebuie să furnizăm
în stare de sănătate sau de criză, cel mai bine ar fi să o stu
diem pe mamă (ca întotdeauna îl includ aici pe tată) şi ace
le lucruri care îi vin ei de la sine spre a i le oferi bebeluşu
lui. Vom descoperi că principala caracteristică este aceea că
ea cunoaşte nevoile bebeluşului prin identificarea ei cu acesta.
Cu alte cuvinte, descoperim că ea nu trebuie să alcătuiască
un fel de listă de cumpărături pentru lucrurile pe care tre
buie să le facă mâine, ea simte ce trebuie făcut în fiecare mo
ment.
în acelaşi fel noi nu trebuie să planificăm detaliile a ceea ce
trebuie să furnizăm copiilor pe care îi îngrijim. Noi trebuie să
ne organizăm în aşa fel ca pentru fiecare caz în parte să existe cine
va care să aibă timpul şi înclinaţia spre a şti ce necesită acel copil.
Aceste lucruri pot fi făcute şi de cineva care cunoaşte copilul.
Identificarea cu copilul nu trebuie să fie pe atât de profundă,
pe cât este aceea a mamei cu bebeluşul ei nou născut, cu ex
cepţia, bineînţeles, a cazurilor în care copilul în cauză este
bolnav — imatur sau tulburat emoţional sau suferind de un
handicap cauzat de o boală fizică. Când copilul este bolnav,
atunci avem de-a face cu o criză şi terapia de care este nevoie
îl implică pe terapeut personal, iar munca nu poate fi făcută
de nimeni altcineva.
90 D.W. Winnicott
R ezu m a t
Am încercat să leg nevoile copiilor de acelea ale bebeluşi

lor, şi să leg nevoile copiilor aflaţi în criză de acelea ale bebe
luşilor, şi să leg ceea ce putem furniza în cadrul îngrijirii unui
copil de acele lucruri pe care le furnizează în mod natural
părinţii (în cazul în care aceştia nu sunt prea bolnavi pentru a
răspunde chemării parentalităţii). Nu trebuie ca în acele mo
mente să fim deştepţi şi nici să ştim toată teoria complexă a
dezvoltării emoţionale a individului. Mai degrabă trebuie să
le dăm ocazia unor oameni potriviţi să cunoască personal
aceşti copii şi astfel să simtă nevoile acestora. Am putea folo
si cuvântul „iubire" aici, cu riscul de a părea sentimentali.
Toate acestea conduc la o observaţie finală: adesea, fără a
părăsi aria acoperită de cuvântul iubire, vom constata faptul
că un copil are nevoie de gestionare fermă, are nevoie să fie
tratat ca un copil ce este şi nu ca un adult.
Capitolul 6
Dezvoltarea capacităţii de a fi îngrijorat1

(1963)
riginea capacităţii de a fi îngrijorat reprezintă o pro-

^ Şblem ă complexă. îngrijorarea este o caracteristică
importantă în viaţa socială. Când psihanaliştii cau
tă origini, ei le caută de obicei în dezvoltarea emoţională a in
dividului. Dorim să aflăm etiologia îngrijorării şi momentul
în care aceasta apare în dezvoltarea copilului. Suntem, de ase
menea, interesaţi de eşecul formării unei capacităţi de a fi în
grijorat şi de pierderea îngrijorării ce a fost într-o oarecare mă
sură achiziţionată.
Termenul de „îngrijorare" este folosit pentru a acoperi
într-un fel pozitiv un fenom en care în felul negativ este
acoperit de cuvântul „vinovăţie". Sentimentul de vinovă
ţie este o anxietate aflată în legătură cu conceptul de am
bivalenţă şi care implică un grad de integrare a Eului indi
vidual într-o asemenea m ăsură, încât să permită retenţia
imago-ului obiectului bun în acelaşi timp cu ideea distru
gerii acestuia. îngrijorarea presupune o integrare şi o creş
tere şi mai avansată ce prezintă legături într-un sens pozi
tiv eu sentimentul de responsabilitate al persoanei, mai ales
în ceea ce priveşte relaţiile în care au pătruns elementele
pulsionale.
l Lucrare prezentată la Topeka Psychoanalytic Society, la 12 octombrie

1962 şi publicată prinia dată în Bulletin of the Menninger Clinic, 27, pp.
167-176.
92 D.W. Winnicott
îngrijorarea se referă la faptul că persoanei îi pasă sau că e.i

se preocupă şi că simte dar şi acceptă responsabilitatea. La ni
vel genital, urmărind teoria cunoscută a dezvoltării, se poale
spune despre îngrijorare că reprezintă baza familiei, atunci
când amândoi partenerii în actul sexual — dincolo de plăce
rea lor - - îşi iau responsabilitatea pentru rezultat. Mai umil,
în totalitatea vieţii imaginative a unei persoane subiectul în
grijorării ridică probleme mai mari decât atât, iar capacitatea
de a avea un sentiment de îngrijorare se află la baza tuturor
fenomenelor de joc şi muncă constructivă. Ea aparţine trăirii
normale, sănătoase şi merită atenţia psihanalistului.
Există multe motive care ne fac să credem că sentimen
tul de îngrijorare — cu sensul său pozitiv — apare în dez
voltarea emoţională a copilului într-o perioadă aflată înain
tea celei a complexului clasic al lui Oedip, care la rândul său
implică o relaţionare între trei persoane, fiecare fiind simţi
tă ca o persoană întreagă de către copil. Nu trebuie de fapt
să fim precişi în ceea ce priveşte momentul, şi aceasta pen
tru că cele mai multe dintre procesele ce debutează în copi
lăria timpurie nu ajung de fapt niciodată să fie întru totul
achiziţionate, ci continuă să fie întărite prin creşterea ce are
loc în copilăria mai târzie, apoi în viaţa adultă şi chiar la bă
trâneţe.
Este obişnuit să se descrie originea capacităţii de a simji
îngrijorarea în termeni de relaţie mamă-bebeluş, cu un bebe
luş care este deja o unitate formată şi care percepe mama sau
figura maternă ca pe o persoană întreagă. Aceasta este o dez
voltare ce aparţine în mod esenţial perioadei de-două-corpuri.
în orice teorie a dezvoltării copilului, anumite principii
sunt luate drept premise, mă refer aici la procesele de ma
turizare a bebeluşului şi copilului în ceea ce priveşte psiho
logia, ca şi în ceea ce priveşte anatomia şi fiziologia. Cu toa
te acestea, în ceea ce priveşte dezvoltarea emoţională este
cert că, pentru ca potenţialul maturizării să devină un fapi,
sunt necesare anumite condiţii exterioare. Aceasta înseam
nă că dezvoltarea depinde de un mediu îndeajuns de bun şi
că, cu cât vom merge în perioade mai timpurii cu studiul
nostru asupra bebeluşului, cu atâta va fi mai adevărat că, în

lipsa unei îngrijiri materne îndeajuns de bune, stadiile tim
purii ale dezvoltării nu au cum să aibă loc.
în dezvoltarea unui bebeluş se întâmplă foarte multe lu
cruri înainte ca noi să ne putem referi la îngrijorare. Capa
citatea de a simţi îngrijorarea este legată de sănătate, o ca
pacitate care, o dată stabilită, presupune o organizare com
plexă a Eului despre care nu putem gândi în alt fel decât ca
despre o achiziţie, atât una pentru îngrijirea bebeluşului şi
a copilului, cât şi o achiziţie pentru procesele interioare de
creştere ale bebeluşului şi ale copilului. Voi lua drept o pre
misă un mediu îndeajuns de bun în etapele timpurii pen
tru a simplifica problema pe care vreau să o examinez. în
acest fel, cele pe care le voi descrie vor merge pe căile com
plexe ale m aturizării şi vor depinde pentru a se maturiza
de îngrijirea îndeajuns de bună acordată bebeluşului şi co
pilului.
Dintre multiplele etape care au fost descrise de către Freud
şi de către psihanaliştii care hau urmat, voi alege o etapă care
implică folosirea termenului de „intricare". Această etapă re
prezintă achiziţionarea acelei dezvoltări emoţionale în care be
beluşul trăieşte pulsiuni erotice şi agresive faţă de acelaşi
obiect, în acelaşi timp. De partea erotică găsim atât căutarea
satisfacerii cât şi căutarea obiectului, iar de partea agresivă gă
sim un complex format din furie ce antrenează erotismul mus
cular şi din ură ce implică retenţia unui imago al obiectului
bun pentru comparaţie. Mai mult, în impulsul agresiv-distruc-
tiv total este inclus un tip primitiv de relaţie de obiect în care
iubirea implică distrugere. O parte a acestor lucruri este în
mod necesar obscură cunoaşterii, şi nu trebuie de fapt să ştiu
totul despre originile agresivităţii ca să îmi pot urma argumen
taţia, deoarece iau drept premisă faptul că bebeluşul a achizi
ţionat deja capacitatea de a combina trăirea erotică şi agresi-
vă în ceea ce priveşte relaţia sa cu un obiect. Ambivalenţa a
fost atinsă.
în momentul în care acestea au devenit o realitate a dez
voltării copilului, el a reuşit să trăiască ambivalenţa atât în fan
94 D.W. Winnicott
tasmă cât şi în funcţionarea corporală, din care derivă iniţial

ca o elaborare fantasma. Mai mult, bebeluşul începe să rela-
ţioneze cu obiecte care sunt din ce în ce mai puţin fenomene
subiective şi din ce în ce mai mult elemente percepute obiec
tiv ca elemente „ne-mine". El a început să formeze un sine, o
unitate care este atât fizic conţinută în pielea corpului, cât şi
integrată psihologic. Mama a devenit în această etapă — în
mintea copilului — o imagine coerentă, fiind acum aplicabil
termenul de „obiect întreg". Această stare de lucruri, la înce
put precară, poate fi poreclită „stadiul de Hopa-Mitică", su
prafaţa pe care Hopa-Mitică stă într-un echilibru precar fiind
mama care a încetat să ia în braţe.
Această dezvoltare implică un Eu care începe să fie inde
pendent de Eul auxiliar al mamei, şi se poate spune ac uni
că există un interior al copilului şi, în consecinţă, un exle-
rior. Schema corporală a luat fiinţă şi se dezvoltă rapid în
complexitate. De acum înainte bebeluşul va trăi o viaţă psi
hosomatică. Realitatea psihică interioară, pe care Freud ne-a
învăţat să o respectăm, devine acum un lucru real pentru be
beluşul care începe să simtă că bogăţia personală re/iciă
înăuntrul sinelui personal. Această bogăţie personală se dez
voltă din trăirea simultană a iubirii şi urii care implică achi
ziţionarea ambivalenţei, ale cărei îmbogăţiri şi rafinări vor
conduce la apariţia îngrijorării. Cred că este de ajutor să pos
tulez existenţa pentru copilul imatur a două mame — să le
numesc oare mama-obiect şi mama-mediu? Nu am nici o in
tenţie să inventez nume în care să ne înţepenim şi care, in
cele din urmă, să dezvolte o rigiditate şi o tendinţă obstruo-
tivă, dar pare indicat să folosim cuvintele „mamă-obiect" şi
„mamă-mediu" în acest context pentru a descrie diferenţa
enormă pe care o percepe bebeluşul între cele două aspecte
ale îngrijirii materne, mama ca obiect sau ca posesorul obiec
tului parţial ce poate satisface nevoile urgente ale bebeluşu
lui, şi mama ca persoana care îl păzeşte de imprevizibil şi
care furnizează activ îngrijire, prin susţinere şi prin gestio
narea generală. Lucrul pe care bebeluşul îl face în registrul
tensiunii Se-ului şi felul în care foloseşte obiectul în această
privinţă mi se par foarte diferite de felul în care bebeluşul

foloseşte mama ca parte a mediului total.2
în acest limbaj mama-mediu este aceea care primeşte tot
ceea ce putem numi afecţiune şi coexistenţă sensibilă, pe când
mama-obiect este aceea care devine ţinta trăirii excitate susţi
nute de tensiunea pulsională brută. Ipoteza mea este aceea că
îngrijorarea apare în viaţa bebeluşului ca o trăire foarte sofis
ticată a aducerii împreună în mintea bebeluşului a mamei-o-
biect şi a mamei-mediu. Aportul mediului continuă să fie de
o importanţă vitală în acest moment, însă bebeluşul începe să
fie capabil să aibă acea stabilitate lăuntrică ce aparţine dezvol
tării independenţei.
în circumstanţe favorabile, în care bebeluşul a atins etapa
necesară în dezvoltarea personală, el se va întâlni cu o nouă
intricare. Pe de o parte există trăirea deplină şi fantasma reia-
ţionării de obiect bazată pe pulsiune, obiectul fiind folosit fără
grija consecinţelor, folosit neîndurător (dacă folosim termenul
ca o descriere a ceea ce se întâmplă din perspectiva noastră),
iar pe de altă parte există relaţia mai silenţioasă cu mama-me
diu. Aceste două lucruri se întâlnesc, iar rezultatul este unul
complex, şi aş dori să descriu întocmai acest rezultat.
Circumstanţele favorabile necesare în această etapă sunt
următoarele: mama trebuie să continue să fie vie şi disponibi
lă, disponibilă fizic şi disponibilă în sensul de a nu fi preocu
pată de altceva. Mama-obiect trebuie să fie descoperită ca su
pravieţuind episoadelor pulsionale care în această etapă au
achiziţionat întreaga forţă a fantasmelor sadic-orale şi a altor
rezultate ale intricării. De asemenea, mama-mediu are o func
ţie specială, aceea de a continua să fie ea însăşi, să fie empati-
că pentru bebeluşul ei, să fie acolo pentru a recepţiona gestu
rile spontane şi. să fie plăcut impresionată.
Fantasma asociată pulsiunilor sângeroase ale Se-ului con
ţine atac şi distrugere. Nu este numai faptul că bebeluşul îşi
imaginează că mănâncă obiectul, ci, de asemenea, că bebelu-
2 Aceasta este o temă dezvoltată recent într-o carte de către Harold Searls
(1960).
96 D.W. Winnicott
şui vrea să ia în posesie conţinuturile obiectului. Faptul că

obiectul nu este distrus se datorează propriei sale capacităţi
de a supravieţui şi nu faptului că bebeluşul ar fi protejat obiet -
tul. Aceasta este una dintre laturile problemei.
Cealaltă parte a problemei este cea legată de relaţia bebe
luşului cu mama-mediu şi, din acest punct de vedere, poate
apărea o protejare atât de intensă a mamei încât bebeluşul să
se inhibe sau să se îndepărteze. Acesta este un element pozi
tiv în ceea ce priveşte experienţa înţărcatului şi unul dintre
motivele pentru care unii bebeluşi se înţarcă de la sine.
în circumstanţe favorabile ajunge să fie construită o tehni
că de a soluţiona această formă complexă a ambivalenţei. Be
beluşul trăieşte angoasă deoarece, dacă el consumă mama, o
s-o piardă, dar această angoasă ajunge să fie modificată prin
faptul că bebeluşul are de făcut o contribuţie la existenţa ma-
mei-mediu. Apare o încredere crescândă în faptul că vor exis
ta ocazii de a contribui, de a oferi mamei-mediu o încredere
care face bebeluşul capabil să-şi suporte angoasa. Angoasa,
suportată în acest fel, se alterează în sens calitativ şi devine
sentiment de vinovăţie.
Pulsiunile conduc la o utilizare neîndurătoare a obiectelor
şi, în consecinţă, la un sentiment de vinovăţie care este susţi
nut şi alinat prin contribuţia la mama-mediu pe care bebelu
şul poate să o facă în decursul aceloraşi câtorva ore. Mai mult,
ocazia de a oferi şi de a face reparaţie, pe care mama-mediu o
asigură prin prezenţa ei de încredere, îl face pe copil să poată
deveni din ce în ce mai îndrăzneţ în a-şi trăi pulsiunile, cu ahe
cuvinte eliberează viaţa pulsională a bebeluşului. în acest fel
vinovăţia nu este simţită, ci există într-un stadiu dormant sau
potenţial, ea apărând (ca tristeţe sau dispoziţie depresivă) doar
dacă ocazia pentru reparaţie nu îşi face apariţia.
în momentul în care încrederea în acest ciclu benign şi în
aşteptarea ocaziei este stabilită, sentimentul de vinovăţie le
gat de pulsiunile Se-ului se modifică din nou, iar din acest
punct putem folosi un termen pozitiv, cum ar fi „îngrijorarea".
Bebeluşul devine treptat capabil să fie îngrijorat, să-şi asume
responsabilitatea pentru propriile impulsuri emoţionale şi pen
tru funcţiile ce ţin de acestea. Acest fenomen furnizează unul

dintre elementele constructive fundamentale din joc şi mun
că. în cursul procesului de dezvoltare, ocazia de a contribui a
fost aceea care a favorizat ca îngrijorarea să apară la copil.
O caracteristică ce trebuie să fie remarcată în special în
ceea ce priveşte ideea de angoasă ce este „suportată" este
aceea că o integrare în timp se adaugă integrării mai degrabă
statice din stadiile mai timpurii. Timpul este menţinut în
curgere de către mamă şi acesta este unul dintre aspectele
funcţionării sale ca Eu auxiliar, dar, treptat, bebeluşul ajunge
să aibă un simţ personal al timpului care la început durează
doar o scurtă perioadă. Acest lucru este acelaşi cu capacita
tea bebeluşului de a ţine viu imagoul matern în lumea inte
rioară ce conţine, de asemenea, elementele fragmentare, be
nigne şi persecutorii ce iau naştere din trăirea pulsională.
Lungimea perioadei de timp în care un copil poate ţine viu
un imago în realitatea psihică interioară depinde în parte de
procesele de maturizare şi în parte de starea organizărilor de
fensive interioare.
Am schiţat câteva aspecte ale originilor îngrijorării în eta
pele timpurii în care prezenţa continuă a mamei are o valoa
re deosebită pentru bebeluş, în special pentru ca viaţa pulsio
nală să dobândească libertatea de exprimare, însă acest echi
libru trebuie să fie achiziţionat în mod repetat. Putem lua în
considerare cazul evident al gestionării în adolescenţă sau ca
zul la fel de evident al pacientului psihiatric pentru care tera
pia ocupaţională este adesea un început de drum spre o rela-
ţionare constructivă cu societatea. Sau şă ne gândim la un doc
tor şi la nevoile acestuia. Dacă îl lipsim de munca sa, unde va
ajunge el? El are nevoie de pacienţii lui şi de ocazia de a-şi fo
losi competenţa, cum au şi ceilalţi.
Nu voi elabora prea amplu tema lipsei de achiziţionare a
îngrijorării sau a pierderii acestei capacităţi care a fost oare
cum achiziţionată. Pe scurt, eşecul mamei-obiect de a supra
vieţui sau al mamei-mediu de a furniza ocazii fiabile pentru
reparaţie conduce la o pierdere a capacităţii de a simţi îngri
jorarea şi la înlocuirea acesteia cu angoase brute şi cu apărări
9« D.W. Winnicott
brute, cum ar fi scindarea sau dezintegrarea. Discutăm frec

vent despre angoasa de separare, dar ceea ce încerc eu să de
scriu este ce se întâmplă între mame şi bebeluşii acestora şi în
tre copii şi părinţii acestora atunci când nu există separare şi
atunci când continuitatea externă a îngrijirii copilului nu este
întreruptă. încerc să dau seamă de lucrurile care se întâmplă
când separarea este evitată.
Pentru a-mi ilustra comunicarea voi da câteva exemple din
munca clinică. Nu vreau să sugerez însă că mă refer la întâm
plări rare. Probabil că orice psihanalist ar putea furniza măcar
un exemplu în cursul unei săptămâni, şi trebuie reamintii că
în orice exemplu clinic luat dintr-o analiză vom găsi o pleia
dă de mecanisme psihice pe care analistul trebuie să poată să
le înţeleagă şi care aparţin stadiilor mai târzii ale dezvoltării
individului şi apărărilor numite nevrotice. Acestea pot fi ig
norate doar când pacientul se află în transfer într-o Start' de
regresie severă la dependenţă şi este, în consecinţă, un bebe
luş în îngrijirea unei figuri materne.
Exemplul I: Voi cita pentru început cazul unui băieţel de 12
ani pe Care am fost rugat să-l examinez. Era un băiat a ca mi
dezvoltare spre înainte îl conducea către depresie, care inclu
dea o mare cantitate de ură şi de agresivitate inconştientă, şi
a cărui dezvoltare spre înapoi, dacă îmi permiteţi expresi.i, îl
făcea să vadă feţe, să aibă trăiri oribile, pentru că erau vise
avute în stare de trezie, o halucinoză. Putea fi observată o
bună forţă a Eului acestui băiat, demonstrată şi de stările sale
depresive. Un mod în care această forţă a Eului s-a arătaI in
interviu â fost după cum urmează:
A desenat un coşmar, cu o creatură masculină enormă, cu

coarne ameninţând un sine minuscul, un sine „furnică". L-am în
trebat dacă s-â visat vreodată în rolul bărbatului uriaş cu coame
având ca furnică pe altcineva, cum ar fi fost fratele său, pe când
acesta era bebeluş. A admis acest lucru. Văzând că el nu a respins
interpretarea mea despre ura lui faţă de fratele său, i-am oferit
ocazia de a-mi spune ceva despre potenţialul lui reparator. Aces
ta şi-a făcut apariţia într-un mod natural în descrierea meseriei
de frigotehnist a tatălui său. L-am întrebat ce-ar vrea să se facă el

într-o bună zi. Nu avea „nici cea mai mică idee" şi era mâhnit.
Apoi a relatat „nu un vis trist, ci cum ar fi un vis trist: tatăl său
mort". Stătea să plângă. In această etapă a interviului a existat o
lungă perioadă de timp în care nu prea s-a întâmplat mare lucru.
Către sfârşit, băiatul a spus foarte timid că i-ar plăcea să devină
om de ştiinţă.
în felul acesta el a arătat că se poate gândi pe sine ca şi con

tribuind. Deşi poate că el nu avea capacitatea necesară, avea
Ideea. Ca din întâmplare, urmând acest drum, el ar fi ajuns
înaintea tatălui său, deoarece, după cum spunea el, slujba ta
tălui său era departe de a fi una a unui om de ştiinţă, el era
„doar mecanic".
Am simţit atunci că interviul ar putea să ia sfârşit în cadrul
acelei şedinţe; am simţit că băiatul putea să plece fără să fie
tulburat de ceea ce făcusem. Interpretasem distructivitatea sa
potenţială, dar era adevărat şi că el avea constructivitatea în
structura sa. Faptul că m-a lăsat să aflu că el avea un scop în
viaţă i-a dat posibilitatea să plece fără să simtă că mă făcuse
să gândesc despre el doar ca despre un distrugător plin de ură.
Şi nici măcar nu-1 reasigurasem.
Exemplul II: Un pacient cu care făceam psihoterapie a înce
put o şedinţă spunându-mi că se dusese să-şi vadă unul din
tre pacienţi la lucru. Cu alte cuvinte, el ieşise din rolul terape
utului ce se confruntă cu pacientul în cabinet şi se dusese să-şi
vadă pacientul la serviciu. Slujba pacientului pacientului meu
era una de o înaltă calificare, iar acesta din urmă era plin de
succes în această muncă specială ce implica mişcări rapide care
în şedinţele terapeutice păreau să nu aibă nici un sens, dar care
îl făceau să mişte pe canapea ca şi cum ar fi fost posedat. Deşi
se îndoia de oportunitatea faptului de a se fi dus să-şi vadă
pacientul la muncă, pacientul meu simţea că făcuse probabil
un lucru bun. Apoi, a adus vorba despre propriile activităţi
din vacanţă. Avea o grădină şi îi plăcea foarte mult să se im
plice în tot felul de munci fizice şi de activităţi constructive, şi
îi plăceau sculele, pe care le folosea intens.
100 D.W. Winnicott
Am fost alertat de importanţa activităţilor lui. constructive

din cauza faptului că-mi spusese că fusese să-şi vadă pacien
tul la muncă. Pacientul meu se întorsese la o temă ce fusese
importantă în ultima vreme a analizei sale, şi anume cea că di
verse scule inginereşti erau importante. Pe drum către şedin
ţa de analiză se oprea adesea şi se uita la o maşină-unealtă în
vitrina unui magazin aflat lângă casa mea. Scula avea nişte
dinţi superbi. Acesta era modul în care pacientul meu ajungea
la agresivitatea lui orală, la impulsul primitiv de iubire, cu toa
tă neîndurarea şi distructivitatea sa. Putem numi acest fapt „a
mânca în relaţia de transfer". Tendinţa tratamentului său era
către această neîndurare şi iubire primitivă, iar rezistenţa ce
se opunea atingerii straturilor profunde ale acestei zone era
colosală. Aveam de-a face cu o nouă integrare şi cu o îngrijo
rare în ceea ce priveşte supravieţuirea analistului.
La apariţia acestui nou material legât de iubirea primitivă
şi de distrugerea analistului existaseră deja şi anumite referiri
la munca constructivă. Când am făcut interpretarea pe care
pacientul avea xrevoie să o primească de la mine, şi anume
aceea despre faptul de a mă distruge (mânca), aş fi putut să-i
reamintesc de ceea ce spusese despre a construi. Aş fi putut
să-i spun că aşa cum el îşi văzuse pacientul muncind şi acest
fapt dăduse sens mişcărilor lui nebuneşti, tot aşa aş fi putut
să-l văd şi eu muncind în grădină, folosind scule pentru a-şi
înfrumuseţa proprietatea. El putea tăia prin pereţi şi copaci, şi
toate ar fi fost însoţite de 6 plăcere imensă. Această activitate
ieşită din contextul unui scop constructiv ar fi fost un episod
maniacal fără sens, o nebunie de transfer.
Ar trebui spus că fiinţele umane nu pot să accepte un scop
distructiv în încercările lor foarte timpurii de iubire. însă ideea
de distrugere a mamei-obiect în cursul iubirii poate fi tolera
tă dacă persoana ce se îndreaptă către ea are la îndemână do
vada unui scop constructiv şi a unei mame-mediu pregătii e
să accepte reparaţia.
Exemplul III: Un pacient a intrat în cabinet şi a remarcat un
magnetofon. Acesta i-a dat idei şi, în timp ce se întindea pe ca
napea şi se aduna la un loc pentru munca din şedinţa de ana
liză, spuse: „îmi place să mă gândesc că atunci când voi fi ter

minat tratamentul, ceea ce mi s-a întâmplat aici va fi de folos
lumii într-un fel sau altul". Nu am spus nimic, dar mi-am no
tat în minte că această remarcă ar f i putut indica faptul că pa
cientul se apropia de una dintre răbufnirile de distructivitate
cu care trebuise să mă confrunt în mod repetat în cei doi ani
de tratament cu el. înainte ca şedinţa să ia sfârşit, pacientul
dobândise cu adevărat o nouă conştientizare a invidiei sale
faţă de mine, invidie ce rezulta din faptul că gândea că sunt
un analist bun. El a avut impulsul de a-mi mulţumi pentru
faptul de a fi bun şi pentru faptul că eram capabil să fac ce
avea el nevoie să fac. Ajunseserăm şi înainte în aceste puncte,
dar acum el era mai mult decât în ocaziile trecute în contact
cu sentimentele lui distructive împotriva a ceea ce ar fi putut
fi numit un obiect bun, analistul său.
Când am făcut legătura între aceste două lucruri el a spus
că şuna corect, dar a adăugat că ar fi fost teribil dacă eu aş
fi făcut interpretarea pe baza primei sale remarce, adică aş
fi preluat dorinţa lui de a fi de folos şi i-aş fi spus că aceas
ta ar fi indicat o dorinţă inconştientă de a distruge. Trebui
se ca el să ajungă la nevoia lui de a distruge înainte ca eu să
bag de seamă reparaţia şi trebuise să ajungă la aceasta în rit
mul şi în felul propriu. Fără nici un dubiu, capacitatea lui
de a gândi, să fie în cele din urmă de folos, fusese cea care
făcuse posibil ca el să intre într-un contact mai apropiat cu
propria distructivitate. însă efortul constructiv este fals şi
lipsit de sens dacă, aşa cum a spus el, nu s-a ajuns înainte
de acesta la distructivitate.
Exemplul IV: O adolescentă era în tratament la o terapeută
care, în acelaşi timp, o avea şi sub îngrijire acasă, împreună cu
propriii copii. Acest aranjament avea avantaje şi dezavantaje.
Fata era foarte bolnavă şi, în momentul descris, mi-aduc
aminte că îşi revenea dintr-o lungă perioadă de regresie la de-
pendeirţă şi la o etapă infantilă. Ea nu mai era în regres în re
laţia sa cu acel cămin şi cu acea familie, însă se afla încă într-o
stare foarte specială în cadrul limitat al şedinţelor de terapie,
care aveau loc într-un moment fixat, în fiecare zi.
102 D.W. Winnicott
A existat o perioadă în care fata a exprimat cea mai profun

dă ură faţă de terapeută (care avea grijă de ea, dar o şi trata).
Toate erau bune în restul zilei, însă în timpul terapiei te ia po
nta era distrusă straşnic şi în mod repetat. Este dificil de
descris intensitatea urii fetei faţă de terapeută şi, de fapt, in
tensitatea anihilării acesteia. Nu avea de-a face cu cazul unui
terapeut plecând să-şi vadă pacientul la muncă, de vreme ce
terapeuta avea grijă de fată tot timpul, iar între cele două
•aveau loc două relaţii separate ce se desfăşurau simultan. în
timpul zilei au început să se întâmple tot felul de lucruri noi:
fata a început să vrea să ajute la curăţenie, să şteargă praful,
să fie de folos. Acest ajutor era ceva absolut nou şi nu fuscM'
niciodată ceva caracteristic în comportamentul acestei fete, nici
acasă la ea şi nici măcar înainte ca ea să sufere de forma acu
tă a bolii. Iar toate acestea se întâmplau silenţios (dacă putem
spune aşa) o dată cu teribila distructivitate pe care fata înce
puse să o descopere în aspectele primitive ale iubirii ei, la care
ajunsese în relaţia ei cu terapeuta în şedinţele de terapie.
Puteţi constata şi aici o repetiţie a aceleiaşi idei. Desigur,
faptul că pacienta devenea conştientă de propria distruetivi-
tate făcea posibilă activitatea constructivă ce apăruse in
timpul zilei. Dar în acest moment doresc să vă explic în mod clar
întocmai implicaţia inversă. Experienţa constructivă şi creativă
era aceea care făcea posibil ca fata să ajungă în contact cu trăi
rea propriei distrucţivităţi, şi astfel au apărut condiţiile din
tratament pe care am încercat să vi le descriu. Capacitatea de
a simţi îngrijorarea nu este numai un punct nodal al maturi
zării, ci depinde, de asemenea, şi de existenţa unui mediu
emoţional care să fi fost îndeajuns de bun pentru o perioadă
de timp.
R ezum at
îngrijorarea, în felul în care am folosit aici termenul, de

scrie legătura dintre elementele distructive din relaţiile pui-
sionale cu obiectele,, pe de o parte, şi celelalte aspecte, pozili-
ve, ale relaţionării, pe de altă parte. Ipoteza este aceea că în

grijorarea aparţine unei perioade ce precedă complexul clasic
al lui Oedip, care este o relaţie între trei persoane întregi. Ca
pacitatea de a simţi îngrijorarea aparţine relaţiei de-două-cor-
puri între bebeluş şim am ă sau substitutul''de mamă.
în circumstanţe favorabile mama, prin faptul de a continua
să fie vie şi disponibilă, reuşeşte să fie atât mama ce primeşte
în întregime pulsiunile Se-ului bebeluşului, cât şi mama care
poate fi iubită ca o persoană şi în raport cu care poate fi făcu
tă reparaţia. în acest fel, angoasa legată de pulsiunile Se-ului
şi de fantasmele generate de acesta devine tolerabilă pentru
bebeluş, care poate astfel trăi vinovăţia sau poate să o menţi
nă în aşteptarea unei ocazii de a face reparaţie în ceea ce pri
veşte această angoasă. Acestei vinovăţii care este menţinută
fără să fie simţită ca o vinovăţie îi conferim numele de „îngri
jorare". în etapele primitive ale dezvoltării, în cazul în care nu
există o figură maternă de încredere pentru a primi gestul re
parator, vinovăţia devine intolerabilă, iar îngrijorarea nu poa
te să fie resimţită. Eşecul reparaţiei conduce la o pierdere a ca
pacităţii de a simţi îngrijorarea şi la înlocuirea acesteia cu for
me primitive de vinovăţie şi angoasă.
Capitolul 7
De la dependenţă spre independenţă

tn dezvoltarea individului 1
(1963)
4 m ales ca în acest capitol să descriu creşterea emu-

ţiOnală ca pe o călătorie de la dependenţă la inde-
JL Jkpendenţă. Dacă m-aţi fi rugat să îndeplinesc aceas
tă sarcină acum treizeci de ani, este aproape sigur că m-aş fi
referit la schimbările prin care imaluritalea lasă loc maturită
ţii în termeni de progresie în ceea ce priveşte viaţa pulsională
a individului. M-aş fi referit la faza orală, la faza anală, la faza
falică şi la cea genitală. Probabil că aş fi şi împărţit aceste
faze — orală primară, preambivalentă, orală secundară, sa-
dic-orală şi aşa mai departe. Unii autori au împărţit cu foarle
mare atenţie stadiul anal, alţii s-au mulţumit cu ideea existen
ţei unui stadiu pregenital care se bazează la modul general pe
funcţionarea organelor de ingestie, absorbţie şi eliminare. Toa
te acestea sunt binevenite. Ele sunt la fel de adevărate azi, pe
cât erau în acele vremuri şi au pornit gândirea noastră şi struc
tura teoriei cu ajutorul căreia ne ghidăm. Ca să spunem aşa,
acum avem aceste lucruri în sânge, le luăm drept ipoteze şi
putem privi spre alte aspecte ale creşterii atunci când ne aflăm
în situaţii ca a mea, în care se aşteaptă de la mine să spun ceva
care nu este întocmai cunoaştere comună sau care ia în consi
derare ultimele dezvoltări şi atitudini.
1 Prezentare susţinută la Atlanta Psychiatric Clinic, în octombrie 1963.

Sper că veţi fi de acord că faptul că am ales să gândesc creş

terea în termeni de dependenţă ce se schimbă treptat în inde
pendenţă nu invalidează în nici un fel teoria despre creştere
pe care aş fi putut să o susţin în termeni de zone erogene sau
de relaţii de obiect.
Socializarea
Maturitatea fiinţei umane este un termen care implică nu

numai creşterea personală, ci şi socializarea. Să spunem că
în starea de sănătate, care este aproape sinonimă cu matu
ritatea, adultul poate să se identifice cu societatea fără să sa
crifice prea mult din spontaneitatea sa personală sau, pri
vind din alt unghi, adultul este capabil să-şi satisfacă nevoi
le personale fără să fie antisocial şi fără să ezite să-şi asume
anumite responsabilităţi faţă de menţinerea sau modificarea
societăţii din care face parte. Ni se lasă în grijă anumite con
diţii sociale, iar acestea reprezintă o moştenire pe care tre
buie să o acceptăm şi dacă este necesar să o alterăm. Pe
aceasta va trebui, în cele din urmă, să o predăm acelora care
ne vor urma.
Independenţa nu este niciodată absolută. Individul sănă
tos nu se izolează, ci ajunge să fie legat de mediu într-un ase
menea fel, încât se poate spune despre individ şi mediu că
sunt interdependenţi.
Călătoria
Nu este nimic nou în ideea unei călătorii de la dependen

ţă la independenţă. Fiecare fiinţă umană trebuie să pornească
în această călătorie şi mulţi ajung undeva nu departe de aceas
tă destinaţie, şi ajung la independenţă cu un simţ social încor
porat. Acesta este locul în care psihiatria se interesează de creş
terea sănătoasă, temă care este de multe ori lăsată în grija pe
dagogului sau psihologului.
io 6 D.W. Winnicott
Valoarea acestei abordări este aceea că ne face să putem să

studiem şi să discutăm în acelaşi timp factorii personali şi pt>
cei de mediu. în aceşti termeni sănătatea înseamnă atât sănă
tatea individului, cât şi sănătatea societăţii, iar o maturitate
deplină a individului nu este posibilă într-un cadru social bol
nav sau imatur.
Trei categorii
Planificând această prezentare scurtă a unei teme foarte

complexe am descoperit că trebuie să folosesc mai degrabă trei
categorii, decât pe cele două simple de dependenţă şi de in
dependenţă. Pare să fie de ajutor să ne gândim separat la:
dependenţă absolută;
dependenţă relativă şi
spre independenţă
Dependenţă absolută
Vă voi atrage pentru început atenţia asupra stadiilor ce

lor mai timpurii ale dezvoltării fiecărui bebeluş. La început,
bebeluşul este întru totul dependent de aportul fizic al unei
mame vii cu uterul său sau cu îngrijirea sa maternă. în ter
meni psihologici însă va trebui să spunem că bebeluşul este
totodată dependent şi independent. Acesta este un paradox
pe care trebuie să-l examinăm. Avem de-a face cu tot ceea ce
este înnăscut, incluzând procesele de maturizare şi potenţia
lele tendinţe patologice înnăscute, şi toate acestea au o rea
litate proprie şi nimeni nu poate să le schimbe. în acelaşi
timp procesele de maturizare depind de aportul mediului.
Putem spune că mediul favorizant face posibil un progres
stabil al proceselor de maturizare, însă nu mediul îl creează
pe copil, ci în cel mai bun caz îl face pe copil capabil să-şi re
alizeze potenţialul.
Termenul de „proces de maturizare" se referă la evoluţia

Eului şi a sinelui şi include întreaga poveste a Se-ului, a
pulsiunilor şi vicisitudinilor acestora şi a apărărilor Eului, în
ceea ce priveşte pulsiunile.
Cu alte cuvinte, o mamă şi un tată nu creează un bebeluş
aşa cum un artist creează o pictură sau un olar un vas de lut.
Ei au pornit un proces de dezvoltare din care rezultă apariţia
unui locatar în corpul mamei şi apoi în braţele ei şi mai târziu
în casa părintească, iar ce se va dovedi a fi acel locatar este în
afara controlului oricui. Părinţii sunt dependenţi de tendinţe
le înnăscute ale bebeluşului. Bineînţeles, poate fi pusă şi între
barea: „Ce-ar putea ei atunci să facă dacă nu pot să-şi facă
propriul copil?" Desigur că ei pot să facă multe lucruri. Pot
avea grijă de un copil ce este sănătos, în sensul de a fi matur
în conformitate cu ce înseamnă maturitatea în fiecare moment
pentru acel copil. Dacă ei reuşesc să îşi aducă această contri
buţie, procesele de maturizare ale bebeluşului nu vor fi bloca
te, ci li se va veni în întâmpinare şi vor fi făcute să devină par
te integrantă din copil.
Se constată că faptul de a te adapta la procesele de matu
rizare ale copilului reprezintă un lucru foarte complex şi care
solicită foarte mult părinţii, iar la început mama însăşi este cea
care reprezintă mediul favorizant. Ea are nevoie în acest mo
ment de sprijin care este oferit în modul cel mai potrivit de că
tre tatăl copilului (să spunem de către soţul ei), de către mamă,
familie şi mediul social imediat. Aceste lucruri sunt extrem de
evidente, dar cu atât mai adevărate, şi ele trebuie spuse.
Aş dori să dau acestei stări speciale a mamei un nume spe
cial, şi asta perrtru că eu cred că importanţa ei este incorect
apreciată. Mamele îşi revin din această stare şi uită. Eu o nu
mesc „preocupare maternă primară". Acesta nu este în mod
necesar un nume potrivit, dar ceea ce vreau eu să spun este că
spre sfârşitul sarcinii şi pentru câteva săptămâni după naşte
rea copilului mama este preocupată cu (sau mai degrabă „im
plicată cu totul în") îngrijirea bebeluşului ei care la început
pare să fie o parte a ei. Mai mult decât atât, ea este identifica
tă cu bebeluşul şi ştie bine cum se simte bebeluşul ei. Pentru
io8 D.W. Winnicott
acestea, ea foloseşte propriile ei experienţe ca bebeluş. în acest

fel, mama este ea însăşi într-o stare de dependenţă şi, în con
secinţă, vulnerabilă. Tocmai pentru a descrie această etapă fo
losesc cuvintele dependenţă absolută.
în acest fel, aportul natural este făcut în natură pentru sa
tisfacerea nevoilor bebeluşului, ceea ce înseamnă un înalt grad
de adaptare. Voi explica ce înţeleg prin acest cuvânt.
în timpurile de început ale psihanalizei adaptarea ar fi pu
tut însemna un singur lucru, şi anume întâmpinarea nevoilor
pulsionale ale bebeluşului. O mare cantitate de prejudecată s-a
născut din lentoarea unora de a înţelege că nevoile unui bebi ■-
luş nu se rezumă la tensiuni pulsionale, oricât de importările
ar fi acestea din urmă. întreaga dezvoltare a Eului bebeluşu
lui prezintă nevoi proprii. Expresia potrivită aici ar fi aceea că
mama „nu îşi lasă bebeluşul baltă", deşi ea poate, şi trebuie să
frustreze, în ceea ce priveşte întâmpinarea nevoilor pulsiona
le. Este surprinzător cât de bine vin mamele în întâmpinarea
nevoilor bebeluşilor lor, chiar şi mame care nu se descurcă în
a da sân şi care îl vor substitui rapid cu biberonul şi formula.
întotdeauna vor exista câteva care nu s6 vor putea angaja
în acel fel în care este nevoie în această etapă foarte timpurie,
deşi această etapă durează numai câteva luni, spre sfârşitul
sarcinii şi la începutul vieţii bebeluşului.
Voi descrie nevoile Eului, deoarece acestea au multiple fa
ţete. Cel mai bun exemplu este problema simplă a (susţinu
tului. Nimeni nu poate ţine în braţe un bebeluş dacă nu este
capabil să se identifice cu acesta. Balint (1951,1958) s-a referit
la oxigenul din aer despre care bebeluşul nu ştie nimic. Aş pi i-
tea să vă reamintesc de temperatura apei de baie testată de că
tre cotul mamei. Bebeluşul nu ştie dacă apa ar fi putut să fie
prea caldă sau prea rece, dar ajunge să ia drept bună tempe
ratura corpului. încă vorbesc despre dependenţa absolută: Ea
reprezintă întru totul o problemă de ingerinţă sau non-inge-
rinţă, în existenţa bebeluşului, şi aş dori să dezvolt această
temă.
Toate procesele unui bebeluş viu constituie o continuitate a
existenţei, un fel de schiţă pentru existenţialism. Mama care
este capabilă să se abandoneze, într-un timp limitat, acestei

sarcini naturale este capabilă să protejeze continuitatea exis
tenţei. bebeluşului ei. Orice ingerinţă sau eşec al adaptării ca
uzează o reacţie în bebeluş, iar reacţia întrerupe continuitatea
existenţei. Dacă faptul de a reacţiona la ingerinţe devine un
model pentru bebeluş, atunci vom avea de-a face cu o inter
ferenţă serioasă cu tendinţa naturală ce există în bebeluş de a
deveni o unitate integrată, capabilă să continue prin a avea un
sine cu un trecut, un prezent şi un viitor. într-o relativă absen
ţă a reacţiilor la ingerinţă funcţiile corporale ale bebeluşului
oferă o bază potrivită pentru construirea unui Eu corporal. în
acest fel este pusă baza viitoarei sănătăţi psihice.
Vom vedea cum această adaptare plină de sensibilitate la
nevoile Eului unui bebeluş durează doar un timp limitat. Cu
rând, bebeluşul începe să-şi revină din bobârnace şi să scoată
ceva pozitiv din furia pe ce am putea numi eşecuri minore ale
adaptării. Simultan cu acestea, mama începe să-şi reia viaţa
proprie care, în cele din urmă, va deveni relativ independen
tă de nevoile bebeluşului ei. Frecvent, creşterea copilului co
respunde cu o oarecare exactitate reluării independenţei ma
mei şi veţi fi de acord cu faptul că o mamă care nu poate să
greşească treptat în ceea ce priveşte adaptarea plină de Sensi
bilitate va eşua în alt sens. Ea nu va reuşi (din cauza propriei
imaturităţi sau a propriilor anxietăţi) să-i ofere bebeluşului
motive de mânie. Un bebeluş care nu are nici un motiv de mâ
nie, dar care are în interior cantitatea obişnuită din orice ar re
prezenta ingredientele agresivităţii, se va afla într-o dificulta
te specială, o dificultate de a intrica agresivitatea cu iubirea.
în concluzie, în cadrul dependenţei absolute bebeluşul nu
are cum să fie conştient de aportul matern.
Dependenţa relativă
In acelaşi fel în care am numit prima etapă „dependenţa

absolută", voi numi următoarea etapă „dependenţa relativă",
în acest fel putem distinge între dependenţa care este dincolo
110 D.W. Winnicott
de cunoaşterea bebeluşului şi dependenţa de care bebeluşul

poate să ia cunoştinţă. O mamă face foarte multe în sensul în
tâmpinării nevoilor bebeluşului ei, toate acestea nefiind înre
gistrate în mintea bebeluşului.
Etapa următoare, aceea de dependenţă relativă, se dove
deşte a fi o etapă de adaptare la eşecul gradat al adaptării.
Faptul de a furniza o cfezadaptare gradată şi care să fie delicat
angrenată cu dezvoltarea rapidă pe care o prezintă bebeluşul
face parte din echipamentul marii majorităţi a mamelor. De
exemplu, în această etapă începe înţelegerea intelectuală ce se
dezvoltă ca o extensie vastă a unor procese simple, cum ar fi
reflexele condiţionate. (Gândiţi-vă la un bebeluş aşteptând să
fie hrănit. Vine un timp în care bebeluşul poate să aştepte câ
teva minute pentru că sunetele din bucătărie indică faptul că
trebuie să apară mâncarea. In loc să fie pur şi simplu excitat
de către sunete, bebeluşul va folosi elementele vestitoare pen
tru a fi în stare să aştepte.)
în mod natural bebeluşii prezintă variaţii foarte largi în ca
pacitatea lor de a folosi timpuriu înţelegerea intelectuală şi,
frecvent, înţelegerea pe care ei ar putea s-o dobândească este
întârziată de existenţa unei confuzii în felul în care este pre
zentată realitatea. Este o idee care trebuie accentuată aici, şi
anume aceea că întreaga procedură a îngrijirii copilului tre
buie să aibă drept caracteristică principală un mod stabil de
a-i prezenta bebeluşului lumea. Aici avem de-a face cu ceva
ce nu poate fi făcut prin gândire şi nici nu poate fi gestionat
într-un mod mecanic, ci poate fi făcut doar prin gestionarea
de către o fiinţă umană care este în mod constant ea însăşi. Nu
se pune problema perfecţiunii aici. Perfecţiunea aparţine ma
şinilor; lucrurile de care are nevoie bebeluşul sunt acelea pe
care le primeşte în mod obişnuit, îngrijirea şi atenţia unei per
soane care continuă să fie ea însăşi. Acest lucru li se potriveş
te desigur şi taţilor.
Trebuie accentuat în mod special faptul de „a fi ea însăşi",
deoarece ar trebui să separăm persoana de bărbatul sau feme
ia, mama sau doica ce joacă acel rol, şi poate că îl joacă bine de
cele mai multe ori, eventual şi pentru că a învăţat cum să aibă
Opere 4. Procesele de maturizare m
grijă de bebeluş din cărţi sau dintr-un curs, dar faptul de a juca
nu este îndeajuns de bun. Bebeluşul nu poate găsi o prezen
tare lipsită de confuzii a realităţii exterioare decât aflându-se
în îngrijirea unei fiinţe umahe care este devotată bebeluşului
şi sarcinii de îngrijire a acestuia. Mama va creşte din această
stare de uşoară devoţiune şi, curând, ea va fi înapoi la biroul
său sau la scrisul romanelor, sau la viaţa socială pe care o are
împreună cu soţul, dar în acest moment ea este înglodată până
la gât.
Recompensa din prima etapă (dependenţa absolută) este
aceea că procesul de dezvoltare al bebeluşului este nedistor
sionat. Recompensa în etapa dependenţei relative este aceea
că bebeluşul începe într-un fel să fie conştient de dependenţă.
Când mama este plecată un moment mai mult decât interva
lul de timp în care bebeluşul este capabil să creadă în supra
vieţuirea ei, apare angoasa, iar acesta este primul semn că be
beluşul ia la cunoştinţă. înainte de această etapă, dacă mama
este plecată, bebeluşul pur şi simplu eşuează în a beneficia de
capacitatea ei specială de a-1 păzi de ingerinţe, iar dezvoltări
le esenţiale din structura Eului eşuează în a deveni cu bine
achiziţionate.
Următoarea etapă în care bebeluşul simte într-un fel nevo
ia de mamă este una în care el începe să ştie în mintea sa că
mama este necesară.
Gradat, nevoia de mama reală devine (în starea de sănăta
te) intensă şi cu adevărat teribilă, aşa încât mama chiar detes
tă faptul de a-şi părăsi copiii, iar acestea sacrifică multe pen
tru ca să nu-i supere şi pentru a nu le induce ură şi deziluzie
în această etapă de nevoie specială. Se poate spune despre
această etapă ca durează în mare de la şase luni la doi ani.
în jurul momentului în care un bebeluş împlineşte doi ani,
încep să aibă loc noi dezvoltări care îl vor înarma pe copil în
ceea ce priveşte capacitatea de a face faţă pierderii. Va fi nece
sar să ne referim la acestea. împreună cu aceste dezvoltări ale
personalităţii copilului vom găsi factori de mediu importanţi
şi variabili ce trebuie luaţi în considerare. De exemplu, poate
exista o echipă mamă-doică, în sine un subiect interesant de
112 D.W. Winnicott
studiu. Pot exista mătuşi şi bunici potriviţi sau prieteni spe

ciali ai părinţilor care se califică prin prezenţa constantă ca
substitut de mamă. în plus, soţul mamei poate fi o persoană
importantă în casă, ajutând la crearea unui cămin, iar el poa
te fi un bun substitut de mamă sau poate fi important într-un
fel mai masculin, oferindu-i soţiei un sprijin şi un sentiment
de siguranţă pe care aceasta să îl poată transmite mai depar
te bebeluşului.
Nu va fi necesar să discutăm în profunzime aceste detaiii
evidente dar şi foarte semnificative. Vom vedea însă că aceste
detalii diferă mult şi că procesele de creştere proprii bebelu
şului sunt atrase într-o direcţie sau în alta în conformitate cu
ceea ce acesta primeşte.
M aterialul clinic:
Am avut ocazia să observ o familie cu trei băieţi în perioa

da morţii subite a mamei. Tatăl a acţionat într-un fel respon
sabil, iar prietena mamei care cunoştea bine băieţii a preluat
îngrijirea acestora, iar după o perioadă, ea a devenit mama lor
vitregă.
Băiatul cel mai mic avea patru luni când mama a dispă
rut subit din viaţa lui. Dezvoltarea lui a continuat satisfăcă
tor şi nu a existat nici un semn clinic care să indice vreo re
acţie. în termenii mei, mama era „un obiect subiectiv" pen
tru acest copil, iar prietena mamei a păşit în poziţia mamei.
Mai târziu, băiatul a gândit despre mama vitregă ca fiind
mama lui.
Când acest băiat, cel mai mic, a ajuns la vârsta de patru ani,
el mi-a fost adus pentru că începuse să prezinte diverse tul
burări ale personalităţii. în joaca din interviul psihoterapeu-
tic, el a inventat un joc pe care a trebuit să-l repete de foarle
multe ori. El se ascundea, iar eu făceam o modificare foarle
mică, să spunem în poziţia unui creion pe masă, apoi el ve
nea, găsea mica modificare, se înfuria teribil şi mă omora. Ar
fi continuat acest joc ore întregi.
Aplicând ceea ce învăţasem, i-am spus mamei vitrege să se

pregătească să discute cu el despre moarte. Chiar în acea sea
ră, pentru prima dată în viaţa lui, el i-a oferit mamei vitrege o
ocazie de a vorbi despre moarte, şi aceasta a condus către ne
voia lui de a şti exact totul despre mama dinăuntrul căreia el
ieşise şi despre moartea ei. Această discuţie a dobândit în zi
lele următoare o inerţie şi totul a trebuit repetat şi repetat. Re
laţia bună cu mama lui vitregă a continuat, iar el a continuat
să o numească mamă.
Cel mai mare dintre cei trei băieţi avea şase ani când
mama a murit. El a făcut doliu după ea ca după o persoană
iubită. Procesul de suferinţă a durat aproape doi ani şi, ie
şind din acesta, copilul prezenta o tendinţă de a fura. Acest
băiat a acceptat-o pe mama vitregă ca pe o mamă vitregă,
iar de mama reală îşi aducea aminte ca de o persoană pier
dută într-un mod trist.
Cel mijlociu avea trei ani în momentul tragediei. El se afla
într-o intensă relaţie pozitivă cu tatăl în acel moment şi a de
venit o victimă psihiatrică, având nevoie de psihoterapie (cam
şapte şedinţe pe parcursul unei perioade de opt ani). Băiatul
cel mare spunea despre acesta „lui nu i-am spus că tata s-a
recăsătorit, pentru că el crede că a te căsători înseamnă «a uci
de»".
Băiatul mijlociu se afla într-o derută şi era incapabil să facă
faţă vinovăţiei pe care trebuia să o trăiască din cauza morţii
mamei lui survenite în momentul în caic el se afla într-o eta
pă homosexuală caracterizată printr-un ataşament special faţă
de tată. El spunea: „Nu-mi p asă,....... (fratele cel mare) era cel
care o iubea." Clinic, a devenit hipomaniacal. Agitaţia lui ex
tremă a durat timp îndelungat şi era clar că se afla sub ame
ninţarea depresiei. Jocul lui prezenta un grad de dezorienta
re, dar era capabil să-şi organizeze jocul îndeajuns de mult
pentru a-mi transmite în şedinţele psihoterapeutice faptul că
era agitat din cauza unor angoase specifice.
Acest băiat prezintă încă semne de tulburare psihiatrică re
ziduală acum, la treisprezece ani, adică zece ani după trage
dia care s-a dovedit traumatică pentru el.
114 D.W. Winnicott
Una dintre dezvoltările importante la bebeluş se înca

drează sub titlul de „identificare". Un bebeluş poate să dea
dovezi tim purii ale capacităţii sale de a se identifica cu
mama. Există reflexe primitive despre care se poate spune
că formează baza acestor dezvoltări, cum ar fi acelea că un
bebeluş răspunde unui zâmbet cu un zâmbet. Rapid, bebe
luşul va deveni capabil de forme mai complexe de identifi
care ce implică existenţa imaginaţiei. Un exemplu potrivit
ar fi bebeluşul ce caută gura mamei şi o hrăneşte cu dege
tul în timp ce primeşte sân. Am văzut acest fapt întâmplân-
du-se la vârsta de trei luni; dar datele nu ar trebui să ne În
grijoreze. Mai devreme sau mai târziu aceste lucruri se în
tâmplă cu toţi bebeluşii (cu excepţia unora bolnavi) şi ştim
ce eliberare mare faţă de dependenţă va oferi dezvoltarea în
bebeluş a capacităţii de a se pune în locul mamei. De aici,
apare dezvoltarea deplină a unei înţelegeri a existenţei per
sonale şi separate a mamei şi, în cele din urmă, copilul va
ajunge la capacitatea de a crede în împreunarea părinţilor
lui care a condus de fapt la conceperea sa. Până la acestea
este însă cale lungă, iar ele nu sunt niciodată achiziţionate
la cel mai profund nivel.
Efectul acestor mecanisme psihice noi asupra subiectului
dependenţei este că bebeluşul poate permite unor evenimen
te Să se afle în afara controlului propriu şi, prin capacitatea de
a se identifica cu mama sau cu părinţii, el poate pune pe 0 li
nie moartă o parte din ura resimţită împotriva lucrurilor care
ameninţă omnipotenţa infantilă.
Pasul ulterior este înţelegerea şi poate folosirea vorbirii.
Această dezvoltare extraordinară a animalului uman îi face pe
părinţi capabili să-i ofere bebeluşului toate ocaziile de a cola
bora, prin înţelegere intelectuală, chiar dacă bebeluşul, în sen
timentele sale profunde, simte tristeţe, ură, deziluzie, frică şi ne
putinţă. Mama poate spune: „Plec să cumpăr pâine." Acest
mecanism poate avea efect, desigur cu excepţia cazului în care
ea este plecată un timp mai îndelungat decât perioada în care
bebeluşul este capabil să păstreze vie ideea de mamă în sen
timentele sale.
Opere 4, Procesele de maturizare H5
Aş dori să menţionez o formă de dezvoltare care afectea

ză în mod special putinţa bebeluşului de a face identificări
complexe. Ea are de-a face cu etapa în care tendinţele integran
te ale bebeluşului conduc la o stare în care bebeluşul este o
unitate, o, persoană întreagă, cu un exterior şi un interior, o
persoană care trăieşte în corp, mai mult sau mai puţin mărgi
nită de către piele. O dată ce afară înseamnă „ne-mine", atunci
înăuntru înseamnă „mine" şi, astfel, apare un loc în care pot
fi păstrate lucruri. In fantasma copilului, realitatea psihică per
sonală este localizată înăuntru. Dacă ea este localizată afară,
aceasta se întâmplă din motive speciale.
Din acest moment, creşterea bebeluşului ia forma unui
schimb continuu între realitatea interioară şi cea exterioară,
fiecare fiind îmbogăţită de către cealaltă.
Copilul este acum nu numai un creator potenţial al lumii,
ci, mai mult, el devine capabil să populeze lumea cu mostre
din propria viaţă interioară. Astfel, gradat, copilul este capa
bil să „acopere" aproape orice eveniment exterior, iar percep
ţia devine aproape sinonimă cu creaţia. Acesta este un alt mod
prin care copilul dobândeşte control atât asupra evenimente
lor externe, cât şi asupra proceselor interioare din propriul
sine.
Spre independenţă
O dată ce aceste lucruri sunt stabilite, cum de altfel se în

tâmplă în stare de sănătate, copilul este treptat capabil să vină
în întâmpinarea lumii cu toate complexităţile acesteia, prin
faptul de a vedea în ea din ce în ce mai mult din ceea ce este
deja prezent în propriul sine. în cercurile din ce în ce mai largi
ale vieţii sociale, copilul se identifică cu societatea, deoarece
societatea locală reprezintă o mostră a lumii personale a sine
lui, fiind în acelaşi timp o mostră a fenomenelor cu adevărat
exterioare.
In acest fel, se dezvoltă o independenţă adevărată, copilul
devenind capabil să trăiască o existenţă personală, atât satis-
n6 D.W. Winnicott
făcătoare, cât şi implicată în treburile societăţii. Desigur că

există multiple posibilităţi de a da înapoi în această dezvolta
re a socializării, chiar şi în etapele târzii de dincolo de puber
tate şi adolescenţă: Până şi un individ sănătos se poate con
frunta cu o tensiune socială care să fie dincolo de ceea ce el ar
putea suporta, mai intensă decât lărgimea personală a bazei
toleranţei acelui individ.
în practică, îi putem privi pe adolescenţii, noştri absolvind
o grupare pentru a se înscrie în alta, în tot acest timp lărgind
cercul, în tot acest timp îmbrăţişând fenomene noi şi din ce in
ce mai stranii pe care le produce societatea. Părinţii sunt foarlc
necesari în gestionarea copiilor lor adolescenţi care explorea
ză un cerc social după altul, datorită capacităţii celor dintâi de
a vedea mai bine decât copiii lor momentele în care aceaslă
progresie de la cercul social limitat spre cercul social nelimil.il
ar fi prea rapidă, poate din cauza elementelor sociale pericu
loase de prin cartier sau a sfidării ce ţine de pubertate şi de u
dezvoltare rapidă a capacităţii sexuale. Este nevoie de părinţi
în mod special datorită reapariţiei tensiunilor pulsionale şi ,1
modelelor care au fost fundamentate la vârsta primilor paşi.
„Spre independenţă" descrie străduinţele copilului la vâr
sta primilor paşi şi ale copilului la pubertate. în perioada de
latenţă copiii se mulţumesc de obicei cu orice fel de depen
denţă au norocul să poată trăi. Latenţa este perioada şcolii ju
când rolul de substitut pentru casă. Acest lucru nu este întot
deauna adevărat, dar nu mai avem loc să dezvoltăm aceaslă
temă specială aici.
Trebuie să ne aşteptăm de la adulţi să continue acest pro
ces de creştere şi maturizare, de vreme ce arareori ajung la ma
turitatea deplină. Dar, o dată ce ei au găsit prin muncă o nişă
în societate şi poate că s-au căsătorit sau s-au stabilit într-un
cadru care reprezintă un compromis între a-i copia pe părinţi
şi a-şi stabili, sfidător, o identitate personală, o dată ce aceste
dezvoltări au avut loc, se poate spune că viaţa adultă a înce
put, iar indivizii se vor căţăra unul câte unul, ajungând din
colo de gardul zonei acoperite de această scurtă teoretizare a
creşterii în termeni de dependenţă spre independenţă.
Capitolul 8
Morala şi educaţia 1
(1963)
r f i i t l u l prelegerii mele îmi oferă ocazia să dezvolt aceas-

1 tă temă nu atât în perspectiva societăţii care se schim-
J L bă, cât în perspectiva naturii umane care nu se schim
bă. Natura umană nu se schimbă. Aceasta este o idee care ar
putea fi controversată. Orişicum, eu o voi presupune ca ade
vărată şi voi construi pe acest fundament. Este adevărat că na
tura umană a evoluat în acelaşi fel în care au evoluat corpuri
le şi fiinţele umane, în cursul sutelor de mii de ani, dar există
puţine dovezi favorabile ideii că natura umană s-ar fi schim
bat în perioada scurtă a istoriei înregistrate. De asemenea, prin
comparaţie, mai este adevărat şi faptul că ceea ce se poate spu
ne despre natura umană astăzi în Londra se poate spune de
spre natura umană în Tokyo, în Acera, în Amsterdam şi în
Timbuktu. Acest lucru este adevărat pentru albi şi negri, pen
tru giganţi şi pigmei, pentru copiii oamenilor de ştiinţă de la
Harwell sau Cape Canaveral ca şi pentru copiii aborigenilor
din Australia.
Aplicarea acestora subiectului ce se află în discuţie (educa
ţia morală astăzi) ar însemna să găsim un domeniu de studiu
pe care l-am putea numi capacitatea copilului de om de a fi
1 Prelegere ţinută în cadrul unei serii la Institutul pentru Educaţie al Uni

versităţii din Londra, 1962, şi publicat pentru prima dată (sub titlul „Copilul
mic acasă şi ia şcoală") în Moral Education in a CUanging Society, ed, W.R. Ni-
blett. (Londra: Faber, 1963).
n8 D.W. Winnicott
educat moral. Mă voi referi în această prelegere doar la aceas

tă arie, dezvoltarea la copilul de om a unei capacităţi de a avea
un sentiment moral, de a trăi un sentiment de vinovăţie şi de
a elabora un ideal. în mod similar va exista o încercare de a
pătrunde în spatele ideii de „a crede în Dumnezeu" către ideoa
de „a crede" sau (aşa cum aş prefera eu să spun) „a crede în".
Copilului care dezvoltă o idee de „a crede în" i se poate înmâ
na atât zeul casei, cât şi dumnezeul societăţii căreia întâmplă
tor el îi aparţine. Prin opoziţie, pentru copilul care nu are „a
crede în", dumnezeu este în cel mai bun caz un truc al peda
gogului şi în cel mai rău caz o dovadă că figurilor parentale
le lipseşte încrederea în procesele naturii umane şi că sunt spe
riate de necunoscut.
Profesorul Niblett, în cursul de deschidere al acestei serii,
s-a referit la directorul Keate care i-a spus unui copil; „O să în
cepi să crezi în Sfântul Duh, pe la ora cinci în această
după-amiază sau te voi bate până ce o să faci aşa", iar profe
sorul Niblett a argumentat asifel asupra ideii futilităţii predă
rii valorilor sau a religiei prin forţă. Voi încerca să pun în dis
cuţie această temă şi să examinez alternativele. Punctul meu
de vedere este acela că există o alternativă bună, iar aceasta
alternativă nu constă într-o predare din ce în ce mai subtilă a
religiei. Alternativa bună are legătură cu aportul pentru bebe
luş şi copil al acelor condiţii care să facă posibil ca lucruri pre
cum încrederea şi „credinţa în" şi ideile de bine şi de rău să se
dezvolte prin elaborarea proceselor interioare ale fiecărui co
pil. Aceste fapte ar putea fi numite evoluţia unui Supraeu per
sonal.
Religiile au făcut foarte mult caz pe tema păcatului origi
nar, dar nu s-au apropiat în nici un fel de ideea unei bunătăţi
originare care, fiind pusă la un loc în cadrul ideii de Dumne
zeu, este în acelaşi timp Separată de indivizii care creează şi
recreează în mod colectiv acest concept de Dumnezeu. Vorba
că omul l-a făcut pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa
este, de cele mai multe ori, tratată ca un exemplu amuzant de
perversiune, dar adevărul din această vorbă poate fi făcut mai
evident printr-o astfel de refrazare: omul continuă să îl cree
ze şi să îl recreeze pe Dumnezeu ca pe un loc în care să pună

lucrurile bune din el însuşi, pe care altfel ar fi putut să le stri
ce dacă le-ar fi ţinut înăuntru, împreună cu toată ura şi dis-
tructivitatea care se găsesc în acelaşi timp acolo.
Religia (sau poate teologia?) a furat binele de la copilul care
se dezvoltă, apoi a amenajat o schemă artificială pentru a-i in
jecta acest lucru furat înapoi copilului, după care a numit toa
te acestea „educaţie m orală". De fapt, educaţia morală nu
funcţionează decât în cazul în care bebeluşul sau copilul a dez
voltat înăuntrul său, prin procese naturale de dezvoltare, acel
material căruia, atunci când este plasat sus în cer, îi este dat
numele de Dumnezeu. Cel ce se ocupă de educaţia morală de
pinde în succesul său de existenţa în copil a acelui proces de
dezvoltare care îl face pe acesta din urmă capabil să accepte
Dumnezeul celui care se ocupă de educaţia morală ca pe o
proiecţie a bunătăţii ce este parte a copilului şi a experienţei
sale curente de viaţă.
în acest fel suntem reduşi în practică, oricare ar fi sistemul
nostru teologic, la o dependenţă, ce se aplică în cazul fiecărui
copil nou, de felul în care acel copil a fost sau este făcut capa
bil să absolve propria dezvoltare. A fost copilul capabil să trea
că, să zicem, examenul său de admitere în sentimentul moral
sau să achiziţioneze acel lucru pe care eu îl numesc credinţă
în? Mă agăţ de această expresie urâtă şi incompletă, „credin
ţă în". Pentru a completa ceea ce a fost început, cineva trebuie
să-l facă pe copil să afle în ce se întâmplă să credem noi, în
această familie şi în această mică parte a societăţii din acest
moment, dar acest proces de completare este de o importan
ţă secundară deoarece dacă „a crede în" nu a fost atins, atunci
predarea moralei sau religiei este mai degrabă o pedagogie
keateană, şi va fi privită, de regulă, ca obiecţionabilă sau ridi
colă.
Mă supără ideea, exprimată de persoane altfel bine infor
mate, că abordarea mecanicistă a lui Freud a psihologiei sau
încrederea pe care el o are în teoria evoluţiei oamenilor din
animale ar interfera cu contribuţia pe care psihanaliştii ar fi
putut s-o aducă gândirii religioase. S-ar putea chiar dovedi că
120 D.W. Winnicott
religia ar putea învăţa ceva de la psihanaliză, ceva care să sal

veze practica religioasă de pierderea locului său în procesele
civilizaţiei şi în procesul de civilizare. Teologia, negându-i in
dividului în dezvoltare creaţia a orice este subsumat concep
tului de Dumnezeu şi a bunătăţii şi a valorilor morale îl van-
dalizează pe individ de un aspect important al creativităţii.
Sunt convins că doamna Knight, în controversa pe i -ne o
susţinea acum câţiva ani, nu încerca să îl devalorizeze pe
Dumnezeu comparându-1 cu Moş Crăciun; ceea ce încerca ea
să spună era că, aşa cum putem pune anumite părţi ale copi
lului în vrăjitoarea din poveste, în acelaşi fel putem înmâna
lui Moş Crăciun ceva din credinţa şi generozitatea copilului
şi, în acelaşi fel, o multitudine de sentimente şi idei de bună
tate ce-i aparţin copilului şi trăirilor lui interioare şi exterioa
re pot fi puse acolo şi etichetate „Dumnezeu". Tot aşa, răuta
tea din copil poate fi numită „diavolul cu toată lucrarea sa '.
Acest proces de etichetare socializează fenomenul care altfel
ar rămâne personal. Practica mea psihanalitică de treizeci de
ani m-a făcut să cred că aceste idei au ceva în comun cu acea
organizare a educaţiei morale ce lipseşte individul de creati
vitatea individuală.
Există motive pentru care ideile pedagogului moral mor
greu. Un motiv evident este acela că există oameni răi. în ter
menii mei acest fapt înseamnă că există persoane în toate so
cietăţile şi în toate timpurile care nu au ajuns în dezvoltarea
lor emoţională la etapa „credinţei în" şi care nici nu au ajuns
la o etapă a moralităţii înnăscute care să implice întreaga per
sonalitate. Educaţia morală care este destinată acestor persoa
ne bolnave nu este însă potrivită marii majorităţi a oamenilor
care, de fapt, nu sunt bolnavi în această privinţă. Mă voi re
feri la oamenii răi mai târziu.
Până acum am discutat ca un teolog amator, numai că ce
mi ş-a cerut a fost o abordare de psihiatru profesionist de co
pii. Pentru a aduce o contribuţie utilă se impune să ofer o scur
tă descriere a dezvoltării emoţionale a bebeluşului şi a copi
lului. Cunoaştem cu toţii faptul că acesta este un subiect deo
sebit de complex şi o poveste care nu poate fi spusă pe scurt.
Sunt mai multe moduri în care putem să abordăm subiectul

creşterii emoţionale şi ar trebui să încerc să folosesc metode
variate.
Baza dezvoltării infantile este existenţa fizică a bebeluşu
lui împreună cu tendinţele sale înnăscute. Aceste tendinţe în
născute includ impulsurile de maturizare ce tind spre avan
sul dezvoltării. Să zicem că un bebeluş are tendinţa să folo
sească trei cuvinte la vârsta de un an şi are tendinţa de a um
bla pe,la vârsta de paisprezece luni, are tendinţa să ajungă la
aceeaşi formă şi înălţime cu unul dintre părinţi şi are tendin
ţa de a fi deştept sau prost sau supărăcios sau să facă alergii,
într-un fel mai ascuns, apare la bebeluş şi continuă la copil o
tendinţă spre integrarea personalităţii, cuvântul integrare tin
zând să aibă înţelesuri din ce în ce mai complexe o dată cu tre
cerea timpului şi cu creşterea copilului. De asemenea, bebelu
şul tinde să trăiască în propriul corp şi să construiască şinele
pe baza unei funcţionări corporale căreia îi aparţin elaborări
imaginative care vor deveni rapid deosebit de complexe şi vor
constitui realitatea psihică specifică a acelui bebeluş. Bebelu
şul devine o unitate, simte un sentiment de EU SUNT şi se
confruntă curajos cu lumea cu care el sau ea poate deja să for
meze relaţii, relaţii afectuoase şi (prin contrast) un model de
relaţii de obiect bazat pe viaţa pulsională. Şi aşa mai departe.
Toate acestea şi mult mai multe sunt adevărate şi au fost în
totdeauna adevărate despre bebeluşii umani. Aceasta este na
tura umană în desfăşurarea ei. DAR, iar acest „dar" este unul
serios, procesele de maturizare depind, pentru a ajunge să
existe la copil, şi să existe în momentul potrivit, de un aport
îndeajuns de bun al mediului.
Aceasta este bătrâna dispută pe tema naturii şi nutriţiei.
Sugerez că această problemă nu ar fi imposibil de pus în dis
cuţie. Părinţii nu au ca sarcină să-şi facă bebeluşii în felul în
care un pictor trebuie să-şi facă pictura sau un olar vasul său
de lut. Bebeluşul creşte în felul său propriu dacă mediul este
îndeajuns de bun. Cineva s-a referit la aportul îndeajuns de
bun ca la „mediul de aşteptat în mod obişnuit". Adevărul este
ca de-a lungul secolelor, mamele şi părinţii sau substituţii de
122 D.W. Winnicott
părinţi au furnizat în mod obişnuit exact acele condiţii de'caiv

aveau nevoie bebeluşii şi copiii mici la început, în etapa celei
mai mari dependenţe, iar acestea au continuat şi mai târziu,
când copiii au ajuns să se separe oarecum de mediu şi să fie
relativ independenţi. După acestea, lucrurile tind să nu mai
fie atât de bune, dar, în acelaşi timp, acest lucru conte-i a i din
ce în ce mai puţin.
Se va lua în considerare faptul că mă refer la o vârstă la
care instruirea verbală nu se aplică. Nici Freud şi nici psihana
liştii nu au trebuit să le spună mamelor sau părinţilor cum să
ofere aceste condiţii. Aceste condiţii încep cu un înalt grad de
adaptare din partea mamei la nevoile bebeluşului şi treptat
devin o înşiruire de eşecuri ale adaptării; aceste eşecuri sunt
şi ele un fel de adaptare, deoarece sunt legate de nevoia cres
cândă a copilului de a se confrunta cu realitatea şi de a reali
za separarea, respectiv de a-şi stabili o identitate personală.
(Joy Adamson descrie frumos toate acestea în termenii creşte
rii leoaicei Elsa şi a puilor care sunt acum pentru totdeauna li
beri.)
Deşi cele mai multe dintre religii au avut tendinţa să recu
noască importanţa vieţii de familie, se pare că a căzut în grija
psihanalizei să evidenţieze mamelor de bebeluşi şi părinţilor
celor foarte mici valoarea — nu, natura esenţială — a tendin
ţei lor de a-i furniza fiecărui bebeluş exact acele lucruri de care
el are nevoie în mod absolut în ceea ce priveşte îngrijirea.
Mama (aici nu îl exclud pe tată) se adaptează atât de bine
încât se poate spune că ea se identifică atât de strâns Cu bebe
luşul, încât ea ştie atât în fiecare moment; cât şi la modul ge
neral, de ce are acesta nevoie. Desigur că bebeluşul se află, în
acest prim şi foarte timpuriu stadiu, într-o stare de fuziune,
fără să fi separat încă mama şi obiectele „ne-mine" de „mine",
astfel că ceea ce este adaptativ sau „bun" în mediu se con
struieşte în depozitul de experienţe ale bebeluşului ca o cali
tate a sinelui ce nu poate fi la început distinsă (de către bebe
luş) de propria sa funcţionare sănătoasă.
în această etapă timpurie bebeluşul nu înregistrează ceea
ce este bun sau adaptativ, ci reacţionează şi, în consecinţă, ia
la cunoştinţă şi înregistrează fiecare eşec al fiabilităţii mediu

lui. A reacţiona la lipsa de fiabilitate în procesul îngrijirii repre
zintă o traumă, fiecare reacţie fiind o întrerupere a continuită
ţii existenţei bebeluşului şi o ruptură în şinele acestuia.
Pentru a descrie pe scurt această primă etapă a schemei
mele simplificate a dezvoltării fiinţei umane: bebeluşul şi co
pilul mic este îngrijit în mod obişnuit într-un chip vrednic de
nădejde şi această îngrijire îndeajuns de bună construieşte în
bebeluş o credinţă în această nădejde. La aceasta, se poate
adăuga o percepţie a mamei sau tatălui, bunicii sau doicii.
Pentru un copil care şi-a început viaţa în acest mod, ideea de
bunătate şi de părinte sau de Dumnezeu de nădejde şi perso
nal poate fi o urmare naturală.
Copilului care nu are trăiri îndeajuns de bune în etapele
timpurii nu îi poate fi oferită ideea unui Dumnezeu personal
ca substitut pentru îngrijirea infantilă. Comunicarea subtilă şi de
o importanţă vitală dintre mamă şi bebeluş antedatează eta
pa în care poate fi adăugată comunicarea verbală. Acesta este
primul principiu al educaţiei morale şi anume că educaţia mo
rală nu poate substitui iubirea. La început iubirea poate fi expri
mată efectiv doar în termeni de îngrijire a bebeluşului, ceea ce
înseamnă din punctul nostru de vedere furnizarea unui me
diu facilitant sau îndeajuns de bun, iar din punctul de vedere
al bebeluşului înseamnă o şansă de a evolua într-un fel perso
nal conform cu gradarea propriului proces de maturizare.
Cum ar trebui oare să dezvolt această temă, având în ve
dere complexitatea crescând cu repeziciune a realităţii inte
rioare a copilului şi depozitul în extindere de trăiri interioare
şi exterioare, amintite sau uitate de dragul economiei?
în acest moment simt că este nevoie să spun ceva despre
originea la bebeluş sau la copilul mic a acelor elemente ce pot
fi descrise prin termenii de bun şi rău şi ce pot fi alăturate. Nu
este necesar desigur ca în această etapă să fi fost introduse
aceste cuvinte, şi asta explică cum de aprobarea şi dezaproba
rea pot fi transmise chiar şi copiilor surzi sau bebeluşilor aflaţi
într-o etapă mult mai timpurie decât aceea a comunicării ver
bale. Se vor dezvolta în interiorul bebeluşului anumite senti
124 D.W. Winnicott
mente aflate în opoziţie, chiar în afara aprobării sau dezapro

bării transmise de părinte copilului, şi tocmai acestea trebuie
luate în considerare şi depistate la sursa lor.
în depozitul crescând de amintiri personale şi de fenome
ne care constituie realitatea psihică interioară a oricărui copil
vor apărea elemente care, la început, se află pur şi simplu in
opoziţie. Ele pot fi numite elemente suportive şi elemente per
turbatoare, sau elemente prietenoase şi elemente ostile, sau
elemente benigne şi elemente persecutorii. Acestea apar, pe du
o parte, din frustrările şi satisfacţiile bebeluşului în experien
ţa trăită care include emoţii, iar pe de altă parte, această acu
mulare de elemente pozitive şi negative depinde de capacita
tea copilului de a evita chinul ambivalenţei prin faptul de a
nu reunifica obiectele ce sunt percepute ca bune sau ca relo.-
Nu pot să evit folosirea termenilor de bine şi de rău aici,
deşi făcând acest lucru îmi tai singur craca de sub picioare,
din moment ce doream să descriu fenomenele trăite înaintea
folosirii cuvintelor. Problema este că lucrurile importante ce
se întâmplă la bebeluşul şi copilul în dezvoltare necesită de
scrieri în termeni de bine şi de rău.
Toate acestea sunt strâns legate de perceperea aprobării Ţi
dezaprobării materne, dar şi aici, ca şi în celelalte cazuri, fac
torul intern şi personal este mai important decât cel extern şi
de mediu, un precept care se află în miezul lucrurilor pe care
vreau să le spun. Dacă greşesc în această privinţă, înseam nă
că întreaga mea teză este greşită. Dacă teza mea este greşită
atunci bebeluşii şi copiii mici depind de faptul de a li se injec
ta binele şi răul. Aceasta înseamnă că părinţii ar trebui să apro
be şi să dezaprobe în loc să iubească şi să fie de fapt educatori
morali în loc de părinţi. Cred că le-ar displăcea acest lucru!
Copilul trebuie să fie întâmpinat cu aprobare şi cu deza
probare, numai că părinţii, la modul general, aşteaptă, reţină n-
du-se să arate aprobare şi dezaprobare, până când descoperă
2 Această stare de lucruri primitivă poate fi angajată ca o apărare împo

triva chinului ambivalenţei, caz în care ea este numită „scindare" a obiectu
lui.
în bebeluşul Lor semnele unui sentiment al valorii şi al bine

lui şi răului şi al corectitudinii şi al greşelii, şi anume în zona
specială a îngrijirii copilului ce este semnificativă în acel mo
ment.
Este necesar acum să aruncăm o privire în realitatea psihi
că interioară a unui bebeluş şi a unui copil. Aceasta este o
lume personală în creştere rapidă, localizată de copil atât
înăuntrul cât şi în afara sinelui, acel sine care este recent sta
bilit ca o unitate cu o „piele". Ceea ce este înăuntru este par
te a sinelui, deşi nu în mod inerent aşa, şi poate fi proiectat.
Ceea ce este în afară nu este parte a sinelui, dar, din nou, nu
în mod inerent aşa, şi poate fi introiectat. în starea de sănăta
te, are loc un schimb reciproc constant, în vreme ce copilul tră
ieşte şi adună experienţe, iar în acest fel lumea exterioară este
îmbogăţită de către potenţialul intern, iar cea interioară este
îmbogăţită cu ceea ce este găsit afară. Baza acestor mecanis
me psihice este în mod cert funcţionarea încorporării şi a eli
minării în experienţele corporale. în cele din urmă, ar putea fi
perceput de copil, care între timp a devenit un individ matur,
faptul că există ceva care ţine cu adevărat de mediu, iar aces
ta (mediul) include tendinţele înnăscute, ca şi aportul mediu
lui şi cuvintele trecut şi viitor şi universul care nu a fost cu
noscut încă.
Este evident că, din moment ce copilul creşte în acest mod,
conţinutul sinelui său personal nu este numai el însuşi. Şine
le ajunge să fie din ce în ce mai mult modelat de către aportul
mediului. Bebeluşul care adoptă un obiect aproape ca pe o
parte a sinelui nu ar fi putut să-l adopte dacă acel obiect nu ar
fi fost prin preajma lui spre a fi adoptat. în acelaşi fel, lucru
rile introiectate nu sunt numai exporturi reimportate, ci şi bu
nuri cu adevărat străine. Bebeluşul nu va putea şti aceste lu
cruri decât atunci când va fi avut loc o maturizare considera-
bilă, iar mintea va fi ajuns capabilă să se confrunte intelectu
al şi într-un mod inteligent cu fenomene ce nu au nici un în
ţeles în termeni de acceptare emoţională. în termeni de accep
tare emoţională, şinele, în miezul său, este întotdeauna perso
nal, izolat şi neafectat de către experienţă.
126 D.W. Winnicott
Acest fel de a privi dezvoltarea emoţională este important

pentru discuţia mea deoarece, în vreme ce bebeluşul creşte în
acest fel, este amenajată scena pentru ca cei care se ocupă de
îngrijirea bebeluşilor şi a copiilor să poată lăsa prin preajmă
nu numai obiecte (cum ar fi un ursuleţ de pluş sau păpuşi sau
maşinuţe de jucărie), ci şi coduri morale. Aceste coduri mora
le sunt oferite în moduri subtile prin exprimări ale acceptării
sau prin ameninţări cu retragerea iubirii. De fapt, expresia
„moralitate sfincteriană" a fost folosită pentru a descrie felul
în care ideile de bine şi de rău pot fi transmise bebeluşilor şi
copiilor mici, în aceiaşi termeni cu felul în care incontinenţa
se transformă în autocontrol socializat. Controlul asupra ex
creţiilor este mai degrabă unul dintre exemplele evidente în-
tr-o masă de fenomene comparabile. Este oricum uşor de ob
servat că, în termeni de moralitate sfincteriană, părinţii cău
şe aşteaptă de la copiii mici să se supună regulilor înainte ca
aceştia să atingă etapa în care autocontrolul dobândeşte înţe
les lipsesc copilul de sentimentul de achiziţie şi de încrederea
în natura umană care provine din progresul natural spre con
trolul sfincterian. Acest tip de atitudine greşită în ceea ce pri
veşte „antrenamentul" ignoră procesele de maturizare ale co
pilului şi ignoră dorinţele copilului de a fi ca şi celelalte per
soane şi animale care se găsesc în lumea lui.
Desigur că există şi că vor exista întotdeauna aceia care
prin natura şi creşterea lor vor prefera să implanteze morala,
exact ca şi aceia care prin natura şi creşterea lor vor prefera să
aştepte, şi poate să aştepte un timp îndelungat, dezvoltările
naturale. Sigur că şi acestea pot fi subiecte de discuţie.
în toate aceste privinţe răspunsul este acela că întotdeau
na este mai mult de câştigat din iubire decât din educaţie. Iubirea
înseamnă aici totalitatea îngrijirii bebeluşului şi a copilului,
aceea care facilitează procesele de maturizare. Ea include şi
ură. Educaţia înseamnă sancţiuni şi implantarea valorilor pa
rentale şi sociale în afara creşterii sau maturizării interioare a
copilului. Educaţia în termenii predării aritmeticii trebuie să
aştepte până când integrarea personală a copilului va face să
aibă înţeles conceptul de unu şi, de asemenea, ideea conţinu
tă în pronumele de la persoana întâi singular. Copilul care cu-

noaşte sentimentul de EU SUNT şi care poate să îl poarte în
sine înţelege ce înseamnă unu şi apoi va dori imediat să fie în
văţat despre aduirare, scădere şi înmulţire. în acelaşi fel, edu
caţia morală urmează în mod natural apariţiei moralităţii în
interiorul copilului prin procesele de dezvoltare naturale pe
care le facilitează îngrijirea bună.
Sentim entul valorilor
în acest context apare şi întrebarea: ce s-ar putea spune de

spre un sentiment al valorii, în general? Care ar fi în această
privinţă datoria părinţilor? Această chestiune mai generală se
desfăşoară pe liniile gestionării problemelor mai specifice ale
comportamentului bebeluşului. Există, insist, aceia care se tem
să aştepte şi care implantează, aşa cum există şi cei care aş
teaptă şi au, pregătite pentru a fi prezentate, acele idei şi aş
teptări pe care copilul le-ar putea folosi în momentul în care
el va ajunge la fiecare următoare etapă de dezvoltare a inte
grării şi la fiecare următoare capacitate de apreciere obiectivă.
în ceea ce priveşte religia, şi ideea unui dumnezeu, vom
avea cele două extreme, a acelora care nu ştiu că în copil exis
tă putinţa de a crea un dumnezeu, drept care implantează
această idee cât mai curând posibil, şi a acelora care aşteaptă
şi urmăresc rezultatele eforturilor lor de a veni în întâmpina
rea nevoilor bebeluşului lor aflat în dezvoltare. Aceştia din
urmă, după cum am menţionat deja, vor prezenta copilului
zeii familiei atunci când el va fi atins etapa acceptării acesto
ra, în acest ultim caz, există un cuantum minim de model pre
stabilit; în primul caz modelul prestabilit constă în ceea ce se
dpreşte, iar copilul nu poate decât să accepte sau să respingă
acest lucru în mod fundamental străin, conceptul implantat
de Dumnezeu.
Ar putea fi găsiţi unii care să susţină ideea de a nu lăsa nici
un fenomen cultural, de care copilul ar putea să se agaţe şi să-l
adopte, în preajma copilului. Chiar cunosc un tată care nu i-a
128 D.W. Winnicott
permis fiicei sale nici un contact cu poveştile sau cu vreuna

dintre ideile de vrăjitoare sau de zână sau de prinţ, deoarece
el dorea ca fiica lui să aibă o personalitate întru totul persona
lă; bietului copil i s-a cerut să o ia de la zero cu construirea
ideilor şi a achiziţiilor artistice ale ultimelor secole. Aceasta
schemă nu a funcţionat.
în acelaşi fel în care nu vom avea nici un răspuns la pre
tenţia de a găsi valori morale proprii la un copil, nu vont
găsi nici pentru aceea a părinţilor care nu au nimic de ofe
rit, nimic din ceea ce provine din sistemul social local. Exis
tă şi un motiv special pentru care un cod moral ar trebui să
fie disponibil, şi anume pentru că acel cod moral înnăscut
al bebeluşului şi al copilului mic este deosebit de violent, de
nemilos şi de invalidant. Codul moral al adultului este ne
cesar, deoarece umanizează ceea ce pentru copil este subu
man. Bebeluşul suferă de frici talionice. Copilul muşcă în-
tr-o trăire excitată a relaţiei cu un obiect bun, iar obiectul
este simţit ca fiind un obiect muşcător. Copilul se bucură de
orgia excretorie, iar lumea se umple cu apă care îneacă şi cu
murdărie care îngroapă. Aceste frici brute sunt umanizate
în principal prin experienţele proprii ale fiecărui copil în re
laţia cu părinţii, care pot dezaproba sau pot fi furioşi, dar
care nu muşcă, nici nu îneacă şi nici nu ard copilul drept
răzbunare întocmai pentru impulsul sau pentru fantasma
copilului.
Prin experienţa de viaţă şi vieţuire, copilul, în starea de să
nătate, ajunge să fie pregătit să creadă în ceva care-i poate fi
înmânat în termenii unui dumnezeu personal. Ideea unui
dumnezeu personal este însă lipsită de valoare pentru un co
pil care nu a trecut prin experienţa contactului cu fiinţe uma
ne, acele persoane care să umanizeze formaţiunile terifiante
ale Supraeului care sunt direct legate de impulsul infantil, de
fantasma care însoţeşte funcţionarea corporală şi de emoţiile
brute legate de pulsiune.3
3 Erikson a scris pe această temă în termenii conceptului de virtute (Erik-

son, 1961).
Acest principiu ce afectează mânuirea valorilor morale se

aplică în mod similar şi mânuirii făcliei culturii şi civilizaţiei.
Oferiţi-i unui copil Mozart, Haydn şi Scarlatti de la început şi
veţi obţine un bun gust precoce, ceva ce poate fi arătat pe la
petreceri. Dar probabil copilul ar trebui să înceapă cu sunete
le emise suflând în hârtia igienică întinsă peste un pieptene,
iar apoi să promoveze la bătutul darabanei eu o cratiţă în masă
şi la suflatul într-o goarnă veche; distanţa de la ţipat şi de la
zgomotele obişnuite la Voi che sapete este mare, dar o aprecie
re a sublimului ar trebui să fie o achiziţie personală şi nu un
implant. Cu toate astea nici un copil nu ar putea să-şi scrie sau
să-şi interpreteze propriul Mozart. El trebuie ajutat să desco
pere acest lucru ca şi alte comori. în ceea ce priveşte vieţuirea,
aceasta presupune sa-i slujeşti copilului drept exemplu, nu
mai bun decât eşti cu adevărat, nu lipsit de onestitate, ci de
cent într-un mod tolerabil.
Moralitatea cea mai terifiantă este cea din copilăria foar
te timpurie, iar aceasta se păstrează ca o trăsătură a naturii
umane care poate fi discernută pe tot parcursul vieţii indi
vidului. Imoralitatea pentru un bebeluş este să se supună cu
preţul stilului personal de viaţă. De exemplu, un copil de ori
ce vârstă poată să simtă că a mânca este ceva greşit, într-o
asemenea măsură încât să moară pentru un asemenea prin
cipiu. Supunerea aduce recompensă im ediată, iar adulţii
confundă mult prea uşor supunerea cu creşterea. Procesele
de maturizare pot fi scurtcircuitate printr-o serie de identi
ficări, în aşa fel încât ceea ce poate fi observat clinic să fie
un sine fals jucat, poate o copie a cuiva. Ceea ce ar putea fi
numit şinele adevărat sau esenţial ajunge să fie ascuns şi
ajunge să fie lipsit de experienţa trăită. Acest fapt îi face pe
mulţi, care altfel par să o ducă bine, să-şi pună în cele din
urmă capăt vieţii care a devenit falsă şi ireală. Succesul ireal
reprezintă cel mai profund declin al moralităţii, prin com
paraţie cu care un comportament sexual imoral este o nimi
ca toată.
Una dintre etapele dezvoltării copilului are o importanţă
specială şi simt nevoia să o discut, deşi ea reprezintă doar un
130 D.W. Winnicott
nou şi foarte complex exemplu de aport al mediului ce facili

tează procesele de maturizare.
în etapa la care mă refer găsim o acumulare treptată la
copil a unei capacităţi de a trăi un sentiment de responsa
bilitate, care la rândul lui are la bază un sentiment de vino
văţie. Esenţa aportului mediului în acest moment esiv con
stituită de prezenţa continuă a unei mame sau figuri maler-
ne în perioada în care bebeluşul sau copilul se acomodea
ză cu distructivitatea care este o parte a structurii sale.
Această distructivitate ajunge să fie din ce în ce mai mult o
caracteristică a trăirii relaţiilor de obiect, iar etapa la care
mă refer durează între aproxim ativ şase luni şi doi am,
după care copilul, cel mai probabil, reuşeşte să realizeze o
integrare sa tisfă că to a rei ideii de a distruge obiectul şi a
adevărului de a iubi acel obiect. Mama este necesară în
această perioadă şi ea este necesară datorită capacităţii ei
de a supravieţui. Ea este o mamă--mediu şi, în acelaşi timp,
o m amă-obiect, obiect al iubirii excitate. în acest din urmă
rol, ea este în mod repetat distrusă sau avariată. Copilul
ajunge să integreze treptat aceste două aspecte ale mamei
şi ajunge în acelaşi timp să poată iubi şi să fie afectuos cu
mama supravieţuitoare. Această etapă implică copilul m-
lr-un fel special de angoasă care este numită sentiment de
vinovăţie, vinovăţie legată de ideea distrugerii în acelaşi lor
în care acţionează şi iubirea. Tocmai această angoasă este
aceea care îl împinge pe copil spre com portamentul umi
structiv sau iubitor într-un fel activ în lumea sa limitată,
pentru a reînvia obiectul, pentru a-1 face din nou bine, ni n
tru a reconstrui lucrul avariat. Dacă figura maternii nu osie
capabilă să stea cu copilul de-a lungul acestei etape, el va
eşua în a găsi sau va pierde capacitatea de a simţi vinovă
ţia, simţind în locul acesteia o angoasă brutală şi distrugă
toare. (Am descris această angoasă într-un alt loc, mult mai
pe larg decât aş putea să o fac aici şi, desigur, lucrările prin
cipale ce conduc spre înţelegerea acestei părţi a dezvoltării
copiilor aparţin Melaniei Klein şi pot fi găsite în scrierile
sale sub titlul „Poziţia depresivă".)
furnizarea de ocazii
Există o etapă esenţială în dezvoltarea copilului care nu are

în nici un fel de-a face cu educaţia morală cu excepţia faptu
lui că, dacă această etapă este negociată cu succes, atunci so
luţia personală a copilului în ceea ce priveşte problema dis
trugerii a ceea ce este iubit va fi nevoia copilului de a munci
sau de a achiziţiona priceperi. Acesta este momentul Î11 care
furnizarea de ocazii, printre care se include şi predarea unor
diverse îndeletniciri, vine în întâmpinarea nevoilor copilului.
Dar factorul esenţial este aici nevoia care apare din fundamen
tarea în şinele copilului a unei capacităţi de a suporta senti
mentul de vinovăţie pentru impulsurile şi ideile distructive,
de a suporta în general un sentiment de responsabilitate faţă
de ideile distructive, prin faptul de a fi devenit încrezător în
impulsurile sale reparatorii şi în ocaziile de a-şi aduce contri
buţia. Aceste fenomene reapar cu mare intensitate la adoles
cenţă şi este bine cunoscut faptul că furnizarea de ocazii de a
repara este mai importantă pentru tineri decât educaţia mo
rală în sensul unei predări a valorilor morale.
Am precizat mai devreme că mă voi reîntoarce la ideea de
răutate şi de om rău. Pentru psihiatru, omul rău este bolnav.
Răutatea aparţine tabloului clinic produs de tendinţa antiso
cială. Acest tablou clinic cuprinde de la enurezis şi furt sau
spusul minciunilor şi până la comportamentul agresiv, acti
vităţile distructive, cruditatea compulsivă şi perversiuni. Exis
tă o vastă literatură care ar putea să ne ajute la înţelegerea
tendinţei antisociale, dar aici nu avem loc decât pentru o de
scriere concisă. Pe scurt, tendinţa antisocială reprezintă spe
ranţa unui copil deprivat care este altminteri lipsit de speran
ţă, lipsit de noroc şi inofensiv. O manifestare a tendinţei an
tisociale la un copil înseamnă că în acel copil a început să se
dezvolte o anumită speranţă, şi anume speranţa că ar putea
fi găsit un drum pe deasupra unei prăpăstii. Această pră
pastie este o ruptură în continuitatea aportului mediului trăi
tă într-o etapă de dependenţă relativă. în fiecare caz cu ten
dinţă antisocială vom descoperi că a avut loc o întrerupere a
13?- D.W. Winnicott
aportului mediului, întrerupere care a avut ca rezultat o blo

care a procesului de maturizare şi o dureroasă stare clinică
confuzională a acelui copil.
De multe ori, psihiatrul de copii poate, dacă acel caz este
văzut înainte de dezvoltarea unui beneficiu secundar, să aju
te copilul să facă legătura înapoi peste acea prăpastie, în aşa
fel ca în locul furatului să reapară vechea relaţie buna cu
mama sau cu o figură maternă sau cu un părinte. Răutatea dis
pare dacă peste prăpastie este construită o punte. Desigur,
aceasta este o simplificare extremă, dar cam despre asta este
vorba. Răutatea compulsivă este ultimul lucru care ar putea fi
tratat sau măcar oprit de către educaţia morală. Copilul ştie
undeva în adâncuri că în comportamentul său rău este încu
iată speranţa şi că o complianţă şi o falsă socializare ar însem
na disperare. Pentru persoana antisocială sau rea, educatorul
moral este cel care se află de partea greşită a baricadei.
înţelegerea pe care ne-o poate furniza psihanaliza este uc
o mare importanţă, însă valoarea sa aplicativă este limitată.
Gândirea modernă, axată mult pe psihanaliză, face posibil
vedem ce este important în îngrijirea bebeluşilor şi a copiilor
şi ridică de pe umerii părinţilor povara pe care ei o resimt
când gândesc că ar trebui să-şi facă copiii buni.. Noi evaluăm
procesele de maturizare în creşterea individuală şi le punem
în legătură cu mediul favorizant. Examinăm dezvoltarea sim
ţului moral la individ şi demonstrăm felul în care o capacita
te de a simţi o responsabilitate personală aparţine stării de să
nătate.
Lucrurile pe care psihanalistul le lasă nerezolvate sunt cele
legate de educaţia morală a indivizilor care nu au atins matu
ritatea în ceea ce priveşte anumite aspecte esenţiale, şi în con
secinţă nu prezintă o capacitate de evaluare morală şi dc a
simţi responsabilitate. Psihanalistul pur şi simplu spune că
aceşti oameni sunt bolnavi şi în anumite cazuri el poate oferi
tratament, dar rămâne sarcina educatorului moral să se des
curce cu aceşti oameni, fie ei bolnavi sau nu. în această situa
ţie psihanalistul nu poate decât să-i ceară educatorului moral
să nu-şi reverse metodele concepute pentru oameni bolnavi
Opere 4. Procesele de maturizare ^33
peste persoane sănătoase care ar putea fi în acest fel afectate.

Marea majoritate a persoanelor nu sunt bolnave, cu toate as
tea ele pot prezenta tot felul de simptome. Anumite măsuri re
presive sau de forţă, chiar îndoctrinarea, pot fi metode potri
vite nevoii societăţii de a gestiona indivizii antisociali, dar
aceste măsuri sunt cel mai rău lucru posibil pentru persoane
le sănătoase, pentru aceia care pot creşte din interior, în con
diţiile în care li se asigură un mediu favorizant, în special în
perioadele timpurii ale creşterii. Aceşti din urmă copii sănă
toşi sunt cei care, crescând, vor deveni adulţii ce constituie so
cietatea şi cei care vor hotărî şi vor susţine în mod colecti v co
dul moral pentru următoarele decade, până când copiii aces
tora vor prelua ştafeta.
Aşa cum mai spunea profesorul Niblett în prima prelege
re din această serie, nu putem să ne întâmpinăm adolescenţii
cu cuvintele: poftim, clu-o mai departe. Trebuie să le furnizăm
în copilărie şi în adolescenţă, acasă şi la şcoală un mediu fa
vorizant în care fiecare în parte să-şi crească propria capacita
te morală, să dezvolte un Supraeu care să evolueze natural din
elementele brute de Supraeu din prima copilărie şi să-şi gă
sească propriul mod de a folosi sau de a nu folosi codul mo
ral şi moştenirea culturală a epocii noastre.
Pe măsură ce copilul creşte şi se îndreaptă spre o etapă
adultă, accentul aflat pe transmiterea codului moral dimi
nuează. Accentul va trece asupra unui lucru şi mai pozitiv, şi
anume asupra transmiterii depozitului achiziţiilor culturale
omeneşti. Astfel, în locul educaţiei morale, noi vom oferi co
pilului ocazia de a fi creativ, acea ocazie pe care practica ar
tei şi practica vieţii o oferă tuturor celor care nu copiază şi nu
se supun, ci cresc în mod original spre o cale personală de a
se exprima.
Partea a doua
TEORIE SI TEHNICĂ
9
Capitolul 9
Despre contribuţia observării directe

a copiilor la psihanaliză 1
(1.957)
ş dori să mă refer la confuzia care cred că ar apărea

.fjli dacă am accepta pentru cuvântul „profund" un în-
.,4 JL ţeles similar cuvântului „timpuriu". Am publicat
două articole ce se refereau la observaţia directă. Acestea se
refereau la (a) felul unui bebeluş de a cădea la pace cu un
obiect (Winnicott, 1941) şi la (b) folosirea obiectelor şi fenome
nelor în timpul tranziţiei bebeluşului de la o viaţă pur subiec
tivă la etapa următoare (Winnicott, 1951).
fiecare dintre acestea vor furniza material folositor pentru
examinarea tezei mele principale, şi anume aceea că „profund"
în sens psihanalitic nu este acelaşi lucru cu „timpuriu" în sen
sul dezvoltării infantile.
Observarea bebeluşilor într-o situaţie dată
(O voi rtumi „Cercetarea acţiunii", pentru a-i oferi o înveş

mântam modernă şi pentru a face o legătură cu Kris.)
Vom putea observa trei etape ale abordării unui obiect de
către un bebeluş (obiect prezentat într-un cadru formal, aşa
cum a fost descris).
1 Prezentată la cel de-al XX-lea Congres Internaţional de Psihanaliză, Pa

ris, iulie 1957, şi publicată prima dată (în franceză) în Revue franţaise de Psy-
clutimh/se, 22, pp. 205-211.
138 D.W. Winnicott
Prima etapă Reflex primar de apucare;

retragere;
tensiune ce însoţeşte apucarea, de data aceasta
voită, şi trecerea lentă a obiectului la gură.
în acest moment gura devine răzbuzată, salivă curge.
Etapa a dona Punerea obiectului în gură;
folosirea fără grijă a obiectului în explorarea ex
perimentală, în joacă sau ca pe ceva cu care
ceilalţi pot fi hrăniţi.
în acest moment obiectul scapă din greşeală. Să presupu
nem că cineva îl ridică şi i-1 dă înapoi bebeluşului.
Etapa a treia Respingere.
Pentru a ţine cont de aceşte probleme cu referire la un

exemplu avem imediat nevoie să ştim vârsta bebeluşului, in
mod tipic este vorba despre 11 luni. între 13 şi 14 luni bebelu
şii dezvoltă atât de multe alte interese, încât această desfăşu
rare ajunge să fie cel mai probabil mascată.
La vârsta de 9 sau 10 luni cei mai mulţi bebeluşi vor par
curge în mod normal aceste faze, deşi, cu cât ei sunt mai mici
ca vârstă, cu atât vor avea mai multă nevoie într-o anume mă
sură de acea cooperare subtilă pe care o pot da mamele sensi
bile, acelea care oferă susţinere fără să domine totuşi. Nu este
un lucru obişnuit în experienţa mea ca un bebel uş de 6 luni să
desfăşoare acest spectacol în întregime. Imaturitatea acestei
vârste se manifestă prin faptul că obiectul este apucat, ţinut şi
pus în gură. Observaţia directă ne arată că bebeluşul trebuie
să aibă un anumit grad de maturitate fizică şi psihologică pen
tru a se putea bucura de trăirea emoţională întreagă.
Când aceste fenomene apar într-o psihanaliză, fie într-o şe
dinţă, fie într-o etapă care durează zile sau săptămâni, nu este
posibil ca analistul să dateze faptele observate sau deduse. Pen
tru un analist care recenzează materialul apărut în şedinţe ai
putea părea că fenomenele pe care le-am descris âr fi aplicabi
le copilăriei celei mai timpurii a pacientului, poate chiar pris
melor zile sau săptămâni de viaţă. Acest material poate apărea
în psihanaliză amestecat cu detalii care chiar aparţin celei mai.
timpurii copilării, chiar cu detalii aparţinând perioadei de ime

diat după naştere. Analistul este obligat să înveţe să se confrun
te cu astfel de situaţii. Oricum, vorbim despre o analiză în care
este recunoscută deplina semnificaţie a jocului bebeluşului, joc
care indică în întregime fantasma încorporării şi a eliminării şi
cea a creşterii personalităţii prin mâncatul imaginar.
Obiecte şi fenomene tranziţionale
în cel mai simplu caz, un bebeluş normal adoptă o bucăţi

că de cârpă sau o păturică şi devine dependent de aceasta, şi
asta se întâmplă la vârsta de 6 luni până la 1 an, sau mai târ
ziu. Examinarea acestui fenomen în analiză ne permite să ne
referim la formarea simbolurilor în termenii folosirii unui
obiect tranziţional. In munca analitică am putea fi tentaţi să
credem că aceste fenomene au loc în cea mai timpurie copilă
rie într-o formă rudimentară. Cu toate acestea rămâne valabil
faptul că este o vârstă înaintea căreia nu poate exista obiectul
tranziţional din cauza imaturităţii bebeluşului. Animalele au,
de asemenea, obiecte tranziţionale. Suptul degetului din cea
mai timpurie copilărie nu poate avea aceeaşi semnificaţie pen
tru bebeluşul nou-născut cu aceea pe care o are pentru bebe
luşul de câteva luni şi în mod sigur nu are întreaga semnifi
caţie pe care o are suptul compulsiv al degetului pentru un
copil psihotic în vârstă de 10 ani.
„Profund" nu este sinonim cu „timpuriu" întrucât un be
beluş trebuie să deţină un anumit grad de maturitate pentru
ca, treptat, să devină capabil de a fi profund. Acest lucru este
evident, aproape banal, şi cu toate acestea nu cred că i-a fost
acordat suficientă atenţie.
In acest moment ar fi de ajutor dacă aş reuşi să definesc
termenul de „profund". James Strachey (1934), confruntat cu
aceeaşi problemă, scria:
Ambiguitatea acestui termen (interpretare „profundă") nu ar

trebui să ne deranjeze. Termenul descrie, fără îndoială, interpre-
140 D.W. Winnicott
tarea unui material care este fie timpuriu din punct de vedere ge
netic şi îndepărtat din punct de vedere istoric faţă de experienţa
prezentă a pacientului, fie se află sub o greutate în mod special
accentuată a refulării în orice caz, material care se află în cursul
natural al evenim entelor în mod excesiv inaccesibil Eului pacien
tului şi îndepărtat de el.
El tinde să accepte cele două cuvinte ca sinonime.

Privind mai îndeaproape problema, vom constata că „pro
fund" reprezintă o problemă de utilizare variabilă, pe când
„timpuriu" este o problemă în sine, ceea ce face comparaţia
dintre cei doi termeni dificilă şi îi conferă o semnificaţie tem
porară. Este mai profund să te referi la relaţia mamă-bebeluş
decât la relaţiile triunghiulare, să te referi la angoase persecu
torii interioare decât să te referi la sentimentul de persecuţie
externă. Mecanismele de scindare, dezintegrarea şi incapaci
tatea de a stabili contact par să fie mai adânci, mai profunde
decât este angoasa într-o relaţie.
Cred că atunci când folosim termenul de „profund" noi ne
referim întotdeauna la profund în fantasma inconştientă sau
în realitatea psihică a pacientului; adică sunt implicate mintea
şi imaginaţia pacientului.
în decursul „Comentariilor iniţiale asupra psihologiei psih
analitice a copilului", Kris (1951) spunea: „Extrapolând meca
nismele psihotice la copilăria tim purie...". El examina critic
relaţia dintre profunzimea inţerpretărilor în psihanaliză şi gra
dul aplicabilităţii timpurii a mecanismelor psihotice la psiho
logia bebeluşului. în experienţa noastră analitică, cu ajutorul
concepţiilor noastre care se dezvoltă, noi pătrundem din ce în
ce mai profund, devenind capabili să percepem şi să folosim
fenomene de transfer care se leagă de elemente din ce în ce
mai profunde din dezvoltarea emoţională a pacienţilor noştri,
într-o anumită măsură „din ce în ce mai profund" înseamnă
desigur „din ce în ce mai timpuriu", dar aceasta doar într-o
măsură limitată. Trebuie să luăm în considerare faptul că în
pacienţii noştri psihanalitici s-a produs o fuzionare a elemen
telor timpurii cu elemente mai tardive.
Ne-am obişnuit să formulăm idei despre copilărie ce se ba

zează pe descoperirile noastre din analiză. Acest obicei provi
ne din însăşi opera lui Freud. Nu aveam mari dificultăţi în vre
murile în care aplicam scrierile lui Freud asupra originii ne
vrozelor la psihologia copilului la vârsta primilor paşi, chiar
dacă şi în acest caz psihanaliştii erau predispuşi să spună lu
cruri care erau adevărate în psihanaliză şi totuşi neadevărate
dacă erau aplicate brut la psihologia copilăriei. In vreme ce
noi folosim idei care ne duc şi mai profund, ne asumăm un
risc mai mare încercând să le aplicăm psihologiei infantile. Să
luăm ca exemplu conceptul kleinien denumit „poziţia depre
sivă în dezvoltarea emoţională". Intr-un sens acest concept
merge mai în profunzime şi, de asemenea, mai timpuriu. Stu
diul dezvoltării Eului ne va face să nu putem accepta o ches
tiune atât de complexă cum este poziţia depresivă la un copil
mai mic de 6 luni şi, în consecinţă, va fi mai sigur să dăm o
altă dată mai târzie. Dacă am găsi referinţe la poziţia depresi
vă care să fi susţinut prezenţa ei la bebeluşul de câteva săptă
mâni, acesta ar fi un lucru absurd. Ceea ce Melanie Klein nu
meşte „poziţia paranoidă" este în mod cert ceva mult mai
brut, aproape o funcţionare de tip talionic, care probabil poa
te fi găsită şi înainte ca integrarea să devină un fapt. Anamne
ză luate în clinica pediatrică vor indica faptul că aşteptarea
unei răzbunări poate data din primele zile ale vieţii. în conse
cinţă, mă voi referi la poziţia paranoidă ca fiind timpurie mai
degrabă decât profundă.
în ceea ce priveşte mecanismele de scindare, sunt acestea
o problemă de psihologie timpurie sau una de psihologie pro
fundă? Sugerez că ar fi important să ştim răspunsul la aceas
tă întrebare, deoarece el ar indica dezvoltarea Fului şi rolul ju
cat de mamă. Ne putem referi la ceea ce este profund ca par
te a bebeluşului, dar când ne referim la ceea ce este timpuriu
va trebui să luăm în considerare mediul care susţine Eul, care
este o caracteristică importantă a stadiilor timpurii de depen
denţă extremă.
Astfel, observatorul direct al bebeluşului trebuie să fie pre
gătit ca analistul să formuleze idei despre copilăria foarte tim
142 D.W. Winnicott
purie, idei care să fie adevărate din punct de vedere psiholo

gic şi care, cu toate acestea, să nu poată fi demonstrate. Mai
mult, se poate ca uneori observaţia directă să dovedească fap
tul că descoperirile analitice nu ar putea exista la acea vârstă
din cauza limitărilor impuse de imaturitate. Lucrurile desco
perite în mod repetat în analiză nu vor fi anulate prin dova
da inexistenţei lor în observaţia directă. Aceasta din urmă nu
dovedeşte decât că pacienţii antedatează anumite fenomene
şi dau în acest fel analiştilor impresia că ele s-au întâmplat la
o vârstă la care de fapt nu puteau să se întâmple.
Anumite concepte îmi sună adevărat când funcţionez c.i
analist, şi totuşi îmi sună fals când privesc bebeluşii la clinică.
Kris (1951) continuă: „Observaţii... făcute într-un număr mare
de cazuri au confirmat viziunea celor care au pus accentul pe
mediul concret al copilului în ceea ce priveşte dezvoltarea sa."
Există un mod subtil în care importanţa mediului concret poa
te fi subevaluată de către mulţi analişti care, cu toate acestea,
declară grijuliu că ei cunosc şi iau în considerare factorul de
mediu. Este foarte dificil să ajungem la rădăcinile acestei ar
gumentaţii, dar într-o discuţie de această manieră trebuie să
încercăm să facem acest lucru. Dacă din ce în ce mai adânc,
aşa cum a fost formulat de teoria psihanalitică, ar însemna din
ce în ce mai timpuriu, atunci ar fi necesar să presupunem că
bebeluşul imatur de câteva săptămâni ar putea fi conştient de
mediul său. Cu toate acestea, noi ştim că bebeluşul nu este
conştient de mediu ca de un mediu, mai ales atunci când me
diul este unul bun sau îndeajuns de bun. Un mediu induce re
acţii, desigur, atunci când eşuează în anumite aspecte impor
tante, dar ceea ce numim un mediu bun este ceva ce este luat
ca atare. Bebeluşul în etapele timpurii nu are nici o ştiinţă de
spre mediul său, ştiinţă care să poată fi conştientizată şi adu
să ca material în analiză. Viziunea despre mediu trebuie să fie
adăugată de către psihanalist.
Când un analist ne conduce mai adânc în înţelegerea ma
terialului prezentat de pacient, nu este suficient ca cel dintâi
să declare că factorul extern este recunoscut ca fiind impor
tant. In cazul în care se face o formulare a unei psihologii com
plete a copilului care să poată fi testată prin observaţia direc

tă, analistul trebuie să îmbrace imaginar materialul cel mai
timpuriu pe care îl prezintă pacientul cu un mediu, care este
implicit, dar pe care pacientul nu poate să îl aducă în analiză
pentru că n-a fost niciodată conştient de el. Am ilustrat aceste
idei în descrierea de caz pe care am publicat-o şi în care pa
cientul avea sentimentul de a fi încolăcit şi de a se învârti, în
momentele de retragere, iar eu am interpretat un mediu care
era implicat, dar care nu ar fi putut fi relatat. Nu există supra
vieţuire fizică sau emoţională a vreunui bebeluş fără mediu.
Fără mediu, bebeluşul ar cădea la nesfârşit. Bebeluşul care este
ţinut în braţe sau care stă întins într-un coşuleţ nu este con
ştient de faptul că este apărat de căderea nesfârşită. Cel mai
mic eşec al susţinerii îi aduce însă bebeluşului o senzaţie de
cădere infinită. în analiză, un pacient poate raporta un senti
ment de cădere datând din primele zile, dar nu poate nicio
dată să raporteze că a fost ţinut în braţe în acea etapă timpu
rie a dezvoltării.
„Din ce în ce mai profund" ne conduce la rădăcinile pul-
sionale ale individului, dar nu ne dă nici o indicaţie despre
dependenţa obişnuită şi despre dependenţa care nu a lăsat nici
o urmă asupra individului, deşi ele au caracterizat viaţa cea
mai timpurie a individului.
Sugerez că dacă va fi recunoscută această diferenţă esen
ţială între profund şi timpuriu va fi mai uşor ca observatorii
direcţi şi analiştii să facă pace. întotdeauna observatorii vor fi
aceia care le vor spune analiştilor că au aplicat teoriile lor unor
vârste prea timpurii. Analiştii vor continua să le spună obser
vatorilor că există mult mai multe în natura umană decât ceea
ce poate fi observat direct. într-un fel, nu este nici o dificulta
te aici, în afara unei serii de puncte teoretice interesante pentru
o discuţie. în practică însă, este foarte important ca noi să ştim
ce este şi ce nu este aplicabil copilăriei celei mai timpurii.
Psihanaliza are multe de învăţat de la aceia care fac obser
vaţii directe asupra bebeluşilor, asupra mamelor cu bebeluşi
şi asupra copiilor mici în mediul în care aceştia trăiesc în mod
natural. Observaţia directă nu este capabilă să construiască de
144 D.W. Winnicott
una singură o psihologie a copilăriei timpurii. în schimb, co

operarea constantă între psihanalişti şi observatorii direcţi ,u-
putea conduce la corelarea a ceea ce este profund în anali/.î
cu ceea ce este timpuriu în dezvoltarea infantilă.
în câteva cuvinte: un bebeluş trebuie să parcurgă o anumită dis
tanţă de la timpuriu pentru a avea maturitatea de a f i profund.
Capitolul 10
Psihanaliza copilului în perioada de latenţă1

(1958)
ubiectul aflat în discuţie este tratamentului copilului

^ ^ î n perioada de latenţă. Am fost invitat să mă refer la
tratamentul psihanalitic şi pentru a contrabalansa aceas-
tă viziune a fost invitat un coleg care să se refere la psihotera
pia individuală. Mă aştept ca amândoi să începem cu aceeaşi
problemă: ce distincţie putem face între acestea două? Perso
nal nu mă simt capabil să fac această distincţie. Pentru mine,
întrebarea este: are terapeutul o pregătire psihanalitică sau nu?
In loc să punem în opoziţie cele două subiecte ale noastre,
cred că ar fi cel mai potrivit să punem în contrast cele două
subiecte ale noastre cu acela al psihiatriei infantile. în practi
ca mea, am tratat mii de copii aparţinând acestei categorii de
vârstă prin psihiatria infantilă. De asemenea, am oferit (în ca
litate de analist format) psihoterapie individuală câtorva sute.
Mai mult, am avut în analiză un anumit număr de copii din
această categorie de vârstă, mai mulţi decât doisprezece şi mai
puţin decât douăzeci. Graniţele sunt atât de vagi, încât nu am
cum să fiu exact.
Pentru mine, în consecinţă, această discuţie ar trebui să fie
una între colegi care practică acelaşi fel de muncă, dar care
sunt antrenaţi pentru aceasta prin scheme diferite de pregăti-
1 Lucrare prezentatei la cel de-a! XlV-lea Congres Internaţional de Psihia

trie a Copilului, Lisabona, iunie 1958, şi publicată pentru prima dată în A
Crianga Portuguesa, 17, pp. 219-229.
146 D.W. Winnicott
re. Nu am face bine să avem aici o dispută asupra diferitelor

scheme de formare, chiar dacă unele dintre acestea (va fi ad
mis) sunt mai puţin adecvate decât altele.
Nu mă surprinde faptul că anumite cercetări arată că psi
hoterapia de copii şi psihanaliza de copii au aproximativ
aceeaşi aparenţă atunci când sunt prezentate în scris, indife
rent de şcoala din care derivă terapeutul. Dacă terapeutul este
potrivit ca temperament şi are capacitatea de a fi obiectiv şi
de a se preocupa de nevoile copilului, atunci terapia va fi
adaptată Ia nevoile cazului, aşa cum se prezintă acestea în
cursul tratamentului.
în această conferinţă, cred că vom renunţa la discuţia de
spre terapii ce se bazează pe atitudini diferite de a noastră,
dintre care am putea da ca exemplu: educativă, moralistă, j v i -
suasivă, punitivă, magică, fizică.
Simt nevoia să repet pentru a clarifica acest aspect că nu
cred că trebuie să existe un contrast între psihanaliza şi psiho
terapia individuală. Termenii pot însemna acelaşi lucru şi, de
cele mai multe ori, chiar aşa şi este.
Cum sarcina mea este aceea de a vorbi ca un profesionist
pregătit la şcoala psihanalitică, mă voi referi pe scurt la natu
ra psihanalizei. După aceea, voi continua discuţia referitoare
la terapia copilului aflat în perioada de latenţă.
Natura psihanalizei
Nu cred să fie necesar mai mult decât să amintesc câteva

principii de bază. Psihanaliza copilului nu este diferită de
aceea a adultului. Baza întregii psihanalize este o teorie com
plexă a dezvoltării emoţionale a bebeluşului şi a copilului, te
orie pe care a iniţiat-o Freud şi care este în mod constant ex
tinsă, îmbogăţită şi corectată.
Progresul înţelegerii dezvoltării emoţionale a individului
a fost atât de rapid în. ultimii douăzeci sau treizeci de ani, în
cât este dificil pentru cineva din afara domeniului să ţină pa
sul cu aceste schimbări doar prin studiul literaturii.
Teoria stipulează o tendinţă genetică aflată în individ spre

dezvoltarea emoţională la fel ca şi spre creşterea fizică. Ea pre
supune o continuitate ce începe din momentul naşterii (sau
dintr-un moment aflat cu puţin înaintea acesteia); presupune
o creştere treptată a organizării şi forţei Eului şi a acceptării
gradate a vieţii pulsionale personale şi totodată a responsabi
lităţii pentru consecinţele reale şi imaginare ale acesteia.
Freud a statuat importanţa inconştientului refulat şi, stu
diind nevrozele, el a ajuns la un punct central, fără nici un du
biu cel mai dificil din perspectiva acceptabilităţii generale şi
pe care l-a numit complexul lui Oedip, cu complicaţia sa ine
rentă, angoasa de castrare. Freud a atras atenţia asupra vieţii
pulsionale a fiecărui copil şi asupra faptului că principalele di
ficultăţi ale indivizilor sănătoşi, adică ale acelor copii care au
trecut prin etapele timpurii esenţiale ale dezvoltării emoţio
nale fără prea multe tulburări, sunt legate tocmai cu viaţa pul-
sională luată împreună cu fantasma totală pulsională. Nevro
zele pot fi astfel luate drept dovezi ale vicisitudinilor ambiva
lenţei în cadrul relaţiilor dintre persoane „întregi" şi relativ
normale.
După cum ştim, studiul copilului a condus gradat la teo
retizarea etapelor dezvoltării din copilăria desfăşurată înain
tea complexului lui Oedip, ca rădăcini pregenitale ale genita-
lităţii. Eul a devenit un subiect de studiu şi, în cele din urmă,
analiştii au început să-şi mute atenţia către şinele bebeluşului,
bebeluşul ca o persoană, o persoană dependentă de altcineva.
Melanie Klein ne-a oferit (printre alte lucruri) o teorie prin
care să ne confruntăm cu o etapă de o importanţă vitală în ca
drul relaţiei dintre copil şi mama lui, şi anume aceea în care
este achiziţionată o capacitate de a simţi îngrijorarea. Ea a
atras, de asemenea, atenţia asupra mecanismelor care carac
terizează copilăria cea mai timpurie şi în care obiectul sau în
suşi subiectul este scindat într-un asemenea fel încât ambiva
lenţa să fie evitată. Anna Freud şi-a adus contribuţia în clari
ficarea mecanismelor de apărare ale Eului. Studiul multor ana
lişti: (cei mai mulţi americani) ne-a condus la înţelegerea me
canismelor caracteristice nu numai copilăriei celei mai timpu-
148 D.W. Winnicotf.
rii, ci şi copilului mic, copilul ca persoană dependentă de o 'în

grijire. Eu însumi am jucat un oarecare rol în încercarea de a
teoretiza cele mai timpurii faze în care bebeluşul este fuzionat
cu mama şi din care (printr-un mecanism complex şi precar)
acesta emerge şi se pune în situaţia de a face faţă relaţiilor cu
obiecte ce nu sunt parte a sinelui.
Toate aceste dezvoltări fac din studiul psihanalizei cev a
foarte interesant şi semnificativ pentru cei care cercetează tul
burarea psihică şi prevenirea acesteia.
Diagnosticul
Psihanaliza este un tratament care nu poate fi descris in

afara unei referiri la diagnostic. Cadrul clasic psihanalitic este
legat de diagnosticul de nevroză şi ar putea fi convenabil să
discutăm doar despre nevroze. Acesta este un subiect înde 1
juns de vast pentru multe conferinţe, dar ceea ce se aşteaptă
de la mine azi este o teorie inteligibilă a psihanalizei făcu la in
câteva cuvinte, indiferent de diagnostic, incluzând norma lila-
tea. Trebuie insistat, deşi această temă nu poate fi dezvoltată
în cadrul prezent, asupra faptului că tehnica psihanalizei di
feră foarte mult în funcţie de diagnosticul copilului: nevrotic,
psihotic sau antisocial.
Ar trebui adăugat pentru a completa tabloul că diferenţa
dintre copil şi adulteste că, de cele mai multe ori, copilul se
joacă mai degrabă decât vorbeşte. Această diferenţă este, ori
cum, aproape lipsită de semnificaţie şi, de fapt, şi unii adulţi
se joacă sau desenează.
Transferul
Una dintre caracteristicile psihanalizei este că analistul nu

iroseşte materialul valoros care apare în analiză sub forma re
laţiei emoţionale dintre pacient şi analist. Tocmai în acest
transfer inconştient apar mostre din modelul personal al vie
ţii emoţionale sau din realitatea psihică a pacientului. Analis
tul învaţă să detecteze aceste fenomene inconştiente de trans-
fer şi, folosind indiciile oferite de pacient, este capabil să in

terpreteze acele lucruri pe care pacientul este pregătit să le ac
cepte conştient în fiecare şedinţă. Travaliul cel mai fructuos
este acela realizat în termeni de transfer.
Discuţia actuală ar putea fi direcţionată într-un mod folo
sitor spre felurile caracteristice în care apare transferul în pe
rioada de latenţă.
Tehnica psilmnalitică adaptată

copilului aflat în perioada de latenţă
Este nevoie să luăm acum în considerare particularităţile

psihanalizei ca formă de tratament adaptat grupului de vâr
stă în discuţie. Este general acceptat că grupul de vârstă ce ofe
ră cele mai mari recompense analistului, în mod special ana
listului începător, este primul grup, în care copilul are 2 ,3 sau
4 ani. După trecerea complexului lui Oedip se vor dezvolta
apărări puternice.
Natura perioadei de latenţă
Nu este încă sigur ce anume constituie perioada de laten

ţă. Biologic, am putea presupune că în aceşti ani, 6-10, dez
voltarea pulsiunilor se întrerupe, în aşa fel încât, pentru mo
ment, copilul este lăsat cu o viaţă pulsională bazată pe ceea ce
a fost construit în perioada mai timpurie. Schimbările vor apă
rea din nou la pubertate, moment în care copilul va trebui să
se organizeze din nou împotriva unei stări de lucruri în schim
bare, să fie în alertă împotriva unor noi angoase şi să trăiască
emoţiile savurării unor noi experienţe şi a unor noi satisfacţii,
a unor noi grade ale satisfacţiei.
Orice altceva ar putea fi spus despre perioada de latenţă
este îndeajuns de clar că, în această perioadă, sunt organizate
şi susţinute apărări masive. Este un subiect asupra căruia vom
găsi consens în scrierile celor două mari autoare, Melanie
Klein şi Anna Freud. în capitolul său despre perioada de la-
150 D.W. Winnicott
tenţă din Psihanaliza copiilor (1932), Melanie Klein începe |>rin

a menţiona dificultăţile speciale legate de perioada de laten
ţă. „în opoziţie cu copiii mici", spune ea, „a căror imaginaţie
vie şi angoasă acută ne favorizează accesul la o înţelegere mai
uşoară în ceea ce priveşte inconştientul şi un contact mai fa
cil, aceştia din urmă (copiii aflaţi în perioada de latenţă) au u
viaţă imaginară deosebit de limitată în concordanţă cu puter
nica tendinţă de refulare, caracteristică vârstei lor. în acelaşi
timp, prin comparaţie cu cei mari, Eul lor este încă nedezvol
tat, iar ei nu înţeleg nici că sunt bolnavi şi nici nu doresc să fie
trataţi, aşa că nu au nici o pornire să înceapă o analiză şi nici
dorinţa de a o continua."
Primul capitol al cărţii Annei Freud, Tratamentul psihanali
tic al copiilor (1946), se preocupă cu discutarea unei etape in
troductive necesare în analiza copiilor. Din exemplele oferite
se poate vedea că domnişoara Freud se referă în principal la
copii aflaţi în perioada de latenţă, deşi nu numai la aceştia.
Dacă citim aceste două cărţi, pline amândouă de o infinită
bogăţie şi atestând fiecare o vastă experienţă clinică pe care c
putem cu toţii invidia, vom găsi atât asemănări, cât şi diiVicn-
ţe. Desigur că există asemănări, iar acestea privesc tocmai par
ticularităţile tehnicii necesare tratării copiilor în latenţă. Ce nu
este clarificat este că multe dintre diferenţe se referă la diag
nostic.
în ceea ce priveşte alte diferenţe, şi acestea sunt tocmai cele
pe care vrem să le studiem, putem observa imediat că Melanie
Klein găseşte potrivit să interpreteze conflictele inconştiente şi
fenomenele de transfer în momentul în care acestea apar şi să
formeze o relaţie cu copilul bazându-se pe uşurarea oferită de
astfel de interpretări. Prin opoziţie, domnişoara Freud tinde- -v,
construiască o relaţie cu copilul pe un nivel conştient şi descrie
cum ajunge treptat la travaliul analitic cu cooperarea conştien
tă a pacientului. Diferenţa este constituită în cea mai mare par
te din problema cooperării conştiente sau inconştiente.
Mi se pare că este posibil să exagerăm diferenţele în ai.cas
tă privinţă, deşi ele pot fi îndeajuns de reale în anumite punc
te. După părerea mea, este cu atât mai bine cu cât analistul in-
terpretează mai timpuriu inconştientul, deoarece, în acest fel,

el orientează copilul spre tratamentul analitic, iar prima uşu
rare a suferinţei îi va oferi fără îndoială copilului indicaţia că
există ceva ce poate fi obţinut de la analiză. Pe de altă parte,
se poate şi să pierdem în primele etape ale analizei pacienţi
aflaţi în perioada de latenţă, dacă nu le obţinem cooperarea
conştientă. Putem, de asemenea, să încredinţăm părinţilor pre
zentarea unei înţelegeri intelectuale a nevoii de tratament şi,
în acest fel, să scăpăm de responsabilitatea fazei introductive
a psihanalizei copilului, însă vor fi mari diferenţe între feluri
le în care părinţii sau tutorii îi vor descrie copilului la ce tre
buie să se aştepte din partea şedinţei zilnice de tratament.
Anna Freud preia în mod deliberat povara de a-i explica co
pilului ce se va întâmpla, pe când Melanie Klein lasă această
sarcină în grija celor care aduc copilul, sperând să se descur
ce fără explicaţii la nivel conştient printr-o trecere rapidă la
cooperarea inconştientă, adică cooperarea bazată pe travaliul
psihanalitic.
De fapt, noi trebuie să ne descurcăm cu situaţia aşa cum
şe prezintă ea în fiecare caz. Cu copiii foarte inteligenţi va
trebui să fim capabili să vorbim cu inteligenţa lor, să le-o ali
mentăm. Uneori ne confruntăm cu faptul complicat că lu
crăm cu un copil care simte că ceva se întâmplă, dar nu are
o înţelegere intelectuală a ceea ce se întâmplă. în orice caz,
mi se pare păcat să irosim înţelegerea intelectuală a copilu
lui care poate fi un aliat foarte puternic, chiar dacă în anu
mite cazuri procesele intelectuale pot fi folosite defensiv, fă
când analiza şi mai dificilă.
în acest moment, noi discutăm de fapt, din nou, mtr-o anu
mită măsură, despre diagnostic. în cazurile în care avem de-a
face cu o angoasă de o intensitate psihotică, nevoia de ajutor
ţeste foarte mare, iar acest ajutor trebuie oferit imediat, şi chiar
>şi în aceste cazuri, putem satisface intelectul. Mă gândesc în
acest moment la un băiat în vârstă de 10 ani. Intrând în cabi
net, în ziua în care l-am întâlnit pentru prima dată, el îi spu
nea mamei: „Dar tu nu înţelegi, eu nu de acel coşmar sunt spe
riat; problema este că eu am un coşmar în timp ce sunt treaz." Cu
152 D.W. Winnicott
aceste cuvinte, el realiza o descriere corectă a bolii sale, iar eu

am putut să pornesc din acest punct, lucrând atât cu intelec
tul său foarte evoluat, cât şi oferind interpretări la toate nive
lurile, incluzându-le pe cele mai profunde.
încercând să sortez diferitele opinii exprimate de diverşi
autori şi pe care eu le simt ca fiind adevărate, găsesc potrivii
să citez din Berta Borstein, din articolul său „Despre latenţă"
(1951). Ea scrie: „Din punctul de vedere al capacităţilor inte
lectuale ale copilului în latenţă ne putem aştepta ca acest co
pil să asocieze liber. Factorii responsabili de eşecul acestui co
pil de a face aşa reprezintă o limitare generală a psihanalizei
copilului. Există mai multe motive pentru care copilul nu poa
te asocia. în plus faţă de acelea pe care le ştim prea bine voi
menţiona unul care nu a fost prea mult studiat până acum:
asocierea liberă este trăită de către copil ca o ameninţare particular
ră la adresa organizării Eidui său" (italicele mele).
Găsesc acest fel de a privi perioada de latenţă ca fiind foar
te util. Nu am acum timp să mă refer la împărţirea în faze fă
cută de Berta Borstein perioadei de latenţă. într-un fel gene
ral însă, pare să fie important ca noi să înţelegem atunci când
tratăm copii de această vârstă faptul că ei au achiziţionat o
anume stare de sănătate şi au părăsit procesul primar. Achizi
ţiile Eului nu trebuie să fie sfărâmate. Capitolul citat se termi
nă cu următoarele cuvinte: „Cea mai mare grijă trebuie sa ne
acordată în cadrul analizei copiilor în latenţă întăririi structu
rilor slabe şi modificării acelora care interferează cu dezvolta
rea normală. Selecţia materialului ce va fi interpretat şi îns.î
forma interpretărilor oferite trebuie să fie supuse ao stui
scop." Din acest motiv noi cooperăm cu copiii în mai multe,
feluri în timpul în care strângem material pentru interpreta
rea mutativă.
Berta Borstein se mai referă şi la „idealul latenţei" al lui
Freud (1905a) care înseamnă protejarea cu succes a copilului
faţă de exigenţele pulsionale,
Mă mai gândesc şi la un caiet de exerciţii pe care îl am. Fie
care pagină a acestui caiet reprezintă travaliul foarte construc
tiv realizat de o fată în perioada de latenţă. Cazul ei este unul
dintre acelea dificile despre care aproape s-ar putea spune că

singurul simptom ar fi fost enurezisul. în spatele acestuia se
ascundea o tulburare de caracter care era mult prea bine an
grenată în refularea homosexuală proprie mamei. La prima
vedere, caracteristica acestui caiet de exerciţii ar fi că este com
pus în principal din imagini foarte bine construite, realizate
cu cretă colorată. Această psihanaliză era foarte plicticoasă
pentru mine. Fata părea să mă anuleze. Din aproape cincizeci
de desene numai două sau trei pe la mijloc îşi pierd caracte
ristica de apărare organizată. Aceste două, trei desene prezin
tă toate felurile de cădere nervoasă, o mizerie, o dezorientare
şi o dezintegrare şi, într-unul dintre ele, un obiect de forma
unui sân este tăiat cu nişte foarfeci şi lăsat separat să zacă prin
tre frunze. Toate acestea reprezintă sadismul oral, incontinen
ţa şi fantasma incontinenţei. Dacă acest copil ar fi avut trei ani,
ar fi fost mult mai uşor de ajuns la copilul incontinent sau dez
integrat, numai că această fată fiind în perioada de latenţă, a
trebuit să mă mulţumesc cu obţinerea unui ilustrări a nebuniei
sale ascunse. în timp ce un copil mic este adesea „nebun" şi
totuşi sănătos, pentru că este în mod natural controlat de că
tre cei care îl îngrijesc, un copil în latenţă care este „nebun"
este de fapt foarte serios bolnav şi are nevoie de îngrijire.
Contribuţia mea în această privinţă este o dezvoltare a te
mei acceptate a perioadei de latenţă ca perioada în care Eul îşi
vine în fire, ca să spunem aşa. în starea de sănătate, copilul
aflat în latenţă nu este obligat să se supună exigenţelor Se-u-
lui, însă pulsiunile Se-ului îşi menţin forţa şi vor apărea în tot
felul de forme indirecte.
Din toate cele ce pot fi spuse, eu aleg să spun aici că, în pe
rioada de latenţă:
(1) Copilul este, într-un fel, singur, având în consecinţă ne
voie să fie împreună cu alţii aflaţi în aceeaşi situaţie. Relaţiile
dintre copii sănătoşi aflaţi în perioada de latenţă pot fi foarte
strânse, pentru mari perioade de timp, fără să devină sexuali-
zate manifest. Simbolismul sexual este reţinut. Elementele se
xuale manifeste ale copiilor deprivaţi perturbă jocul şi relaţio-
nările-de-Eu.
154 D.W. Winnicott
(2) Copilul aflat în perioada de latenţă este pregătit pentru

a introiecta, dar nu pentru a încorpora - pregătit să ia înăun
tru elemente întregi de la anumite persoane, dar nepregătit
pentru a mânca sau a fi mâncat sau pentru a fuziona într-0 re
laţie intimă ce implică pulsiunea.
(3) Copilul aflat în latenţă este un specialist în expunerea
fenomenelor interioare fără să ajungă să se implice direct pe
deplin în viaţă. Persistenţa fazei de latenţă se poate exprima
prin capacitatea adultului de a face achiziţii ale Eului cu pre
ţul libertăţii Se-ului.
(4) Starea de sănătate psihică este esenţială în perioada de
latenţă, iar copilul aflat în această fază care nu poate menţine
sănătatea psihică este foarte bolnav clinic. în această perioadă
organizarea Eului este cea care poartă pulsiunea care, atât mai
devreme cât şi mai târziu, este purtată parţial de către impul
sul Se-ului.
Momentul interpretării
Cred că momentul cel mai potrivit pentru interpretare este

momentul cel mai timpuriu cu putinţă, vreau să spun cel mai
timpuriu moment cu putinţă în care materialul ne arată clar ce tre
buie interpretat. De vreme ce eu sunt economicos cu interpre
tările mele, dacă nu voi fi sigur ce să interpretez nu voi ezita
să trag de timp. Trăgând de timp, voi descoperi că mă aflu in
tr-o fază pregătitoare, jucându-mă, construind cu copilul sau
pur şi simplu fiind anulat, irosit. Voi fi preocupat, oricum cu
un singur lucru, căutarea indiciului care să facă posibilă inter
pretarea potrivită pentru momentul respectiv, interpretarea
care să aducă o schimbare de accent în transferul inconştient.
Probabil că o astfel de descriere ar putea să aibă parţe de
o acceptare generală. Unii analişti sunt mai rapizi decât alţii
în găsirea indiciului şi este loc în această meserie şi pentru cei
rapizi, şi pentru cei înceţi. Ceea ce contează pentru pacienţi
mai mult decât acurateţea interpretării este dorinţa analistu
lui de a fi de ajutor, capacitatea analistului de a se identifica
cu pacientul şi, în acest fel, de a crede în ceea ce este necesar
şi de a oferi ceea ce este necesar de îndată ce este indicată

această nevoie, verbal sau într-un limbaj nonverbal sau pre-
verbal.
Sfârşitul tratamentului
In cele din urmă vă voi invita să ne gândim la sfârşitul ana

lizei. Este, desigur, necesar întotdeauna să gândim în terme
nii diagnosticului şi ai cazului particular, dar există desigur
ceva ce poate fi spus şi care să aibă o semnificaţie generală. în
analiza copiilor mici, analistul este ajutat într-un mod consi
derabil de către schimbările fantastice care se petrec în mod
natural la vârsta de 5, 6 sau 7 ani. La momentul în care anali
za timpurie se încheie, au loc aceste creşteri, facilitate fără nici
un dubiu de succesul analizei. Orice îmbunătăţire datorată
analizei va fi exagerată de către cursul natural al evenimente
lor. Mai ales în ceea Ce priveşte socializarea copilului este uşor
ca cei care se ocupă de copil să fie satisfăcuţi de rezultat, de
vreme ce copilul scapă de sălbăticia şi instabilitatea epocii de
prelatenţă şi începe să se bucure mai mult de grup. Prin con
trast, analiza copiilor în latenţă tinde să se termine într-un moment
foarte nepotrivit.
Ar fi interesantă o discuţie asupra acestei teme. în mod ti
pic analiza se termină când copilul ajunge la 11 sau 12 ani şi
apar complicaţiile perioadei prepubertare sau ale pubertăţii.
Este probabil de dorit să planificăm analizele într-un aseme
nea fel încât ele fie să se termine înaintea debutului pubertă
ţii, fie să continue până după primul an al acestei noi dezvol
tări. Se poate aranja ca în anumite analize, urmând cea de-a
doua variantă, pacienţii să fie văzuţi la intervale relativ mari,
păstrând legătura cu ei şi aşteptându-ne ca în anumite mo
mente să fie nevoie de cinci şedinţe pe săptămână, mai ales în
timpul pubertăţii. Peste schimbările propriu-zise ale pubertă
ţii se mai pot adăuga foarte frecvent incidente, prietenii trau
matice, pasiuni măreţe, seducţii, angoase legate de masturba
re care să conducă la exacerbarea apărărilor sau chiar la an
goasă francă.
156 D.W. Winnicott
După toate acestea, apar întrebările: ce loc are analiza care

se adresează vârstei latenţei, de exemplu, de la 6 la 10 ani? (Jâ(
de mult poate pretinde un analist că va reuşi să cunoască co
pilul în această perioadă de relativ calm în lumea pulsională?
Cât de mult poate deduce un analist din ceea ce se întâmplă
într-o astfel de analiză, cum a fost acel copil la 3 ani sau pre
zice cum va fi acel copil la 13? Nu cunosc răspunsurile );1
aceste întrebări, dar ştiu că eu am fost de multe ori păcălii,
uneori făcând pronosticuri prea favorabile şi alteori unele in
suficient de favorabile. Probabil că este mult mai uşor să ştim
ce e de făcut atunci când copilul este bolnav, deoarece în ace
le condiţii boala evidentă domină scena, iar tratamentul nu
poate fi considerat încheiat atâta vreme cât copilul este încă
bolnav. Când copilul este relativ bine, este însă mai greu de
crezut că cineva îşi va trimite la analiză copilul aflat în perioa
da de latenţă.
Un analist singur nu poate avea îndeajuns de multe cazuri
pentru a acoperi toate aceste situaţii şi este, în consecinţă, ne
cesar să unim experienţele, fără să.ne fie frică să oferim suges
tii ce se vor dovedi stupide în lumina recenziei făcute de un
grup. Fiecare analist construieşte o experienţă înalt specializa
tă, desigur bogată, dar având nevoie să fie legată de experien
ţele colegilor care fac aceeaşi muncă, dar cu alţi copii.
Capitolul 11
Clasificare: există o contribuţie psihanalitică

la clasificarea psihiatrică ?1
(1959-1964)
â, cest capitol este menit să fie o contribuţie prelimi-

nară care să atragă atenţia asupra importanţei su-
X O b ie ctu lu i, în speranţa că aceasta va conduce la o
discuţie la care vor contribui analişti ce au experienţe dife
ri le.
înainte să-mi aduc propria contribuţie în care să indic de
ce cred că psihanaliza a avut o contribuţie la clasificări, voi
încerca să fac o schiţă istorică. Această schiţă va fi neadecva
tă şi probabil incorectă, dar dacă omit această etapă nu voi
avea nici un fundament pe care să brodez viziunea mea de
spre efectul profund pe care l-au avut studiile psihanalitice
recente asupra atitudinii noastre faţa de clasificarea psihiatri
că. Studiile recente la care mă refer sunt reprezentate de con
ceptul de sine fals, de legătura dintre psihopatie şi deprivare
şi di; înţelegerea faptului că psihoza îşi are originea in etapa
in care fiinţa umană imatură este cu totul dependentă de
aportul mediului. Am ales aceste trei idei deoarece ele m-au
preocupat personal.
l Lucrare prezentată la întâlnirea ştiinţifică a Societăţii Psihanalitice Bri

tanice, la 18 martie 1959.
158 D.W. Winnicott
Istoric
în zorii psihanalizei Freud s-a preocupat de trei aspecte ale

bolii psihiatrice. Unul dintre acestea era comportamentul, a-
liţ n pacientului cu realitatea. Cel de-al doilea era forma rea
simptomului despre care Freud a stabilit că reprezintă o for
mă de comunicare, acest concept fiind parte a noii sale înţele
geri a inconştientului. Cel de-al treilea era etiologia, pe care
Freud a transformat-o introducând ideea de proces de dezvol
tare. Freud a studiat dezvoltarea vieţii pulsionale, iar acest stu
diu l-a implicat în teoria sexualităţii infantile, care l-a condus,
în cele din urmă, spre teoria vieţii pulsionale pregenitale a be
beluşului şi spre concepţia sa despre punctele de fixaţie. Filo
logia tulburării psihiatrice a început să reclame din acest mo
ment un interes al clinicianului în ceea ce priveşte anamneza.
în acest fel, psihanaliştii au devenit pionierii anamnezei psi
hiatrice şi ei au fost cei care au înţeles că partea cea mai im
portantă a unei anamneze derivă din materialul prezentat în
cursul unei psihoterapii.
într-o clasificare bazată pe ariile de interes acoperite de că
tre Freud în primii ani ai muncii sale, pacienţii erau fie hu
riei, fie psihotici. Ar trebui să menţionez în trecere şi faptul că
Freud a fost în permanenţă interesat şi de factorii constituţio
nali.
La începutul celei de-a doua decade a secolului, Freud a
început să dezvolte viziunea sa structurală asupra personali
tăţii. Eul, Se-ul şi cenzorul au devenit conceptele care l-au dus
spre un studiu mai clar al conflictului intrapsihic, iar echili
brul intrapsihic era luat drept dovadă a unei apărări încunu
nate de succes. Atât calitatea cât şi cantitatea proceselor din
cadrul Eului au căpătat semnificaţie. în cele din urmă, a fost
formulat conceptul de Supraeu, gândit la început ca rezultat
al unor introiecţii şi identificări masive datând din perioada
vârstelor de la 2 la 5 ani şi din perioada înfloririi complexului
lui Oedip. Povestea dezvoltării pulsionale pregenitale a con
dus la elaborarea ideii de regresie la puncte de fixaţie. Punc
tele de fixaţie erau puncte de origine ale tipurilor de boli. Ele
indicau că angoasele (fiind intolerabile) îl angrenaseră pe in

divid în organizarea de apărări de un fel sau grad patologic,
care aveau ca rezultat împiedicarea progresului ulterior în dez
voltarea pulsională. Clasificările au fost legate de aceste punc
te de fixaţie ca şi de mecanismele de apărare ale Eului, care
aveau să fie expuse în cele din urmă exhaustiv de către Anna
Freud în temeni psihanalitici (1936). în centrul tuturor acesto
ra se află angoasa de castrare şi complexul lui Oedip. Tulbu
rările sunt reprezentate de nevroze.
brutul introdusese deja ideea de dependenţă (obiect ana-
clitic de iubire) (Freud, 1914), şi problema slăbiciunii şi a for
ţei Eului a câştigat semnificaţie în metapsihologia psihanaliti
că. în acest fel, a fost găsit un limbaj pentru descrierea cazuri-
lor-limită şi a tulburărilor de caracter. Elementele narcisice ale
pacientului erau întotdeauna luate în considerare ca indicaţii
ale unei tulburări a Eului ce ar fi făcut improbabil succesul
unei psihanalize din cauza slăbirii capacităţii pacientului de a
dezvolta o nevroză de transfer (Freud, 1937).
Treptat, în cursul anilor, studiul psihozei a început să do
bândească din ce în ce mai mult înţeles. Ferenczi (1931) a con
tribuit semnificativ la acest lucru studiind analiza eşuată a
unui pacient cu tulburare de caracter nu numai ca un eşec al
selecţiei, ci şi ca o deficienţă a tehnicii psihanalitice. Ideea su
gerată era aceea că psihanaliza ar putea învăţa să-şi adapteze
tehnica la cazurile-limită sau la tulburările de caracter, fără să
se transforme în gestionare şi fără ca să-şi piardă eticheta de
psihanaliză. în cele din urmă, Melanie Klein (1932, 1948) şi-a
adus contribuţia arătând că pot fi tratate prin analiză tulbură
rile psihotice ale copiilor şi că acestea pot fi abordate dacă sunt
confruntate cu o tehnică potrivită, astfel că eşecul tratamen
tului manifestărilor psihotice la copil însemna pentru ea (ca şi
pentru Ferenczi) un eşec al tehnicii şi nu unul al selecţiei.
Din acel moment, conceptul de cadru al analizei a început
să se lărgească. Aichhorn arătase deja (1925) că trebuie făcute
adaptări, tehnice speciale pentru pacienţii care sunt cazuri an
tisociale. La început, lucrarea lui Aichhorn trebuie să fi pro
dus ceva panică, deoarece el acţiona într-un fel care ar fi pu-
i6o D.W. Winnicott
tul fi numit „analiză rea", dacă ar fi fost aplicat unui caz de

isterie sau de nevroză obsesională. în zilele noastre, putem ve
dea că Aichhorn a fost un pionier şi că el a iniţiat o mişcare
originală spre adaptarea tehnicii psihanalitice în sensul întâm
pinării nevoilor psihopatului sau ale copilului deprivat cu ten
dinţă antisocială.
Toate aceste dezvoltări au tins să facă istoria timpurie a
fiecărui caz din ce în ce mai importantă. în acest moment a
părut să se ivească o dihotomie în cercurile psihanalitice. .V
putea spune că Melanie Klein reprezintă încercarea cea mai
viguroasă de a cerceta procesele cele mai timpurii de dezvol
tare ale bebeluşului în afara studiului îngrijirii copilului. Ea a
admis întotdeauna că îngrijirea copilului este importantă, dar
nu a studiat-o niciodată în mod special. De cealaltă parti ■ m'
situau cei care au dezvoltat un interes faţă de tehnicile de în
grijire ale bebeluşului şi copilului. Aceia care au procedat ast
fel şi-au asumat în permanenţă riscul de a fi consideraţi tră
dători ai cauzei proceselor interne. Munca domnişoarei
Freud şi a doamnei Burlingham în Hampstead War Nursc-
ry — Creşa de Război Hampstead, n. t. — (Burlingham şi
Freud, 1944) a condus la o dezvoltare a studiului condiţiilor
externe şi al efectelor acestora. Este un lucru clar că această
dihotomie dintre aceia care îşi rezumă studiile aproape doar
la cercetarea proceselor interne şi aceia care sunt interesaţi
de îngrijirea copilului este o dihotomie temporară în cadru!
discuţiei psihanalitice, care va dispărea, în cele din urmă,
prin procese naturale (cf. Hartmann, 1939; James, 1962; kn»,
1950).
în zilele noastre, privim Eului bebeluşului ca pe un lucru
dependent la început de un suport al Eului, un lucru ce doi i-
vă structură şi putere dintr-un sistem foarte complex şi subtil
de adaptare la nevoi, această adaptare fiind furnizată de către
mamă sau de către o figură maternă. De asemenea, putem ve
dea procesele interesante de absorbţie a elementelor de îngri
jire a copilului în personalitatea copilului, elemente ce pot fi
numite „de suport al Eului". Relaţia dintre această absorbire
a mediului şi procesele de introiecţie cu care ne-am familiari-
zat deja este de un mare interes. împreună cu toate acestea,

pot fi studiate şi mecanismele prin care bebeluşul emerge din
starea de fuziune cu mama, proces care îi cere mamei o capa
citate de a urî în acelaşi timp cu a iubi. în teoria dezvoltării
emoţionale a copilului fundamentarea gradată a individului
ca persoană separată devine o problemă de importanţă cen
trală, iar aceste probleme aparţin cercetărilor actuale. Clasifi
cările sunt în mod obligatoriu afectate de aceste formulări te
oretice.
Rezultatul acestor noi înţelegeri este acela ca narcisismul
începe să fie privit într-o altă lumină în cadrul clinic. Este ca
şi cum clinicianul care priveşte patologia narcisică este pasi
bil să fie înşelat de către mediul absorbit sau internalizat şi să-l
confunde (în cazul în care nu este pregătit pentru aşa ceva) cu
individul real, care este de fapt ascuns, iubit în secret şi îngri
jit de către şinele din interiorul sinelui. Adevăratul individ este
cel care este ascuns.
Aceste dezvoltări teoretice au condus la o reconsiderare a
altor concepte. Conceptul de pulsiune de moarte pare să dis
pară prin simplul fapt de a nu mai fi necesar. Agresivitatea
pare mai degrabă o dovadă a vieţii. în condiţii favorabile are
îoc o intricare între impulsurile erotice şi cele ale motilităţii,
moment în care poate fi aplicat termenul de sadism oral, ur
mat de toate dezvoltările acestei teme. Această stare este po
trivită dorinţei mamei de a fi mâncată în mod imaginar. Eşe
cul intricării sau pierderea unei intricări ce a fost achiziţiona
tă induce apariţia unui element potenţial de distructivitate
pură (adică fără sentiment de vinovăţie) în cadrul individu
lui, dar chiar şi această distructivitate rămâne totuşi o linie a
vieţii în sensul de a fi baza relaţiilor de obiect resimţite ca re
ale de către pacient.
Intricarea celor două rădăcini ale impulsurilor instinctua
le (agresiv şi erotic) aparţine unei etape din dezvoltarea bebe
luşului în care dependenţa este foarte mare. Nu există nici o
posibilitate ca un bebeluş al cărui mediu este insuficient de
adaptat nevoilor de la început să ajungă la o stare de intrica
re a agresivităţii (care face relaţiile de obiect să fie simţite ca
162 D.W. Winnicott
reale şi obiectele să fie simţite ca externe sinelui) cu dorinţele

erotice (care poartă cu sine putinţa de satisfacere libidinală).
Mai mult, conceptul de regresie şi-a schimbat înţelesul în
metapsihologia psihanalitică. Mulţi ani, acest termen a purtat
cu sine implicaţiile unei reîntoarceri la etape mai timpurii ale
vieţii pulsionale, iar regresia era gândită ca legată de un punct
de fixaţie. Această viziune aparţine evoluţiei elementelor pulsio
nale primitive ale unui individ a cărui îngrijire infantilă era lua
tă drept garantată. In studiul bebeluşilor de zi cu zi nu mai este
posibil să evităm luarea în considerare a mediului, astfel că dis
cutând despre un bebeluş în zilele noastre trebuie menţionate
atât dependenţa, cât şi natura mediului. In consecinţă, terme
nul de regresie îşi schimbă aplicabilitatea clinică în regresie Iu de
pendenţă. Această reprezintă o tendinţă de a restabili dependen
ţa şi de aceea comportamentul mediului nu mai poate fi igno
rat în cazul în care folosim termenul de regresie. Termenul con
tinuă să conţină ideea regresării la procesul primar. Tendinţa la
regresie a unui pacient este privită acum ca o parte a capacită
ţii individului de a realiza un autotratament, dându-i analistu
lui o indicaţie din partea pacientului legată de cum ar trebui să
se comporte el, analistul, mai degrabă decât cum ar trebui el să
interpreteze. Putem asocia acestui subiect şi faptul clinic al au-
tovindecării realizat printr-un proces de regresie, care este foar
te comun întâlnit în afara tratamentului psihanalitic.
Psihoza nu poate să mai fie subsumată reacţiilor la angoa
sa asociată complexului lui Oedip sau privită ca o regresie la
u n punct de fixaţie, sau să fie legată de o anume poziţie din
procesul de dezvoltare pulsională a individului. Poate fi mai
degrabă postulat că tendinţa regresivă dintr-un caz psihotic
este o parte a comunicării individului bolnav, pe care analistul
o poate înţelege în acelaşi fel în care înţelege şi simptomul is
teric drept o comunicare. Regresia reprezintă speranţa indivi
dului psihotic că anumite aspecte ale mediului care în momen
tul originar au eşuat ar putea fi retrăite, în mediul din momen
tul actual care să nu mai eşueze, ci să aibă succes în funcţia sa
de a facilita tendinţa moştenită a individului spre dezvoltare
şi maturizare.
în cursul vastei expansiuni teoretice pe care am schiţat-o

aici a apărut o dezvoltare teoretică ce l-a făcut pe clinician să
poată lega tulburările de dispoziţie de schema generală a me
tapsihologie] psihanalitice. Primele formulări au făcut posibi
la descrierea sănătăţii în termeni negativi, ca o absenţă a unor
apărări rigide sau ca o absenţă a fixărilor, sau în termeni po
zitivi, ca o problemă de forţă a Eului. Apoi a apărut ceva care
a făcut posibil pentru prima dată în metapsihologia psihana
litică să vorbim despre mioare în cadrul personalităţii. Aceas
ta a apărut prin dezvoltarea unei idei a lui Abraham de către
Freud în Doliul şi melancolia, apoi prin elaborarea acestei teme
de către Klein. Din acest moment, patologia afectivă a început
să-şi găsească locul şi a fost pavată calea pentru teoretizarea
relaţiei dintre depresie şi îngrijorare. Acesta este domeniul în
care Melanie Klein şi-a adus cele mai semnificative contribu
ţii, îmbogăţind imaginea noastră despre Supraeu şi introdu
când ideea unor elemente primitive ale Supraeului derivate
din viaţa pulsională a bebeluşului. Aceste elemente de Supra
eu îşi au originea înaintea fazei de înflorire a complexului lui
Oedip sau a ambivalenţelor asociate cu relaţiile dintre trei per
sonalităţi „întregi".
Nu este locul aici să prezentăm pe de-a-ntregul dezvoltă
rile metapsihologice importante ce derivă din opera Melaniei
Klein. Acestea leagă forţele opresive ce operează înăuntrul si
nelui de viaţa pulsională şi leagă modelele de apărare ce se or
ganizează înăuntrul sinelui de dispoziţie. Astfel obţinem o
mare extindere a înţelegerii reprezentărilor din realitatea psi
hică interioară a unui individ în decursul vieţii sale psihice.
Opera Melaniei Klein a alterat clasificările psihiatrice prin
separarea a două feluri de depresie. Prima reprezintă o achi
ziţie în dezvoltarea emoţională aproape sinonimă cu achizi
ţionarea capacităţii de a fi responsabil sau a capacităţii de a
simţi un sentiment de vinovăţie, pe când cealaltă (asociată cu
depersonalizare şi cu alte trăsături ce ar putea fi caracterizate
drept „schizoide") reprezintă un eşec iniţiat într-un stadiu pri
mitiv, înainte de stabilirea a ceea ce Melanie Klein numeşte
„poziţia depresivă" în dezvoltarea emoţională.
164 D.W. Winnicott
Din aceste scrieri hipomania poate fi înţeleasă în mod na

tural ca o expresie clinică a apărării maniacale, o negare a de
presiei care este reală. în acelaşi fel poate fi înţeleasă şi oscila
ţia maniaco-depresivă, care implică o disociere în interiorul
pacientului între controlul agresivităţii neînfricate şi al elemen
telor omnipotente introiectate, pe de o parte, şi a fi posedat de
către aceste elemente, pe de altă parte.
Pe baza acestei teorii putem să aruncăm o privire către su
biectul vast al clasificării din zilele noastre.
Nevroza şi psihoza
Valoarea celor doi termeni de nevroză şi psihoză2 este pro

babil o problemă de convenţie între psihanalişti. Aceasta este
o clasificare simplă a tuturor tulburărilor psihice.
Desigur că mă refer la tulburările dezvoltării emoţionale şi
nu la boli cum ar fi deficitul psihic primar, stările postem ol'a-
litice, creierul arteriosclerotic etc. etc. în cazul în care există
vreo boală sau vreo tulburare a creierului în sine este natural
să avem de-a face cu o tulburare secundară a personalităţii,
dar astfel de complicaţii nu trebuie incluse în această contri
buţie preliminară. Psihanaliştii au avansat teoria psihogenică
a nevrozelor şi psihozelor sau poate ar trebui mai degrabă
spus că psihanaliştii au reţinut o parte din viziunile asupra
tulburărilor psihice ce prevalau înainte ca viziunile mai me
caniciste să atingă apogeul în urmă cu jumătate de secol şi care
încă domină psihiatria nonanalitică în general.
Termenul de nevroză implică pentru analişti faptul că res
pectivul pacient a atins ca bebeluş şi copil o anumită etapă a
dezvoltării emoţionale şi că, fiind realizate primatul geniali
tăţii şi complexul lui Oedip, au fost organizate anumite apă
rări împotriva angoasei de castrare. Aceste apărări constituie
boala nevrotică, iar intensitatea bolii este reflectată de gradul
de rigiditate al apărărilor. Aceasta este desigur o suprasimpli-
2 în mod deliberat omit termenul de „nevroză actuală" în acest context.

ficare, numai că psihanaliştii au descoperit că, deşi angoasa

de castrare este centrală în boala nevrotică, modelul bolii va
riază în funcţie de experienţele pregenitale ale individului în
cauză. în cazul în care este descoperit că nu angoasa de cas
trare, ci angoasa de anihilare este trăsătura importantă, psih
analiştii vor fi de acord cu faptul că diagnosticul pacientului
nu este acela de nevroză, ci acela de psihoză. într-o anumită
măsură este vorba de faptul că ameninţarea este trăită în ter
meni de obiect întreg sau de obiect parţial.
Diferitele tipuri de boală nevrotică pot fi grupate cel mai
potrivit în jurul diferitelor tipuri de apărare, central fiind si
tuată refularea. Nu le voi enumera aici. Psihanaliza pe care o
predăm noi se bazează, în primul rând, pe tratamentul nevro
zelor, iar noi încercăm să alegem pentru studenţii noştri ca
zuri care să fie potrivite acestui fel de instruire, deşi cu toţii
admitem că, inclusiv în urma celei mai atente selecţii, unele
cazuri vor prezenta tulburări ce merg mult mai profund (de
exemplu, depresia marcată ce poate apărea atât inclusă în an
goasă, cât şi sub forma unei tulburări de dispoziţie).
Psihologia nevrozei îl conduce rapid pe student spre in
conştientul refulat şi spre viaţa pulsională a individului. Via
ţa pulsiohală trebuie luată în considerare atât sub aspectul
funcţiilor corporale, cât şi sub acela al elaborărilor imaginati
ve ale acestor funcţii. (Prin pulsional, înţelegem ceea ce Freud
a numit sexual, adică întreaga scală a excitaţiilor locale şi ge
nerale ce sunt caracteristice vieţii animale; în trăirea acestora,
există o perioadă de pregătire, un act cu apogeu, un postlu
diu.)
Discuţia ulterioară asupra acestei teme ar conduce la repe
tarea unei mari părţi a teoriei clasice freudiene. în folosirea
termenului de nevroză este implicat faptul că personalitatea
individului este intactă sau, în termeni de dezvoltare, că per
sonalitatea a fost construită şi este întreţinută şi că putinţa de
a relaţiona cu obiectele este intactă. (De asemenea, în ceea ce
priveşte caracterul individului, este implicat şi faptul că aces
ta din urmă nu este distorsionat în mod marcat de resentiment
sau de tendinţe psihopate mai organizate.)
166 D.W. Winnicott
Lăsând la o parte pentru moment tulburările de dispozi

ţie, mă voi referi la psihoză3 pentru a găsi diferenţele caracte
ristice.
Termenul de psihoză este folosit pentru a sugera fie că, la
vârsta primei copilării, individul nu a reuşit să atingă un grad
de sănătate personală care să dea sens complexului lui Oedip,
fie că organizarea personalităţii a avut slăbiciuni ce s-au evi
denţiat în momentul în care au trebuit suportate solicitările
maxime induse de complexul lui Oedip. Se vâ constata că exis
tă o linie de demarcaţie foarte delicată între cel de-al doilea tip
de psihoză descris şi nevroză. în cazurile extreme ale primu
lui tip de psihoză, asemănarea este mult prea mică cu nevro
za, de vreme ce nu a fost atins stadiul semnificativ al comple-
xului lui Oedip, iar angoasa de castrare nu a fost niciodată o
ameninţare majoră la adresa unei personalităţi intacte.
în anumite cazuri de psihoză clinică vom putea observa o
prăbuşire a apărărilor. Desigur că se poate ajunge la amenajarea
de noi apărări de un fel şi mai primitiv, dar tabloul clinic este
dominat de prăbuşirea, cel puţin temporară, a apărărilor. Aces
ta este, de cele mai multe ori, înţelesul prăbuşirii psihice. Apă
rările au devenit nesatisfăcătoare, iar pacientul trebuie sa fie
îngrijit cât timp vor fi organizate noi apărări.4 în organizarea
apărărilor sale individul este afectat de tot felul de factori de
mediu, iar uneori tendinţele ereditare pot avea o importanţă
specială. în spatele oricărei prăbuşiri psihice există, cel puţin
teoretic, o stare de haos, dar prăbuşirea completă probabil că
este foarte rară clinic, poate chiar imposibilă, de vreme ce ea
3 îmi dau seama că termenul de „psihoză" prezintă tot felul de neajun

suri. într-un fel, eu reclam un înţeles pentru un cuvânt pe care în acest mo
ment mulţi ar dori să-l vadă abandonat. Sugerez, oricum, că ar fi încă de fo
los utilizarea acestui termen pentru a acoperi tulburările emoţionale ce nu se
includ sub denumirile de nevroză sau de depresie nevrotică. Sunt conştient
de faptul că, în psihiatrie, este folosit termenul de psihoză pentru a descrie
diverse sindroame ce deţin o bază fizică, aceasta fiind o altă sursă de confu
zie. Nu văd însă nici un folos în a inventa un termen nou.
4 Vezi o notă situată spre sfârşitul acestui capitol cu privire la căderea psi
hică.
ar indica o trecere ireversibilă dinspre creşterea personală spre

fragmentare.
In acelaşi fel în care studiul nevrozei îl conduce pe studenţ
ia complexul lui Oedip şi la situaţia triunghiulară ce îşi atin
ge apogeul la copilul aflat la vârsta primilor paşi şi apoi din
nou în adolescenţă, studiul psihozei îl conduce pe cercetător
spre cele mai timpurii etape ale vieţii bebeluşului. Aceasta în
seamnă relaţia dintre mamă şi bebeluş, de vreme ce nici un
bebeluş nu se poate dezvolta în afara unei astfel de relaţii.
(Acestea implică ideea de dependenţă de dinaintea intrării în
funcţiune a mecanismelor de proiecţie şi introiecţie.)
Comentariu general
Probabil că cea mai importantă contribuţie a psihanalizei

la psihiatrie şi la clasificarea psihiatrică este reprezentată de
distrugerea ideii învechite de entităţi patologice. în această pri
vinţă, psihanalistul se află exact la polul opus acelor psihiatrii
care gândesc că există o boală numită schizofrenie, o altă boa
lă numită psihoză maniaco-depresivă şi aşa mai departe (cf.
Menninger et al., 1963).
Psihanalistul, după cum spuneam, poate fi privit ca un
specialist în anamneze. Este adevărat şi că acest fel de anam
neză este un proces deosebit de implicat. Descrierea unui caz
analitic este o serie de anamneze, o prezentare a unor versiuni
diferite ale aceluiaşi caz, versiunile fiind aranjate în straturi,
fiecare dintre acestea reprezentând o etapă a revelării. Ana
listul obţine o viziune asupra tulburării psihice care va fi foar
te diferită de cea a unui psihiatru care va examina pacientul
într-un moment anume în istoria cazului, ca de exemplu
atunci când a existat o prăbuşire sau atunci când a avut loc
internarea.
Este posibil să detectăm o tulburare la un pacient începând
din copilărie, prin adolescenţă şi apoi prin viaţa timpurie sau
mai târzie de adult şi să vedem felul în care a existat o trans
mutaţie de la un tip de tulburare la altul pe tot acest parcurs.
168 D.W. Winnicott
în acest fel va fi imposibil ca analistul să mai poată susţine

ideea pe care ar fi putut s-o aibă din vechea sa formare psihia
trică, şi anume că ar exista boli psihiatrice separate. De fapt,
în cursul muncii sale analitice psihanalistul va înţelege că, iii
măsura în care psihiatria se preocupă de diagnostice, aceste
lucruri reprezintă un efort teribil de a face imposibilul deoa
rece, în vreme ce psihanaliza avansează, nu numai că diagnos
ticul devine mai clar, ci acel diagnostic se şi alterează. Un is
teric poate revela o schizofrenie subiacentă, o persoană schi
zoidă poate descoperi că este un membru sănătos al unei fa
milii bolnave, un obsesional se poate dovedi ca fiind depre
siv.
Psihanaliştii practicanţi vor fi de acord nu numai că există
o gradare între normalitate şi nevroză, ci şi o gradare între nor-
malitate şi psihoză, iar legătura strânsă dintre normalitate şi
depresie a fost deja discutată. Poate fi adevărat şi faptul că
legătura este mai strânsă între normalitate şi psihoză decâl in
tre normalitate şi nevroză, mă refer la anumite aspecte. De
exemplu, artistul posedă o capacitate şi curajul de a fi în con
tact cu procesele primitive pe care nevroticul nu ar putea nici
odată să suporte să le atingă şi care oamenilor normali le pot
lipsi spre propria lor pierdere.
S u g e s t ii p o z it iv e
Ajung acum la sugestiile pozitive pe care aş dori să le su

pun discuţiei în această etapă preliminară. Aş dori să se înţe
leagă că recunosc imensa valoare a clasificărilor psihiatrice cla
sice.
Mă preocupă mai mult efectul avut asupra clasificării! a- de
către unele dintre ideile mai noi (sau poate că este vorba de
spre idei vechi care au fost accentuate altfel sau care au fost
împachetate într-un limbaj nou?). Voi alege acele probleme pe
care le-am studiat personal şi pe care m-am străduit să le elu
cidez în diverse articole. Aceleaşi idei au fost introduse în li
teratură independent şi de către alţi analişti, dar nu voi pro
duce decât confuzie dacă voi încerca să citez sau să compar

diverşii termeni folosiţi de alţi autori cu cei folosiţi de mine.
Voi da atenţie specială:
(i) Ideii de sine adevărat şi fals.

(ii) Ideii de delincvenţă şi psihopatie ca derivate ale deprivă-
rii emoţionale percepute.
(iii) Ideii de psihoză legată de privaţiuni emoţionale într-o eta
pă dinaintea celei în care individul ar putea percepe de-
privarea.
(i) Sine fals
Conceptul de sine fals (după cum îl numesc eu) nu mi se

pare unul dificil. Şinele fals este construit pe baza complian-
ţeL-El poate avea o funcţie defensivă care ar fi protejarea sine
lui adevărat.
Unul dintre principiile care guvernează viaţa umană poate
fi formulat în următoarele cuvinte: numai şinele adevărat poa
te avea sentimentul de real, dar şinele adevărat nu trebuie să
fie afectat niciodată de realitatea exterioară, nu trebuie să se su
pună niciodată. Când şinele fals ajunge să fie exploatat şi tratat
ca real, apare în individ un sentiment crescând de futilitate şi
de disperare. în mod natural, în viaţa individului există o mul
titudine de intensităţi ale acestei situaţii astfel că, în mod obiş
nuit, şinele adevărat este protejat, dar deţine şi oarece viaţă, pe
când şinele fals reprezintă atitudinea socială. La extrema anor
malităţii, şinele fals poate fi cu uşurinţă confundat cu cel real,
astfel că şinele real se află sub ameninţarea anihilării. Sinucide
rea poate fi în aceste condiţii o restaurare a sinelui adevărat.
Numai şinele adevărat poate f i analizat. Psihanaliza sinelui fals,
analiza direcţionată spre ceva ce nu este mai mult decât un me
diu internalizat, nu poate conduce decât la dezamăgire. Poate
exista un aparent succes rapid. A fost recunoscut în ultimii ani
că, pentru a comunica cu şinele adevărat, în cazurile în care un
sine fals are semnificaţie patologică, este necesar ca psihanalis
tul să asigure înainte de toate condiţii care să-i permită pacien-
170 D.W. Winnicott
tului să lase în grija analistului povara mediului internalizat şi

în acest fel să devină un bebeluş foarte dependent, dar un be
beluş real şi imatur. Abia după ce se întâmplă aceste fenome
ne psihanalistul poate să analizeze şinele adevărat. Aceasta ar
putea fi o formulare teoretică modernă a dependenţei anacliticc
a lui Freud în care pulsiunea se sprijină pe autoconservare. 1de
pendenţa pacientului schizoid sau a cazului-limită faţă de ana
list este foarte reală, atât de reală încât mulţi analişti prefer ă să
evite o astfel de povară, selectând cu grijă cazurile. In selecţia
cazurilor de analiză, analiştii trebuie să ia însă în calcul şi exis
tenţa comună a unui sine fals. Selecţia cere clinicianului o în
demânare în a detecta apărarea prin sine fals, iar când aceasta
este detectată clinicianul trebuie să hotărască în consecinţă dacă
este probabil să existe un ajutor din partea psihanalizei sau
dacă în cazul respectiv patologia este atât de severă, încât in
dică un handicap aşa de amplu în dezvoltarea emoţionalei că
psihanaliza ar trebui lăsată în afara discuţiei.
Sugerez că „sine fals" este o etichetă clasificatoare valoroa
să, una care aproape că ne absolvă de un efort diagnostic mai
avansat. Tocmai în acest tip de caz, care nu este rar, psihana
liza poate fi periculoasă dacă este urmată. Apărarea este ma
sivă şi poate purta cu sine un succes social considerabil. Indi
caţia pentru analiză rezidă în faptul că pacientul cere ajutorul
datorită sentimentului de irealitate sau de futilitate, în ciuda
succesului aparent al apărării.
Un caz special de sine fals este acela în care procesul inte
lectual devine suportul sinelui fals. Se dezvoltă o disociere în
tre minte şi psihe-soma care produce un tablou clinic uşor de
recunoscut. în cele mai multe cazuri de acest fel avem de-a
face cu o înzestrare intelectuală specială, iar aceasta poate con
tribui la construirea sindromului, deşi un I.Q. ridicat poale fi
la rândul său un rezultat al disocierii.
(ii) Psihopatie
în primul rând ar trebui să definesc acest termen. Folosesc

în acest caz termenul de psihopatie (şi cred că sunt justificat să
Opere 4. Procesele de. maturizare 171
fac astfel) pentru a descrie o boală a adultului ce reprezintă o

delincventă nevindecată. O persoană delincventă este un băiat
sau o fată antisocială netratată. Un băiat sau o fată antisocială
reprezintă un copil deprivat, un copil deprivat este un copil care
a avut ceva îndeajuns de bun apoi acest lucru i-a lipsit, oricare
ar fi fost acest lucru, şi au existat îndeajuns de multă creştere şi
organizare a individului în timpul deprivării, pentru ca depriva-
rea să fie percepută ca traumatică. Cu alte cuvinte, la psihopat
şi delincvent şi la copilul antisocial există o logică în atitudinea
de tipul „mediul îmi datorează ceva". Eu cred că pentru fieca
re caz de organizare antisocială a existat un punct în care a in
tervenit o schimbare, individul fiind capabil să înţeleagă acest
lucru. Această înţelegere nu este în mod obişnuit conştientă,
însă momentul apariţiei deprivării poate să fie amintit, asta dacă
el nu este pierdut printre alte nenumărate deprivări succesive.
Ipoteza principală este aceea că neadaptarea şi toate deri
vatele acestui tip de tulburare constau în mod esenţial într-o
neadaptare originară a mediului faţă de copil, neadaptare ce
nu a intervenit îndeajuns de timpuriu pentru a produce psi
hoza. Accentul cade pe eşecul mediului şi, în consecinţă, pa
tologia este în mod primar a mediului şi abia în mod secun
dar constituită din reacţia copilului. Clasificarea delincvenţi
lor şi a psihopaţilor ar trebui în mod logic să fie legată de cla
sificarea eşecurilor mediului. Pentru acest motiv, este proba
bil să se creeze o confuzie prin încercarea de a alinia psihopa
tia, recidivismul şi tendinţa antisocială la alte diagnostice, cum
ar li nevroza şi psihoza.
Această argumentaţie conduce la:
(iii) Problema psihozei şi clasificarea
Dacă este adevărat că tulburările ce se încadrează sub ti

tlul larg de psihoză (şi care cuprind diferitele tipuri de schi
zofrenie) sunt produse prin deficienţă a mediului într-o etapă
de dependenţă maximă sau dublă, atunci clasificarea ar tre
bui să fie adaptată pentru a se potrivi acestei idei. O astfel de
evoluţie i-ar fi surprins cu certitudine pe psihanaliştii de acum
172 D.W. Winnicott
treizeci de ani, dintre care cei mai mulţi ar fi pornit în aprecie

rea psihozelor de la presupunerea că, în astfel de boli, sunt
semnificative din punct de vedere etiologic mecanisme foarte
primitive. Sugerez că în zilele noastre ne apropiem de o viziu
ne în care, în psihoză, sunt puse în acţiune şi organizate apă
rări foarte primitive, datorate anormalităţilor mediului. 1V'-igur
că putem vedea mecanisme foarte primitive desfăşurând u-m-
în interiorul psihoticilor, aşa cum putem vedea aceste meca
nisme funcţionând şi în pacienţii noştri „normali'1 şi, de fapt,
la toată lumea. Nu putem diagnostica psihoza pe baza di sm
peririi de mecanisme psihotice primitive. Desigur că în boala
psihotică vom întâlni apărări de tip primitiv, apărări caro nu
ar trebui să fie organizate dacă în etapele timpurii de depen
denţă aproape absolută exista un aport îndeajuns de bun al
mediului. Putem da importanţa cuvenită tuturor faeton Im.
afirmând că procesele de maturizare ale unui individ (inclu-
zându-le aici şi pe cele înnăscute) au nevoie pentru a se des
făşura de un mediu favorizant, şi asta în mod special în eta
pele cele mai timpurii. Eşecul mediului favorizant are ca re
zultat erori în dezvoltarea personalităţii individului şi erori în
fundamentarea sinelui individului, rezultatul fiind numit schi
zofrenie. Prăbuşirea schizofrenică reprezintă reversul proce
selor do mat urizare din cea mai timpurie copilărie.
Sugerez că în studierea psihozei ar trebui să se încerce efec
tuarea unei clasificări a tipurilor de mediu şi a tipurilor de
anormalităţi ale mediului şi a momentelor din dezvoltarea in
divizilor în care operează aceste anormalităţi, asta deoarece în
cercarea de a clasifica persoanele bolnave pe baza tablourilor
clinice pe care acestea le prezintă pare să nu conducă la nici un
rezultat util. Mă repet: deficienţele de mediu care produc psi
hoză aparţin unei etape situate anterior aceleia în care indivi
dul dobândeşte echipamentul necesar pentru a fi conştient atât
de aportul mediului, cât şi de eşecul acestuia (vezi şi tendinţa
antisocială). Se va constata că în încercările mele de a data de
butul psihozelor mă voi referi la gradul de dependenţă al in
dividului şi nu la viaţa pulsională pregenitală a individului şi
nici la stadiul primatului vreunei zone erogene a bebeluşului.
Discuţia din acest articol a fost dezvoltată pe baza studiu

lui unor extreme. In munca noastră clinică ne întâlnim cu pa
cienţi care, într-o oarecare măsură sau în anumite condiţii, sunt
sănătoşi, dar care pot fi bolnavi, aşa încât se poate spune că ei
ne aduc boala spre tratament în felul în care o mamă ar putea
aduce un copil bolnav.
Conflictul inerent
Să privim acum la factorii interni, aceia care ne interesea

ză pe noi, ca analişti. Cu excepţia studiului persoanelor sănă
toase, este probabil ca numai în cazul nevrozei sau al depresiei
reactive să reuşim să ne apropiem de adevărata boală internă,
boala care aparţine conflictului intolerabil inerent vieţii şi trăi
tului ca o persoană întreagă. Ar putea fi dată o definiţie a să
nătăţii psihiatrice relative pornind de la faptul că individul să
nătos reuşeşte să suporte în mod autentic dificultăţile indivi
duale bătăliei inerente cu viaţa însăşi, în acest proces încerca
rea (inconştientă) a Eului de a gestiona Se-ul conducând la o
folosinţă pe cât se poate de deplină a impulsului Se-ului în re
laţie cu realitatea. Simt că este important să clarific acest as
pect deoarece unii ar putea percepe că, avansând o metodă de
clasificare ce include o clasificare a mediului, aş lăsa deopar
te tot ce a câştigat psihanaliza prin studiul individului.
Fără să încerc să fac o recenzie literară aş dori să mă refer
la doi dintre profesorii mei, Rickman şi Glover. Cursurile din
1928 ale lui Rickman au avut o mare influenţă asupra dezvol
tării gândirii mele, dar nu cred că Rickman şi-a pus problema
importanţei dependenţei.
In lucrarea lui Edward Glover On the Early Development of
Mii hi (Asupra dezvoltării timpurii amintii, 1956) găsim multe re
feriri la clasificare. Cred că numai două referiri în această car
te dau importanţă mediului în felul în care îl dezvolt eu ca pe
o tentă principală. La pagina 174 se găseşte o frază: „O pul-
siune care necesită un obiect extern adevărat, cum ar fi sfâr
cul mamei, este de nestăpânit în afara unei colUziuni cu obiec-
174 D.W. Winnicott
tul real." Ea face parte dintr-o conferinţă din 1932 intitulată

„O abordare psihanalitică a clasificării tulburărilor psihice".
Cealaltă referinţă apare în intervenţia sa din 1949 din Brilish
Medical Bulletin legată de „Poziţia psihanalizei în Marea Bri-
tanie" (Glover, 1949). După ce zugrăveşte o imagine sumbră
a stării de lucruri din Societatea Psihanalitică Britanică, el
avansează următorul comentariu: „Toate acestea fiind spuse,
momentul prezent reprezintă o fază interesantă în istoria psih
analizei. Pe cât de absurde ar putea părea unele dintre ipote
zele recent avansate, nu este nici un dubiu că o concentrare de
interese asupra dezvoltării timpurii a Eului şi asupra organi
zării minţii în timpul etapei de «identificare primară» (adică
în etapa dinaintea diferenţierii precise a «sinelui» de «ne-sine»)
ar putea pe termen lung să producă rezultate valoroase atât
pe plan diagnostic, cât şi pe plan terapeutic."
Aş dori, de asemenea, să amintesc de Ackerman (1953),
care de altfel nu pare să fie preocupat de cazul special al de
pendenţei la o vârstă foarte timpurie.
Clasificare bazată pe criteriul distorsionării mediului
Cred că ar putea fi valoroasă o clasificare făcută pe c 11lo

riul gradului şi al tipului de distorsiune sau de deficienţă a
mediului, care ar putea fi recunoscută ca semnificativă el iolo-
gic. Este necesar să luăm în considerare acest punct de vede
re chiar şi numai pentru a-1 putea respinge.
La începutul procesului de dezvoltare emoţională a fiecă
rui individ există trei parametri: la o extremă se află eredita
tea, la cealaltă extremă se află mediul care sprijină sau eşuea
ză şi traumatizează, iar la mijloc se află individul care trăieş
te, se apără şi creşte. în psihanaliză noi ne confruntăm cu in
dividul trăind, apărându-se şi crescând. In clasificare însă, noi
trebuie să dăm seamă de fenomenologia totală, iar cel mai bun
mod de a face acest lucru ar fi ca pentru început să clasificăm
stările mediului, după care să continuăm prin clasificarea apă
rărilor individului pentru ca, în final, să încercăm să aruncăm
o privire şi asupra eredităţii. Ereditatea este, în principal, im

plicată în tendinţa înnăscută a individului de a creşte, de a in
tegra, de a relaţiona cu obiectele, de a se maturiza.
Clasificarea în funcţie de mediu ar necesita o cunoaştere mai
precisă decât cea pe care o avem în acest moment, cel puţin din
câte ştiu eu, în ceea ce priveşte etapele dependenţei. Pentru mo
mentul actual, găsesc valoros să folosesc conceptele pe care
le-am avansat în alte lucrări, de independenţă ce se naşte din
dependenţă, care la rândul său apare din dubla dependenţă,
prin dubla dependenţă înţeleg acea dependenţă care nu â pu
tut fi apreciată nici măcar inconştient de către individ la acel
timp şi care, în consecinţă, nu poate fi comunicată analistului
în cazul unei psihanalize a pacientului. După cum spuneam alt
undeva (Capitolul 9), analistul trebuie să redecoreze materialul
pacientului folosindu-şi în acest scop propria imaginaţie.
R ezu m a t
Privind din perspectiva mea la lucrurile care se întâmplă

la începuturi, vom vedea o concentrare de fenomene de me
diu în care cristalizează o persoană, o mamă, şi în această
mamă începe să apară un bebeluş întâi ca o unitate anatomi
că şi fiziologică, şi apoi, gradat, în jurul datei naşterii, devine
o persoană de sex masculin sau feminin. Acest membru bebe
luş al „cuplului de îngrijire" se dezvoltă în propriile drepturi
în măsura în care mediul nu eşuează în variatele sale funcţii esen
ţiale, funcţii care îşi schimbă accentul şi se dezvoltă din punct
de vedere calitativ în vreme ce creşterea individului continuă.
în condiţiile cele mai favorabile, în care continuitatea este
ocrotită din exterior, iar mediul favorizant permite procesu
lui de maturizare să ia loc, individul se lansează cu adevărat
şi, în cele din urmă, ajunge să se simtă real şi să experimen
teze viaţa într-un mod adecvat vârstei sale emoţionale. Acest
individ poate fi descris şi încadrat, apărările pot fi clasifica
te şi valoarea sau lipsa de valoare a personalităţii poate fi lua
tă în considerare. în aceste cazuri vom putea găsi apărări de-
176 D.W. Winnicott
presive sau nevrotice sau vom putea găsi normalitatea. Dai .',
dorim putem să încercăm să grupăm indivizii în funcţie de
tipuri şi în funcţie de felul în care elem entele ereditare se
rânduiesc în interiorul indivizilor în relaţie cu anumite mi
dii şi (la maturitate) putem continua prin a lua notă de capa
citatea indivizilor de a participa la crearea şi la menţinere,
mediului local.
Toate acestea presupun un început îndeajuns de bun cu un
sine adevărat operativ, protejat de un sine fals care nu este mai
mult decât o manieră socială.
Alternativa este reprezentată de către boala psihotica, cu
organizarea de apărări primitive. în acest caz, boala este- se
cundară etiologic eşecului mediului, deşi ea se prezintă c linie
printr-o distorsionare mai mult sau mai puţin permanentă a
structurii personalităţii individului. între acestea două, se află
tendinţa antisocială în care mediul eşuează într-o etapă mm
târzie, o etapă de dependenţă relativă, o etapă în care copilul
posedă echipamentul pentru a percepe existenţa unei depri-
vări reale.
în munca noastră terapeutică putem alege să studiem şi să
izolăm distorsiunea care are loc în structura personalităţii. Ne
voia noastră imediată.totuşi este de o clasificare şi de o reeva
luare a factorului de mediu, în măsura în care acesta afectea
ză într-un fel pozitiv sau negativ dezvoltarea maturizării şi in
tegrarea sinelui.
Postfaţă 1964:
O notă asupra prăbuşirii psihice
Unii pacienţi se tem de o prăbuşire psihică. Este important

ca analistul să ţină minte următoarea axiomă:
Axiomă
Prăbuşirea la care se referă frica s-a întâmplat deja. Ceea ce
noi cunoaştem drept boala pacientului reprezintă un sistem
Opere 4. Procesele de. maturizare 177
de apărări organizate în raport cu această prăbuşire din tre

cut.
Prăbuşirea înseamnă un eşec al apărărilor, iar prăbuşirea
originară a luat sfârşit în momentul în care noile apărări care
constituie modelul bolii pacientului au fost organizate. Pacien
tul îşi poate reaminti prăbuşirea numai în circumstanţele spe
ciale ale cadrului terapeutic şi numai datorită creşterii Eului.
Frica pacientului de prăbuşirea psihică are una dintre ră
dăcinile sale în nevoia pacientului de a-şi aminti prăbuşirea
originară. Amintirea nu poate reapărea decât prin retrăire. De
aici folosul pe care îl putem avea de pe urma unei prăbuşiri
dacă recunoaştem şi folosim practic rolul acesteia în tendinţa
pacientului de a se autovindeca.
Prăbuşirea psihică originară a avut loc intr-o etapă de de
pendenţă a individului, de suport al Eului din partea mamei
sau a părinţilor. Din acest motiv elaborarea terapeutică este de
multe ori realizată asupra unei versiuni mai târzii a prăbuşi
rii psihice — să zicem o prăbuşire în perioada de latenţă sau
chiar în adolescenţa timpurie. Această versiune mai târzie s-a
petrecut într-un moment în care pacientul dezvoltase o auto
nomie a Eului şi o capacitate de a fi o-persoană-având-o-boa-
lă. în spatele unei astfel de prăbuşiri se află oricum, întotdea
una, un eşec al apărărilor aparţinând copilăriei foarte timpu
rii a individului.
De multe ori factorul de mediu nu este reprezentat de o
traumă unică, ci de un model de influenţe perturbatoare, opu
sul, de fapt, al mediului favorizant care permite maturizarea
individului.
Capitolul 12
Perturbarea Eului în termeni de

sine adevărat şi fals
(1960)
l | v J n a dintre dezvoltările teoretice recente din psihuna-

1 | liză este folosirea din ce în ce mai frecventă a con-
ceptului de sine fals. Acest concept poartă cu sine
ideea unui sine adevărat.
Istoric
Acest concept nu este în sine nou. El apare în diferite as
pecte în psihiatria descriptivă şi în mod remarcabil în anumi
te religii şi sisteme filosofice. Este evident că există o stare cli
nică ce merită să fie studiată, iar conceptul prezintă psihana
lizei o provocare etiologică. Psihanaliza se preocupă cu urmă
toarele întrebări:
(1) Cum apare şinele fals?

(2) Care este funcţia acestuia?
(3) De ce este şinele fals accentuat sau exagerat în anumite
cazuri?
(4) De ce unele persoane nu dezvoltă un sistem de tip sine
fals?
(5) Care sunt echivalenţele sinelui fals la oamenii normali?
(6) Ce am putea numi un sine adevărat?
Mi se pare că ideea de sine fals, care este o idee pe care ne-o

oferă pacienţii, poate fi găsită în formulările teoretice timpu-
rii ale lui Freud. Leg în particular diviziunea mea a sinelui, în-
tr-un sine adevărat şi un sine fals, de diviziunea făcută de
Freud sinelui într-o parte centrală care este mânată de pulsiuni
(sau de ceea ce Freud a numit sexualitate pregenitală şi geni
tală) şi o parte care este întoarsă spre exterior şi aflată în rela
ţie cu lumea.
Contribuţie personală
Contribuţia mea personală la acest subiect derivă din mun

ca mea, în acelaşi timp
(a) ca pediatru cu mame şi bebeluşi şi
(b) ca psihanalist a cărui practică include o mică serie de
cazuri-Jimită tratate prin psihanaliză şi care au avut nevoie să
trăiască în transfer o fază (sau mai multe) de regresie severă
la dependenţă.
Experienţa m-a făcut să înţeleg că pacienţii dependenţi sau
sever regresaţi îl pot învăţa pe psihanalist mai multe lucruri
despre copilăria timpurie decât ar putea învăţa acesta atât din
observarea directă a bebeluşilor, cât şi din contactul cu mame
le cu bebeluşi. In acelaşi timp, contactul clinic cu situaţii nor
male şi anormale de relaţie între mame şi bebeluşi influenţea
ză teoria analitică a psihanalistului, deoarece lucrurile care se
întâmplau în transfer (în fazele de regresie ale anumitor pa
cienţi) reprezentau o formă de relaţie mamă-bebeluş.
Aş dori să compar poziţia mea cu aceea a doamnei Gree-
nacre, care a menţinut, de asemenea, contactul cu pediatria în
timp ce îşi urma practica psihanalitică. Şi dânsei pare să-i fie
clar că fiecare dintre cele două experienţe a infiuenţat-o în eva
luarea celeilalte.
Experienţa clinică în psihiatria de adulţi poate avea asupra
unui psihanalist efectul de a aşeza o prăpastie între evaluarea
unei stări clinice, pe de o parte, şi înţelegerea etiologiei aces
teia, pe de altă parte. Prăpastia derivă din imposibilitatea de
a obţine o anamneză de încredere cu privire la copilăria tim
purie atât din partea unui pacient psihotic, cât şi din partea
mamei acestuia sau din partea unor observatori mai detaşaţi.
i8o D.W. Winnicott
Pacienţii de psihanaliză care regresează în transfer la depen

denţă severă vor umple această prăpastie prezentând aştep
tări şi nevoi specifice, în fazele de dependenţă.
Nevoi ale Eului şi nevoi ale Se-ului
Trebuie insistat asupra faptului că, dacă ne referim la în

tâmpinarea nevoilor bebeluşului, nu ne referim la satisfacerea
pulsiunilor. în aria pe care o examinăm, pulsiunile nu sunt
încă clar definite ca fiind interioare bebeluşului. Pulsiunile pot
fi pe atât de exterioare, pe cât poate fi o lovitură de trăsnet sau
o izbitură. Eul bebeluşului acumulează putere şi, în consecin
ţă, se îndreaptă către o stare în care cerinţele Se-ului vor fi re
simţite ca o parte a sinelui şi nu ca ţinând de mediu. Când
această dezvoltare are loc, satisfacerea Se-ului devine un im
portant fortifiant al Eului sau al sinelui adevărat, dar excitaţi
ile Se-ului pot fi şi traumatice atunci când Eul nu este capabil
încă să le includă şi nu este capabil încă să conţină riscurile
implicate şi frustrările trăite până în momentul în care satis
facerea Se-ului să devină un fapt împlinit.
Un pacient mi-a spus: „O bună îngrijire" (îngrijire a Eului)
„ca cea pe care am trăit-o în timpul acestei şedinţe EŞTI' u h ră
nire" (satisfacţia Se-ului). Nu ar fi putut să spună a o sl lucru
în nici un alt fel, pentru că, dacă eu l-aş fi hrănit, el s-ar fi su
pus şi asta s-ar fi încadrat în apărarea sa prin sine fals sau,
dimpotrivă, ar fi reacţionat şi ar fi respins avansurile mele,
menţinându-şi integritatea prin alegerea frustrării.
Au mai fost importante pentru mine şi o serie (le altfel
de influenţe, ca de exemplu faptul de a fi fost periodic în
trebat despre notele legate de un pacient, acum adult, aflat
acum sub îngrijire psihiatrică şi care a fost în observaţia mea
ca bebeluş sau ca copil mic. Din notele mele am fost capabil
să văd că situaţia psihiatrică ce există acum era deja delec
tabilă în relaţia dintre mamă şi bebeluş. (Las deoparte rela
ţia dintre tată şi bebeluş în acest context, deoarece mă refer
la fenomene timpurii, acelea ce privesc relaţia bebeluşului
cu mama sau cu tatăl ca o mamă. Tatăl, în această etapă foar-
te timpurie, nu a devenit semnificativ ca persoană de sex

masculin.)
Exemplu
Cel mai bun exemplu pe care pot să îl dau este acela al unei
femei de vârstă mijlocie care avea un sine fals plin de succes,
dar care, în acelaşi timp, trăia sentimentul că viaţa sa nici mă
car nu începuse să existe şi că din totdeauna căutase mijloace
de a-şi găsi şinele adevărat. Ea îşi continuă încă analiza, care
a durat mulţi ani. în prima fază a acestei analize de cercetare
(fază care a durat doi sau trei ani) am constatat că aveam de-a
face cu ceea ce pacienta numea „şinele îngrijitor". Acest „sine
îngrijitor":
(1) găsise psihanaliza;

(2) venise şi testase psihanaliza, realizând un test elaborat al
fiabilităţii psihanalistului;
(3) o adusese la analiză;
(4) predase treptat funcţia sa, după trei sau mai mulţi ani, ana
listului
(acesta a fost un moment de mare profunzime a regresiei
cu câteva săptămâni de foarte mare dependenţă faţă de
analist);
(5) plutea prin preajmă, reluându-şi funcţia de îngrijire în mo
mentele în care analistul eşua (îmbolnăvirile, vacanţele ana
listului etc.);
(6) soarta sa definitivă va fi discutată mai târziu.
A fost simplu să observ din evoluţia acestui caz natura de

fensivă a sinelui fals. Funcţia sa defensivă este aceea de a as
cunde şi de a proteja şinele adevărat, orice ar fi acesta din
urmă. în acest moment avem posibilitatea să clasificăm orga
nizările de tip sine fals:1
(1) La o extremă: şinele fals se dă drept adevărat şi va fi cel pe

care observatorii vor tinde să-l ia drept persoana reală. în
relaţiile de viaţă, de muncă şi în prietenii şinele fals va în
cepe la un moment dat să eşueze. In anumite situaţii în care
182 D.W. Winnicott
ne aşteptăm la o persoană întreagă, şinele fals prezintă anu

mite lipsuri esenţiale. La această extremă, şinele adevărat
este ascuns.
(2) Mai puţin extrem: şinele fals apără şinele adevărat. Şinele
adevărat este recunoscut ca potenţial şi îi este permisă o
viaţă secretă. Acesta este exemplul cel mai clar de boală cli
nică privită ca o organizare cu scop pozitiv, salvarea indi
vidului în ciuda unor condiţii anormale de mediu. Aceas
ta este o extindere a conceptului psihanalitic de valoare
simptomelor pentru persoana bolnavă.
(3) Mai aproape de sănătate: şinele fals are ca preocupare prin
cipală o căutare a condiţiilor ce vor face posibil ca şinele
adevărat să-şi facă apariţia. Dacă aceste condiţii nu pot fi
găsite, va trebui reorganizată o nouă apărare împotriva ex
ploatării sinelui adevărat, iar dacă în acest caz apar dubii,
rezultatul clinic este sinuciderea. Sinuciderea în acest con
text reprezintă distrugerea sinelui total pentru a evita ani
hilarea sinelui adevărat. Când sinuciderea reprezintă sin
gura apărare rămasă împotriva trădării sinelui adevărat,
organizarea sinuciderii va cădea în grija sinelui fals. Aceas
ta implică desigur şi propria sa distrugere, dar, în acelaşi
timp, elimină şi nevoia de existenţă continuă a acestuia, de
vreme ce funcţia sa este protejarea sinelui adevărat de atac.
(4) Şi mai aproape de sănătate: şinele fals este construit pe
baza identificărilor (ca în exemplul pacientei menţionate al
cărei mediu din copilărie şi a cărei bonă au colorat intern
organizarea sinelui fals).
(5) Starea de sănătate: şinele fals este reprezentat de organiza
rea unei atitudini sociale politicoase şi manierate, un fel de
a nu-ţi arăta rufele murdare, după cum s-ar putea spume. Au
fost făcute cheltuieli mari pentru câştigarea capacităţii indi
vidului de a renunţa la omnipotenţă şi la procesul primai' în
general, câştigul fiind locul din societate ce nu poate fi nici
odată obţinut sau menţinut doar de către şinele adevăral.
Până în acest moment m-am menţinut în limitele descrie

rii clinice. Chiar şi în această arie limitată, recunoaşterea sine
lui fals este importantă. De exemplu, este important ca pacien

ţii care sunt în mod esenţial personalităţi false să nu fie repar
tizaţi studenţilor psihanalişti pentru analiză în cadrul unei
scheme de formare. Diagnosticul de personalitate falsă este în
acest caz mai important decât diagnosticul pacientului din
punctul de vedere al clasificărilor psihiatrice acceptate. De ase
menea, în munca socială, în care tot felul de cazuri trebuie să
fie acceptate şi menţinute în tratament, diagnosticul de perso
nalitate falsă este important pentru a evita extrema frustrare
asociată cu eşecul terapeutic înregistrat în ciuda aparent co
rectei munci sociale bazate pe principii psihanalitice. Acest
diagnostic este important în mod special în selectarea studen
ţilor ce vor fi formaţi ca psihanalişti sau ca lucrători sociali în
domeniul psihiatric, vreau să spun în selectarea studenţilor ce
vor lucra clinic prin oricare metodă. Şinele fals organizat se
asociază cu o rigiditate a apărărilor care va împiedica creşte
rea în timpul formării.
Mintea şi şinele fals
Un pericol special apare din frecventa alianţă dintre abor

darea intelectuală şi şinele fals. Când intr-un individ care are
un potenţial intelectual ridicat ajunge să fie organizat un sine
fals, va apărea o puternică tendinţă ca mintea să devină do
miciliul sinelui fals, situaţie în care se dezvoltă o disociere în
tre activitatea intelectuală şi existenţa psihosomatică. (Trebuie
presupus că la individul sănătos mintea nu este ceva pe care
individul să îl exploateze în încercarea de a scăpa de existen
ţa psihosomatică. Am dezvoltat această temă mai pe larg în
Mind and its Relation to the Psyche-Soma (Mintea şi legătura ei cu
psiho-soma, 1949c.)
Când a avut loc această dublă anomalie, (i) şinele fals or
ganizat pentru a ascunde Şinele adevărat şi (ii) o încercare din
partea individului de a rezolva problema personală prin folo
sirea unui intelect rafinat, rezultatul este un tablou clinic care
este special prin faptul că înşală cu mare uşurinţă. Lumea poa
te observa un înalt grad de succes academic şi poate găsi greu
184 D.W. Winnicott
de crezut tulburarea foarte reală a individului în cauză care se

simte cu atât mai „inautentic" cu cât este mai plin de succes.
Gând astfel de indivizi se autodistrug într-un fel sau altul ic,
loc să atingă ţeluri înalte, acest fapt le produce invariabil un
şoc celor care au nutrit mari speranţe în privinţa lui.
Etiologic
Modalitatea principală în care aceste concepte capătă inte

res în ochii psihanaliştilor derivă din studiul felului în care se
dezvoltă un sine fals la începuturile vieţii, în relaţia mamă-hc-
beluş, şi (mai important) al felului în care şinele fals nu devine
o trăsătură semnificativă în dezvoltarea normală.
Teoria acestei etape importante a dezvoltării ontogenelicc
aparţine observării relaţiei bebeluş-cu-mamă (pacient regiv-
sat-cu-analist) şi nu teoriei mecanismelor timpurii de apărare
a Eului organizate împotriva impulsului Se-ului, chiar .daca
cele două subiecte se suprapun.
Pentru a teoretiza procesele de dezvoltare relevante în aceas
tă privinţă este obligatoriu să luăm în considerare comporta
mentul şi atitudinea mamei, deoarece în etapa despre care vor
bim dependenţa este reală şi aproape absolută. N« este posibil să
descriem evenimentele care an loc, referindu-ne doar la bebeluş.
Vom examina în căutarea etiologici sinelui fals etapa pri
melor relaţii de obiect. în această etapă bebeluşul este, în cea
mai mare parte din timp, neintegrat şi nu este niciodată pe de
plin integrat. Coeziunea diferitelor elemente senzorio-motorii
se datorează faptului că mama ţine bebeluşul, uneori fizic şi
tot timpul la modul figurat. Gesturile bebeluşului exprimă în
mod periodic impulsuri spontane; sursa acestor gesturi este
şinele adevărat şi ele indică existenţa unui potenţial sine ade
vărat. Trebuie să examinăm felul în care mama vine în întâm
pinarea omnipotenţei infantile revelate într-un gest (sau înlr o
grupare senzorio-motorie). Am legat aici ideea de sine adevă
rat de gestul spontan. Intricareamoţiiităţii cu elementele ero
tice se află în proces de formare în această perioadă a dezvol
tării individului.
Rolul mamei
Se impune examinarea rolului jucat de către mamă şi pen

tru a face acest lucru propun să examinăm două extreme. în-
tr-una dintre extreme mama este o mamă îndeajuns de bună, iar
în cealaltă, mama nu este o mamă îndeajuns de bună. Va fi pusă
întrebarea: ce se înţelege prin termenul „îndeajuns de bună"?
Mama îndeajuns de bună vine în întâmpinarea omnipoten
ţei bebeluşului şi îi conferă într-o anumită măsură sens. Ea face
acest lucru în mod repetat. Un sine adevărat începe să aibă
viaţă, prin puterea oferită Eului slab al bebeluşului cu ajuto
rul implementării de către mamă a exprimărilor omnipotente
ale bebeluşului.
Mania care nu este îndeajuns de bună nu poate să imple
menteze omnipotenţa bebeluşului şi astfel ea eşuează în mod
repetat în a veni în întâmpinarea gestului bebeluşului. Ea îl
substituie cu propriul ei gest căruia trebuie să-i fie dat sens
prin complianţa bebeluşului. Această complianţă din partea
bebeluşului este primul stadiu al sinelui fals şi ea se datorea
ză incapacităţii mamei de a simţi nevoile bebeluşului ei.
O parte esenţială a teoriei mele este aceea că şinele adevă
rat nu poate deveni o realitate vie decât ca rezultat al succe
sului repetat al mamei în a veni în întâmpinarea gestului spon
tan sau a halucinaţiei senzoriale ale bebeluşului. (Această idee
este strâns conectată cu ideea conţinută în termenul de „rea
lizare simbolică" a lui Sechehaye. Acest termen a jucat un rol
important în teoria psihanalitică modernă, dar el nu este cu
totul corect, de vreme ce gestul sau halucinaţia bebeluşului este
ceea ce e făcut real, iar rezultatul este capacitatea bebeluşului
de a folosi un simbol.)
In schema de evenimente pe care am formulat-o apar din
acest punct două potenţiale linii de dezvoltare. în primul caz,
adaptarea mamei este îndeajuns de bună şi, în consecinţă, be
beluşul începe să creadă în realitatea exterioară care îşi face
apariţia şi se comportă ca prin magie (datorită adaptării rela
tiv reuşite a mamei la gesturile şi nevoile bebeluşului) şi care
acţionează într-un fel ce nu contrazice omnipotenţa bebeluşu-
186 D.W. Winnicott
lui. Pe această bază, bebeluşul poate să abroge treptat omni

potenţa. Şinele adevărat dobândeşte spontaneitate, iar aceas
ta a fost alăturată evenimentelor lumii. Bebeluşul poate înce
pe, de aici înainte să se bucure de iluzia creaţiei şi a controlu
lui omnipotent pentru ca, treptat, să ajungă să recunoască cle
mentul iluzoriu, faptul că se joacă şi că îşi imaginează. Aici se
află baza folosirii simbolurilor care este la început atât spon
taneitatea sau halucinaţia bebeluşului, cât şi obiectul extern
creat şi în cele din urmă învestit.
Intre bebeluş şi obiect se află ceva, un lucru, o activitate sau
o senzaţie, în măsura în care aceasta leagă bebeluşul de obiect
(vezi obiectul parţial matern) aceasta este baza formării de
simbol. Pe de altă parte, în măsura în care acel ceva separă în
loc să lege, funcţia sa de a conduce la formarea de simbol este
blocată.
în cel de-al doilea caz, care este mai îndeaproape legat de su
biectul în discuţie, adaptarea mamei la halucinaţiile şi impul
surile spontane ale bebeluşului este deficitară; nu este îndea
juns de bună. Procesul care ar conduce la capacitatea folos irii
de simboluri nu este iniţiat (sau este întrerupt, cu o retragere
corespunzătoare din partea bebeluşului de la avantajele câşti
gate).
în cazul în care adaptarea mamei nu este îndeajuns de
bună la început, ne putem aştepta ca bebeluşul să moară fizic,
deoarece învestirea obiectelor externe nu este iniţiată. Bebelu
şul rămâne izolat. în practică însă bebeluşul trăieşte, dar tră
ieşte fals. Protestul împotriva faptului de a fi forţat într-o exis
tenţă falsă poate fi detectat din cele mai timpurii etape. Tablo
ul clinic este unul de iritabilitate generală şi de tulburări ale
alăptatului sau ale altor funcţii care pot de fapt să dispa ră
clinic numai pentru a reapărea într-o formă severă într-o eta
pă ulterioară.
în acest de-al doilea caz, în care mama nu se poate adapta
îndeajuns de bine, bebeluşul ajunge să fie sedus la supunere,
şi un sine fals compliant va reacţiona la cerinţele mediului, fă
când bebeluşul să pară că le acceptă. Prin acest sine fals, be
beluşul construieşte un set de relaţii false şi, prin mijlocirea in-
proiecţiilor, ajunge chiar să pună la punct un spectacol care

pare real, aşa că el poate creşte devenind exact ca mama sau
ca doica sau ca fratele, sau ca oricine domină scena în momen
tul respectiv. Şinele fals are o funcţie importantă, pozitivă:
aceea de a ascunde şinele adevărat, lucru pe care îl realizează
prin supunerea la cerinţele mediului.
în exemplele extreme de dezvoltare a unui sine fals, şine
le adevărat este atât de bine ascuns, încât spontaneitatea nu
este o trăsătură a experienţelor de viaţă ale bebeluşului. Su
punerea reprezintă principala caracteristică, iar imitaţia este
specialitatea acesteia. Atunci când gradul de scindare în per
sonalitatea bebeluşului nu este prea mare, poate apărea o par
te de trăire prin imitaţie oarecum personală, ba chiar poate fi
posibil ca bebeluşul să joace un rol special, acela al sinelui ade
vărat cum ar f i fost el dacă ar f i avut o existenţă.
în acest fel putem să găsim punctul de origine al sinelui
fals pe care putem să îl înţelegem ca pe o apărare, o apărare
împotriva a ceva ce este de negândit, exploatarea sinelui ade
vărat care ar avea ca rezultat anihilarea acestuia din urmă.
(Dacă şinele adevărat ajunge să fie exploatat şi anihilat, aceas
ta se datorează unei mame care nu numai că nu a fost „înde
ajuns de bună" în sensul menţionat mai sus, ci a fost bună şi
rea într-o manieră chinuitoare şi neregulată. Această mamă are
ca parte a bolii sale o nevoie de a face şi de a menţine o stare
de dezorientare în cei din jurul ei. Aceasta poate apărea într-o
situaţie de transfer, în care pacientul încearcă să-l înnebuneas
că pe analist. [Bion, 1959; Searles, 1959] Acest fenomen poate
avea loc într-un asemenea grad, încât ultimele vestigii ale ca
pacităţii de apărare a sinelui adevărat ale unui bebeluş să fie
distruse.)
Am încercat să dezvolt tema rolului jucat de mamă în ar
ticolul despre „Preocuparea maternă primară" (1956a). Presu
punerea pe care am făcut-o în acest articol era aceea că, în sta
rea de sănătate, mama care rămâne însărcinată dobândeşte
treptat un grad înalt de identificare cu bebeluşul ei. Aceasta
se dezvoltă în timpul sarcinii, ajunge la maxim în jurul mo
mentului naşterii, apoi scade gradat în săptămânile şi lunile
188 D.W. Winnicott
de după naştere. Acest fenomen sănătos care li se întâmplă

mamelor are atât implicaţii de ordin hipocondriac, cât,şi de
ordin narcisic secundar. Acest tip de orientare specială din par
tea mamei spre bebeluşul ei nu este dependentă numai de sta
rea ei de sănătate psihică ci este, de asemenea, afectată de me
diu. în cel mai simplu caz, bărbatul, sprijinit de atitudinea so
cială, care este în sine o dezvoltare a funcţiei naturale a bărba
tului, are grijă de realitatea exterioară a femeii şi, în acest fel,
favorizează orientarea sa temporară spre înăuntru şi spre sine,
făcând-o să fie un lucru sensibil şi protejat. Diagrama acestei
fenomenologii este asemănătoare cu aceea a unei persoane sau
familii bolnave, paranoide, (Ne putem reaminti aici descrie
rea lui Freud [1920] a veziculei vii cu un strat cortical recep
tiv...)
Dezvoltarea teoretică a temei nu aparţine de fapt acestui
subiect, dar cred că este important să înţelegem, funcţia ma
mei. Ea nu este nicidecum un lucru dezvoltat recent, aparţi
nând în vreun fel civilizaţiei sau sofisticărilor înţelegerii inte
lectuale. Nu putem accepta o teorie care să nu admită faptul
că mamele au îndeplinit întotdeauna îndeajuns de bine aceas
tă funcţie. Această funcţie maternă esenţială le face pe mame
capabile să cunoască nevoile şi aşteptările cele mai timpurii
ale bebeluşilor lor aducându-le, în acelaşi timp, satisfacţii, în
măsura în care bebeluşii lor se simt bine. Tocmai datorită iden
tificării mamei cu bebeluşul ea va şti cum să-l ţină în braţe,
astfel ca bebeluşul să înceapă să existe şi nu să reacţioneze. în
acest loc rezidă originea sinelui adevărat, care nu poale de
veni o realitate în afara relaţiei speciale cu mama, relaţie ce
poate fi descrisă printr-un cuvânt obişnuit: devotament.1
Şinele adevărat
Conceptul de „sine fals" trebuie să fie contrabalansat de

formularea unui lucru care ar putea fi numit în mod corect
l Pe baza acestei idei am numit seria mea de discuţii cu mamele „Mama

obişnuită devotată şi bebeluşul ei" (Winnicott, 1949a).
şinele adevărat. în etapa cea mai timpurie şinele adevărat

este poziţia teoretică din partea căreia apar gestul spontan şi
ideea personală. Gestul spontan este chiar şinele adevărat în
acţiune. Numai şinele adevărat poate fi creator şi numai şi
nele adevărat poate avea sentimentul de real, existenţa unui
sine fals având ca rezultat un sentiment de irealitate sau de
futilitate.
Şinele fals, dacă are succes în funcţia sa, ascunde şinele
adevărat sau găseşte o cale de a face ca şinele adevărat să în
ceapă să trăiască. Un astfel de rezultat poate fi achiziţionat în
cele mai multe cazuri, dar noi avem ocazia să observăm mai
îndeaproape momentele în care sentimentul că lucrurile sunt
adevărate sau că ele încep să aibă valoare apare în cadrul
unui tratament. Pacienta la al cărei caz m-am referit a ajuns
către sfârşitul unei îndelungi psihanalize la începutul vieţii sale.
Ea nu conţine nici o experienţă adevărată, nu are trecut. Ea
începe acum, cu cincizeci de ani de viaţă irosită, dar, în sfâr-
şit> ea începe să simtă cu adevărat şi în consecinţă acum vrea
să trăiască.
Şinele adevărat provine din viaţa ţesuturilor corpului şi din
lucrul funcţiilor corporale, incluzând acţiunea inimii şi respi
raţia. El este strâns legat de ideea de proces primar şi este, în
mod esenţial, la început, un fenomen care nu reprezintă o re
acţie la stimulii externi, ci este un fenomen primar. Nu are nici
un sens efortul de a formula ideea de sine adevărat în afara
încercării de a înţelege mai bine şinele fals, deoarece cel din
tâi nu are altă funcţie decât de a pune laolaltă detaliile expe
rienţei de a fi viu.
Treptat, gradul de sofisticare al bebeluşului creşte într-o
asemenea măsură, încât ajunge să fie mai adevărat să spunem
oi şinele fals ascunde realitatea internă a bebeluşului, decât să
spunem că el ascunde şinele adevărat. Până în acest moment,
bebeluşul a căpătat o membrană limitantă, are un înăuntru şi
un afară şi, într-o măsură considerabilă, s-a dezangrenat din
îngrijirea maternă.
Este important să observăm că, în conformitate cu teoria
pe care am formulat-o aici, conceptul de realitate internă de
190 D.W. Winnicott
obiecte a unui individ se aplică intr-o etapă ulterioară acelei,-,

în care devine aplicabil conceptul de sine adevărat. Şinele ado
vărat apare imediat ce există cea mai rudimentară formă de
organizare psihică a individului şi nu înseamnă nimic mai
mult decât însumarea calităţilor de a fi viu din punct de ve
dere senzorio-motor.
Şinele adevărat devine rapid din ce în ce mai complex şi
începe să relaţioneze cu realitatea exterioară prin procese na
turale, acele procese care se dezvoltă în bebeluş în decursul
timpului. In timp, bebeluşul începe să fie capabil să reacţione
ze la stimul fără să trăiască o traumă, deoarece stimulul înce
pe să aibă o contraparte în realitatea psihică, interioară a indi
vidului. Din acest moment, bebeluşul va lua toţi stimulii drept
proiecţii, dar această etapă nu este în mod obligatoriu atinsă,
sau poate fi atinsă doar parţial, sau poate fi achiziţionată şi
apoi pierdută. Dacă această etapă este achiziţionată, bebelu
şul va fi capabil să menţină un sentiment de omnipotenţă chiar
şi atunci când reacţionează la factori de mediu pe care un ob
servator i-ar considera ca fiind exteriori. Toate acestea au loc
înainte ca bebeluşul să devină capabil să înţeleagă intelectual
conceptul de hazard.
Fiecare nouă perioadă a vieţii în care şinele adevărat nu a
fost întrerupt în mod sever va avea ca rezultat întărirea senti
mentului de a fi real şi, împreună cu aceasta, apariţia la bebe
luş a capacităţii de a tolera două seturi de fenomene. Acuşica
sunt:1
(1) întreruperi în continuitatea trăirii sinelui adevărat. (Aces

ta este un mod în care procesul naşterii poate deveni Ir,ie
rnatic, spre exemplu în cazul în care există o întârziere în
afara inconştientului.)
(2) Trăiri reactive sau ale sinelui fals, aflate în relaţie de <o:r.-
plianţă cu mediul. Acestea devin partea bebeluşului care
poate fi (înainte de aniversare) învăţat să spună me'si! sau,
cu alte cuvinte, învăţat sa ia cunoştinţă de existenţa unui
mediu ce va fi acceptat intelectual. Sentimentele de grati
tudine pot să apară sau nu.
Echivalentul normal al sinelui fals
în aeest mod, prin procese naturale, bebeluşul dezvoltă o

organizare a Eului ce este adaptată mediului, dar acest lucru
nu se întâmplă în mod automat şi, de fapt, se poate întâmpla
doar dacă şinele adevărat (aşa cum îl numesc eu) a devenit o
realitate vie, acest lucru datorându-se adaptării îndeajuns de
bune a mamei la nevoile bebeluşului. Există un aspect com-
pliant al sinelui adevărat în viaţa sănătoasă, o capacitate a be
beluşului de a se supune fără să fie expus. Capacitatea de a'
iace compromisuri este o achiziţie. Echivalentul din dezvolta
rea normală a sinelui fals este ceva ce se va dezvolta la copil
ca spre o manieră socială de a se comporta, ceva adaptabil. în
sănătate, această manieră socială de a fi reprezintă un com
promis. în acelaşi timp, în starea de sănătate, compromisul în
cetează să mai fie permis atunci când problemele devin cru
ciale. Când aceste lucruri se întâmplă, înseamnă că şinele ade
vărat este capabil să treacă peste decizia sinelui comp liant. Cli
nic, aceasta reprezintă o problemă recurentă în adolescenţă.
Grade de sine fals
în măsura în care acceptăm aceste două extreme şi etiolo

gia lor, nu va fi dificil să înţelegem şi să descoperim în mun
ca noastră clinică diverse grade de apărare de tip sine fals, ce
se întind de la aspectul sănătos, politicos al sinelui şi până la
şinele fals compliant cu adevărat scindat, care poate fi luat
drept copilul în întregime. Vom constata uneori că apărarea
de tip sine fals poate forma baza unui fel de sublimare, de
exemplu în cazul în care copilul va deveni actor. în cazul ac
torilor, există aceia care pot fi ei înşişi şi pot şi juca, dar există
şi ceilalţi care pot doar juca şi care sunt cu totul pierduţi atunci
când nu joacă un rol şi când nu sunt apreciaţi sau aplaudaţi
(validaţi ca existând).
La individul sănătos care posedă un aspect compliant al si
nelui, dar care există şi este o persoană creatoare şi spontană,
vom găsi în acelaşi timp şi o capacitate de folosire a simbolu
192 D.W. Winnicott
rilor. Cu alte cuvinte, sănătatea este strâns legată de capacita

tea individului de a trăi intr-o zonă care este intermediară, si
tuată între vis şi realitate, zonă numită viaţă culturală. (Vezi
„Obiecte tranziţionale şi fenomene tranziţionale", 1951.) Prin
opoziţie, atunci când avem de-a face cu un grad înalt de scin
dare între şinele adevărat şi şinele fals care ascunde şinele ade
vărat, vom găsi o slabă capacitate de a folosi simbolurile şi o
sărăcire a trăirii culturale. în locul acesteia din urmă, vom pu
tea observa la aceste persoane o agitaţie extremă, o incapaci
tate de concentrare şi o nevoie de a aduna ingerinţe dii i p,i r-
tea realităţii exterioare, într-un felin care viaţa acestor indivizi
să fie umplută cu reacţii la aceste ingerinţe.
Aplicaţii clinice
Am făcut deja referire la importanţa recunoaşterii perso

nalităţii de tip sine fals atunci când diagnosticul are ca scop
evaluarea cazului pentru tratament sau evaluarea unui candi
dat pentru pregătirea în munca psihiatrică sau munca socială
de orientare psihiatrică.
Consecinţe pentru psihanalist
în condiţiile în care aceste ipoteze se dovedesc a avea va

loare, psihanaliştii practicanţi vor fi afectaţi în felurile urmă
toare:
(a) în analiza unei personalităţi false trebuie înţeles că analis

tul poate doar să vorbească cu şinele fals al pacientului de
spre şinele adevărat al pacientului. Este ca atunci când o
asistentă aduce un copil, iar, la început, analistul discută
cu ea problema copilului fără să intre în contact direct cu
acesta. Analiza nu începe până în momentul în care asis
tenta nu lasă copilul cu analistul, iar copilul devine capa
bil să rămână singur cu analistul şi să se joace.
(b) în momentul de tranziţie, în care analistul începe să ia con
tact cu şinele adevărat al pacientului, va exista o perioadă
de dependenţă extremă. De multe ori această etapă este

pierdută în practica analitică. Pacientul are o boală sau în
vreun alt fel îi oferă analistului o şansă de a prelua funcţia
sinelui fals, numai că analistul nu reuşeşte în acel moment
să vadă ceea ce se întâmplă şi, în consecinţă, pacientul
ajunge să fie îngrijit de alţii, de care va deveni dependent
într-o perioadă de regresie deghizată la dependenţă, oca
zia fiind pierdută.
(c) Analiştii care nu sunt pregătiţi să vină în întâmpinarea ne
voilor majore ale pacienţilor care devin dependenţi în acest
fel ar trebui să-şi aleagă cu grijă cazurile, pentru a nu in
clude printre acestea pe cele de tip sine fals.
In practica psihanalitică vom putea vedea analize care con

tinuă la nesfârşit, deoarece ele sunt conduse pe baza lucrului
cu şinele fals. Intr-unui din cazuri, cu un pacient care făcuse
un număr mare de şedinţe de analiză înainte de a ajunge la
mine, munca a început cu adevărat în momentul în care l-am
lămurit că recunosc nonexistenţa lui. El a remarcat că munca
făcută cu el atâţia ani de zile fusese inutilă tocmai pentru că
se baza pe ipoteza că el ar fi existat, în timp ce el, de fapt, exis
tase doar fals. Când i-am spus că recunosc nonexistenţa lui, el
a simţit că este primul moment în care comunică cu cineva.
Ce voia el să spună era că şinele lui adevărat care fusese as
cuns încă din copilărie comunica acum cu analistul în singu
rul mod care nu era resimţit ca periculos. Exemplul este unul
tipic pentru felul în care acest concept influenţează munca
psihanalitică.
M-am referit şi la alte aspecte ale acestei probleme clinice.
De exemplu, în „Retragere şi regresie" (1954a), am trasat, în
tratamentul unui bărbat, evoluţia în transfer a contactului meu
cu un sine fals (în versiunea lui proprie), urmată de primul
meu contact cu şinele său adevărat, şi până la o analiză de un
tip clasic. In acest caz, retragerea a trebuit să fie convertită în-
tr-o regresie, după cum am descris în acel articol.
Ca să enunţăm un principiu, în ceea ce priveşte munca
noastră în zona apărării de tip sine fals, avem mai multe şan-
194 D.W. Winnicott
se să avansăm recunoscând nonexistenţa pacientului, decât

muncind îndelung cu acelaşi pacient pe baza mecanismelor
lui de apărare ale Eului. Şinele fals al pacientului poate cola
bora pe termen nelimitat cu analistul în analiza apărărilor, fi
ind, ca să spunem aşa, de partea analistului în acest meci.
Această muncă lipsită de răsplată nu poate fi oprită în mod
profitabil decât atunci când analistul poate remarca şi expri
ma lipsa vreunei trăsături esenţiale: „Dumneavoastră nu aveţi
gură", „Dumneavoastră nu aţi început încă să existaţi", „l'i-
zic, dumneavoastră sunteţi bărbat, dar nu ştiţi din experienţă
nimic despre masculinitate" şi aşa mai departe. Recunoaşte
rea unor adevăruri importante, făcută în mod clar în momen
tele potrivite, pavează calea comunicării cu şinele adevărat.
Un pacient care avusese parte de o îndelungă analiză futilă pe
baza unui sine fals, cooperând viguros cu un analist care i re
dea că acesta este întregul său sine, mi-a spus: „Singurul mo
ment în care am simţit speranţă a fost atunci când mi-aţi spus
că nu mai aveţi nici o speranţă şi totuşi aţi continuat analiza."
Pe baza celor de mai sus, se poate spune că şinele fals (ca
şi proiecţiile multiple din stadii mai târzii de dezvoltare) poa
te păcăli analistul în cazul în care acesta nu reuşeşte să obser
ve că, privit ca o persoană întreagă funcţională, şinele fals,
oricât de bine ar fi el structurat, duce lipsă de ceva, şi acest
ceva este elementul central esenţial al originalităţii creatoare.
în cursul timpului Vor fi probabil descrise şi alte aplicaţii
clinice ale acestui concept şi este posibil ca însuşi conceptul -ă
trebuiască modificat la un moment dat. Motivul pentru care
am încercat să dau seamă de această parte a muncii mele (care
este legată de practica altor analişti) este că susţin ideea con
form căreia acest concept modern de sine fals care ascunde şi
nele adevărat, împreună cu teoria etiologică asociată, poate avea
efecte importante asupra practicii psihanalitice. După cum se
poate vedea, acest concept nu implică schimbări importante
în teoria de bază.
Capitolul 13
Sfoara: o tehnică de comunicare1

(1960)
v||" "|"n băiat în vârstă de 7 ani a fost adus în secţia de psi-

| hologie a Paddington Green Children's Hospital de
către mama şi tatăl lui, în martie 1955. Ceilalţi doi
membri ai familiei au venit şi ei: o fată de 10 ani cu handicap
psihic urmând o şcoală ajutătoare şi o fetiţă mai mică, apa
rent normală, în vârstă de 4 ani. Cazul fusese trimis de medi
cul de familie pe baza unei serii de simptome ce păreau să in
dice o tulburare de caracter a băiatului. în scopul unei de
scrieri fluente, am omis detaliile irelevante pentru tema prin
cipală. Testul de inteligenţă a avut ca rezultat un I.Q. de 108
pentru băiat.
Am început prin a vedea părinţii în cadrul unui interviu
prelungit în care aceştia mi-au dat detalii despre dezvoltarea
băiatului şi despre tulburările din evoluţia sa. De fapt, ei au
lăsat deoparte un detaliu important, care a apărut în interviul
cu băiatul.
Nu era dificil de constatat că mama era o persoană depre
sivă şi ea mi-a relatat că fusese internată în spital din cauza
acestei depresii. Am remarcat din povestea părinţilor că mama
îşi îngrijise băiatul până în momentul în care sora acestuia se
născuse, când el avea 3 ani şi 3 luni. Aceasta a reprezentat pri
ma separare importantă, următoarea având loc la 3 ani şi 11
l Publicată prima dată în Journal of Chilii Psi/chology arul Psychiatn/, I, pp.

49-52.
196 D.W. Winnicott
luni, când mama a suferit o intervenţie chirurgicală. Când bă

iatul avea 4 ani şi 9 luni, mama s-a internat într~o clinică psi
hiatrică pentru două luni, iar în acest timp, băiatul a fost în
grijit de către sora mamei. In acea perioadă, toţi cei care aveau
contact cu băiatul erau de acord cu faptul că era un copil di
ficil, chiar dacă uneori prezenta calităţi nebănuite. Era predis
pus la schimbări bruşte, adesea înfricoşându-i pe cei din jur,
povestind, de exemplu, cum le-ar tăia pe mama şi pe sora lui
în bucăţele. El dezvoltase mai multe simptome ciudate, cum
ar fi o compulsie de a linge lucrurile şi oamenii. Scotea, în mod
compulsiv, zgomote din gât. Adesea refuza să se oprească d in
tr-o mişcare şi atunci provoca un dezastru. Era angoasat în
mod evident de deficitul psihic al surorii mai mari, dar tulbu
rarea sa de dezvoltare părea să fi apărut înainte ca acest 1ac
tor să fi devenit semnificativ.
După interviul cu părinţii, l-am văzut pe băiat într-un in
terviu personal. Erau prezenţi doi lucrători sociali psihiatri şi
doi vizitatori. Băiatul nu a avut imediat o aparenţă patologi
că şi a trecut destul de repede la un joc de-a mâzgălitul cu
mine. (In jocul de-a mâzgălitul eu desenez un fel de linie d in
tr-un singur gest impulsiv şi îl invit pe copilul pe care-1 inter
vievez să o transforme în ceva, apoi el face o mâzgălitură, pen
tru ca eu să o transform la rândul meu în ceva.)
Jocul de-a mâzgălitul a condus în acest caz la un rezultai
ciudat. Lenea băiatului a devenit imediat evidentă şi, în con
secinţă, aproape tot ce desenam eu era transformat de el în
ceva asociat cu o sfoară. Printre cele zece desene făcute de el,
au apărut următoarele:
lasou, bici, chingă,

o coardă de yo-yo,
o sfoară înnodată,
încă o chingă,
încă un bici.
După acest interviu cu băiatul, am avut un al doilea inter

viu cu părinţii în care i-am întrebat despre preocuparea bă ia-
tului în ceea ce priveşte sforile. Mi-au răspuns că se bucurau

de faptul că am adus în discuţie acest subiect, pentru că ei nu-1
menţionaseră, nefiind siguri de semnificaţia lui. Mi-au spus
că băiatul devenise obsedat de orice avea legătură cu corzile
şi că, de fapt, ori de câte ori intrau într-o cameră, se aşteptau
să descopere că el legase între ele scaunele şi mesele sau o faţă
de masă prinsă de exemplu cu o sfoară de grilajul şemineu
lui. Mai mult, mi-au spus că preocuparea cu sforile a băiatu
lui dezvoltase treptat o nouă caracteristică, una care mai de
grabă îi speriase decât doar să-i îngrijoreze. Recent legase o
sfoară în jurul gâtului surorii mai mici (sora a cărei naştere ca
uzase prima separare a acestui băiat de mamă).
în acest interviu de un tip special ştiam că voi avea ocazii
limitate de a acţiona: nu era posibil să văd părinţii sau băiatul
mai frecvent de o dată la şase luni, deoarece familia trăia la
ţară. în consecinţă am adoptat următoarea atitudine. I-am ex
plicat mamei că băiatul se confrunta cu o frică de separare, în
cercând să nege separarea prin folosirea sforilor, în modul în
care folosim telefonul pentru a nega separarea de un prieten.
Ea s-a arătat sceptică, dar am insistat că, dacă va reuşi să gă
sească vreun înţeles în ceea ce îi spuneam, ar trebui să deschi
dă subiectul faţă de băiat într-un moment ce i se va părea po
trivit, făcând u-1 să afle ceea ce-i spusesem eu, pentru ca apoi
să dezvolte tema separării în funcţie de reacţia băiatului.
Nu am mai auzit nimic despre aceşti oameni până şase luni
mai târziu, când au venit să mă vadă din nou. Mama nu mi-a
comunicat ce făcuse, numai că eu am întrebat-o, iar ea mi-a
povestit ce se întâmplase la scurt timp după ce mă contacta
se. Avusese sentimentul că ceea ce îi spusesem era o prostie,
dar, într-una dintre seri, ea a deschis subiectul faţă de băiat şi
a descoperit că era nerăbdător să discute relaţia lui cu ea şi fri
ca lui de o lipsă de contact cu ea. Au discutat la rând toate se
parările care i-au trecut prin minte, cu ajutorul lui, şi curând
s-a convins, pe baza reacţiilor lui, că ceea ce-i spusesem era
adevărat. Mai mult, din momentul acestei conversaţii, joaca
cu sforile a dispărut, Obiectele nu mai ajungeau să fie legate
unul de celălalt ca înainte. A mai purtat şi multe alte conver
198 D.W. Winnicott
saţii cu băiatul pe tema separării lui de ea şi, mai mult, mi-,i

spus că simţea că cea mai gravă separare fusese când el o pier
duse atunci când ea avusese acea depresie severă: nu numai
plecarea ei, spunea ea, fusese importantă, ci şi lipsa ei de con
tact cu copilul, cauzată de preocuparea sa totală cu alte pro
bleme.
La un interviu ulterior, mama mi-a povestit că, la un an
după prima discuţie cu băiatul, a existat o revenire a jocului
cu sforile şi a legatului lucrurilor între ele prin casă. De fapt,
aceasta se datora internării ei în spital pentru o intervenţie
chirurgicală, iar ea i-a spus băiatului: „Joaca ta cu sforile mii
face să înţeleg că te temi de plecarea mea, dar, de data aceas
ta, voi lipsi doar câteva zile şi voi suferi o intervenţie chirur
gicală care nu reprezintă ceva grav." După această conversa
ţie, noua etapă a jocului cu sforile a încetat.
Am menţinut legătura cu această familie, ajutându-i în d i-
verşe detalii legate de şcolarizarea băiatului, ca şi în alte pro
bleme, Acum, la patru ani după primul interviu, tatăl mi-a re
latat de un nou episod al preocupării cu sforile, legat de o
nouă depresie a mamei. Această etapă a durat două luni şi <i
încetat în momentul în care întreaga familie a plecat în vacan
ţă, având loc în acelaşi timp şi o îmbunătăţire a situaţiei din
familie (tată] găsise de lucru după o perioadă de şomaj). Aso
ciată cu aceasta a apărut şi o îmbunătăţire a stării mamei. Ta
tăl mi-a oferit un detaliu în plus, care mi s-a părut relevant
pentru subiectul în discuţie. In timpul acestei faze mai recen
te, băiatul a făcut ceva cu sfoara pe care tatăl l-a considerat
semnificativ, deoarece arăta cât de strâns erau legate toate
aceste fenomene de angoasa morbidă a mamei. într-o zi, ve
nind acasă, l-a găsit pe băiat atârnând cu capul în jos de o fu
nie. Era moale şi se prefăcea foarte bine a fi mort. Tatăl a înţe
les că nu trebuie să bage în seamă acest lucru, aşa că s-a dus
în grădină, făcându-şi de lucru o jumătate de oră, timp în care
băiatul s-a plictisit şi a oprit jocul. Acesta a fost un test impor
tant al lipsei de angoasă a tatălui. A doua zi însă băiatul a îe-
petat experimentul, atârnându-se, de data aceasta, de ui 11 o
pac ce putea fi văzut eu uşurinţă prin fereastra de la bucată-
Opere 4. Procesele de maturizare i 99
rie. Mama a alergat afară într-o stare de şoc, convinsă fiind că

băiatul se spânzurase.
încă un detaliu ar putea fi de ajutor în înţelegerea cazu
lui. Deşi acest băiat, acum în vârstă de 11 ani, se dezvoltă pe
xnodelul „băiatului dur", este foarte atent cu sine şi face cu
uşurinţă roşu în gât. Are o mulţime de ursuleţi de pluş, care
sunt pentru el copiii lui. Nimeni nu îndrăzneşte să-i spună
că acestea ar fi jucării. El le este loial, le oferă foarte multă
afecţiune şi le face pantalonaşi, ceea ce implică să coase cu
atenţie. Tatăl lui afirmă că el pare să obţină un sentiment de
securitate de la această familie imaginară a cărei mamă el
este, în acest fel. Dacă apar oameni în vizită, el pune repede
toţi ursuleţii în patul surorii sale, pentru ca nimeni din afa
ra familiei să nu afle că el are această familie. în plus, el mai
prezintă şi o încăpăţânare în a nu defeca, ca o tendinţă de
a-şi economisi fecalele. Este simplu de ghicit de aici că el tră
ieşte o identificare maternă bazată pe propria lui lipsă de si
guranţă în relaţia cu mama sa şi că aceasta ar putea, cu uşu
rinţă, să se dezvolte într-o homosexualitate. în acelaşi fel, pre
ocuparea sa cu sforile ar putea să se transforme într-o per
versiune.
Comentariu
Următorul comentariu mi se pare adecvat.

(1) Sfoara poate fi privită ca o extensie a tuturor celorlalte
tehnici de comunicare. Sfoara leagă împreună, în acelaşi fel în
care ea ajută la împachetarea obiectelor şi la ţinerea împreună
a materialului neintegrat. în această privinţă, sfoara are acelaşi
înţeles simbolic pentru toată lumea. O exagerare a utilizării
sforii se poate datora începutului unui sentiment de nesigu
ranţă sau ideii de lipsă a comunicării. în cazul descris, putem
detecta ceva anormal ce se ascunde în felul în care băiatul fo
loseşte sfoara şi este important să găsim o metodă de a teore
tiza schimbarea ce ar putea să conducă la o folosire perversă
a acesteia.
200 D.W. Winnicott
Se va putea ajunge la o astfel de teoretizare dacă vom ţiiu'

cont de momentul în care funcţia sforii se schimbă din aceea
de a uni, în aceea de a nega separarea. Sfoara folosită ca o ne
gare a separării devine un lucru în sine, ceva cu proprietăţi
periculoase şi ceva care trebuie stăpânit. In acest caz, mama
pare să fi reuşit să gestioneze folosirea de către băiat a sforii
chiar înainte de a fi prea târziu, când folosirea acesteia încă
mai conţinea speranţă. Când speranţa dispare, iar sfoara re
prezintă o negare a separării, apare o stare de fapt mult mai
complicată, stare mult mai greu de tratat datorită câştigurilor
secundare ce apar din îndemânările care se dezvoltă oricând
un obiect trebuie mânuit pentru a fi stăpânit.
Acest caz prezintă, în consecinţă, un interes special în mă
sură în care face posibilă observarea dezvoltării unei perver
siuni.
(2) Putem vedea din acest material şi modul în care pol fi
folosiţi părinţii. Când aceştia din urmă pot fi utilizaţi, atunci
munca psihoterapeutică devine foarte economică, mai ales
dacă ne amintim că nu vor exista niciodată îndeajuns de mulţi
psihoterapeuţi pentru a fi trataţi toţi aceia care au nevoie de
ajutor. In acest caz, aveam de-a face cu o familie bună, care tre
cuse prin momente grele datorate şomajului tatălui, familie
care fusese capabilă să-şi ia întreaga responsabilitate pentru o
fată retardată, în ciuda neajunsurilor teribile pe care o astfel
de întreprindere le implica atât din punct de vedere social, cât
şi din punct de vedere familial şi care supravieţuise fazelor
neplăcute ale bolii depresive a mamei, care indusese şi o eta
pă de spitalizare, lîste probabil ca o astfel de familie să aih.i o
mare forţă şi, în baza acestei presupuneri, am luat decizia să
invit aceşti părinţi să preia terapia copilului lor. Angajând u-se
la această sarcină, ei au învăţat lucruri importante, dar, în ace
laşi timp, a trebuit ca ei să fie informaţi despre ceea ce făceau
ei de fapt. Mai mult, ei au avut nevoie ca succesul lor să fie
apreciat şi ca întregul proces să fie verbalizat. Faptul că ei şi-au
îngrijit copilul pe parcursul unei boli le-a oferit încredere în
ceea ce privea capacitatea lor de a gestiona şi alte dificultăţi
ce ar fi putut apărea din când în când.
Opere 4. Procesele de maturizare 201.
R ezu m a t
Un caz a fost descris pe scurt pentru a ilustra compulsia

unui băiat la a folosi sfoara, la început ca pe o încercare de co
municare simbolică cu mama lui, în ciuda retragerii acesteia
în timpul fazelor ei depresive, iar apoi ca pe o negare a sepa
rării. Folosită ca şi simbol al negării separării, sfoara a deve
nit un lucru care era înfricoşător şi care trebuia să fie stăpânit,
iar folosirea sa a devenit perversă. în acest caz, psihoterapia a
fost efectuată de însăşi mama, sarcina fiindu-i explicată de
către psihiatru.
Capitolul 14
Contraîransferul1
(1960)
â; eea ce vreau să spun în continuare poate fi pus în câ-

teva cuvinte.
Cred că ar trebui să folosim termenul de contratransfer aşa
cum a fost el folosit la început. Putem folosi cuvintele aşa cum
ne-ar plăcea, mai ales cuvintele artificiale, ca acela de contra
transfer. Un cuvânt cum ar fi „sine" ştie, în mod natural, mai
multe decât noi. El ne foloseşte şi ne poate dirija. Dar contra
transfer este un termen pe care îl putem face sclav, iar parcur
gerea literaturii m-a făcut să gândesc că el se află în pericol de
a-şi pierde identitatea.
Există multă literatură în zilele noastre pe marginea aces
tui termen, iar eu am încercat să o studiez. In articolul meu
„Ura în contratransfer" (1947) — care se referă în principal la
ură — spuneam că unul dintre înţelesurile cuvântului conţi a
transfer ar fi acela de a descrie „anormalitatea sentimentelor
de contratransfer, a relaţiilor şi a identificărilor ce sunt: repri
mate de analist. Comentariul asupra acestui fapt ar fi că acel
analist ar mai avea nevoie de analiză..."
Pentru a urmări motivaţia acestui articol, voi oferi încă
două înţelesuri posibile:
l Prezentată în cea de-a doua parte a Simpozionului pe tema Contratrans-

ferului organizat de Secţia Medicală a Dritish Psychological Society, Londra,
la 25 noiembrie 1959, şi publicată prima dată în British Journal of Medical Psi/-
chology, 33, pp. 17-21.
O discuţie bazată pe eşecurile din analiza unui analist este

futilă. Intr-un sens, asta încheie dezbaterea.
înţelesul cuvântului contratransfer poate fi totuşi extins
şi cred că am convenit cu toţii să îl extindem puţin, aşa în
cât să folosim această ocazie ca să ne vedem munca într-o
nouă lumină. Mă voi întoarce mai târziu la această idee. îna
inte să încep, voi cita o remarcă de la începutul unui articol
al lui Michael Fordham, în care, la rândul lui, acesta îl cita
pe Jung care protesta împotriva ideii că transferul ar fi pro
dusul tehnicii psihanalitice şi accentua că acesta este un fe
nomen general transpersonal sau social. în afară de faptul
că nu ştiu ce înseamnă „transpersonal", cred că o sursă de
confuzie ar fi aceea că folosim termenul de transfer într-urt
fel distorsionat în raport cu modul în care cred că l-a gândit
Freud. Caracteristica tehnicii psihanalitice este această folo
sire a transferului şi a nevrozei de transfer. Transferul nu este
doar o problemă de raportare sau de relaţii. El priveşte fe
lul în care un fenomen profund subiectiv îşi face apariţia în
mod repetat într-o psihanaliză. Psihanaliza constă într-o
mare măsură din amenajarea condiţiilor pentru ca aceste fe
nomene să se dezvolte şi din interpretarea acestor fenome
ne în momentul potrivit. Interpretarea face o legătură între
fenomenul specific de transfer şi o mică parte din realitatea
psihică a pacientului, ceea ce, în anumite cazuri, poate în
semna şi o legătură cu o mică parte din viaţa trecută a pa
cientului.
într-un exemplu tipic, un pacient se învârte în jurul senti
mentelor de suspiciune şi ură în relaţia sa cu analistul, ce pot
fi corelate cu pericolul de a întâlni un alt pacient sau cu între
ruperile datorate sfârşiturilor de săptămână sau vacanţelor. în
timp, o interpretare poate da sens tuturor acestora nu în ter
menii evenimentelor prezente, ci în aceia ai structurii dinami
ce a personalităţii pacientului. Ca urmare a acestei elaborări,
pacientul pierde respectiva nevroză de transfer, pregătindu-se
să o producă pe următoarea. (Adesea munca nu este realiza-
tăîntr-un mod atât de clar, dar, din raţiuni didactice, aceasta
ar fi o descriere corectă a principiului de bază.)
204 D.W. Winnicott
Michael Fordham (1960) dădea un bun exemplu al acestui

principiu, descriind pacienta care punea întrebări. în cele din
urmă, ea a spus: „Eşti la fel ca tata, niciodată nu răspunzi la
întrebări." Adesea un pacient va oferi indicii pe baza cărora
analistul să poată interpreta într-un mod fructuos, numai că,
în acest caz, o mică parte (dar o parte importantă) a interpre
tării a fost adusă chiar de către pacientă şi, fără îndoială, ana
listul a putut să o angreneze apoi în cadrul unei interpretări
mai complete.
Simt nevoia să fac această discuţie preliminară pentru că,
în cazul în care nu ne punem de acord în ceea ce priveşte ter
menul de transfer, nu ar trebui să începem discuţia despre con-
tratransfer.
Poate ar trebui să reamintesc că o parte dintre termenii pe
care îi foloseşte dr Fordham nu mă ajută în nici un fel, pentru
că ei aparţin jargonului conversaţiei jungiene. Şi el ar puica
să-mi spună, la rândul lui, care dintre cuvintele mele îi sunt
inutile. Mă refer la: transpersonal, inconştient transpersonal,
ideal analitic transpersonal, arhetipal, componente contrase-
xuale ale psihicului, animus, anima, conjuncţia dintre animus
şi anima.
Nu se poate comunica cu mine cu aceste cuvinte. Pentru
unii din acest auditoriu, ei sunt termeni casnici, pentru alţii,
ei nu au nici un înţeles precis.
Ar trebui să fim în acelaşi fel grijulii cu termenii folosiţi în
feluri diferite de către diversele grupări profesionale: Eu, in
conştient, iluzoriu, sintonie (a reacţiona sintonie), analiză, etc.
Mă pot întoarce acum la subiectul fenomenelor de trnns-
fer-eontratransfer şi pot examina ce se întâmplă în viaţa pro
fesională în general. Nu e aşa că viaţa profesională este oare
cum diferită de viaţa de zi cu zi?
Toate acestea au început cu Hipocrate. Probabil că el a fon
dat atitudinea profesională. Jurământul medical dă imaginea
unui bărbat şi a unei femei care sunt o versiune idealizală a
bărbatului şi a femeii obişnuite de pe stradă. Cu toate acestea,
aşa suntem noi atunci când suntem angajaţi profesional. în ju
rământ este inclusă şi promisiunea că nu vom comite adulter
cu pacientul. în aceasta vom găsi o recunoaştere deplină a

unuia dintre aspectele transferului şi anume nevoia pacientu
lui de a-1 idealiza pe doctor, de a se îndrăgosti de el şi de a
visa.
Freud a dat seamă de dezvoltarea unei întregi pleiade de fe
nomene subiective în cadrul relaţiei profesionale. Analiza per
sonală a analistului reprezenta, de fapt, o recunoaştere a faptu
lui că analistul se găseşte sub presiunea de a menţine o atitudine
profesională. Folosesc acest mod de a mă exprima în mod inten
ţionat. Nu spun că analiza analistului e destinată să îl elibereze
pe acesta de nevroză, ci să îi mărească stabilitatea caracterului
şi maturitatea personalităţii, aceasta fiind baza muncii sale şi a
capacităţii noastre de a menţine o relaţie profesională.
O atitudine profesională poate fi, desigur, construită şi pe
baza apărărilor şi a inhibiţiilor şi a unei ordini obsesionale, iar
sugestia mea este că, tocmai în această privinţă, psihoterape-
utul se află sub o presiune specială, deoarece orice structurare
a apărărilor Eului său îi scade capacitatea de a ieşi în întâmpinarea
unor noi situaţii. Psihoterapeutul (analist sau psiholog analitic)
trebuie să rămână vulnerabil şi, în acelaşi timp, să-şi menţină
rolul profesional în timpul orelor sale de lucru. Cred că e mai
uşor de obţinut un analist care să se comporte corect din punct
de vedere profesional, decât un analist care (purtându-se co
rect în acelaşi timp) să îşi păstreze vulnerabilitatea datorată
unei organizări flexibile a apărărilor. (Fordham se referă la
aceeaşi idee folosind propriul limbaj.)
în psihanaliză, fenomenele de transfer sunt folosite mult
mai pe deplin decât, de exemplu, în munca socială. Acest lu
cru îi conferă analistului un avantaj faţă de lucrătorul social,
dar trebuie să reamintim şi de avantajele pe care le păstrează
lucrătorul social, căci acesta, lucrând cu funcţiile Eului pacien
tului, se află într-o poziţie mai favorabilă pentru a lega nevoi
le Eului pacientului de aportul social. Ca analişti, suntem ade
sea împiedicaţi în această: privinţă, deoarece aceasta nu este
funcţia noastră.
In psihanaliză, nevroza de transfer este în mod caracteris
tic derivată din Se. în munca socială, un bărbat poate să-i spu
206 D.W. Winnicott
nă lucrătorului social „îmi aduci aminte de mama mea". ]\fu

trebuie făcut nimic cu asta, trebuie eventual doar ca lucrăto
rul social să creadă în această afirmaţie. în analiză, analistul
va primi indicii pentru a putea interpreta nu numai transfe
rul de sentimente de la mamă la analist, ci şi elementele pu|.
sionale inconştiente ce sunt subiacente acestuia şi conflictele
ce sunt stârnite de acesta, respectiv apărările care sunt orga
nizate. în acest fel, inconştientul începe să aibă un echivalent
conştient şi să devină un proces viu care implică persoane, să
devină un fenomen acceptabil pentru pacient.
Pacientul se va întâlni, în mod cert, cu atitudinea profesio
nală a analistului şi nu cu bărbatul sau femeia nedemnă di m
credere care suntem, de fapt, în viaţa noastră privată.
Vreau mai întâi să clarific această observaţie, deşi poate că,
mai târziu, voi modifica ceea ce spun aici.
Vreau să afirm că analistul la lucru se află într-o stare
specială, şi anume atitudinea sa este profesională. Munca sa se
desfăşoară într-un cadru profesional. în acest cadru, presu
punem o libertate a analistului faţă de tulburările d e carac
ter şi personalitate care ar putea face ca relaţia profesională
să nu poată fi întreţinută sau care ar face ca aceasta să poa
tă fi menţinută doar cu costuri extreme, implicând apărări
excesive.
Atitudinea profesională seamănă, într-un fel, cu simbolis
mul prin faptul că ea presupune o distanţă între analist şi pa
cient. Simbolul umple spaţiul dintre obiectul subiectiv şi obiec
tul care este perceput obiectiv.
Se va putea constata că, în acest punct, mă aflu în.dezacord
cu una dintre afirmaţiile lui Fordham, deşi, ceva mai târziu,
voi fi de acord cu el. Afirmaţia cu care mă aflu în dezacord
este următoarea: „El [Jung] compară relaţia analitică cu o in
teracţiune chimică şi continuă cu ideea că tratamentul nu ar
putea «în nici un fel... să fie altceva decât produsul influenţei
reciproce, în care atât fiinţa întreagă a doctorului, cât şi aceea
a pacientului joacă un rol»." Mai târziu, el este foarte convin
gător în a afirma că este inutil ca analistul să ridice apărări de
tip profesional împotriva influenţelor pacientului şi continuă:
Făcând aceasta, el nu reuşeşte decât să îşi nege utilizarea unui

foarte important organ de simţ."
< Aş prefera să rămân în amintiri ca cel ce susţinea că între
pacient şi analist se situează atitudinea profesională a analis
tului, tehnica sa, munca pe care acesta o face cu mintea.
Fot să spun asta fără frică, pentru că eu nu sunt intelectu
al şi, de fapt, cea mai mare parte a muncii mele o fac, ca să
spun aşa, cu Eul corporal. în acelaşi timp, gândesc că îmi fac
treaba cu puţin efort, dar cu un efort conştient. Ideile şi senti
mentele ajung la mintea mea, iar eu le examinez şi le evaluez
cu grijă înainte de a face o interpretare. Asta nu înseamnă că
sentimentele nu sunt implicate. Pe de o parte, se poate să mă
doară stomacul, dar de obicei asta nu afectează interpretările
mele, iar pe de altă parte, e posibil să fi fost, în vreun fel, sti
mulat erotic sau agresiv de către o idee pe care am priimit-o
de la pacient, dar, de asemenea, acest fapt de obicei nu îmi
afectează munca interpretativă, ce spun, cum spun sau când
spun.
Analistul este obiectiv şi constant în timpul orei, el nefiind
un salvator, un profesor, un aliat sau un moralist. Efectul im
portant al analizei personale a unui analist este acela că a în
tărit Eul propriu al acestuia într-o asemenea măsură, încât el
să poată să rămână implicat în mod profesional, şi încă fără prea
multă solicitare.
în măsura în care toate acestea sunt adevărate, înţelesul ter
menului de contratransfer nu poate fi decât Suma trăsăturilor
nevrotice care tulbură atitudinea profesională şi perturbă cursul
procesului analitic, cum ar fi fost acesta determinat de pacient.
în opinia mea, toate acestea sunt valabile în măsura în care
diagnosticul pacientului se încadrează în anumite limite, iar
acum aş dori să descriu tipurile de diagnostic care, cel puţin
în opinia mea, schimbă întreaga problemă şi mă fac să fiu de
acord cu afirmaţiile pe care tocmai le-am dezaprobat. Subiec
tul pe care îl discutăm acum este rolul analistului, iar acest rol
trebuie să varieze în funcţie de diagnosticul pacientului. Nici
unul dintre vorbitori nu a avut destul timp pentru a se referi
mai pe larg la problema de diagnostic (deşi Fordham 1-a citat
208 D.W. Winnicott
pe Jung: „Este clar că oricum el este sigur că pacientul poale

avea efecte foarte drastice asupra analistului şi că aceasta poa
te induce manifestări patologice în el." El afirmă că acest lu
cru este în mod special valabil când sunt tratate cazuri-limită.
Jung dezvoltă această temă-intr-un mod interesant.)
Voi vorbi acum de pe o poziţie diferită, schimbarea prove
nind din faptul că mă voi referi la gestionarea şi tratamentul
cazurilor-limită pentru care termenul de psihotic este mai po
trivit decât acela de nevrotic. Ţinând însă cont de faptul că ma
joritatea oamenilor ce se prezintă la noi pentru psihanaliză nu
sunt psihotici, studenţii trebuie să fie învăţaţi la început ana
liza cazurilor nonpsihotice.
Vă veţi aştepta să folosesc termeni ca nevroză, psihoză sau
isterie, tulburare afectivă şi schizofrenie, dar nu voi face acest
lucru în clasificarea cazurilor de care ne ocupăm aici.
Există două tipuri de cazuri care, în opinia mea, alterează
complet atitudinea profesională a terapeutului. Primul este
pacientul cu o tendinţă antisocială, iar celălalt este pacientul ca
re are nevoie să regreseze. Primul, pacientul cu o tendinţă anti
socială mai mult sau mai puţin accentuată, se află într-o per
manentă reacţie la o deprivare. Terapeutul este forţat de câliv
boala pacientului, sau de către jumătatea plină de speranţă a
bolii pacientului, să corecteze şi să continue în a corecta eşe
cul suportului Eului care a schimbat cursul vieţii pacientului.
Singurul lucru pe care poate să îl facă terapeutul, în afară de
a fi prins în această poveste, ar fi să folosească tot ce se întâm
plă într-o încercare de a reconstitui povestea originală a depn-
vării sau a deprivărilor, aşa cum au fost percepute şi resimţi
te ele de către pacient, când acesta era copil. Ele pot implica
sau nu un travaliu cu inconştientul pacientului. Un terapeut
angajat pe de-a-ntregul în munca cu pacienţi ce prezintă o ten
dinţă antisocială nu se va situa într-o poziţie potrivită pentru
a înţelege tehnica psihanalitică, modurile de operare ale trans
ferului sau interpretarea nevrozei de transfer. încercăm să evi
tăm să dăm studenţilor noştri în psihanaliză cazuri antisocia
le spre tratament, tocmai pentru că psihanaliza nu poate fi îm
văţată pe astfel de cazuri. Aceste cazuri pot fi mai bine abur-
date în alte feluri, chiar dacă psihanaliza poate fi uneori o

adăugire folositoare. Voi lăsa deoparte alte consideraţii ce ar
putea fi făcute pe marginea tendinţei antisociale.
Celălalt tip de pacienţi la care mă refer sunt aceia care vor
avea nevoie de o regresie. Aceşti pacienţi au nevoie, pentru ca
o schimbare majoră să aibă loc, să treacă printr-o etapă de de
pendenţă infantilă. Nici pe baza acestor cazuri psihanaliza nu
poate fi învăţată, ci doar aplicată într-o formă modificată. Di
ficultatea rezidă în aceste cazuri în diagnostic, în detectarea
falsităţii personalităţii false ce ascunde şinele adevărat imatur.
Pentru ca şinele adevărat să iasă la iveală într-un astfel de caz,
trebuie ca pacientul să sufere ca parte a tratamentului o pră
buşire psihică, iar analistul va trebui să fie capabil să joace ro
lul mamei pacientului-bebeluş. Acest lucru înseamnă a oferi
un suport masiv pentru Eu. Va fi necesar ca analistul să rămâ
nă orientat spre realitatea exterioară şi în acelaşi timp să fie
identificat sau chiar fuzionat cu pacientul. Acesta din urmă
trebuie să devină foarte dependent, poate absolut dependent,
această sintagmă exprimând adevărul chiar când există o par
te sănătoasă a personalităţii pacientului care în tot acest timp
acţionează ca un aliat al analistului, indicându-i acestuia cum
ar trebui să se comporte.
Veţi constata că argumentaţia mea se află acum în acord cu
afirmaţiile lui Fordham.
Putem argumenta şi în acest caz că analiştii care lucrează
în principal cu pacienţi ce devin în acest fel foarte dependenţi
pot eşua în a înţelege şi învăţa tehnica psihanalitică bazată pe
tratamentul majorităţii pacienţilor, cei a căror dependenţă in
fantilă a fost gestionată cu succes de mamele şi taţii lor. (Nu
cred că poate fi pus îndeajuns accentul asupra faptului că cei
mai mulţi oameni, ajunşi în analiză, au nevoie de tehnica psih
analitică clasică, aceea caracterizată de o atitudine profesiona
lă a analistului aflată între pacient şi analist.)
Per contra, analistul clasic, acela care şi-a învăţat meseria şi
care este încrezător în capacitatea sa de a se confrunta cu ne
vroza de transfer, aşa cum se dezvoltă aceasta şi se redezvol-
tă în mod repetat, are multe de învăţat de la aceia care îngri
210 D.W. Winnicott
jesc şi care încearcă să facă psihoterapie cu acei pacienţi care

trebuie să depăşească etapele dezvoltării emoţionale care apar
ţin de drept celei mai timpurii copilării.
Privind lucrurile din această perspectivă modificată, re-
ferindu-ne la pacienţi diagnosticaţi ca psihotici sau schizo
frenici şi la un transfer dominat de nevoia pacientului de a
regresa la dependenţa infantilă, mă simt pregătit să fiu de
acord cu cea mai mare parte a observaţiilor doctorului For-
dham, despre care sunt totuşi de părere că nu au fost îndea
juns corelate de el cu clasificarea pacienţilor, din lipsa tim
pului disponibil.
Pacientul psihotic la limită penetrează treptat prin bariere
le pe care eu le-am numit tehnica analitică şi atitudinea pro
fesională, forţând o relaţie directă de un tip primitiv, chiar
până la limita fuziunii. Acest lucru este făcut într-o manieră
treptată şi ordonată, iar recuperarea este în mod corespunză
tor ordonată, cu excepţia cazurilor în care este parte a bolii ca
haosul să trebuiască să domnească în mod suprem, atât în afa
ră cât şi înăuntru.
în formarea psihanaliştilor sau a altor profesionişti clini-
cieni trebuie să nu plasăm studenţii în poziţia de a fi confrun
taţi cu nevoile primitive ale pacienţilor psihotici, deoarece pu
ţini vor fi capabili să le suporte şi puţini vor putea să înveţe
ceva din astfel de experienţe. Pe de altă parte, într-o practică
psihanalitică bine organizată îşi pot găsi locul şi câţiva pacienţi
care îşi croiesc drum dincolo de frontiera profesională şi care
ne supun la aceste solicitări şi probe pe care se pare că le in
cludem în această discuţie sub numele de contratransfer. Aş
putea pune şi problema reacţiilor analiştilor. De fapt mi-e greu
să ratez această ocazie de a discuta sumedenia de lucruri prin
care eu însumi am trecut şi pe care aş putea să le leg de ideile
avansate de dr Fordham. De exemplu, am fost lovit de o pa
cientă. Ce am spus nu poate fi publicat. Nu a mai fost vorba
de o interpretare ci de o reacţie la un eveniment. Pacienta a
trecut de graniţa profesională şi a obţinut un pic din mine cel
real, şi cred că l-a resimţit ca real. Numai că o reacţie iui este
contratransfer.
Nu ar fi mai. potrivit să lăsăm din acest moment termenul de

contratransfer să revină la înţelesul său de element pe care spe
răm să îl eliminăm prin selecţia cazurilor, analiză şi formare a
analiştilor? Acest gest ne-ar lăsa spaţiul necesar discutării atâ
tor lucruri interesante pe care le pot face analiştii cu pacienţii
psihotici ce se află temporar într-o stare de regresie şi de de
pendenţă şi în raport cu care am putea folosi termenul lui
Margaret Little: răspunsul total al analistului la nevoile pa
cientului. Sub acest titlu, sau sub un altul similar, ar putea fi
spuse multe lucruri despre felul în care un analist ar putea fo
losi propriile reacţii conştiente şi inconştiente la impactul pa
cientului psihotic sau al părţii psihotice a pacientului asupra
sa şi despre efectul pe care îl au acestea asupra atitudinii pro
fesionale a analistului. Eu sunt unul dintre aceia care au scris
puţin şi au vorbit mult pe marginea acestui subiect care îi in
teresează în egală măsură pe analiştii jungieni cât şi pe cei
freudieni. El poate forma, şi ar trebui să formeze, într-adevăr,
o bază pentru discuţii ulterioare, dar cred că numai dezorien
tare poate rezulta din încercarea de a extinde, în scopul de a
acoperi toate aceste elemente, cuvântul aflat în titlul acestui
simpozion: contratransferul.
Capitolul l.î
Ţelurile tratamentului psihanalitic1

(1962)
p
.JL racticând psihanaliza ţintesc să:
Rămân viu
Rămân bine
Rămân treaz
Ţintesc să fiu eu însumi şi să mă port bine.
Dacă am început o psihanaliză mă aştept să continuu cu
ea, să îi supravieţuiesc şi să o duc la bun sfârşit.
îmi face plăcere să practic psihanaliza şi întotdeauna aş
tept cu bucurie sfârşitul unei analize. Analiza de dragul ana
lizei nu are nici un înţeles pentru mine. Eu fac analiză pentru
că acesta este lucrul de care pacientul are nevoie — are nevo
ie să îl facă şi are nevoie să fie făcut cu el. Dacă pacientul nu
are nevoie de psihanaliză atunci fac altceva.
în psihanaliză se întreabă: cât de mult ne este permis sa la-
cem? Prin contrast, în munca mea clinică motoul este: cât de
puţin este nevoie să se facă?
Toate acestea sunt lucruri de suprafaţă. Care sunt ţelurile

mai profunde? Ce facem de fapt în cadrul nostru psihanalitic,
pe care îl pregătim şi îl menţinem cu atâta grijă?
Eu mă adaptez chiar de la început un pic la aşteptările in
dividuale. Mi se pare inuman să nu fac asta. între timp, ma-
l Prelegere ţinută în faţa British Psycho-Analytical Society, la 7 martie

1962.
nevrez constant în aşa fel încât să mă încadrez în poziţia ne

cesară pentru o psihanaliză standardizată. Poate că ar trebui
să încerc să explic ce înţeleg eu prin termenul de psihanaliza
standardizată.
Pentru mine, acest lucru înseamnă să comunic cu pacien
tul de pe poziţia în care mă aşază nevroza (sau psihoza) de
transfer. In această poziţie am o parte dintre caracteristicile
unui fenomen tranziţional, în măsura în care, deşi reprezint
principiul realităţii şi eu sunt cel care trebuie să stea cu un ochi
pe ceas, sunt totuşi un obiect subiectiv pentru pacient.
Cea mai mare parte a ceea ce fac reprezintă o verbalizare
a ceea ce mi-aduce pacientul folositor în ziua respectivă. Fac
interpretări din două motive:
(1) Dacă nu fac nici una, pacientul rămâne cu impresia că
înţeleg totul. Cu alte cuvinte, rămân oarecum în exterior prin
faptul de a nu fi cu totul precis sau chiar prin faptul de a greşi.
(2) Verbalizarea realizată la momentul potrivit mobilizea
ză forţele intelectuale. Este un lucru rău să mobilizezi forţele
intelectuale când acestea au ajuns să fie sever disociate de exis
tenţa psihosomatică. Eu interpretez cu economie — sau cel pu
ţin aşa sper. Sunt satisfăcut dacă fac o interpretare ce este le
gată de materialul produs prin cooperarea inconştientă cu pa
cientul într-o şedinţă. Spun un lucru sau spun un lucru împăr
ţit în două sau trei părţi. Nu folosesc niciodată propoziţii
lungi, cu excepţia cazurilor în care sunt foarte obosit. Când
sunt aproape de epuizare, încep să dau lecţii. Mai mult decât
atât, în viziunea mea, o interpretare care conţine expresia „mai
mult decât atât" face dintr-o şedinţă o lecţie.
Materialul procesului secundar este aplicat materialului
procesului primar, ca o contribuţie la creştere şi la integrare.
Ce-mi aduce pacientul azi? Aceasta depinde de coopera
rea inconştientă ce este stabilită în momentul primei inter
pretări mutative sau mai devreme. Este axiomatic faptul că
travaliul analizei este efectuat de către pacient şi că este nu
mit cooperare inconştientă. El include lucruri cum ar fi vi
satul, reamintitul viselor şi povestitul lor într-un chip folo
sitor.
214 D.W. Winnicott
Cooperarea inconştientă este acelaşi lucru cu rezistenţa, nu

mai că cea din urmă este legată de un element de transfer ne
gativ. Psihanaliza rezistenţei eliberează cooperarea legată de
elementele de transfer pozitiv.
Deşi psihanaliza poate să fie infinit de complexă, se pot
spune câteva lucruri simple despre munca pe care eu o fac,
unul dintre acelea fiind că, în transfer, eu mă aştept să găsesc
o tendinţă de apropiere de ambivalenţă şi de îndepărtare de
mecanismele mai primitive de scindare, introiecţie şi proiec
ţie, revanşă obiectuală, dezintegrare etc. Ştiu că aceste meca
nisme primitive sunt universale şi că ele au şi o valoare pozi
tivă, dar ele sunt totodată apărări în măsura în care slăbesc le
gătura directă cu obiectul, făcută pe baze pulsionale şi pe baza
iubirii şi a urii. La sfârşitul unor ramificaţii fără sfârşit în ter
menii fantasmelor hipocondriace şi ai delirurilor de persecu
ţie, un pacient face un vis care spune: te mănânc. Aici avem o
simplitate francă, exact ca aceea a complexului lui Oedip.
Simplitatea francă nu este posibilă decât ca un premiu aşe
zat deasupra întăririi Eului pe care o produce analiza. Aş dori
să mă refer în mod special la aceasta, dar aş dori mai întâi să
mă refer la faptul că, în multe cazuri, analistul înlocuieşte in
fluenţele patologice de mediu şi că uneori intuim momentul
în care ajungem reprezentanţii moderni ai figurilor parentale
din copilăria pacientului sau intuim, din contră, că am ajuns
să înlocuim aceste figuri.
în măsura în care ajungem în acest punct, vom constata că
afectăm Eul pacientului în trei faze:
(a) Ne aşteptăm la un fel de forţă a Eului în etapele timpu
rii ale unei psihanalize, datorită susţinerii Eului pe care o ofe
rim pur şi simplu prin faptul că facem analiză standardizată
şi că o facem corect. Acest fenomen corespunde suportului Eu
lui oferit de mama care (în teoria mea) întăreşte Eul bebeluşu
lui dacă şi numai dacă mama este capabilă să-şi joace rolul
special în această perioadă. Acesta este un fenomen temporar
care aparţine unei etape speciale.
(b) Urmează o etapă îndelungată în care încrederea pacien
tului în procesul analitic conduce la tot felul de experimente
(din partea pacientului) realizate în termenii independenţei

Eului^
(c) în cea de-a treia etapă, Eul acum independent al pacien
tului începe să se arate şi să-şi asume caracteristicile individu
ale, iar pacientul începe să ia în serios sentimentul de a exista
în toate drepturile sale.
Mă preocupă în mod special această integrare a Eului şi,
nrai mult, îmi face plăcere (deşi ea nu ar trebui să aibă loc pen
tru plăcerea mea). Este un lucru foarte satisfăcător să urmă
reşti capacitatea crescândă a pacientului de a strânge tot felul
de trăiri în aria omnipotenţei personale, incluzând printre
acestea chiar şi traumele reale.
întărirea Eului are ca rezultat o schimbare clinică ce se des
făşoară în direcţia unei slăbiri a apărărilor care ajung să fie an
gajate şi livrate mai cu economie, toate acestea având ca re
zultat un sentiment al individului de a nu mai fi prins intr-o
boală, ci de a fi liber, chiar dacă nu este eliberat de simptome.
Pe scurt, vedem creşterea şi dezvoltarea emoţională care au
fost blocate în situaţia originară.
Ce putem spune despre psihanaliza modificată?
în anumite condiţii pe care am învăţat să le recunosc ajung
să lucrez ca un psihanalist mai degrabă decât să fac psihana
liză standardizată.
(a) Când frica de nebunie domină scena.
(b) Când un sine fals a ajuns să aibă succes, iar faţada de
succes şi chiar strălucirea ar putea fi distruse într-o anumită
etapă, dacă ar urma o psihanaliză clasică.
(c) Când găsesc în pacient o tendinţă antisocială, fie în for
ma agresivităţii, fie în cea a furtului, fie în ambele, ca moşte
nire a unei deprivări.
(d) Când nu există nici un fel de viaţă culturală — ci doar
o realitate psihică şi o relaţie cu realitatea exterioară — cele
două fiind relativ nelegate.
(e) Când scena este dominată de o figură parentală bolna
vă.
Acestea, ca şi multe alte modele de boală, mă fac atent.
Esenţial este că îmi bazez munca pe diagnostic. în toată carie
216 D.W. Winnicott
ra mea am pus diagnostice ale indivizilor şi diagnostice socia

le şi mi-am condus munca în funcţie de acestea. Astfel, eu fac
psihanaliză atunci când diagnosticul este că acel individ, in
mediul său, vrea psihanaliză. Se poate chiar întâmpla să în
cerc să pun în funcţiune o cooperare inconştientă atunci când
dorinţa conştientă de psihanaliză este absentă. Cu toate aces
tea, în mare, psihanaliza este destinată acelora care o vor, au
nevoie de ea şi o pot duce.
Când sunt confruntat cu celălalt tip de cazuri mă schimb
intr-un psihanalist care vine în întâmpinarea nevoilor sau care
încearcă să vină în întâmpinarea nevoilor acelui caz special.
Cred că acest tip de muncă nonpsihanalitică poate fi de cele
mai multe ori făcută cel mai cu succes de către un analist ver
sat în practicarea unei tehnici psihanalitice standardizate.
In final, aş dori să spun următoarele:
Mi-am bazat aceste afirmaţii pe presupunerea că toţi psih
analiştii sunt asemănători în măsura în care sunt psihanalişti.
Dar psihanaliştii nu sunt asemănători. Eu însumi nu sunt ase
mănător cu cel care eram acum douăzeci sau treizeci de ani.
Unii dintre analişti lucrează fără îndoială cel mai bine în zona
cea mai simplă şi cea mai dinamică în care conflictul dititre iu
bire şi ură, cu toate ramificaţiile sale în fantasma conştientă şi
în cea inconştientă, reprezintă principala problemă. Alţi ana
lişti lucrează la fel de bine sau mai bine atunci când sunt con
fruntaţi cu mecanisme psihice mai primitive în nevroza sau
psihoza de transfer. Interpretând răzbunări ale obiectelor par
ţiale, proiecţii şi introiecţii, angoase ipohondriace şi paranoi-
de, atacuri asupra legăturilor, tulburări ale gândirii etc., aceş
tia din urmă extind ariile de operare şi varietatea cazurilor pe
care le pot gestiona. Aceasta este psihanaliză de cercetare, im
riscul este numai acela că nevoile pacientului în ceea ce pri
veşte dependenţa infantilă s-ar putea pierde în cursul specta
colului dat de analist. Desigur că, pe măsură ce câştigăm în
credere în tehnica standard prin folosirea acesteia în cazuri po
trivite, ne-am dori să credem că putem să abordăm şi cazuri-
le-limită fără să deviem, şi nu văd nici un motiv pentru caro
să nu încercăm acest lucru, mai ales că diagnosticul se poate
schimba în favoarea noastră ca rezultat al muncii pe care o de

punem.
Părerea mea este că ţelurile noastre în practica tehnicii stan
dard nu sunt cu nimic alterate dacă ni se întâmplă să interpre
tăm mecanisme ce aparţin unor tulburări de tip psihotic sau
unor etape primitive din dezvoltarea emoţională a individu
lui. In măsura în care ţelul nostru continuă să fie să verbali
zării conştientul în proces de formare în termenii transferului,
practicăm psihanaliza; în caz contrar, noi suntem analişti prac
ticând altceva care sperăm să fie potrivit ocaziei. Şi de ce nu?
Capitolul 16
Un punct de vedere personal

asupra contribuţiilor kleîniene1
(1962)
"||'n cursul explorărilor dumneavoastră în afara scrierilor

1 lui Freud v-aţi întâlnit probabil deja cu nume impor-
.JL tante şi cu analişti care şi-au adus contribuţii originale,
contribuţii care au fost acceptate de către opinia generală. I )e
exemplu, v-aţi întâlnit cu Anna Freud care a deţinut o poziţie
unică în viaţa tatălui său în ultimele două decade şi care a avut
grijă de el atunci când a fost bolnav şi cu al cărei rezumat cla
sic al teoriei psihanalitice probabil că sunteţi familiarizaţi cel
puţin din lucrarea Eul şi mecanismele de apărare (1936). în orii e
caz, Anna Freud a avut o imensă influenţă asupra felului în
care psihanaliza s-a dezvoltat în Statele Unite, iar interesul ei
stimulator faţă de munca altora a fost răspunzător de o mul
titudine de studii publicate sub alte nume.
S-ar putea spune că Anna Freud nu a fost atât de impor
tantă în Anglia cum a fost în Statele Unite, în primul rând da
torită faptului că, în Londra, în cei douăzeci de ani de la sfâr
şitul primului război mondial, înainte ca Anna Freud să vina
împreună cu tatăl ei ca refugiaţi din faţa persecuţiei naziste,
au avut loc mari evoluţii în ceea ce priveşte psihanaliza, 'toc
mai în această perioadă îşi găseşte rădăcinile şi trunchiul pro
pria mea creştere psihanalitică şi cred că aţi fi interesaţi de lu
l Prelegere ţinută candidaţilor Los Angeles Psychoanalylic Society, la 3

octombrie 1962.
crurile pe care vi le-aş putea spune despre pământul în care

am fost plantat.
După cum ştiţi, la un moment dat s-a dezvoltat o contro
versă între Melanie Klein şi Anna Freud, controversă despre
care nu se poate spune că s-ar fi încheiat, numai că această
controversă nu a fost importantă pentru mine în anii mei tim
purii şi de formare, iar în acest moment este importantă pen
tru mine doar în măsura în care ea împiedică gândirea liberă.
De fapt, Melanie Klein şi Anna Freud au avut o relaţie şi în zi
lele în care locuiau la Viena, dar acest lucru nu a avut nici o
influenţă asupra mea.
Din punctul meu de vedere, psihanaliza din Anglia a fost
un edificiu a cărui fundaţie era reprezentată de Ernest Jones.
Dacă există vreun om căruia să-i datorez recunoştinţă, acest
om este Ernest Jones, şi tocmai la Jones m-am dus în 1923 când
am descoperit că aveam nevoie de ajutor. El a fost cel care m-a
pus în contact cu James Strachey, la care m-am dus la analiză
timp de zece ani, dar întotdeauna am ştiut că datorită lui Jo
nes au existat un Strachey şi o Societate Psihanalitică Britani
că pe care să le folosesc.
Am ajuns deci în psihanaliză ignorând conflictele de per
sonalitate dintre diferiţii analişti şi prea bucuros pentru ajuto
rul real pe care îl primeam în privinţa dificultăţilor mele per
sonale.
în acele timpuri debutam ca pediatru clinician şi vă puteţi
imagina cât de interesant mi se părea să iau nenumărate
anamneze şi să primesc de la părinţii neinstruiţi ai copiilor in
ternaţi toate confirmările de care aveam nevoie pentru teorii
le psihanalitice care începeau să aibă înţeles în mintea mea
prin intermediul propriei analize personale. în momentul res
pectiv nici un alt analist nu era în acelaşi timp pediatru şi, pen
tru treizeci de ani, am rămas un fenomen izolat.
Menţionez aceste lucruri pentru că, în poziţia mea de pe
diatru pus în situaţia de a afla de la mame despre copiii lor şi
despre istoricul timpuriu al tulburărilor acestora, m-am trezit
repede în situaţia de a fi uimit atât de intuiţiile pe care psih
analiza le avea în privinţa vieţii copiilor, cât şi de o anumită
220 D.W. Winnicott
deficienţă din teoria psihanalizei pe care urmează să o descriu,

în acele timpuri, în anii douăzeci, totul avea ca nucleu com
plexul lui Oedip. Analiza nevrozelor îl conducea pe analist în
mod repetat la angoasele legate de viaţa pulsională de la vâr
sta de 4-5 ani, în relaţia copilului cu cei doi părinţi.'Dificultă
ţile mai timpurii ce ieşeau la iveală în analize erau tratate ca
regresii la puncte de fixaţie pregenitale, dar dinamica prove
nea din conflictul generat de maxima înflorire a complexului
lui Oedip din faza genitală, de la vârsta primilor paşi sau ceva
mai târziu, adică de imediat dinaintea depăşirii complexului
lui Oedip şi a debutului perioadei de latenţă. Nenumărate is
torii de caz îmi arătau că acei copii care se îmbolnăveau, fie ei
nevrotici, psihotici, antisociali sau cu tulburări psihosomati
ce, prezentau dificultăţi ale dezvoltării emoţionale în cea mai
timpurie copilărie, şi chiar ca şi bebeluşi. Copiii paranoizi hi-
persenzitivi puteau începe să aibă acest model de funcţiona
re din primele săptămâni sau chiar primele zile de viaţă. Ceva
era greşit undeva. Când a venit timpul să tratez copii prin
psihanaliză am putut să confirm originea nevrozei în comple
xul lui Oedip şi, cu toate acestea, să perseverez în opinia că
tulburările începuseră mai devreme.
Am făcut multe încercări dând articole timide colegilor
mei, începând de la mijlocul anilor douăzeci, iar, în cele din
urmă, punctul meu de vedere s-a cristalizat într-un articol
(1936) pe care l-am numit „Apetitul şi tulburarea emoţiona
lă". în acest articol am oferit mostre de anamneze care ar fi tre
buit într-un fel reconciliate cu teoria complexului lui Oedip ca
punct de origine al conflictelor individuale. Bebeluşii puionii
să fie bolnavi din punct de vedere emoţional.
Un moment important din viaţa mea a fost acela în care
analistul meu a dat buzna în analiza mea, spunându-m i de
spre Melanie Klein. El auzise despre anamnezele mele griju
lii şi despre încercările mele de a aplica ceea ce obţinusem în
analiza cazurilor de copii aduşi la mine pentru tot felul de tul
burări pediatrice. Investigam cu precădere cazurile copiilor
aduşi pentru coşmaruri. Strachey mi-a spus: „Dacă aplici teo
ria psihanalitică la copii ar trebui să te întâlneşti cu Melanie
Klein. Jones a momit-o să vină în Anglia pentru ca să facă ana

liză cu cineva special pentru el. Ea spune anumite lucruri care
pot fi adevărate sau nu, iar tu trebuie să descoperi acest lucru
singur, pentru că nu vei obţine lucrurile pe care le predă Me
tanie Klein din analiza mea cu tine."
Aşa că m-am dus s-o ascult şi apoi. s-o întâlnesc pe Meta
nie Klein şi am descoperit o analistă care avea de spus foarte
multe despre angoasele din prima copilărie, şi m-am apucat
de lucru beneficiind de ajutorul ei. I-am adus un caz scris în
cele mai mici detalii, iar dânsa a avut bunătatea să-l citească
de la un capăt la celălalt şi pe baza acestei analize de tip pre-
kleinian pe care o făceam pe temeiul propriei analize cu Stra-
chey, am început să învăţ o parte din nenumăratele lucruri pe
care am descoperit că ea le ştia deja.
Acest lucru a fost foarte dificil pentru mine, căci, peste
noapte, m-am trezit că devenisem dintr-un pionier un student
având un profesor-pionier. Melaiiie Klein a fost un profesor ge
neros, iar eu mă consider un om norocos. Mi-amintesc de un
moment în care m-am dus la ea la o supervizare şi, dintr-o săp
tămână întreagă de lucru, nu-mi puteam aminti nimic. Ea a re
acţionat simplu la acest fapt, povestindu-mi un caz de-al ei.
învăţasem acum psihanaliză de la Melanie Klein şi, prin
comparaţie, consideram alţi profesori drept rigizi. Printre al
tele, avea o memorie incredibilă. Sâmbătă seara, dacă şi-ar fi
dorit, ar fi putut descrie fiecare detaliu al muncii din săptămâ
na respectivă cu fiecare pacient, fără să se uite la vreo notiţă.
Reţinea cazurile mele şi materialul meu analitic mai bine de
cât mine însumi. Mai târziu, mi-a încredinţat analiza cuiva
apropiat şi drag ei, dar trebuie să lămuresc faptul că nu am fă
cut niciodată analiză cu ea sau cu vreunul dintre analizanţii
ei, aşa că, nu mă pot califica drept aparţinător de grupul ei de
kleinieni aleşi.
Cred că ar trebui să specific lucrurile pe care le-am obţinut
de la Melanie Klein. Această întreprindere este dificilă, deoa
rece în acele momente pur şi simplu lucram pe materialul ca
zurilor mele şi al cazurilor pe care ea mi le povestea şi nu
aveam nici cea mai mică idee că ceea ce mă învăţa ea pe mine
222 D.W. Winnicott
era ceva pe de-a întregul original. Lucrul interesant era c:ă ceea
ce îmi spunea avea sens şi conecta detaliile analizelor mele ea
teoria psihanalitică.
Pentru Melanie Klein psihanaliza copiilor era exact ca şi
cea a adulţilor. Acest lucru nu a fost niciodată o problemă din
punctul meu de vedere, din moment ce eu debutasem cu
aceeaşi viziune pe care o susţin şi acum. Ideea unei perioade
pregătitoare aparţine unui anumit tip de cazuri şi nu eMe o
tehnică standard ţinând de analiza copiilor.
Melanie Klein folosea seturi de jucării foarte mici. I .e-nm
găsit pe acestea de mare folos pentru că sunt foarte uşor de
manipulat şi se leagă de imaginaţia copiilor într-un fel spe
cial. Ele sunt ceva mai mult decât vorbitul sau desenatul pe
care îl foloseam întotdeauna pentru că îmi convenea să am
nişte desene care să reprezinte amintirea unui coşmar sau o
mostră de joc.
Melanie Klein avea un fel de a face realitatea psihica inte
rioară foarte reală. Pentru ea, un joc anume cu jucăriile repre
zenta o proiecţie din realitatea psihică a copilului care este lo
calizată de către copil înăuntrul sinelui şi înăuntrul corpului.
în felul acesta, m-am dezvoltat gândindu-mă la manipula
rea jucăriilor mici de către copil şi la alte jocuri specifice, cir
cumscrise, ca la priviri aruncate în lumea interioară a copilu
lui, şi se poate vedea că ne referim la realitatea psihică in ter
meni de „interioară", deoarece ea aparţine concepţiei copilu
lui despre sine ca având un interior care este parte a sinelui şi
un exterior care este ne-mine şi care este repudiat.
în acest fel, găseam o strânsă conexiune între mecanisme
le psihice de introiecţie şi funcţia de a mânca. Proiecţia era le
gată şi de funcţii corporale excretorii— salivă, sudoare, feca
le, urină, strigăt, lovit cu piciorul etc.
în acest fel, materialul analitic avea de-a face fie cu relaţia
de obiect a copilului, fie cu mecanismele de introiecţie şi pro
iecţie. în plus, termenul de relaţii de obiect se putea referi la
relaţii cu obiecte interne sau cu obiecte externe. Copilul creş
tea astfel într-o lume, atât copilul cât şi lumea fiind tot timpul
îmbogăţite prin proiecţie şi introiecţie. Materialul pentru pro
Opere 4. Procesele de maturizare. 223
iecţie şi introiecţie avea însă o preistorie pentru că la bază ori

ce este înăuntrul copilului sau face parte din copil a fost ini
ţial luat înăuntru pe baza funcţiei corporale de a mânca. în
acest fel, în vreme ce am putea analiza etern în termeni de pro
iecţie şi introiecţie, schimbările au apărut în relaţie cu mânca
tul, adică în relaţie cu erotismul şi cu sadismul oral.
Ca o consecinţă a celor de mai sus, muşcatul furios în
transfer legat de un sfârşit de săptămână sau de o vacanţă con
duce la o creştere a puterii obiectelor interne care au o calita
te persecutorie. în consecinţă, copilul resimte o durere sau se
simte ameninţat din interior sau îi este greaţă sau, prin opo
ziţie, prin mecanisme proiective, se simte ameninţat din afa
ra, dezvoltă fobii sau face fantasme ameninţătoare, fie treaz,
fie în somn, sau devine suspicios. Şi aşa mai departe.
în acest fel, în faţa mea s-a deschis o întreagă lume analiti
că de o mare bogăţie, iar materialul cazurilor mele a confirmat
teoriile, făcând acest lucru în mod repetat. Până la urmă, am
ajuns să le iau pe toate de bune. în orice caz, aceste idei sunt
schiţate în Doliu şi melancolie a lui Freud (1917). Abraham
(1916) (profesorul lui Klein în Berlin) a deschis noul teritoriu
pe care Melanie Klein l-a explorat cu atâta bucurie.
Lucrul important pentru mine a foşţ acela că, în vreme ce
nimic din impactul complexului lui Oedip nu era pierdut, se
putea lucra acum pe baza angoaselor legate de pulsiunile pre-
genitale. Se poate vedea că, în cazul mai mult sau mai puţin
pur nevrotic, materialul pregenital are caracter regresiv, iar di
namica aparţine perioadei din jurul vârstei de 4 ani, dar, pe de
altă parte, în multe cazuri avem de-a face cu o patologie şi o
organizare a apărărilor ce aparţin unei perioade mai timpurii,
iar mulţi copii nu ajung niciodată la o etapă atât de sănătoasă
cum ar fi un complex al lui Oedip, la vârsta primilor paşi.
Cu cel de-al doilea caz didactic al meu în psihanaliza co
pilului, la începutul anilor treizeci, am avut norocul să am în
tratament o fată de 3 ani, a cărei boală (anorexie) debutase la
prima ei aniversare. Materialul analizei era de tip oedipian, cu
reacţii legate de scena primitivă, iar copilul nu era în nici un
fel psihotic. Mai mult, ea s-a făcut bine, iar acum este mărita
224 D.W. Winnicott
tă şi fericită, şi mamă a familiei ei. Numai că, pentru ea, con

flictele complexului lui Oedip au debutat la prima sa aniver
sare când a fost pentru prima dată aşezată la masă împreună
cu cei doi părinţi. Copilul, care nu prezentase nici un simp
tom înainte de acest moment, a întins mâna după mâncare, a
privit solemn la cei doi părinţi, apoi şi-a retras mâna. Din acel
moment a debutat o anorexie severă, exact de la vârsta de un
an. în materialul analitic scena primitivă a apărut ca uri prânz,
iar uneori părinţii îl mâncau pe copil, în timp ce, alteori, copi
lul deranja masa (patul) şi distrugea întregul aranjament. Ana
liza ei s-a terminat în timp util pentru ca ea să trăiască un com
plex Oedip genital, înainte de debutul perioadei de latenţă
Numai că acesta era un caz de modă veche. Abordarea Me-
laniei Klein mă făcea capabil să elaborez pe marginea conflic
telor şi angoaselor infantile şi pe marginea apărărilor primiti
ve, indiferent dacă pacientul era copil sau adult şi, treptat,
aceasta a aruncat lumină asupra teoriei depresiei reactive (ini
ţiată de Freud) şi asupra teoriei anumitor stări caracteri/ale
prin aşteptări de persecuţie şi a dat sens anumitor lucruri, cum
ar fi alternările clinice înainte şi înapoi între ipohondrie si de
lirurile de persecuţie, şi între depresie şi apărarea obsesionala.
în tot acest timp, lucrând împreună cu Melanie Klein .un
descoperit că nu exista nici o variaţie de la aplicarea strictă a
principiilor freudiene ale tehnicii psihanalitice. Exista o evita
re grijulie a păşirii în afara rolului analistului, iar interpretările
erau, îh principal, interpretări de transfer. Acesta era un lucru
natural pentru mine, deoarece propriul meu analist fusese
strict ortodox. (Mai târziu am avut un al doilea analist: doam
na Joan Riviere.)
Ce-am găsit a fost o înţelegere mult îmbogăţită a materia
lului prezentat şi, în particular, am descoperit că este valoros
să fii în poziţia de a localiza înăuntru sau în afară elementele
realităţii psihice şi de a scăpa de folosirea expresiei „fantasmă
mai slabă", chiar dacă fantasmă este scris cu „ph"2.
2 în engleză, „fantasy" sau „phăntasy"; uzual este folosit cu „ph"

atunci când este vorba despre o fantasmă conştientă. (N. t.)
Lucrând de-a lungul liniilor teoretice kleiniene.se poate

ajunge la înţelegerea etapei complexe de dezvoltare pe care
Melanie Klein a numit-o „poziţie depresivă". Cred că acest
nume nu este bun, dar este adevărat şi faptul că, din punct de
vedere clinic, în tratamentele psihanalitice atingerea acestei
etape îl face pe pacient să fie deprimat. în acest context a fi de
primat este o achiziţie ce presupune un înalt grad de integra
re personală şi o acceptare a responsabilităţii pentru întreaga
distructivitate care este inseparabil legată de a trăi, de viaţa
pulsională şi de furia faţă de frustrare.
Melanie Klein a fost în stare să-mi clarifice, pe baza mate
rialului aduş de pacienţii mei, modul în care capacitatea de a
fi îngrijorat şi de a simţi vinovăţia reprezintă o achiziţie şi că
acestea mai degrabă decât depresia caracterizează sosirea la
poziţia depresivă a unui bebeluş sau copil în creştere.
Sosirea la această etapă se asociază cu idei de restituţie şi
reparaţie şi este adevărat că individul uman nu poate accep
ta ideile distructive şi agresive induse în natura sa fără expe
rienţa reparaţiei, motiv pentru care prezenţa continuă a obiec
tului iubirii este necesară în această etapă, de vreme ce doar
în acest mod există ocazia de a repara.
Părerea mea este că aceasta constituie cea mai importan
tă contribuţie a Melaniei Klein şi cred că ea se poate măsu
ra cu conceptul freudian de complex al lui Oedip. Acesta din
urmă este legat de o relaţie de-trei-corpuri, pe când poziţia
depresivă descrisă de Melanie Klein priveşte o relaţie
de-două-corpuri, aceea dintre bebeluş şi mama sa. Principa
lul ingredient al acesteia este un grad de organizare şi pu
tere a Eului bebeluşului sau copilului mic, motiv pentru care
este dificil să plasăm începuturile poziţiei depresive mai de
vreme de vârsta de 8 -9 luni sau chiar de un an. Dar ce con
tează?
Toate acestea aparţin epocii dintre cele două războaie, când
Societatea Britanică de Psihanaliză înregistra o creştere rapi
dă, cu Melanie Klein ca agent fertilizant. Paula ITeimann şi Su
san Isaacs ajutau şi ele şi, de asemenea, Joan Riviere, cel de-al
doilea analist al meu.
226 D.W. Winnicott
S-au întâmplat multe de-atunci încoace şi nu susţin că sunt

capabil să predau ştafetă viziunii kleiniene într-un mod pe
care şi ea l-ar aproba. Cred că viziunile mele începuseră să se
separe de ale ei şi, în orice caz, descoperisem că ea nu mă in
cludea şi pe mine printre kleinieni. Acest lucru nu avea nici o
importanţă pentru mine, de vreme ce eu n-am fost niciodată
capabil să urmez pe cineva, nici măcar pe Freud. Numai că
Freud era uşor de criticat, poate şi pentru că el însuşi se criti
ca tot timpul. De exemplu, pur şi simplu nu pot găsi o valoa
re în ideea lui de pulsiune de moarte.
Ei bine, Melanie Klein a făcut multe pe care nu ne-am pu
tea permite să le ignorăm. Ea a pătruns tot mai adânc în me
canismele psihice ale pacienţilor ei şi apoi a aplicat concep
tele descoperite asupra bebeluşilor în creştere. Cred că aces
ta este locul în care ea a greşit pentru că, mai profund, din
punct de vedere psihologic, nu înseamnă întotdeauna şi mai
timpuriu.
O parte importantă a teoriei lui Melanie Klein a fost aceea
de a postula existenţa unei poziţii schizo-paranoide care să da
teze de la început. Termenul de schizo-paranoid este, cu cer
titudine, unul rău ales, dar cu toate acestea nu putem ignora
faptul că ne vom întâlni, şi încă într-un mod de o importanţă
vitală, cu cele două mecanisme
(1) ameninţarea talionului
(2) scindarea obiectelor în „bun" şi „rău".
Melanie Klein a părut să gândească spre sfârşit că bebelu
şii încep în acest fel, dar acest fapt pare să ignore că, în cazul
unei îngrijiri materne îndeajuns de bune, cele două mecanis
me pot fi relativ lipsite de importanţă, până în momentul în
care organizarea Eului îl va face pe bebeluş capabil să folo
sească mecanismele proiective şi introiective pentru a câştiga
controlul asupra obiectelor. în cazul lipsei unei îngrijiri mater
ne îndeajuns de bune, rezultatul va fi mai degrabă haosul de
cât o ameninţare de tip talionic sau o scindare a obiectelor în
„bun" sau „rău".
în ceea ce priveşte „bun" şi „rău", am dubii dacă este po
trivită folosirea acestor cuvinte pentru etapa dinaintea celei în
care bebeluşul dobândeşte capacitatea de a separa obiectele

interne benigne de cele persecutorii.
Mare parte din ceea ce a scris Melanie Klein în ultimele
două decade ale fructuoasei sale vieţi a fost afectată de tendin
ţa ei de a împinge vârstele la care apar mecanismele psihice
mai timpuriu şi mai timpuriu, aşa încât ea a ajuns chiar să des
copere poziţia depresivă în primele săptămâni de viaţă; de ase
menea, a susţinut doar din vârful buzelor aportul mediului,
dar nu a înţeles niciodată faptul că, împreună cu dependenţa
din primele etape ale vieţii, avem de-a face cu o perioadă în
care nu putem descrie un bebeluş fără a o descrie şi pe mama
pe care bebeluşul încă nu a reuşit să o poată separa de un sine.
Melanie Klein a susţinut că ar fi acordat întreaga atenţie facto
rului de mediu, dar părerea mea este că ea era incapabilă să în
ţeleagă acest lucru, din motive ce ţineau de temperamentul ei.
Poate că a avut un câştig din acest lucru, pentru că în mod cert,
ea a avut un impuls puternic de a merge mai departe şi mai
departe în profunzimile mecanismelor psihice personale ale in
dividului, acelea care constituie noua fiinţă umană, aflată pe
prima treaptă a scării dezvoltării emoţionale.
Ideea principală este aceea că orice critică am dori să adu
cem punctului de vedere al Melaniei Klein din ultimele sale
două decade, nu vom putea ignora impactul important pe care
l-a avut munca sa în Anglia, şi pe care îl va avea oriunde, asu
pra psihanalizei ortodoxe.
în ceea ce priveşte controversa dintre Melanie Klein şi
Anna Freud, ca şi dintre urmaşii fiecăreia dintre cele două,
aceasta nu are nici o importanţă pentru mine şi nu va avea nici
pentru dumneavoastră, deoarece ea reprezintă o problemă lo
cală pe care un vânt mai puternic o va spulbera într-o zi. Sin
gurul lucru important este acela că psihanaliza, bazată solid
pe operele lui Freud, nu ar trebui să omită contribuţiile Mela
niei Klein pe care voi încerca acum să le rezum:
Tehnică strict ortodoxă în psihanaliza copiilor.

Tehnică facilitată prin folosirea de jucării mici în etapele
iniţiale.
228 D.W. Winnicott
Tehnică pentru psihanaliza copiilor începând de la vâixia

de doi ani şi jumătate.
Recunoaşterea fantasmei după cum este ea localizată de
către copil (sau de către adult), adică înăuntrul sau în afara si
nelui.
înţelegerea forţelor sau „obiectelor" interne benigne şi per
secutorii şi a originii lor în trăirile pulsionale satisfăcătoare sau
nesatisfăcătoare (originar orală şi sadic-orală).
Importanţa proiecţiei şi introiecţiei ca mecanisme psihice
dezvoltate în raport cu trăirile copilului legate de funcţiile so
matice de încorporare şi excreţie.
Accentul asupra importanţei elementelor distructive în re
laţiile de obiect, adică în afara furiei faţă de frustrare.
Dezvoltarea unei teorii a achiziţiei de către individ a unei
capacităţi de a simţi îngrijorarea (poziţia depresivă).
Relaţia dintre:
joc constructiv
muncă
potenţă şi purtarea unei sarcini
şi poziţia depresivă.
înţelegerea negării depresiei (apărarea maniacală).
înţelegerea haosului ameninţător din realitatea psihică in
terioară şi a apărărilor faţă de acest haos (nevroza obsesiona-
lă sau dispoziţia depresivă).
Postularea impulsurilor infantile, a temerilor de tip talio-
nic şi a scindării obiectelor înainte de atingerea ambivalenţei.
O încercare permanentă de a teoretiza psihologia bebelu
şului fără o referire la calitatea aportului mediului.
Am putea cita şi anumite contribuţii Îndoielnice:

Perseverenţa în a folosi teoria pulsiunilor de viaţă şi de
moarte.
O încercare de a teoretiza distructivitatea infantilă în ter
meni de
(a) ereditate
(b) invidie.
Capitolul 17
A comunica si a nu comunica
9
ducând la studiul anumitor contrarii 1

(1963)
Fiecare punct al gândirii

este centrul unei lumi inte
lectuale.
(Keats)
4 ni început prin această observaţie a lui Keats deoa-

rece ştiu că lucrarea mea conţine doar o singură
..-I. Ikld ee, o idee mai degrabă evidentă, şi am folosit
această ocazie pentru a prezenta din nou teoriile mele despre
etapele timpurii din dezvoltarea emoţională a bebeluşului de
om. Va trebui să încep prin a descrie relaţiile de obiect pentru
ca, gradat, să ajung la subiectul comunicării.
Fără să pornesc de la un punct fix, m-am trezit că, pregă
tind acest articol pentru o societate străină, reclamam, spre
surprinderea mea, dreptul de a nu comunica. Acesta era un
protest pornind din miezul meu, în faţa fantasmei înfricoşă
toare de a fi exploatat la infinit. Cu alte cuvinte, aceasta ar fi
fantasmă de a fi mâncat sau înghiţit. în cuvintele acestui arti
col, ea este fantasma de a f i fost descoperit. Există o literatură am
plă pe marginea tăcerilor în psihanaliză, dar nu voi studia şi
] Diferite versiuni ale acestei lucrări au fost expuse în fala Societăţii

Psihanalitice din San Francisco, în octombrie 1962 şi, de asemenea, în faţa
Societăţii Psihanalitice Britanice, în mai 1963.
230 D.W. Winnicott
nici nu voi rezuma această literatură acum şi aici. în acelaşi

fel, nu voi încerca să mă confrunt pe larg cu subiectul comu
nicării şi, de fapt, îmi voi permite o latitudine considerabilă în
a-mi urmări tema oriunde mă va duce ea. Către sfârşit, voi
permite să apară o temă subsidiară, studiul contrariilor. l.),,r
pentru începui, descopăr că trebuie să rcformulez o parte din
viziunile mele asupra relaţiilor timpurii de obiect.
Relaţiile de obiect
Privind direct la comunicare şi la capacitatea de a comu

nica se va putea vedea că este strâns legată de reiaţiona rea
cu obiectele. Relaţionarea cu obiectele este un fenomen com
plex, iar dezvoltarea unei capacităţi de a relaţiona cu obiec
tele nu este deloc o simplă problemă de proces de maturi
zare. Ca întotdeauna, maturizarea (în psihologie) are nevoie şi
depinde de calitatea mediului favorizant. Acolo unde nici pri
vaţiunea şi nici deprivarea nu domină scena şi unde, în con
secinţă, mediul favorizant poate fi luat drept garantat în te
oria celor mai timpurii şi mai formative etape ale creşterii
omeneşti, se dezvoltă treptat în individ o schimbare în na
tura obiectului. Obiectul fiin d la început un fenomen subiectiv
devine un obiect perceput obiectiv. Acest proces necesită timp
şi pot trece luni, şi chiar ani până când individul să se poa
tă acomoda cu privaţiunile şi deprivările, fără ca acestea să
distorsioneze procesele esenţiale ce stau la baza relaţiona ii
lor cu obiectele.
In această etapă timpurie, mediul favorizant îi oferă bebe
luşului experienţa omnipotenţei; prin aceasta, eu înţeleg mai
mult decât controlul magic, înţeleg un termen care incl ude as
pectul creativ al experienţei. Adaptarea la principiul realităţii
reiese în mod natural din experienţa omnipotenţei, în interio
rul ariei care aparţine relaţiei cu obiectele subiective.
Margaret Ribble (1943) care tratează acest subiect pierde
din vedere, cred eu, un elemerit important, şi anume identifi
carea mamei cu bebeluşul ei (ceea ce eu numesc starea tem
porară de Preocupare Maternă Primară). Ea scrie:
Bebeluşul de om trebuie să nu întâlnească în primul său an

. de viaţă frustrări sau privaţiuni, deoarece aceşti factori produc
imediat tensiuniêxagerate şi stimulează activităţi defensive la
tente. în cazul în care efectele unor astfel de experienţe nu sunt
contracarate cu măiestrie, pot rezulta tulburări de comportament.
Principiul plăcerii trebuie să predomine în viaţa bebeluşului, iar
ceea ce putem noi face în siguranţă ar fi să aducem echilibru în
funcţiile acesteia şi să le simplificăm. Numai după ce a fost atins
un grad considerabil al maturităţii, vom putea învăţa bebeluşul
să se adapteze la ceea ce noi, ca adulţi, cunoaştem ca principiu al
realităţii.
Ea se referă la probleme legate de relaţii de obiect sau de

satisfacţii ale Se-ului, dar cred că ar putea să subscrie şi viziu
nilor mai modeme ale relaţionărilor-de-Eu.
Bebeluşul care experimentează omnipotenţa sub egida me
diului favorizant creează şi recreează obiectul, iar procesul ajunge
treptat să fie inclus în sine, dobândind şi susţinerea amintirii.
Fără îndoială că acea parte care, în cele din urmă, va ajun
ge să fie intelectul va afecta capacitatea individului imatur de
a face acea tranziţie dificilă de la relaţia cu obiecte subiective
la relaţia cu obiecte percepute obiectiv şi am sugerat faptul că
acel lucru care în cele din urmă va da rezultate la testele de
inteligenţă influenţează capacitatea individului de a supravie
ţui eşecurilor relative în ceea ce priveşte adaptarea mediului.
In starea de sănătate, bebeluşul creează acele lucruri pe
care de fapt le are în preajmă şi care aşteaptă să fie descoperi
te, dar în starea de sănătate obiectul este creat şi nu descoperit.
Am studiat acest aspect fascinant al relaţionării normale de
obiect în diferite articole, incluzându-i pe cel despre „Obiecte
tranziţionale şi fenomene tranziţionale" (1951). Un obiect bun
nu este bun pentru bebeluş decât în măsura în care este creat
pentru bebeluş. Poate ar trebui să spun creat din nevoie? Cu
toate acestea, obiectul trebuie să fie găsit pentru a putea să fie
creat. Acesta trebuie să fie acceptat ca un paradox şi nu să fie
rezolvat printr-o reformulare care, prin deşteptăciunea ei, să
pară că elimină paradoxul.
232 D.W. Winnicott
Mai există un element de mare importanţă în ceea ce pli

veşte locul obiectului. Schimbarea obiectului de la „subiectiv"
la „perceput obiectiv" este amenajată mai puţin eficient de că
tre satisfacţii decât de către insatisfacţii. Satisfacţia ce derivă
dintr-un alăptat are mai puţină valoare în privinţa stabilirii re
laţiilor de obiect decât atunci când obiectul se află, ca să spu
nem aşa, în drum. Gratificările pulsionale îi oferă bebeluşului
o experienţă personală, dar au un efect minor asupra poziţiei
obiectului. Am avut un caz în care satisfacţiile au eliminat
obiectul pentru un pacient adult schizoid, aşa că el nu a mai
putut să se întindă pe canapea, pentru că aceasta reproducea
pentru el situaţia infantilă în care satisfacţiile eliminaseră re
alitatea exterioară sau mai degrabă exterioritatea obiectelor.
Am exprimat acest fenomen şi în alt mod, spunând că belu
luşul se simte „păcălit" de un alăptat satisfăcător şi că se poa
te descoperi că angoasa unei mame care alăptează poate fi ba
zată pe teama că, dacă bebeluşul nu va fi satisfăcut, mama va
fi atacată şi distrusă. După alăptat, bebeluşul satisfăcut nu mai
este periculos pentru câteva ore, pentru că şi-a pierdut inver
tirea obiectuală.
Per contra, agresivitatea trăită a bebeluşului, aceea care
aparţine erotismului muscular, mişcării şi forţelor irezistibile
ce se întâlnesc cu obiecte inamovibile, această agresivitate şi
ideile legate de ea se dau spre folosinţă proceselor de plasate
a obiectului spre folosinţa plasării separat de sine a obiecl u
lui, asta în măsura în care şinele a început să emeargă ca o en
titate.
în acea arie a dezvoltării ce se află înaintea achiziţionării
intricării trebuie să admitem existenţa unui comportament al
bebeluşului care reacţionează la eşecurile mediului favorizant
sau ale mamei-mediu, şi aceasta poate să aibă aparenţa unei
agresivităţi. De fapt este vorba despre iritare.
în starea de sănătate, când bebeluşul achiziţionează intri-
carea, aspectul frustrant al comportamentului obiectului do
bândeşte o valoare în educarea bebeluşului în ceea ce priveş
te existenţa unei lumi „ne-mine". Eşecurile adaptării au valoa
re în măsura în care bebeluşul poale urî obiectul, adică poate men
ţine ideea obiectului ca potenţial satisfăcător în timp ce recu

noaşte eşecul său de a se comporta satisfăcător. După cum văd
eu lucrurile, aceasta constituie.o teorie psihanalitică pertinen
tă. Partea adesea neglijată din teoriile ce abordează dezvolta
rea la un asemenea nivel de detaliu este întocmai evoluţia
imensă care trebuie să aibă loc într-un bebeluş pentru ca intri-
carea să fie dobândită şi pentru ca, în consecinţă, eşecul me
diului să-şi poată juca rolul său pozitiv, făcându-1 pe bebeluş
să înceapă să ia la cunoştinţă existenţa unei lumi repudiate.
Nu spun „externe" în mod intenţionat.
Există o etapă intermediară în dezvoltarea sănătoasă în care
trăirea cea mai importantă a pacientului în raport cu obiectul
bun sau potenţial satisfăcător este refuzul acestuia. Refuzul
obiectului bun este o parte a procesului de a-1 crea. (Acest fe
nomen îi produce o problemă formidabilă terapeutului ce tra
tează o anorexie nervoasă.)
Pacienţii noştri ne învaţă aceste lucruri, şi am un sentiment
neplăcut când trebuie să afirm că aceste viziuni ar fi proprii
le mele idei. Toţi analiştii se confruntă cu aceste dificultăţi şi,
într-un fel, este mai dificil pentru un analist să fie original de
cât pentru orice alt profesionist, deoarece el spune doar ceea
ce a fost învăţat de către pacient la ultima întâlnire, lăsând
deoparte faptul că ne mai ascultăm reciproc prezentările sau
că mai discutăm anumite probleme în mod privat. în munca
noastră, mai ales când lucrăm mai mult cu aspectele schizoi
de ale personalităţii decât cu cele nevrotice, de fapt aşteptăm,
dacă credem că ştim, atât cât ne spune pacientul, iar proce
dând astfel, interpretarea pe care o facem dobândeşte un as
pect creativ. Dacă vom face interpretarea din propria deştep-
tăciune şi experienţă, pacientul o va refuza sau o va distruge.
O pacientă cu anorexie mă învaţă substanţa a ceea ce scriu
acum, chiar în timp ce scriu.
Teoria comunicării
Aceste lucruri, deşi descrise în termenii relaţiilor de obiect,

par să aibă legătură cu teoria comunicării, deoarece, la un mo
234 D.W. Winnicott
ment dnţ;-în vreme ce obiectul se schimba de la a fi un obiect su

biectiv la a fi ud obiect perceput obiectiv, apare o schimbare
în scopul şi îii'mijloacele comunicării, toate acestea în măsura
în care copilul părăseşte zona omnipotenţei ca o experienţă
trăită. In măsura în care obiectul este subiectiv comunicarea cu
el nu trebuie să fie în nici un fel explicită. In măsura în care obiec
tul este perceput obiectiv, comunicarea va fi fie explicită, fie
tâmpă. In acest moment, apar două lucruri noi şi anume, pe
de o parte folosinţa şi chiar bucuria individului de a folosi di
feritele moduri de a comunica, iar pe de altă parte, şinele non-
comunicativ al individului sau nucleul personal al sinelui, care
este ceva izolat cu adevărat.
Una dintre complicaţiile acestei argumentaţii ia naştere din
faptul că bebeluşul dezvoltă două tipuri de relaţie în acelaşi
timp — aceea cu mama-mediu şi aceea cu obiectul, aici vor
bind despre mama-obiect. Mama-mediu este o fiinţă umană,
pe când mama-obiect este un lucru, deşi este şi ea mama sau
parte a acesteia.
Comunicarea dintre bebeluş şi mama-obiect este fără în
doială de un înalt grad de subtilitate, iar un studiu al aceste
ia ne-ar antrena într-un studiu al mamei în egală măsură cu
unul asupra bebeluşului. Voi aborda doar în trecere această
problemă. Probabil că pentru bebeluş există o comunicare cu
mama-mediu, pusă în evidenţă prin însuşi faptul de a eşua m
a f i percepută ca fiin d de încredere. Bebeluşul este zdrobit, iar
acest fapt poate fi luat de către mamă drept o comunicare,
dacă aceasta poate să se pună în locul bebeluşului şi dacă ea
poate să recunoască zdrobirea în tabloul clinic al bebeluşului.
Când faptul de a f i de încredere domină scena, se poate spune că
bebeluşul comunică pur şi simplu prin continuitatea existen
ţei sale şi prin continuitatea dezvoltării sale în conformitate cu
propriile procese de maturizare, deşi acestea cu greu ar putea
fi descrise prin termenul de comunicare.
Intorcându-ne la relaţionarea cu obiectul: pe măsură ce
obiectul devine un obiect perceput obiectiv de către copii, în
cepem să vedem rostul de a pune în contrast comunicarea cu
unul dintre opuşii acesteia.
Obiectul perceput obiectiv
Obiectul perceput obiectiv devine treptat o persoană cu

obiecte parţiale. Două dintre opuşii comunicării sunt:
(1) O noncomunicare simplă

(2) O noncomunicare activă sau reactivă.
Prima dintre acestea două este uşor de înţeles. Noncomu-

nicarea simplă este ca şi odihna. Ea este o stare în sine, care se
poate transforma în comunicare şi poate reapărea în mod na
tural. In ceea ce priveşte cea de-a doua variantă, va trebui să
gândim atât în termeni de sănătate, cât şi în termeni de pato
logie. Voi vorbi mai întâi despre patologie.
Până în acest moment am luat mediul favorizant drept un
dat, ca fiind potrivit cu grijă nevoilor ce iau naştere din a exis
ta şi din procesele de maturizare. în cadrul psihopatologiei pe
care o prezint în această argumentaţie, mediul favorizant a
eşuat în anumite aspecte ale sale şi într-o anumită măsură, iar
bebeluşul a dezvoltat o scindare în ceea ce priveşte relaţiona-
rea cu obiectele. Prin una dintre părţile scindate, bebeluşul re-
laţionează cu obiectul prezentator, iar în acest fel se dezvoltă
ceea ce eu am numit un sine fals sau compliant. Prin cealaltă
parte scindată, bebeluşul relaţionează cu un obiect subiectiv
sau, mai degrabă, cu fenomene ce se bazează pe trăiri corpo
rale, acestea din urmă fiind minim influenţate de lumea per
cepută obiectiv. (Nu putem observa clinic acestea în mişcări
le autiste de legănare, de exemplu, sau în pictura abstractă
care este o fundătură a comunicării? Nu au toate acestea o va
liditate generală?)
Prin această argumentaţie încerc să prezint ideea unei co
municări cu obiectele subiective şi, în acelaşi timp, ideea unei
noncomunicări active cu lucrurile percepute obiectiv de către
bebeluş. Pare că, fără nici un dubiu, în ciuda futilităţii sale din
punctul de vedere al observatorului, fundătura comunicării
(comunicarea cu obiectele subiective) poartă cu sine întregul
sentiment de real. Per contra, acea comunicare cu lumea ce pro
236 D.W. Winnicott
vine din şinele fals nu este percepută ca reală, nu este o comu

nicare adevărată deoarece ea nu implică miezul sinelui, ceea
ce ar fi putut fi numit un sine adevărat.
Studiind cazul extrem ajungem la psihopatologia bolii se
vere, schizofrenia infantilă. Va trebui să examinăm însă în toa
te acestea o schemă care să poată fi găsită şi la indivizii mai
apropiaţi de normal, aceia a căror dezvoltare nu a fost tulbu
rată de eşecuri grosolane ale mediului favorizant şi pentru ca re
procesele de maturizare au avut o şansă.
Se poate observa cu uşurinţă că, în cazurile de boală mai
moderată, în care vom găsi atât patologie cât şi sănătate, vor
apărea momente de noncomunicare activă (retragere clinică)
datorate legăturilor facile pe care comunicarea le face cu rela-
ţionarea de obiect falsă sau compliantă. Comunicarea secretă
sau tăcută cu obiectele subiective, purtând cu sine un senti
ment de real, trebuie să preia periodic controlul, pentru a re
stabili echilibrul.
Postulez faptul că şi în cadrul persoanei sănătoase (adică
mature în privinţa dezvoltării relaţionării de obiect) există o
nevoie corespunzătoare aceleia din persoana scindată, la cari'
una dintre părţile scindate comunică tăcut cu obiectele subiec
tive. Las aici loc ideii că există relaţionări şi comunicări sem
nificative care sunt tăcute.
Adevărata sănătate nu trebuie să fie descrisă doar în ter
menii reziduurilor a ceea ce ar fi putut fi scheme de boală, râ
mase în cadrul persoanei sănătoase. Ar trebui să putem să con
struim o teorie pozitivă a folosirii sănătoase a noncomunică-
rii în cadrul fundamentării sentimentului de real. Poate fi ne
voie ca în cadrul acestei teorii să vorbim despre viaţa cultura
lă a omului, care reprezintă echivalentul adult al fenomenelor
tranziţionale din copilăria timpurie şi în cadrul căreia comu
nicarea se realizează fără o referire la starea obiectului de a li
subiectiv sau perceput obiectiv. Părerea mea este aceea că psih
analistul nu are un alt limbaj cu care să poată să se refere la
fenomenul cultural. El se poate referi la mecanismele psihice
ale artistului, dar nu se poate referi la experienţa comunicării
din artă sau din religie decât în cazul în care este dispus să se
aventureze în acea zonă intermediară al cărei strămoş este

obiectul tranziţional al bebeluşului.
Cred că poate fi detectată, în orice fel de artist, o dilemă în
născută care ţine de coexistenţa a două tendinţe, nevoia pre
santă de a comunica şi nevoia chiar mai presantă de a nu fi
descoperit. Acesta poate fi motivul pentru care nu putem con
cepe ca un artist să ajungă la sfârşitul sarcinii care îi ocupă în
treaga sa existenţă.
în etapele timpurii ale dezvoltării emoţionale a fiinţei uma
ne comunicarea tăcută priveşte aspectul subiectiv al obiecte
lor. Cred că acest lucru se leagă de conceptul freudian de rea
litate psihică şi de acela de inconştient care nu poate deveni
niciodată conştient. Aş adăuga şi faptul că, în starea de sănă
tate, există o dezvoltare directă a acestei comunicări tăcute
spre ceea ce Melanie Klein a descris atât de clar sub concep
tul de trăiri interioare. în cadrul descrierilor de caz ale Mela
nie i Klein anumite aspecte ale jocului copilului sunt prezen
tate ca fiind trăiri „interioare", adică sunt prezentate ca şi cum
ar fi avut loc o masivă proiecţie a unei constelaţii din realita
tea psihică interioară a copilului, în aşa fel încât cabinetul şi
masa şi jucăriile sunt obiecte subiective, iar copilul şi analis
tul sunt amândoi incluşi în această mostră de lume interioară
a copilului. Lucrurile aflate în afara cabinetului sunt şi în afa
ra copilului. Lucrurile pe care le descriu aici sunt obişnuite în
psihanaliză, chiar dacă diferiţii psihanalişti le descriu în mo
duri diferite. Ele se leagă de ideea de „lună de miere" de la în
ceputul unei psihanalize şi de claritatea deosebită pe care o re
găsim uneori în primele ore. De asemenea, acestea se leagă de
dependenţa în transfer. Personal exploatez aceste idei folosind
pe deplin primele ore în tratamentele Scurte ale copiilor, în
special ale acelora antisociali, pentru care o analiză completă
nu este posibilă şi, de multe ori, nici recomandabilă.
Obiectivul acestui articol nu este însă acela de a aluneca pe
panta clinicii, ci acela de a conceptualiza o versiune foarte tim
purie a acelui lucru descris de Melanie Klein ca „interior". La
început termenul de interior nu poate fi folosit în sensul
kleinian, de vreme ce bebeluşul nu şi-a stabilit pe deplin o
238 D.W. Winnicott
frontieră a Eului şi nu a devenit încă stăpânul propriilor me

canisme psihice de proiecţie şi introiecţie. In această etapa tim
purie „interior" înseamnă doar personal, şi asta numai în mă
sura în care individul este o persoană cu un sine în curs de
se dezvolta. Mediul favorizant sau suportul matern al Eului,
direcţionat spre Eul imatur al bebeluşului, sunt încă părţi esen
ţiale ale copilului ca o creatură viabilă.
încercările de a conceptualiza psihologia misticismului
sunt în mod obişnuit legate de înţelegerea retragerii mistice
într-o lume interioară personală de sofisticate introiecţii. P r o
babil că nu s-a acordat îndeajuns de multă atenţie retragerii
misticului într-o poziţie din care el poate comunica în secret
cu obiecte şi fenomene subiective, în care pierderea contactu
lui cu lumea realităţii împărtăşite este contrabalansată prin-
tr-un câştig în ceea ce priveşte sentimentul de a fi real.
O pacientă visa: două prietene ale ei erau ofiţeri vamali la lo

cul de muncă al pacientei. Ele examinau cu o grijă absurdă toate
posesiunile pacientei şi ale celorlalte colege. Apoi ea conducea o
maşină, accidental, printr-un perete de sticlă.
în vis, existau detalii ce arătau nu numai că aceste două le-

mei nu aveau nici un drept să realizeze această examinare, dar
şi că ele se făceau de râs prin felul în care acordau atenţie fie
cărui detaliu. A devenit clar că pacienta le ridiculiza pe aceste
două femei. Ele nu puteau de fapt ajunge la şinele secret. Ele
jucau rolul mamei care nu-i permite copilului un secret. Pa
cienta a povestit apoi că în copilărie (la 9 ani) avea un caieţel
ascuns în care strângea poezii şi proverbe şi pe care îl denu
mise,„caietul meu privat". Pe copertă scrisese „Ceea ce gân
deşte un om în sufletul lui, aşa este el." De fapt, mama o în
trebase: „Unde ai găsit zicala asta?" Acest lucru era rău, pen
tru că mama îi citise caieţelul. Ar fi fost mult mai bine dacă
mama l-ar fi citit, dar nu ar fi spus nimic.
Acesta este un exemplu al unui copil care-şi construieşte
un sine privat ce nu comunică, dorind în acelaşi timp să co
munice şi să fie descoperit. Este un joc sofisticat de-a v-aţi as-
cunselea în care este o bucurie să fii ascuns, dar este un dezastru

să nu fii găsit.
Un alt exemplu, care nu mă va obliga să fac descrieri prea
amănunţite sau aprofundate provine din interviul diagnos
tic cu o fată de 17 ani. Mama era foarte îngrijorată că fata ar
putea ajunge schizofrenică, deoarece aceasta este o trăsătu
ră de familie, dar în momentul prezent se poate spune că ea
se află în m ijlocul tuturor tristeţilor şi dilemelor legate de
adolescenţă.
Iată un extras din raportul meu de interviu:
X. a continuat prin a discuta despre iresponsabilitatea glorioa

să din copilărie. A spus: „Vezi o pisică, şi eşti cu ea. Este un su
biect şi nu un obiect."
Am spus: „Ca şi cum ai fi trăit într-o lume făcută din obiecte
le tale subiective."
Iar ea a spus: „Ai descris bine sentimentul. Acesta este moti
vul pentru care scriu poezie. Cred că în asta constă fundamentul
poeziei."
Apoi a adăugat: „Sigur, aceasta este doar una dintre teoriile
mele, dar aşa mi se pare mie, şi asta explică de ce bărbaţii scriu
mai multă poezie decât femeile. Noi, fetele, ajungem atât de prin
se în a avea grijă de copii sau în a face bebeluşi, încât viaţa ima
ginativă şi iresponsabilitatea ajung să fie transferate copiilor."
Am discutat apoi despre punţile ce trebuie menţinute între
viaţa imaginativă şi existenţa cotidiană. Ea ţinuse un jurnal la vâr
sta de 12 ani şi apoi un altul la 14 ani, de fiecare dată pe o perioa
dă de aproximativ şapte luni.
A spus: „Acum scriu lucrurile pe care le simt doar în poezii,
în poezie, ceva se cristalizează." Am comparat acest lucru cu au
tobiografia, pe care ea o resimţea ca aparţinând unei vârste mai
târzii.
A spus: „Există o legătură între bătrâneţe şi copilărie."
Când simţea nevoia Să facă o punte cu imaginaţia copilăreas
că, cristaliza acest sentiment într-o poezie. S-ar fi plictisit să scrie
o autobiografie. Nu îşi publică poeziile şi nici nu le arată nimă
nui deoarece, deşi fiecare poezie îi este dragă pentru un timp, îşi
240 D.W. Winnicott
pierde repede interesul faţă de aceasta. Se pare că a fost întotdea

una capabilă să scrie poezii cu mai mare uşurinţă decât prietene
le ei, datorită unei iscusinţe tehnice pe care pare să o fi avut na
tiv, dar nu este interesată de întrebarea dacă poeziile sunt cu ade
vărat bune sau nu, cu alte cuvinte, dacă alţi oameni le vor privi
ca bune.
Mă gândesc că, în starea de sănătate, există un nucleu al

personalităţii ce corespunde sinelui adevărat din personali
tatea scindată. Mă gândesc că acest nucleu nu comunică
niciodată cu lumea obiectelor percepute şi că fiecare persoa
nă ştie că acest nucleu nu trebuie să fie vreodată comunicat
sau influenţat de realitatea exterioară. Acesta este punctul
meu principal de vedere, care reprezintă centrul unei lumi
intelectuale şi al acestui articol. Deşi persoanele sănătoase
comunică şi se bucură de comunicare, opusul este de ade
menea adevărat, şi anume că fiecare individ este un izolat, in
tr-o permanentă noncomunicare, în permanenţă necunoscut, de
fapt nedescoperit.
în viaţă, această realitate dură este atenuată de împărtă
şirile ce aparţin întregii scale a trăirii culturale. în centrul fie
cărei persoane se află un element necomunicat, acesta fiind
sacru şi meritând în cea mai mare măsură ocrotirea. Igno
rând pentru moment trăirile zguduitoare mai timpurii ale
eşecului mamei-mediu, aş spune că trăirile traumatice i aie
conduc la formarea de apărări primitive aparţin ameninţări
lor la adresa nucleului izolat, ameninţări cu descoperirea, al
terarea şi comunicarea cu acesta. Apărările constau într-o as
cundere mai avansată a sinelui secret, iar în cazul extrem in
proiectarea sau diseminarea nesfârşită a acestuia. Violul şi
faptul de a fi mâncat de canibali sunt pure bagatele prin com
paraţie cu violarea nucleului sinelui, cu alterarea elemente
lor centrale ale sinelui prin comunicare ce se strecoară prin
apărări. Din punctul meu de vedere, acesta poate fi conside
rat păcatul împotriva sinelui. Putem înţelege ura pe care oa
menii o au împotriva psihanalizei, care a penetrat adânc in
personalitatea umană şi care reprezintă o ameninţare pentru
om în nevoia sa de a fi în mod secret izolat. întrebarea este:

cum să fii izolat fără să fii separat?
Care este răspunsul? Ar trebui să încetăm să încercăm să
înţelegem fiinţele umane? Răspunsul poate veni din partea
mamelor care nu comunică cu bebeluşii lor decât în acea mă
sură în care ele sunt obiecte subiective. Până în momentul în
care mamele ajung să fie percepute obiectiv, bebeluşii ajung
să stăpânească diferite tehnici de comunicare indirectă, cea
mai evidentă dintre acestea fiind folosirea vorbirii. în acest
timp are loc şi perioada tranziţională, care m-a interesat în-
tr-un mod special şi în cadrul căreia îşi găsesc locul obiecte şi
fenomene tranziţionale care ajută copilul să pună la punct o
folosire a simbolurilor.
Mă gândesc că o importantă bază a dezvoltării Eului este
reprezentată de această arie a comunicării individului cu fe
nomenele subiective, arie care este unică prin faptul că furni
zează sentimentul de a fi real. în circumstanţele cele mai fa
vorabile are loc creşterea, iar copilul va poseda trei linii de co
municare: comunicarea care este etern tăcută, comunicarea care
este explicită, indirectă şi plăcută şi o a treia, sau o formă inter
mediară, care se desprinde din joc şi pătrunde în experienţa
culturală de orice fel.
Este comunicarea tăcută legată de conceptul de narcisism
primar?
în practică, trebuie să înţelegem uneori noncomunicarea pa
cientului ca pe o contribuţie pozitivă. Ar trebui să ne întrebăm
dacă tehnica noastră îi permite pacientului să comunice acele
lucruri pe care el sau ea nu le comunică. Pentru ca acest lucru
să se întâmple ar trebui ca analişti să fim pregătiţi pentru sem
nalul „nu comunic" şi să fim capabili să-l distingem de sem
nalul de angoasă legată de eşecul comunicării. Există o legătu
ră între lucrurile prezentate şi ideea de a fi singur în prezenţa
cuiva, care este la început un eveniment natural în copilărie şi
care devine mai târziu o problemă legată de achiziţionarea unei
capacităţi de a ne retrage fără a pierde identificarea cu acel ceva
din faţa căruia ne-am retras. Aceasta are ca echivalent manifest
capacitatea de concentrare asupra unei sarcini.
24 2 D.W. Winnicott
Mi-am exprimat punctul principal de vedere şi aş putea să

mă opresc aici. Cu toate acestea, aş vrea să atrag atenţia asu
pra a ceea ce cred eu că sunt contrariile comunicării.
Contrariile
Există două contrarii ale comunicării, şi anume noncomu-

nicarea simplă şi noncomunicarea activă. Punând problema
invers, comunicarea poate să apară pur şi simplu din nonco-
municare ca o tranziţie naturală sau poate reprezenta b nega
re a unei tăceri, sau o negare a unei noncomunicări active ori
reactive.
în cazul clar nevrotic nu avem parte de dificultăţi deoare
ce întreaga psihanaliză se efectuează pe calea intermediară a
verbalizării. Atât pacientul cât şi analistul doresc ca lucrurile
să stea în acest fel. în aceeaşi măsură este însă deosebit ele s im
plu ca o analiză să devină (în cazurile în care avem de-a face
cu un element schizoid ascuns în personalitatea pacientului)
o coluziune prelungită infinit a analistului cu negarea nonco-
municării de partea pacientului. O astfel de analiză devine
exasperantă şi plictisitoare din cauza lipsei de rezultate în ciu
da unei munci bine făcute. într-o astfel de analiză, o perioadă
de tăcere ar putea fi contribuţia cea mai pozitivă pe care un
pacient poate să o facă, moment din care analistul este anin
nat într-un joc al aşteptărilor. Desigur că rămân de interpretat
mişcările şi gesturile şi tot felul de detalii de comportann m
dar în tipul de caz pe care îl am acum în minte analistul ar face
mai bine să tacă.
Mult mai periculoasă, oricum, este acea stare de fapt din
tr-o analiză în care analistului îi este permis de către pacient
să ajungă în cele mai profunde straturi ale personalităţii nna-
lizandului, datorită poziţiei de obiect subiectiv a analistului
sau datorită dependenţei pacientului în cadrul psihozei de
transfer. Pericolul apare în cazul în care analistul interpretea
ză în loc să aştepte ca pacientul să descopere în mod creativ.
Acesta este singurul caz, şi anume când analistul nu a di \<.
nit încă dintr-un obiect subiectiv un obiect perceput obiectiv,
O pere 4 . Procesele de maturizare 243
în care psihanaliza este periculoasă, iar acest pericol poate fi

evitat dacă vom şti cum să ne purtăm. Dacă avem răbdare
vom ajunge să fim percepuţi obiectiv în momentul potrivit
pentru pacient, dar dacă vom eşua în a ne purta într-un fel
care să faciliteze procesul analitic (care echivalează cu proce
sul de maturizare al bebeluşului şi al copilului), atunci vom
ajunge subit ne-mine pentru pacient, moment în care vom şti
prea multe şi vom fi periculoşi pentru pacient din cauză că
suntem prea aproape în comunicarea cu nucleul central al or
ganizării Eului pacientului.
Acesta este motivul pentru care găsim convenabil să evi
tăm contactele în afara analizei chiar şi în cazurile în care avem
de-a face cu patologia strict nevrotică. în cazurile pacienţilor
schizoizi sau limită tocmai felul în care gestionăm contactele
extratransferenţiale reprezintă o parte importantă a muncii
noastre cu pacientul.
în acest punct se poate discuta scopul interpretărilor ana
listului. întotdeauna am avut sentimentul că una dintre func
ţiile importante ale interpretării este stabilirea limitelor înţele
gerii analistului.
Indivizii ca izolaţi
Voi avansa şi voi pune accentul asupra ideii izolării perma

nente a individului şi voi susţine că în miezul individului nu
există nici o comunicare cu lumea ne-mine în nici unul dintre
sensuri. Aici, tăcerea este legată de nemişcare. Acest concept
duce către scrierile celor ce au fost recunoscuţi ca gânditori ai
lumii. Fără legătură, mă pot referi la viziunea foarte interesan
tă pe care o are Michael Fordham în recenzia sa asupra con
ceptului de sine aşa cum a apărut în scrierile lui Jung. Fordham
scrie: „Adevărul general rămâne acela că trăirea primordială
are loc în solitudine." Aceste lucruri la care mă refer acum apar
şi în Lumea interioară a omului a lui Wickes (1938), dar în aceas
tă lucrare nu este făcută o distincţie clară între retragerea pa
tologică şi comunicarea cu şinele care este centrală în starea de
sănătate (cf. Laing, 1961).
244 D.W. Winnicott
Probabil că mai sunt, în literatura psihanalitică, referiri fă

cute la ideea unui centru „nemişcat, tăcut" al personalităţii şi
la ideea trăirilor primordiale având loc în solitudine, dar ana
liştii nu se preocupă de obicei cu acest aspect specific al vieţii.
Printre colegii noştri apropiaţi probabil că Ronald Laing este
acela care face cu precădere uz de ideea punerii în evidenţă a
sinelui latent, o dată cu evitarea expunerii aceluiaşi sine latent
(cf. Laing, 1961, p. 117).
Tema prezentă a tratării individului ca un izolat are impor
tanţă atât în studiul copilăriei timpurii şi al psihozei, cât şi în
studiul adolescenţei. Băiatul sau fata aflaţi la pubertate pot fi
descrişi în multe feluri, iar unul dintre acestea poate fi adoles
centul ca un izolat. Ocrotirea acestei izolări personale este o par
te a căutării propriei identităţi şi a stabilirii unei tehnici-per
sonale de a comunica, în aşa fel încât acest fapt să nu viole/e
şinele central. Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care
adolescenţii se eschivează de la tratamentul psihanalitic în ciu
da interesului acestora faţă de teoriile psihanalitice. Ei simt că
ar putea fi violaţi prin psihanaliză nu sexual, ci spiritual. în
practică, analistul poate evita să-i confirme adolescentului te
merile în această privinţă, dar analistul unui adolescent să se
aştepte sa fie testat în nenumărate moduri şi trebuie să fie pre
gătit atât să folosească o comunicare indirectă, cât şi să recu
noască noneomunicarea simplă.
în adolescenţă, când individul suportă schimbările puber-
tare şi nu este încă pregătit să devină o parte a comunităţii
adulţilor, apare o întărire a apărărilor împotri va faptului de a
fi descoperit, adică de a fi descoperit înainte de a fi acolo pen
tru a fi descoperit. Acele lucruri care sunt cu adevărat perso
nale şi care sunt simţite ca reale trebuie să fie apărate cu ori
ce preţ, chiar dacă aceasta înseamnă o orbire temporară fală
cîe valoarea compromisului. Adolescenţii formează agregate
mai degrabă decât grupuri şi, prin faptul de a arăta asemănă
tor, ei accentuează tocmai singurătatea esenţială a fiecăruia
dintre ei. Cel puţin aşa mi se pare mie că stau lucrurile.
Toate acestea sunt legate de criza identităţii. Wheelis, care
s-a luptat cu probleme de identitate, pune (1958) în mod clar
până la brutalitate problema alegerii vocaţionale a analistului,

legând-o pe aceasta de singurătatea şi de nevoia sa de intimi
tate care, în munca analitică, este condamnată să nu conducă
nicăieri. Analistul care mi se pare că a fost cel mai implicat în
această problematică este Erik Erikson. El discută această temă
în epilogul cărţii sale Tânărul Luther (1958), ajungând la fraza:
„Pacea vine din spaţiul interior'' (adică nu din explorarea spa
ţiului exterior).
înainte de a încheia aş dori să mă mai refer încă o dată la
acele contrarii care ţin de negare. Melanie Klein a folosit ter
menul de negare în cadrul concepţiei sale despre apărarea ma
niacală, în care depresia ce este o realitate este negată. Bion
(1962a) s-a referit la anumite feluri de negare în articolul său
despre gândire, iar de Monchaux (1962) a continuat această
temă în comentariul său pe marginea articolului lui Bion.
Dacă voi studia ideea de a fi viu va trebui să admit exis
tenţa a cel puţin două contrarii, unul fiind a fi mort, cum se
întâmplă în apărarea maniacală; iar celălalt fiind o simplă ab
senţă a faptului de a fi viu. Tocmai în acest caz tăcerea este
echivalată cu comunicarea, iar nemişcarea este echivalată cu
mişcarea. Folosind această idee pot ajunge prin spatele temei
alese de mine la teoria pulsiunii de viaţă şi a pulsiunii de
moarte. Constat astfel că nu pot accepta că viaţa ar avea ca
opus moartea, cu excepţia cazului oscilaţiei maniaco-depresi-
ve şi în conceperea apărării maniacale în care depresia este ne
gată şi transformată în contrar. în dezvoltarea bebeluşului a
trăi se naşte şi se stabileşte din a nu trăi, şi devine un adevăr
care înlocuieşte nonexistenţa în acelaşi fel în care comunica
rea rezultă din tăcere. Moartea capătă un înţeles în procesele
de a trăi ale bebeluşului abia după sosirea urii, care se petre
ce la o dată mai târzie, foarte îndepărtată de fenomenele pe
care le putem folosi pentru construirea unei teorii a rădăcini
lor agresivităţii.
în consecinţă, mie nu mi se pare de valoare să alăturăm cu
vântul moarte cu acela de pulsiune şi este cu atât mai puţin
valoros să ne referim la ură şi supărare prin folosirea sintag
mei „pulsiune de moarte".
246 D.W. Winnicott
Este dificil să ajungem la rădăcinile agresivităţii, dar nu ne

ajută cu nimic să folosim contrarii, cum ar fi viaţă şi moarte,
care nu înseamnă nimic într-o etapă de o asemenea irruilun
iate precum este cea luată în considerare.
Celălalt lucru de care aş încerca să mă leg la sfârşitul aces
tui articol este un contrariu cu totul diferit al stării de a li \ iu
sau de a trăi. Acest contrar nu este operativ în majoritatea ca
zurilor pe care le tratăm. De obicei, mama unui bebeluş are
obiecte interne vii, iar bebeluşul se încadrează în preconcep
ţia mamei despre un bebeluş viu. în mod normal, mama nu
este deprimată sau depresivă. în anumite cazuri însă, obiec
tul intern central al mamei este mort în momentul critic al co
pilăriei timpurii a bebeluşului ei, iar dispoziţia ei este una de
depresie. în acest caz bebeluşul trebuie ori să se încadrive în
rolul unui obiect mort, ori să fie atât de vioi încât să eoni i aca-
reze preconcepţia maternă legată de ideea unui copil mori. in
acest caz, opusul stării de a fi viu a bebeluşului este un factor
anti-viaţă, derivat din depresia mamei. Sarcina unui bebeluş
într-un asemenea caz este să fie viu, să aibă o aparenţă vie şi
să comunice faptul de a fi viu. în fond, acesta devine scopul
ultim al unui astfel de individ căruia îi este în acest mod in
terzis accesul la bucuriile bebeluşilor mai norocoşi, şi anume
la plăcerea descoperirii a ceea ce ar putea aduce viaţa şi traiul
în sine. Tot ceea ce îi rămâne este să fie viu, este o lupta per
manentă de a ajunge la punctul de început şi de a rămâne aco
lo. Nu este nici o mirare că aceşti oameni fac o îndeletnicire
specială din a exista transformând-o într-o religie. (Cred că
cele două cărţi ale ldi Ronald Laing [1960,1961] încearcă să
prezinte dificultăţile unor astfel de personalităţi pe care mulţi
le datorează anomaliilor mediului.) în dezvoltarea sănătoasă
(teoretic), bebeluşul porneşte (psihologic) fără viaţă şi devine
viu pur şi simplu datorită faptului de a fi, de fapt, viu.
Aşa cum am precizat mai devreme, acest fapt de a li viu
este comunicarea timpurie a unui bebeluş sănătos cu figi ira sa
maternă şi este pe atât de neconştient de sine pe cât este cu
putinţă. Vioiciunea care neagă depresia maternă este o comu
nicare destinată să întâmpine un lucru care este de aşteptat.
Starea de a fi viu a unui copil a cărui mamă este deprimată

este o comunicare de natură liniştitoare şi care reprezintă un
handicap nenatural şi intolerabil pentru Eul imatur în funcţia
sa de integrare şi de maturizare în conformitate cu procesul
înnăscut.
Veţi observa că am adus subiectul înapoi spre tema comu
nicării, cu toate că recunosc că mi-am permis o mare libertate
în urmărirea firelor ideilor mele.
R ezum at
Am încercat să afirm necesitatea recunoaşterii unui aspect

al sănătăţii: şinele central noncomunicativ, etern imun faţă de
principiul realităţii şi etern tăcut. în acest spaţiu comunicarea
nu este nonverbală, ci, ca şi muzica sferelor, este absolut per
sonală. Ea aparţine faptului de a fi viu şi, în starea de sănăta
te, comunicarea se naşte tocmai din cel dintâi.
Comunicarea explicită este plăcută şi implică tehnici ex
trem de interesante, ce o includ pe aceea a vorbirii. Cele două
extreme, comunicarea explicită care este indirectă şi comuni
carea tăcută sau personală care este resimţită ca reală, îşi au,
fiecare, locul propriu, iar în zona intermediară culturală exis
tă pentru mulţi, dar nu pentru toţi, un mod de comunicare ce
reprezintă un compromis foarte valoros.
Capitolul 18
Specializarea în psihiatria infantilă 1

(1963)
"jpk v^|" t a fost foarte greu să scriu acest articol. Motivul

l 'V / ^ cred că este acela că în această discuţie du ne piv-
ocupăm nici de adevărul ştiinţific şi nici do cel
poetic.
Mai mult decât atât, lucrurile pe care le voi spune l rebuie
să fie afectate de istoricul dezvoltării mele personale, trebuie
să fie prejudiciate de sentimentele mele legate de anumite pro-
bleme-cheie şi trebuie să reprezinte o teorie sub-totală confor
mă cu perspectiva limitată a experienţei unui singur om.
Mai simplu, aş dori să afirm că munca pe care o facem noi
şi care în prezent este numită psihiatrie infantilă reprezintă o
specialitate în sine. Dacă vom reţine termenul de psihiatrie in
fantilă va trebui să clarificăm faptul că aceasta nu este o par
te a psihiatriei generale.
Voi explora relaţiile dintre munca noastră şi specialităţile
învecinate şi voi face câteva sugestii pozitive.
Formarea psihiatrilor de copii depinde de viziunile noas
tre asupra naturii muncii pe care o depunem şi voi face o ple
doarie pentru menţinerea unei varietăţi în ceea ce priveşte pro
blema porţilor de intrare. în special, nu aş îngădui nici o re
gulă care să excludă pătrunderea în psihiatria infantilă prin
intermediul pediatriei.
l Contribuţie la Simpozion, publicată prima dată în Journal ofCInld Psy-

chology and Psychiatry, 4, pp. 85-91.
Opere 4 . Procesele de maturizare 249
Voi presupune că la Centrul de Formare în Consilierea Co

piilor, la Clinica Tavistock şi la Departamentul de Psihiatrie
Infantilă Maudsley sunt puse aceleaşi întrebări pe care le men
ţionez eu în acest articol. Recent am avut o discuţie pe aceas
ta temă la Clinica Tavistok, iar cei care au fost prezenţi vor pu
tea confirma că s-a discutat pe larg cu această ocazie.
Ce este psihiatria infantilă?
întrebarea care trebuie pusă la început este chiar aceasta:

ce este psihiatria infantilă? în psihiatria de copii munca este
esenţial una practică. Ne întâlnim cu câte o provocare, la fie
care caz în parte. Putem eşua dar, de multe ori, avem succes
în a produce ameliorări clinice. Adevăratul eşec poate fi de
scris numai în termenii eşecului de a veni în întâmpinarea pro-
vocării reprezentate de caz. Pentru acest motiv, partea muncii
noastre ce este efectuată privat şi în afara unei munci de echi
pă ne convinge mai mult decât munca de echipă că este ne
voie în fiecare dintre cazuri ca cineva să se întâlnească cu alt
cineva la un nivel profund. Este general acceptat faptul că
prezentarea unui caz nu are valoare decât dacă cineva îşi asu
mă rolul de a transforma înţelegerea nouă obţinută din dis
cuţii într-o relaţie personală. înţelegerea nouă nu face nimic
de la sine.
Baza unei mari părţi a muncii psihiatrului de copii este in
terviul psihoterapeutic cu copilul. Dacă psihiatrul de copii nu
are îndemânarea să îl realizeze sau nu este o persoană potri
vită pentru a face în acest fel contactul cu copilul, el nu va pu
tea nici măcar să pună un diagnostic, ca să nu mai vorbim de
faptul de a schimba o situaţie fixată sau de a înţelege ce fac
ceilalţi membri ai echipei sale. O schemă de formare trebuie
să ia în considerare şi astfel de situaţii.
Psihiatrul de copii este, de asemenea, angajat în munca cu
părinţii sau poate că se află în căutarea unui plan prin care
mama sau tatăl, sau cineva in loco parentis să-i poată oferi co
pilului aflat într-o fază de dificultate cm mediu adecvat. Teoria
250 D.W. Winnicott
din spatele acestor gesturi este aceea că furnizarea unui mediu

potrivit favorizează procesele interioare de maturizare.
Adesea, ne trezim că punem un diagnostic al sănătăţii sau
alnormalităţii în faţa existenţei evidente a unor simptome în
relaţia aflată în dezvoltare a copilului cu sine, cu părinţii, cu
familia şi cu mediul în general. Sănătatea este aproape sim
nimă cu maturitatea, maturitate conformă cu vârsta.
O clasificare
Am descoperit că nu se poate face o expunere comprehen

sivă a muncii noastre, aşa că voi încerca o clasificare în mare:
Cazuri ce prezintă:
(a) Dificultăţi înnăscute în dezvoltarea emoţională a indi
vidului.
Factori de mediu care nu sunt de ajutor sau sunt chiar
dăunători.
Simptomatologie bazată pe organizări defensive faţă de
dificultăţi înnăscute întreţesute cu eşecuri ale mediului,
îmbolnăviri bazate pe eşecul apărărilor şi reorganizări
ale unor noi apărări.
(b) îmbolnăviri asociate cu, sau secundare unor boli fizice.
(c) Probleme ce necesită abordări interdisciplinare (pedia
trie, neurologie, psihiatrie de adulţi, obstetrică).
(d) Boli ce implică societatea: tendinţa antisocială. Coope
rarea cu organele juridice.
(e) Probleme ce pot fi tratate interdisciplinar împreună cu
pedagogul.
Un psihiatru de copii trebuie să aibă pregătire medicală şi

trebuie să fi practicat ca medic, deoarece el ar putea fi pus in
situaţia de a-şi asuma o responsabilitate de viaţă şi de moar
te, de exemplu în ceea ce priveşte suicidul, cu care aproape cu
certitudine se va întâlni. De ce va avea el nevoie în plus? Pri
mul răspuns este desigur acela că el ar avea nevoie de ocazii
pentru a-şi forma o experienţă. (în această privinţă, aş putea
spune că eu am fost norocos, deoarece, ca şi pediatru practi

cant la spitalul de copii The Queen's [în zilele noastre Queen
Elizabeth] timp de zece ani, apoi la Paddington Green Chil-
dren's Hospital din 1923 şi până astăzi, am avut o secţie de
pediatrie a mea pe care am putut să o exploatez după cum
mi-am dorit. Acesta este şi cazul lui Hector Cameron, dar sunt
destul de puţini cei care au avut parte de o asemenea ocazie
pentru a se îndrepta încetul cu încetul şi în mod natural către
psihiatria de copii.) Morala din spusele mele este că ar trebui
să le oferim acelora care îşi doresc să se specializeze în mese
ria noastră o şansă de a se dezvolta într-un ritm natural. Pe de
altă parte însă, dacă îi vom cere psihiatrului de copii debutant
să predea această materie de la bun început, atunci ne putem
aştepta ca el să predea lucruri pe care le-a auzit de la alţii şi
nu pe cele pe care le-a descoperit el însuşi, ceea ce este păcat.
în spatele psihiatriei infantile
în cele din urmă, ideea mea principală va trebui enunţa

tă. Voi pune problema în felul următor: psihopedagogul are
în spatele său pedagogia, ceea ce mă poate satisface. Aceas
ta îi fundamentează procesul învăţării, îi oferă un statut şi
are grijă de veniturile lui. Ei bine, cine va ţine spatele acelo
ra care sunt implicaţi în munca clinică? Universităţile sunt
suspicioase în ceea ce priveşte aplicaţiile practice ale psiho
logiei în treburile omeneşti, mai ales atunci când individul
în sine este ajutat. Mai mult, universităţile sunt suspicioase
în raport cu psihologia dacă aceasta nu umblă pe căi acade
mice sau dacă aceasta este tentată de munca cu inconştien
tul dinamic.
Lucrătorii sociali de toate felurile se luptă pentru a-şi sta
bili un statut profesional. Ce putem spune despre psihiatrii de
copii? Cine le va întări acestora spatele (cu excepţia a ceea Ce
obţin în mod automat prin pregătirea medicală)?
Am putea lua în considerare două tipuri de susţinere pro
fesională, şi anume pediatria şi psihiatria, numai că putem
spune despre fiecare dintre acestea că ne-a abandonat atât de
252 D.W. Winnicott
rău încât în acest moment nu mai putem să ne gândim decât

la autonomie. Faptul că preşedintele nostru este pediatru poa
te fi luat drept o indicaţie a faptului că, în acest moment, i a is
tă pediatri iluminaţi care nu numai că ne sunt prietenoşi, dar
care ne şi susţin în mod activ. De asemenea, la Paddington
Green şi apoi (după ce am fost preluaţi) la St Mary's am fost
tratat cu generozitate şi cu mare prietenie. Cu toate acestea,
nu pot să las norocul meu personal să mă orbească în ceea ce
priveşte poziţia generală. Pediatria a eşuat în rolul ei de figu
ră parentală pentru psihiatria de copii, şi acelaşi lucru se poa
te spune şi despre psihiatrie.
Mă voi referi mai întâi la psihiatria de adulţi şi apoi la pe
diatrie, după care vOi încerca să formulez ceva pozitiv.
Psihiatria
Cât de mult putem să ne încredem în psihiatria genera

lă în rolul de a reprezenta psihiatria de copii la nivel de pla
nificare? Sugerez faptul că un psihiatru generalist nu este de
cele mai multe ori conştient de ceea ce are de făcut şi de ceea
ce este un psihiatru de copii. în acest caz, cum ar putea el să
reprezinte psihiatria infantilă? Desigur că există mari zone
de suprapunere între psihiatria generală şi cea infantilă.
Cine poate spune dacă deficitul psihic este psihiatric, neu
rologic sau pediatric? Nu ştim încă. Mai mult, adolescenţa
se topeşte treptat în viaţa adultă şi, în acest fel, psihiatria in
fantilă se suprapune cu cea de adulţi atunci când pacienţii
rămân blocaţi în punctul în care tulburările lor de adoles
cenţi ar fi trebuit în mod normal să se rezolve. Şi mai mult,
părinţii şi figurile parentale pot fi de multe ori diagnosticaţi
ca bolnavi într-un sens psihiatric, iar sindroamele psihiatri
ce ale adulţilor apar în mod periodic şi în clinica psihiatri
că infantilă. întotdeauna va exista o proporţie a celor care -e
îndreaptă spre psihiatria infantilă după ce au absolvit o pre
gătire în psihiatria.de adulţi, iar eu nu îmi doresc ca acest
lucru să se schimbe. De multe ori avem nevoie ca psihiatrii
de adulţi să aibă grijă de noi atunci când noi înşine alune

căm dizgraţios în vreun declin. Cu toate acestea, aş dori să
avansez opinia că, pentru noi, psihiatria de adulţi se preo
cupă cu probleme străine. Dacă fiul dumneavoastră îşi do
reşte să devină psihiatru de copii, să îl sfătuiţi să devină mâi
întâi psihiatru ar însemna să îl sfătuiţi să piardă un timp pre
ţios pe care l-ar putea folosi cu mult mai bine studiind pe
diatria.
Nu este adevărat că psihiatria de adulţi s-a dezvoltat din-
tr-o grijă pentru oamenii care aveau creierul bolnav sau pen
tru aceia care se gândeau că aveau o boală fizică sau moşteni
tă? Nu este adevărat că psihiatria de adulţi se agaţă de biochi-
mia şi de neurofiziologia tulburării psihice, în această ţară, cu
costul sacrificării unui studiu al contribuţiilor ce ar putea fi
aduse prin cooperare cu psihologia dinamică? Aceste lucruri
pot fi înţelese din perspectiva faptului că psihiatrul de adulţi
trebuie să facă faţă poverii enorme a nebunului degenerat şi
problemei aproape insolubile a necesităţilor de îngrijire ale
acestuia. Numai că aceleaşi considerente fac necesar ca psihia
tria infantilă să se separe de psihiatria de adulţi, în special în
ceea ce priveşte formarea.
Domenii de interes
Psihiatria de adulţi este interesată de două tipuri de pro

bleme:
(a) Tulburări ale minţii secundare tendinţelor moştenite,
deficienţelor ţesutului cerebral, bolii ţesutului cerebral, boli
lor degenerative generale, cum ar fi arterioscleroza, care afec
tează întâmplător şi creierul.
(b) Tulburări ale minţii care sunt dovezi târzii ale unei pro
bleme emoţionale timpurii.
Probabil că în această a doua categorie se includ majori
tatea cazurilor psihiatrice de la adulţi şi aici psihiatrul ajunge
întotdeauna prea târziu p e câmpul de bătălie. în toate aceste
cazuri momentul debutului bolii s-a aflat în copilăria timpu
rie a pacientului. Medicul care ar fi trebuit să se implice cu
254 D.W. Winnicott
pacientul în acele momente de stres maxim ar fi fost ped iu-

trul, dar, din fericire pentru pacea sa sufletească, acesta nu a
băgat nimic de seamă. Dacă ar fi băgat de seamă, ar fi putut
cere ajutorul psihiatrului de copii. In acest fel, o parte dintre
cazurile adulte de psihiatrie reprezintă eşecuri ale asocierii
secţiilor de pediatrie şi de psihiatrie infantilă. Succesele noas
tre au ca efect evitarea unor internări în secţia de psihiatrie
de adulţi.
Psihiatria infantilă se preocupă cu:
(a) Dezvoltarea caracterului şi a personalităţii individului
în starea de sănătate şi în diferite modele familiale şi sociale.
(b) Tulburările dezvoltării emoţionale de la începuturi şi
din etapele timpurii, atunci când apărările se solidifică în sin-
droame, iar acestea din urmă se întreţes cu aportul şi cu reac
ţiile mediului.
Marea majoritate a cazurilor noastre pot fi gestionate (ca
probleme clinice) satisfăcător şi fiecare ameliorare pe care o
iniţiem se extinde într-o ameliorare şi mai vastă, şi asta deoa
rece pacienţii noştri sunt imaturi, iar procesele de creştere pol
fi eliberate. Noi ne întâlnim foarte rar cu tulburări datorate de
generărilor tisulare, acest lucru distingând practica noastră de
aceea a psihiatrului de adulţi. Mai mult decât atât, de obicei
ne putem baza pe părinţi pentru a furniza sanatoriul sau spi
talul necesar bolnavului prin adaptarea lor la nevoile copilu
lui bolnav, şi toate acestea acasă.
Psihiatria şi teoria dezvoltării personalităţii
La începutul acestei expuneri aş dori să precizez că eu

nu sunt personal impresionat de contribuţia adusă de psi
hiatria de adulţi la înţelegerea proceselor de dezvoltare ce
conduc la creşterea personalităţii şi la contrarea caracteru
lui. Se spune adesea că practica psihiatrică a avansat impre
sionant în ultimii treizeci de ani, numai că nu se poate spu
ne un lucru similar şi despre contribuţia ştiinţifică a aceste
ia. Ştiu că prin această afirmaţie mă las în voia exprimării
personale. O dată cu dispariţia termenului de azil a devenit
aproape imposibil pentru un bolnav faptul de a găsi azil, ex

ceptând poate stabilimentele religioase. în aceeaşi ordine de
idei tratamentul prin crize2 a produs am eliorări clinice în
foarte multe cazuri, dar ce contribuţie a adus acesta înţele
gerii felului în care se dezvoltă boala sau felului în care tra
tamentul produce schimbări? Este posibil ca băgându-şi pa
cientul în criză psihiatrul să-l ajute să se sinucidă fără ca de
fapt să moară? Poate că în cursul unei terapii convulsivan-
te ura faţă de tratament pe care o dezvoltă pacientul, vreau
să spun ura fără ucidere, produce o integrare valoroasă în
cadrul unei personalităţi dezintegrate, dar în cazul în care
aceste teorii conţin vreo urmă de adevăr, acesta nu provine
în nici un fel din psihiatrie. în cele din urmă, în seria mea
de plângeri personale tratamentul prin leucotomie3 m-a şo
cat cu adevărat, lăsându-mă cu o suspiciune din care nu pot
spera să mă recuperez, faţă de psihiatria de adulţi. în ceea
ce priveşte leucotomia, care din fericire în zilele noastre a
dispărut, nu pot vedea decât cum delirul nebunesc al pa
cientului se întâlneşte cu un delir din partea medicului.
Poate că doar puţini împărtăşesc aceste idei, prejudecăţile
mele personale. Există o reţinere a câinelui de a mânca un câi
ne şi a bărbaţilor şi a femeilor din tagma medicală de a-i cri
tica pe colegi. Sunt însă momente când trebuie să criticăm şi
să ne aşteptăm la critici, şi putem să facem asta într-un cadru
de respect personal reciproc.
Mă bucur că nu am lucrat niciodată într-un spital psi
hiatric, unde ar fi trebuit să fac asemenea lucruri rele. Nu
aş fi putut să le fac şi m-aş fi întors probabil către pediatrie,
unde mi-ar fi plăcut enorm să rămân. în acel caz însă, aş fi
pierdut mult din ceea ce apreciez în practica psihiatriei in
fantile.
2 Tratament electroconvulsivant, inducerea de crize comiţiale prin elec-

ţroşocuri (o. t.).
3 Lobotomie, tratament realizat prin întreruperea chirurgicală a căilor ner
voase către anumite arii ale creierului, de obicei lobul frontal. A fost abando
nat la jumătatea secolului XX, ca fiind un tratament barbar ( j j . t.).
256 D.W. Winnicott
Pediatria
Ajung acum la subiectul pediatriei. După cum se ştie, în

clin să privesc pediatria ca locul natural al formării psihiatriei
infantile. Pediatria le oferă studentului şi medicului cele mai
bune ocazii pentru a cunoaşte pacienţii copii şi părinţii aces
tora. Dacă un pediatru îşi doreşte, el poate fi psihiatru de co
pii fără ca măcar să bage de seamă. Pediatrul trebuie să fie pe
deplin echipat pentru a face faţă urgenţelor medicale, iar acest
fapt îl pune într-o poziţie foarte favorabilă în ceea ce priveşte
gestionarea relaţiei medic-părinte. în ceea ce priveşte alăpta
tul pediatrul poate, dacă îşi doreşte, să muncească împreună
cu mama în sarcina ei delicată de a-i prezenta bebeluşului lu
mea şi, în consecinţă, de a fundamenta sănătatea psihică ce
este negativul bolii din spitalul psihiatric. Ca pediatru practi
cant am descoperit valoarea terapeutică a anamnezei şi faptul
că aceasta oferă cea mai bună ocazie de terapie, în cazul în caro
nu este efectuată exclusiv pentru scopul adunării de dale.
Psihanaliza este pentru mine o extindere vastă a anamnezei.
efectul terapeutic fiind un subprodus.
De-a lungul întregii mele cariere am crezut că pediatria este
adevărata rădăcină a psihiatriei infantile, iar unul dintre punc
tele principale de vedere pe care vreau să le exprim în acest
articol este acela că în orice planificare ce ar putea fi făcută tio-
buie lăsată o poartă deschisă medicilor care doresc să practi
ce psihiatria infantilă pe calea pediatriei. înţeleg prin aceasla
pe calea practicii pediatrice de mai mult de zece ani. Dacă
aceştia vor fi forţaţi să urmeze instruirea în psihiatria de adulţi
sau vor fi forţaţi să se specializeze în psihologia clinică, atunci
va trebui ca ei să întrerupă practica pediatrică adevărată. Sunt
atât de multe de învăţat şi de experimentat în practică în pedia
trie, încât nu este posibil să urmezi o altă specializare cum ar
fi psihiatria, care are atât de multe aspecte ce nu privesc în nici
un fel copiii.
Susţin cu multă tărie acest punct de vedere în ciuda faptu
lui că pediatria a eşuat în a juca rolul ce-i fusese destinat în re
laţia sa cu psihiatria infantilă. în acest moment s-au irosit
douăzeci şi cinci de ani de când celor responsabili cu pedia

tria în această ţară le-a fost prezentată ideea că psihiatria in
fantilă este o jumătate din pediatrie. Pediatria oficială a evitat
această problemă în mod deliberat, şi nimic nu s-a câştigat din
îndelunga aşteptare ca psihiatria infantilă să devină geamăna
pediatriei medicale. Acest lucru ar fi putut fi făcut, însă nu a
fost niciodată făcut.
Psihiatria infantilă în toate drepturile sale
în acelaşi fel am putea spune că psihiatria infantilă ar pre

fera pediatrii şi cere formare şi experienţă pediatrică. Singura
soluţie pe care o văd este ca psihiatria infantilă să devină o
specializare în sine care să-şi traseze propria formare. Aş dori
să întreb, s-a întâlnit Profesorul de Pediatrie cu Profesorul de
Psihiatrie pentru a discuta problema existenţei, la un moment
dat, a unui Profesor de Psihiatrie Pediatrică?
Dar, şi avem de-a face cu un mare dar, uneori pediatrii tind
să creadă că pot să treacă la psihiatria pediatrică pur şi sim
plu schimbând numele din „pediatrie" în „sănătatea copilu
lui". Desigur că acest lucru nu este posibil. Dacă se vor îndrep
ta către psihiatria infantilă, ei trebuie să fie pregătiţi pentru o
reorientare şi pentru a renunţa la o mare parte din puterea pe
care o exercită ca pediatri.
Locul psihanalizei
Această discuţie conduce la problema relaţiei dintre psi

hiatria infantilă şi psihanaliză şi voi discuta aceasta pe scurt,
deoarece nu cred că trebuie să devină o temă principală a
acestei întâlniri, însă nici nu poate fi evitată. Consecvent
ideii că pediatria este cea mai bună dintre pregătirile posi
bile pentru psihiatria infantilă, trebuie să trec repede în re
vistă ideea că pregătirea cu adevărat necesară pentru psihia
tria de copii este formarea psihanalitică. Este foarte important
pentru mine că dacă acum câţiva ani această afirmaţie era
258 D.W. Winnicott
cu totul revoluţionară, acum ea este general recunoscută. în

acest moment este un avantaj pentru un candidat la un post
de psihiatrie pediatrică dacă este analist sau dacă a fost ac
ceptat în formare la Institutul de Psihanaliză. (Pentru sco
purile acestei discuţii trebuie să includ şi formarea jungia-
nă, în ciuda diferenţelor importante pe care le-am putea găsi
între cele două discipline, daca am căuta diferenţele.) Iu zi
lele noastre mulţi dintre psihiatrii de copii au absolvit una
dintre aceste două formări. Acest lucru desigur nu înseam
nă că formarea psihanalitică înzestrează un candidat pentru
psihiatria infantilă, ci numai pentru practica psihanalitică a
adulţilor şi copiilor, dar aceasta conţine predarea unei leo-
rii dinamice despre dezvoltarea copilului care este aplicabi
lă. Unele instituţii care asigură formarea în psihiatria inian-
tilă, cum ar fi Clinica Tavistock, insistă mai mult sau mai pu
ţin asupra formării psihanalitice. In cazul altora, aceasta este
comună şi, de exemplu, Clinica Hampstead a domnişoarei
Freud, unde psihoterapeuţii fără pregătire medicală pot fi
formaţi, este desigur axată pe psihanaliză şi pe te o riile ce
aparţin psihanalizei,
Ideea mea este aceea că un pediatru care este capabil să-şi
asume responsabilitatea pentru propriile cazuri are o bună
ocazie de a deveni psihiatru de copii dacă, în timp ce câştigă
experienţă în ceea ce priveşte latura fizică a pediatriei, este ca
pabil să se supună unei formări psihanalitice.
Selecţie
Toate cele de mai sus sunt legate de ideea de selecţie.

Elementul important din formarea psihanalitică este an 1
liza personală a candidatului. Pentru scopurile articolului aş
dori să privesc această analiză personală ca pe o pariu a se
lecţiei.
Formarea psihanalitică este oferită după o selecţie, iar pro
cedura de selectare este una foarte serioasă. Prima etapă este
aceea a autoselecţiei. Mai târziu, are loc selecţia propriu-zisă,
iar mai târziu va avea loc o nouă autoselecţie ce vine o dată
cu analiza pacientului. în ceea ce priveşte psihiatria de copii

este esenţial ca un grup responsabil să efectueze o selecţie
atentă în raport cu personalitatea şi în raport cu sănătatea şi
maturitatea candidatului. Principala problemă este: cine va se
lecta şi va continua să selecteze şi va avea dreptul să respin
gă aspirantul la psihiatria infantilă? Aceasta ar fi o contribu
ţie importantă pe care ar putea s-o aducă Institutul de Psih
analiză. Nu este în nici un fel sigur, de exemplu, că medicul
căruia i-ai încredinţa propriul copil într-o urgenţă de ordin
fizic sau psihiatrul la care ai trimite pe mama sau pe fratele
tău ar putea fi acelaşi pe care l-ai selecta pentru practica psi
hiatriei infantile. Această problematică este dificil de discutat,
numai că ideea de a avea o poartă deschisă spre psihiatria
infantilă prin care să se poată intra fără selecţie reprezintă o
perspectivă mult mai rea decât aceea de a avea psihiatri de co
pii ce nu au o specializare în psihologia clinică sau nu au lu
crat într-un spital psihiatric.
Concluzie
în primul rând ar trebui să privim psihiatria infantilă ca

pe o specializare în sine. Apoi, le putem permite psihiatrilor
de adulţi accesul în această specialitate în măsura în care ei
sunt dornici să înveţe despre dezvoltarea fizică şi emoţiona
lă a copiilor şi bebeluşilor şi să se supună unei formări psih
analitice care să includă un proces de selecţie şi o analiză per
sonală. în acelaşi fel, vom permite accesul pediatrilor în
această specializare în măsura în care ei îndeplinesc aceleaşi
cerinţe. Numai că toate acestea nu pot fi făcute fără colabo
rarea activă a clinicilor de psihiatrie şi pediatrie, deoarece
formarea psihanalitică trebuie susţinută financiar. Mai mult
decât atât, ar trebui să existe o susţinere activă a efortului cu
rajos al pediatrului, psihiatrului sau psihiatrului de copii de
a insera o formare analitică în programul său cu normă în
treagă, ce aduce siguranţa necesară întemeierii unui cămin
şi a unei familii.
z6o D.W. Winnicott
R ezu m a t
Psihiatria de copii este o specialitate în sine, de vreme u>

psihiatria generală se ocupă de procesele de degenerare şi de
fenomenele neurologice ce nu prezintă importanţă într-o cli
nică de psihiatrie infantilă. Psihiatria infantilă se ocupă de dez
voltarea emoţională a copilului şi de modurile în care mediu]
şi conflictele din copil influenţează procesele de maturizare.
Acestea fac ca psihiatria infantilă să fie mai apropiată de pe
diatrie.
Pentru a se specializa în psihiatria infantilă, atât pediatrul
cât şi psihiatrul au nevoie de o formare suplimentară de felul
celei furnizate de psihanaliză sau de psihologia analitică. In
stitutele în cauză pot pune la dispoziţie şi procedurile adec
vate de selecţie.
întotdeauna vor exista unii medici ce vor urma specializa
rea în psihiatria infantilă după ce o vor absolvi pe aceea în psi
hiatria de adulţi, dar este important să păstrăm poarta deschi
să şi celor care vor să se specializeze în această disciplină si
provin din rândurile pediatrilor practicieni.
Capitolul 19
Psihoterapia tulburărilor de caracter1

(1963)
e vreme ce titlul acestei comunicări este „Psihotera-

^ || pia tulburărilor de caracter", nu putem să evităm o
discuţie asupra termenului „tulburare de caracter".
După cum remarca Fenichel (1945, p. 539):
Se poate pune problema dacă există vreo analiză care să nu

fie „analiza caracterului". Toate simptomele rezultă din atitudini
specifice ale Eului, care îşi croiesc drum în analiză în forma rezis
tenţelor şi care s-au dezvoltat în timpul conflictelor infantile. Aşa
stau lucrurile şi, în consecinţă, într-o anumită măsură, orice ana
liză este o analiză a caracterului.
Şi, mai jos:
Tulburările de caracter nu formează o categorie nosologică în

sine. Mecanismele ce stau la baza tulburărilor de caracter pot fi
la fel de diverse pe cât sunt mecanismele ce stau la baza nevro
zelor simptomatice. Astfel, un caracter isteric va fi mai uşor de
tratat decât unul compulsiv, iar unul compulsiv va fi mai uşor de
tratat decât un altul de tip narcisic.
Mi se pare clar faptul că fie termenul este prea general pen

tru a fi folositor, fie va trebui să-l folosesc intr-un fel special.
1 Citită Ia ccl de-al 11-lea Congres European de Psihiatrie Infantilă,

Roma, mai-iunie 1963.
262 D.W. Winnicott
în cel de-al doilea caz, va trebui să precizez felul în care îl \-0i

folosi în cadrul acestei lucrări.
în primul rând, confuzia se datorează faptului că cei trei
termeni: caracter, bun caracter şi tulburare de caracter aduc în
atenţie trei fenomene profund diferite, şi faptului că ar fi arti
ficial să tratăm toate aceste trei ipostaze în acelaşi timp, în ciu
da înrudirii lor apropiate.
Freud a scris (1905b) că un „caracter de încredere" este una
dintre premisele unei analize de succes (Fenichel, 1945, p. 537);
dar noi punem problema tocmai a acelei personalităţi care nu
este de încredere, iar Fenichel întreabă: poate fi această stare
tratată? Cred că ar fi fost mai indicat să întrebe: care este etio
logia sa?
Când studiez tulburările caracterului, primul lucru pe cân
ii remarc este acela că vorbesc despre persoane întregi. Acest
termen implică un anumit grad de integrare care în sine este
un semn de sănătate psihiatrică.
Am învăţat multe din lucrările ce au fost prezentate până
acum, iar opinia mea conform căreia caracterul este o proble
mă de integrare nu a făcut decât să se întărească. El este o ma
nifestare a succesului integrării şi, mai mult, a menţinerii aces
tui succes. Probabil că ar trebui reamintit că integrarea este un
factor dependent de timp. Caracterul copilului s-a format pe
baza unui proces stabil de dezvoltare şi, în această privinţă,
copilul are un trecut şi un viitor.
Mi s-ar părea de folos să întrebuinţăm termenul tulburare
de caracter pentru a descrie încercările unui copil de a se aco
moda cu anomaliile sau deficienţele propriei dezvoltări. Pre
supunem întotdeauna că structura personalităţii are o capaci
tate de a rezista la solicitarea la care o supune anomalia. Co
pilul trebuie să cadă la pace cu propriul model de angoasă sau
de compulsie, dispoziţie sau suspiciune etc. şi, mai mult, tre
buie să-l pună pe acesta în relaţie cu exigenţele şi aşteptările
mediului imediat.
Opinia mea este că acest termen ar trebui folosit în special
în descrierea tulburărilor personalităţii ce apar at unci când un
copil trebuie să se acomodeze cu un anumit grad de tendinţă anii-
socială. Această afirmaţie va conduce imediat la o definire a fe

lului în care folosesc acest termen.
Folosesc aceste cuvinte într-un fel în care ele să ne atragă
atenţia nu atât asupra comportamentului, cât asupra rădăci
nilor tulburării de comportament ce se pot întinde oriunde
între normalitate şi delincvenţă. Tendinţa antisocială poate fi
studiată şi la copilul sănătos pe care îl aveţi acasă, atunci
când la vârsta de doi ani ia o monedă din poşeta mamei.
Tendinţa antisocială îşi are întotdeauna originea într-o depri-
vare şi reprezintă încercarea copilului de a ajunge din nou în mo
mentele dinaintea ei, la starea de lucruri în care toate mergeau
bine. Nu pot dezvolta această temă, dar mă simt obligat să men
ţionez tendinţa antisocială ca pe ceva ce este descoperit în mod
regulat în disecţia unei tulburări de caracter. Un copil ce se aco
modează unei tendinţe antisociale poate încerca să o ascundă,
poate dezvolta o formaţiune reacţională faţă de aceasta, putând
deveni exigent şi sever, poate să dezvolte o melancolie şi un
caracter plângăcios, se poate specializa în reverie, minciună, ac
tivitate masturbatoare cronică moderată, enurezis, supt compul-
siv al degetului, frecatul coapselor etc, sau poate să manifeste
periodic chiar tendinţă antisocială (care îi aparţine) sub forma
tulburării de comportament. Aceasta din urmă este întotdeauna
asociată speranţei şi este fie de tipul furtului, fie de tipul activi
tăţii agresive şi ai distrugerii. Acestea se petrec compulsiv.
Tulburările de caracter pot fi privite din această perspecti
vă ca tulburări ale personalităţii intacte ce rezultă din prezen
ţa elementelor antisociale în interiorul acesteia. Implicarea so
cietăţii este determinată tocmai de elementul antisocial. Socie
tatea (familia, copilul şi ceilalţi) este obligată să iasă înaintea
provocării, trebuie să placă sau să displacă un caracter sau o tul
burare de caracter.
Voi încerca să încep o descriere:
Tulburările de caracter nu sunt schizofrenie. In'tulbu-

rarea de caracter vom găsi o boală ascunsă într-o persona
litate intactă. Tulburările de caracter implică activ, într-o
anumită măsură şi într-un anumit fel, societatea.
264 D.W. Winnicott
Tulburările de caracter pot fi împărţite în funcţie de:
Succesul sau eşecul individului în încercarea sa, ca şi

personalitate întreagă, de a ascunde elementul bolnav.
Acest succes înseamnă că personalitatea, deşi sărăcită, a iv-
uşit să socializeze tulburarea caracterului într-un fel în care
să obţină beneficii secundare din aceasta sau să o încadre
ze într-un obicei social. Eşecul acestei acţiuni înseamn.i ca
sărăcirea personalităţii să fie însoţită şi de un eşec în stabi
lirea unei relaţii cu societatea, eşec datorat elementului bol
nav ascuns.
De fapt, societatea joacă un important rol în determinarea

sorţii unei persoane cu tulburări de caracter şi face acest lucru
în diferite feluri. De exemplu:
Societatea tolerează într-o anumită măsură boala indi

vidului.
Societatea tolerează eşecul individului de a-şi aduce
contribuţia.
Societatea tolerează sau chiar se bucură de tulburările
felului în care cineva sau individul îşi aduce contribuţia.
sau Societatea iese în întâmpinarea provocării ridicate
de tendinţa antisocială a unui individ, această reacţie fiind
motivată de:
(1) Răzbunare.
(2) Dorinţa de a-1 socializa pe individ.
(3) înţelegere şi aplicarea înţelegerii în prevenire.
Persoana cu tulburare de caracter poate suferi de:
(1) Sărăcire a personalităţii, sentiment de extremă tristeţe,

irealitate, conştientizarea lipsei unui ţel serios etc.
(2) Eşec al socializării.
în toate acestea putem găsi o bază pentru psihoterapie, şi

aceasta deoarece psihoterapia se adresează persoanelor ce su
feră şi au nevoie de ajutor, numai că suferinţa din tulburările

de caracter aparţine doar perioadelor timpurii ale bolii indi
vidului. Mai târziu, beneficiile secundare vor prelua contro
lul, vor atenua suferinţa şi vor afecta dorinţa persoanei în ca
uză de a căuta ajutor sau de a accepta un ajutor oferit.
Trebuie să recunoaştem faptul că în ceea ce priveşte „suc
cesul" (ne referim la tulburări de caracter ascunse şi socializa
te) psihoterapia îl va face pe individul în cauză bolnav, deoarece
boala este aşezată între apărare şi sănătatea individului. Prin
opoziţie, în ceea ce priveşte ascunderea „fără succes" a tulbu
rării de caracter, deşi ar putea să existe un impuls iniţial al
acestor persoane spre a căuta ajutor în etapele timpurii, nu
este obligatoriu ca această motivaţie să-l poarte pe pacient
până la tratarea bolii lui mai profunde, acest fenomen dato-
rându-se şi reacţiilor societăţii.
Cheia tratamentului tulburărilor de caracter rezidă în ro
lul pe care mediul îl joacă în cazul tratamentelor naturale. în ca
zurile uşoare mediul poate „trata" această patologie, pentru
că ea a fost cauzată de un eşec al mediului în ceea ce priveşte
suportul şi protecţia Eului intr-o etapă de dependenţă a indi
vidului. Aceasta explică felul în care unii copii sunt, în mod
obişnuit, „vindecaţi" de tulburări incipiente de caracter în
cursul dezvoltării din copilărie, doar prin faptul de a face uz
de viaţa de familie. Părinţii au întotdeauna o a doua şi o a tre
ia şansă de a-şi ajuta copiii, în ciuda eşecurilor (cele mai multe
inevitabile) gestionării din cele mai timpurii etape în care co
pilul este foarte dependent. Viaţa de familie este astfel locul
ce oferă cele mai bune ocazii de investigare a etiologiei tulbu
rării de caracter; şi tocmai în această viaţă de familie sau în
substitutele acesteia se construieşte caracterul copilului în toa
te aspectele sale pozitive.
Etiologia tulburării de caracter
Pentru a studia etiologia tulburării de caracter este nevoie

să luăm ca valabile procesele de maturizare ale copilului, sfe
ra liberă de conflict a Eului (Hartmann), dar şi avansul asociat
266 D.W. Winnicott
pulsiunilor de angoasă (Klein) şi funcţionarea unui mediu care

favorizează procesele de maturizare. Aportul mediului trebuie
să fie îndeajuns de „bun" pentru ca maturizarea să aibă loc,
pentru orice copil.
Păstrând cele de mai sus ca premise, putem spune că exis
tă două extreme ale tulburării şi că acestea au legătură cu eta
pa maturizării individului, în care eşecul mediului a supraso
licitat capacitatea Eului de a organiza apărări:
La una dintre extreme se află ascunzişuri ale Eului de

tipul formărilor de simptom de tip nevrotic (amenajate prin
raport cu angoasa legată de complexul lui Oedip). în acest
caz, boala ascunsă reprezintă un conflict în interiorul in
conştientului persoanei.
La cealaltă extremă se află ascunzişurile Eului de tipul
formărilor de simptom psihotic (scindare, disocieri, eschi
varea realităţii, depersonalizare, regresie şi dependenţe de
tip omnipotent etc.). în acest caz boala ascunsă se află în
structura Eului.
Problema esenţială a implicării societăţii nu este însă de

pendentă de faptul că boala ascunsă ar fi nevrotică sau psilio-
tică. De fapt, în cadrul tulburării de caracter un alt element
este important, şi anume percepţia corectă a individidui că la
început totul a fost bine sau îndeajuns de bine şi că, mai târ
ziu, nu a mai fost bine. Cu alte cuvinte, vorbim despre faptul
că, la un moment dat sau într-o anumită etapă a dezvoltării,
a avut loc un adevărat eşec al suportului Eului care susţinea
dezvoltarea emoţională a individului. în locul creşterii natu
rale a apărut o reacţie a individului faţă de această tulburare.
Procesele de maturizare au fost stăvilite de către eşecul me
diului favorizant.
Această teorie etiologică a tulburării de caracter conduce,
în măsura în care este corectă, la o nouă teoretizare a tulbură
rilor de caracter încă de la începuturile acestora. Individul din
această categorie este obligat să poarte după sine două poveri
diferite. Una dintre acestea este desigur povara crescândă a
unui proces de maturizare tulburat şi, într-o anumită măsură,

amânat sau împiedicat. Cealaltă povară este aceea a speran
ţei, o speranţă care nu se stinge întru totul niciodată, speran
ţa că mediul va băga de seamă şi se va revanşa pentru eşecul
specific care a produs răul. In marea majoritate a cazurilor, pă
rinţii, familia sau tutorii recunosc faptul de a fi „dezamăgit"
(foarte frecvent inevitabil) şi, printr-o perioadă de gestionare
specială, alint sau ceva ce ar putea fi numit alăptare psihică,
ei ajută copilul la o recuperare din traumă.
Când familia nu-şi îndreaptă eşecurile, copilul va merge
mai departe având anumite handicapuri, antrenându-se în:
(1) a-şi rândui să trăiască o viaţă în ciuda blocajului emoţio
nal şi
(2) a fi tot timpul predispus la momente de speranţă, momen
te în care ar putea părea posibil să forţeze mediul să efec
tueze o cură (de unde: puneri în act).
între starea clinică a copilului care a fost rănit în felul de
scris aici şi reluarea dezvoltării emoţionale a acelui copil şi tot
ceea ce înseamnă aceasta în termeni de socializare, se află toc
mai nevoia copilului de a face societatea să înţeleagă şi să răs
plătească. In spatele neadaptării unui copil se află întotdeau
na un eşec al mediului de a se adapta nevoilor absolute ale co
pilului, într-un moment de dependenţă relativă. (Aceste eşe
curi sunt la început eşecurile alăptării.) Peste acestea, poate fi
adăugat eşecul familiei de a vindeca efectele primelor eşecuri
după care se pot adăuga eşecurile societăţii în măsura în care
aceasta preia locul familiei. Putem pune accent pe faptul că în
această categorie de cazuri se poate demonstra că eşecul ini
ţial a avut ioc într-un moment din dezvoltarea copilului în care
acesta abia devenise capabil să perceapă faptul eşecului şi să
perceapă natura neadaptării mediului.
Acest copil prezintă o tendinţă antisocială care (după
cum am mai spus) este întotdeauna o manifestare a speran
ţei cel puţin în etapa dinaintea dezvoltării beneficiilor se
cundare. Această tendinţă antisocială poate să se exprime în
două forme:
268 D.W. Winnicott
(1) Emiterea de pretenţii privitoare la timpul, grija, banii oa

menilor (manifestată prin furt).
(2) Dorinţa acelui grad de structurare, de organizare şi de răs
puns în forţă esenţial copilului pentru ca acesta să se poa
tă odihni, relaxa, dezintegra, simţi în siguranţă (mani fos
fată prin distrugere ce provoacă reacţii severe).
Pe baza acestei teorii a etiologiei tulburării de caracter pol
începe să examinez problema terapiei.
Indicaţii ale terapiei
Terapia tulburării de caracter are trei scopuri:

(A) O disecţie condusă până la boala ascunsă ce îşi găseşte
exprimarea în tulburarea caracterului. Pregătitoare pen
tru această etapă poate fi o perioadă în care individ u I este
invitat să devină pacient, adică să devină bolnav în loc să
ascundă boala.
(B) O întâlnire cu tendinţa antisocială care, din punctul de \ e-
dere al terapeutului, este dovada speranţei pacientului;
este ca un răspuns la un S .O .S ., la un cric de cceur, ca un
semnal al stresului.
(C) O analiză care să ia în considerare atât tulburarea Eului,
Cât şi exploatarea de către pacient a pulsiunilor Se-ulm
din timpul încercărilor de auto vindecare.
încercarea de a se confrunta cu tendinţa antisocială a pa
cientului prezintă două aspecte:
Admiterea pretenţiilor pacientului în ceea ce priveşte
iubirea şi capacitatea de a fi vrednică de încredere a unei
persoane.
Aportul unei structuri suportive a Eului care să fie re
lativ indestructibilă.
După cum se poate înţelege din acestea, pacientul va pune
din când în când în act şi, în măsura în care aceste puneri în
act sunt în legătură cu transferul, ele pot fi gestionate şi inler-
pretate. Problemele terapeutice sunt legate de punerile în act
O pere 4. Procesele de maturizare 269
antisociale ce au loc în afara maşinăriei terapeutice, adică cele

care implică societatea.
în ceea ce priveşte tratarea bolii ascunse şi a tulburării Eu-
lui, acesta este rolul psihoterapiei. în acelaşi timp trebuie în
fruntată şi tendinţa antisocială în felul şi în momentele în care
aceasta apare. Scopul acestei părţi a tratamentului este de a
ajunge la trauma originară. Acest lucru ar trebui să fie făcut
în cursul psihoterapiei, iar dacă psihoterapia nu este disponi
bilă, în cursul gestionării specializate care este furnizată.
în acest fel de muncă eşecurile terapeutului sau ale celor
care îngrijesc copilul vor fi reale şi se poate dovedi că ele re
produc într-un fel eşecurile originare. Aceste eşecuri sunt re
simţite ca reale în mod special în măsura în care pacientul este
fie regresat la dependenţa vârstei corespunzătoare, fie îşi adu
ce aminte. Recunoaşterea eşecului analistului sau tutorelui îl
face pe pacient capabil să devină în mod adecvat furios în loc
de traumatizat. Pacientul are nevoie să ajungă prin intermediul
traumei de transfer la starea de fapt de dinaintea traumei originare.
(în unele cazuri este posibil să ajungem rapid, în cursul pri
mului interviu, la trauma prin deprivare.) Reacţia la curent
prezent va avea sens doar în măsura în care eşecul curent este
eşecul originar al mediului, din punctul de vedere al copilu
lui. Reproducerea în tratament a exemplelor de eşec originar
al mediului, în măsura şi în ritmul în care acestea apar, împre
ună cu trăirile de furie adecvate ale pacientului, eliberează
procesele de maturizare, şi trebuie reamintit că pacientul se
află într-o stare de dependenţă, de suport al Eului şi de ges
tionare a mediului (susţinere) în cadrul terapeutic, urmând ca
etapa imediat următoare să fie o perioadă de creştere emoţio
nală în care caracterul se formează pozitiv şi îşi pierde defor
mările.
într-un caz favorabil, punerea în act ce este caracteristică
acestor cazuri este limitată la situaţia de transfer sau poate fi
adusă în transfer în mod productiv prin interpretarea depla
sării, simbolizării şi a proiecţiei. La una dintre extreme se află
cura obişnuită, „naturală", ce are loc în familia copilului, iar
la cealaltă extremă se află pacienţii tulburaţi sever, ale căror
270 D.W. Winnicott
puneri în act pot face imposibil tratamentul prin interpretare

deoarece munca ajunge să fie întreruptă de reacţiile societăţii
la furt sau distructivitate.
Intr-un caz de o severitate medie, punerea în act poate fi
gestionată în măsura în care terapeutul înţelege sensul şi sem
nificaţiile acestuia. Se poate spune că punerea în act reprezin
tă o alternativă la disperare. Cea mai mare parte a timpului,
pacientul este lipsit de speranţă în ceea ce priveşte corectarea
traumei originare, trăind în consecinţă într-o stare de relativa
deprimare sau disociere ce maschează starea de haos r,nv
ameninţă constant. Când, în cele din urmă, pacientul începe
să facă o relaţie de obiect sau să investească o persoană, apa
re o tendinţă antisocială, o compulsie fie la a ridica pretenţii
(a fura), fie la a provoca prin comportament distructiv o reac
ţie dură sau chiar răzbunătoare.
în oricare dintre cazuri, pentru ca psihoterapia să aibă
succes, pacientul trebuie văzut de-a lungul uneia sau mai
multor astfel de faze dificile de comportament antisocial ma
nifest şi, din păcate, mult prea des, tocmai în aceste momen
te dificile, tratamentul este întrerupt. Cazul este abandonat
nu atât pentru că situaţia nu ar putea fi tolerată, ci (mai pro
babil) deoarece cei responsabili de caz nu ştiu că aceste eta
pe de punere în act sunt inerente şi că ele pot avea o valoa
re pozitivă.
în cazurile cele mai grave, dificultăţile din aceste etape ale
tratamentului sau gestionării sunt atât de mari încât legea (so
cietatea) preia controlul, moment în care psihoterapia este
scoasă din scenă. Răzbunarea societăţii ia locul milei şi a com
pasiunii, iar persoana în cauză încetează să sufere şi să fie un
pacient, devenind un infractor cu delir de persecuţie.
Intenţia mea este aceea de a atrage atenţia asupra elemen
tului pozitiv din tulburarea de caracter. Eşecul achiziţionării unei
tulburări de caracter la un individ ce încearcă să se adaptive
la un anumit grad de tendinţă antisocială indică o predispo
ziţie la prăbuşirea psihotică. Tulburarea de caracter indică I.io
tul că structura Eului respectivei persoane poate lega energi
ile ce provin din blocarea proceselor de maturizare şi din ano
Opere 4, Procesele de maturizare 271
maliile interacţiunii dintre copil şi familie. Până în momentul

în care beneficiile secundare devin o trăsătură stabilită, perso
nalitatea cu tulburare de caracter este permanent predispusă
să se prăbuşească în paranoia, tulburare bipolară, schizofre
nie sau altă psihoză.
Pentru a conchide, o teoretizare a tratamentului tulburării
de caracter poate începe cu afirmaţia că aceasta beneficiază de
un tratament similar cu al celorlalte tulburări psihice, adică
psihanaliza, dacă aceasta ne este la îndemână. Apoi pot fi lua
te în calcul următoarele consideraţii:
(1) Psihanaliza poate reuşi, dar analistul trebuie să fie pregă

tit să se confrunte cu puneri în act în transfer şi trebuie să
înţeleagă valoarea acestor puneri în act, fiind capabil să le
exploateze potenţialul pozitiv.
(2) Psihanaliza poate reuşi, numai că ea poate fi dificilă, deoa
rece boala ascunsă are trăsături psihotice, astfel că pacien
tul trebuie să devină bolnav (psihotic, schizoid) înainte să
înceapă să fie mai bine, iar toate resursele analistului vor
fi necesare pentru confruntarea cu mecanismele primitive
de apărare ce vor caracteriza această etapă.
(3) Psihanaliza poate să meargă bine, dar, în măsura în care
punerile în act nu se rezumă la relaţia de transfer, pacien
tul este îndepărtat din raza de acţiune a psihanalistului,
prin reacţia societăţii la tendinţa antisocială â pacientului
sau prin simpla operare a legii. în această privinţă există o
mare variabilitate, datorată variaţiilor în privinţa reacţiilor
societăţii ce se pot situa oriunde de la răzbunarea brută şi
până la exprimarea dorinţei de a-i oferi pacientului o şan
să de a realiza o socializare târzie.
(4) în multe cazuri, tulburarea de caracter incipientă este tra
tată cu succes acasă la copil printr-o fază sau prin faze de
gestionare specială (alint) sau printr-o grijă specială perso
nală sau printr-un control strict din partea unei persoane
care iubeşte copilul. O extindere a acestei idei este repre
zentată de tratamentul tulburărilor de caracter incipiente
sau timpurii fără psihoterapie, prin gestionare în grupuri
272 D.W. Winnicott
ce-i pot oferi copilului acele lucruri pe care propria familie

nu i le poate oferi în ceea ce priveşte o îngrijire specială.
(5) în momentul în care pacientul ajunge la tratament pot exis
ta deja o tendinţă antisocială fixată şi o atitudine rigidiza
tă a pacientului, alimentată şi de către beneficiile secunda
re, caz în care nu se pune problema psihanalizei. în aceste
cazuri scopul constă în a furniza o gestionare fermă prin
intermediul unor persoane înţelegătoare şi a o furni/a
drept tratament, înainte ca aceasta să fie furnizată ca o co
recţie prin ordin judecătoresc. în cazul în care este disponi
bilă, poate fi adăugată acestui tratament şi o psihoterapie
personală.
în cele din urmă
(6) Tulburarea de caracter se poate prezenta ca un caz penal,

reacţia societăţii fiind reprezentată în acest caz de elibera
rea condiţionată sau internarea într-o şcoală de corecţie sau
instituţie penitenciară.
Se poate întâmpla ca o întâlnire timpurie cu tribunalul sâ

se dovedească un element pozitiv în ceea ce priveşte socializa
rea pacientului. Aceasta corespunde din nou cu tratamentul
natural ce are loc în mod obişnuit în familia pacientului. Re
acţia societăţii poate reprezenta pentru pacient o demonstra
ţie practică a „iubirii" acesteia, adică a dorinţei d e a „supor
ta" şinele neintegrat al pacientului şi de a ieşi în întâmpinarea
agresivităţii cu fermitate (pentru a limita efectele episoadelor
maniacale) şi a urii cu o ură adecvată şi aflată sub control.
Această din urmă situaţie reprezintă cel mai bun lucru pe caic
unii dintre copiii antisociali îl vor primi vreodată în ceea re
priveşte o gestionare satisfăcătoare, şi mulţi copii deprival.i,
antisociali ce prezintă agitaţie se schimbă din needucabili în
educabili sub influenţa regimului strict dintr-o şcoală di' co
recţie. Riscul acestei perspective este acela că a pune copii agi
taţi antisociali într-o atmosferă dictatorială poate da naştere la
dictatori sau, mai mult, poate face pedagogii să creadă că o ai-
mosferă de disciplină strictă în care fiecare minut al zilei unui

copil este ocupat ar putea fi un tratament pedagogic potrivit
copiilor normali, ceea ce este greşit.
Fete
Vorbind la modul general, toate cele discutate se aplică egal

băieţilor şi fetelor. în etapa adolescenţei însă, natura tulbură
rii de caracter este cu necesitate diferită la cele două sexe. De
exemplu, în adolescenţă, fetele înclină să-şi exprime tendinţa
antisocială prin prostituţie, iar unul dintre riscurile acestei pu
neri în act este procrearea de copii nelegitimi. Prostituţia ofe
ră şi beneficii secundare. Primul este acela că fetele descope
ră că au o contribuţie la societate fiind prostituate, neputând
să îşi aducă în nici un alt fel contribuţia. Ele se întâlnesc eu
mulţi bărbaţi singuri ce vor mai degrabă o relaţie decât sex şi
care sunt gata să plătească pentru aceasta. Mai mult, aceste
fete care sunt la bază nişte singuratice ajung să aibă contact cu
alte fete aflate în aceeaşi situaţie. Tratamentul fetelor adoles
cente antisociale care au început să trăiască beneficiile secun
dare ale prostituţiei prezintă dificultăţi insurmontabile. Proba
bil că ideea de tratament este lipsită de sens în acest context,
în cele mai multe dintre cazuri este deja prea târziu. Cred că
este mai bine să renunţăm la orice încercare de a vindeca pros
tituţia şi să ne concentrăm în schimb în efortul de a le oferi
acestor fete mâncare, adăpost şi şansa de a se păstra sănătoa
se şi curate.
Ilustrare clinică
Un tip comun de caz
Un băiat aflat către sfârşitul perioadei de latenţă (văzut

pentru prima oară la vârsta de zece ani) beneficia de tratament
psihanalitic din partea mea. Agitaţia şi predispoziţia sa la ră
bufniri de furie datau de foarte timpuriu, de curând după naş
274 D.W. Winnicott
tere şi mult înaintea înţărcatului ce survenise la vârsta de opt

luni. Mama era o persoană nevrotică şi fusese întreaga sa via
ţă mai mult sau mai puţin deprimată. Băiatul era hoţ şi era
predispus la răbufniri agresive. Analiza sa mergea bine şi, în
cursul unui an de şedinţe zilnice, fusese realizat un volum im
portant de muncă psihanalitică clasică. Treptat el a devenit
foarte iritat, relaţia cu mine a căpătat semnificaţie, iar el s-a că
ţărat pe acoperişul clinicii, apoi a inundat clinica, iar zgomo
tul pe care îl făcea era atât de mare, încât tratamentul a trebuit
întrerupt. Uneori, era un pericol şi pentru mine. A pătruns în
maşina mea parcată în faţa clinicii şi a plecat cu ea în vilc/,i
întâi folosind demarorul, neavând în acest fel nevoie de cix1-
ia maşinii. în acelaşi timp, începuse să fure din nou şi si Iii'
agresiv în afara cadrului terapeutic, aşa că a fost trimis de că
tre tribunalul pentru minori la o şcoală de corecţie chiar în-
tr-un moment în care tratamentul psihanalitic se afla în maxi
ma sa desfăşurare. Probabil că dacă aş fi fost mult mai puter
nic decât el aş fi putut să gestionez această fază, având astfel
oportunitatea să închei această psihanaliză. în modul în care
s-au desfăşurat lucrurile am fost obligat să renunţ.
(Acest băiat a evoluat oarecum bine. A devenit şofer de ca
mion, ceea ce se potrivea agitaţiei sale. A păstrat aceasta sluj
bă timp de paisprezece ani, în perioada pe care l-am urmărit.
S-a căsătorit şi a avut trei copii. Soţia sa a divorţat de el, dar
el a păstrat legătura cu mama sa de la care am obţinut detali
ile necesare urmăririi clinice.)
Trei cazuri cu evoluţie favorabilă
Un băiat în vârstă de 8 ani începuse să fure. El suferise o

relativă deprivare (în cadrul căminului său) la vârsta de 2 ani,
într-un moment în care mama sa rămăsese însărcinată şi de
venise anxioasă patologic. Părinţii reuşiseră să vină în întâm
pinarea nevoilor speciale ale acestui băiat şi aproape că izbu
tiseră să ducă la îndeplinire o cură naturală a acestei boli. ii
ajutasem în această îndelungată sarcină oferindu-le o anumi
tă înţelegere a lucrului pe care îl făceau. într-o consultaţie le-
rapeutică cu acest băiat, când el ajunsese la vârsta de 8 ani, am

putut să-l aduc în contact cu propriul sentiment de depriva-
re, iar el a reuşit să refacă legătura cu o relaţie de obiect din
trecut raportată la mama lui cea bună din timpurile când el
era bebeluş. O dată cu acestea, furturile au încetat.
O fată de 8 ani mi-a fost adusă fiindcă fura. Şi ea suferise

o deprivare acasă, la vârsta de 4-5 ani. Intr-o singură consul
taţie terapeutică, a regresat până la contactul ei foarte timpu
riu cu o mamă bună, în acelaşi timp furturile încetând. Ea su
ferea şi de enurezis şi encompresis, manifestări minore ale ten
dinţei antisociale ce au mai persistat un timp.
Un băiat în vârstă de 13 ani care învăţa la o şcoală cu inter

nat departe de casa sa fura teribil, în acelaşi timp el ciopârţea
cearşafurile şi dădea peste cap şcoala, atrăgând colegii în be
lele, scriind texte obscene în toalete etc. Intr-o singură con
sultaţie terapeutică, acest băiat a reuşit să-mi povestească de
o perioadă de solicitare intolerabilă de la vârsta de 6 ani când
plecase prima dată la internat. Am reuşit pentru acest băiat
(copilul mijlociu din trei) să aranjez o perioadă de „alăptat
psihic" la el acasă. El a folosit această perioadă pentru a dez
volta o fază regresivă după care a mers la şcoala cu program
normal. Mai târziu, a urmat şi o şcoală cu internat aflată în
apropierea casei. Simptomele sale antisociale au dispărut brusc
după interviul cu mine, iar urmărirea clinică mi-a dovedit că
rezultatul a fost favorabil. în acest moment el a absolvit o fa
cultate şi devine treptat bărbat. Se poate spune fără riscul de
a greşi că în acest caz pacientul a adus cu sine înţelegerea pro
priului caz, nevoia sa fiind doar ca adevărurile sale să fie lua
te în seamă şi să se încerce o corectare, măcar într-o formă sim
bolică, a eşecului mediului.
Comentariu
în aceste trei cazuri în care ajutorul a putut fi acordat şi în

care beneficiul secundar nu devenise o trăsătură specială, ati
2j 6 D.W. Winnicott
tudinea mea generală de psihiatru a stimulat pe fiecare dinliv

aceşti copii să-mi prezinte o zonă specială de relativă depri-
vare, iar însuşi faptul că aceasta a fost acceptată ca reală şi ade
vărată le-a favorizat acestor copii găsirea unor punţi peste pră
pastia deprivării şi reînnoirea unei relaţii cu obiectele bune,
care fusese blocată.
Un caz aflat la limita dintre tulburarea de caracter şi psihoză
Un băiat s-a aflat în îngrijirea mea timp de mai mulţi ani.

L-am văzut o singură dată, cele mai multe contacte ale mele
fiind cu mama în perioadele de criză. Mai mulţi au încercat
să-i ofere ajutor direct acestui băiat acum în vârstă de 20 de
ani, însă acesta devenea rapid necooperant.
El are un I.Q. ridicat şi toţi aceia cărora le-a permis să îl în
veţe câte ceva au spus că ar fi putut fi cu totul excepţional ca
actor, poet, artist plastic, muzician etc. Nu a reuşit să stea prea
mult timp la o singură şcoală, dar fiind un autodidacl. el era
în permanenţă înaintea colegilor săi, în adolescenţa timpurie
ajutându-şi colegii şi păstrând apoi legătura cu aceştia.
în perioada de latenţă a fost spitalizat şi diagnoslkal ai
schizofrenie. în spital, el a preluat „tratamentul" celorlalţi bă
ieţi, neacceptând niciodată condiţia sa de pacient. în cele din
urmă a fugit din spital, după care a urmat o îndelungă perioa
dă în care nu a urmat nici un fel de şcolarizare. Prefera sa stea
întins în pat ascultând muzică lugubră sau să se încuie in ca>.â,
astfel ca nimeni să nu poată ajunge la el. Profera constant ame
ninţări cu sinuciderea, în principal legate de violentele sale
implicări amoroase. Periodic organiza câte o petrecere ce urma
să continue o perioadă nedefinită, uneori fiind aduse pagube
proprietăţii.
Băiatul locuia cu mama într-un apartament mic, ţinând ■<>
pe aceasta într-o stare de constantă îngrijorare, neexistând nici
odată posibilitatea unui deznodământ, de vreme ce el nu ple
ca, nu se ducea la şcoală sau la spital şi era destul de inteli
gent ca să facă numai ceea ce vroia el. Nu a devenit niciodată
un infractor, fiind astfel întotdeauna în afara jurisdicţiei legii.
în diferite momente am ajutat-o pe mamă, punând-o în

contact cu poliţia, serviciile sociale, iar când, în cele din
urmă, el s-a hotărât să meargă la o anumită şcoală de limbi
străine, am „tras sforile" ca el să poată să ajungă acolo. A
fost apreciat ca fiind cu mult înaintea grupului său de vâr
stă, iar profesorii l-au încurajat foarte tare datorită inteligen
ţei sale, numai că a părăsit şcoala înainte de a absolvi, obţi
nând o bursă la o şcoală de teatru. în acest moment a decis
că forma nasului său nu era una potrivită şi, în cele din
urmă, a convins-o pe mamă să plătească un chirurg plasti-
cian să-i modifice forma nasului din coroiat în drept. Mai
târziu, el a găsit alte motive pentru care nu ar fi putut să îna
inteze spre nici un succes, moment din care nu a oferit ni
mănui nici o şansă să-l ajute. Această poveste continuă, în
prezent fiind în observaţia unui spital psihiatric, dar va găsi
el un mod în care să scape din această situaţie şi probabil că
va reveni acasă.
Acest băiat are un istoric timpuriu care ne poate oferi in
dicii în ceea ce priveşte partea antisocială a tulburării sale de
caracter. El era rezultatul unei relaţii ce se destrămase rapid
după un debut nefericit, iar tatăl devenise la scurt timp după
separare un caz psihiatric de paranoia. Această căsătorie ur
mase imediat drrpă o tragedie şi fusese sortită eşecului din ca
uza faptului că mama băiatului nu avusese timp să se recupe
reze după pierderea mult iubitului său logodnic care, simţea
ea, fusese ucis tocmai de neglijenţa acestui om cu care se că
sătorise şi care devenise tatăl băiatului.
Acest băiat ar fi putut fi ajutat la o vârstă timpurie, proba
bil pe la 6 ani, atunci când a fost văzut pentru prima dată de
un psihiatru. El ar fi putut în acel moment să-l conducă pe psi
hiatru spre materialul deprivării sale relative şi atunci i-ar fi
putut fi comunicat adevărul despre problemele personale ale
mamei lui şi despre motivele ambivalenţei acesteia în relaţia
cu el. în loc să se întâmple astfel, băiatul fusese internat în spi
tal, iar din acest moment se solidificase într-un caz de tulbu
rare de caracter, devenind o persoană ce-şi chinuie în mod
compulsiv mama, profesorii şi prietenii.
278 D.W. Winnicott
Nu am făcut nici o încercare de a evoca un caz tratat prin

psihanaliză în această serie de scurte descrieri de caz.
Cazurile tratate doar prin gestionare sunt nenumărate şi îi in

clud pe toţi acei copii care atunci când sunt deprivaţi într-un
fel sau în altul vor fi adoptaţi sau daţi în îngrijire sau plasaţi
în mici instituţii cu rol terapeutic şi în care îngrijirea are un ca
racter personal. Dacă am descrie un caz aparţinând acestei ca
tegorii nu am face decât să inducem o impresie falsă. Este însă
necesar să atragem atenţia asupra faptului că tulburarea de
caracter incipientă este întotdeauna tratată cu succes acasă în
diferite grupuri sociale, adică departe de psihoterapie.
Cu toate acestea, munca intensivă cu un număr limitat de
cazuri aruncă o lumină asupra problemei tulburărilor de ca
racter, ca şi a altor tipuri de tulburări psihologice, iar munca
grupurilor psihanalitice din diferite ţări a aşezat piatra de te
melie a teoriei şi a început să ofere explicaţii grupurilor tera
peutice specializate, arătând ce se face în aceste grupuri şi cum
se reuşeşte de atâtea ori să se prevină sau să se trateze tulbu
rările de caracter.
Capitolul 20
Bolnavul psihic
din cazuistica dumneavoastră1
(1963)
e încePutul secolului a existat un crescendo al în-

|| || cercărilor de a salva psihiatria de la stagnare. Psi-
hiatrii au avut o sarcină grea în a schimba îngrijirea
şi tratamentul bolnavului psihic de la restricţii mecanice la o
metodă umană şi omenoasă. Mai târziu a apărut aplicarea psi
hologiei dinamice în psihiatrie. Tocmai psihologia bolii psihice
este în centrul interesului psihanaliştilor şi al acelora ce-şi con
duc munca pe bazele psihologiei dinamice. Această categorie
include şi mulţi lucrători sociali. Rolul meu va fi acela să rea
lizez o legătură între boala psihică şi etapele dezvoltării emo
ţionale individuale, şi voi face acest lucru fără să încerc să
aduc dovezi pozitive în ceea ce priveşte detaliile tezei mele.
în primul rând trebuie să vă reamintesc de clasificările psi
hiatrice ale tulburărilor psihice. Voi face o scurtă trecere în re
vistă a bolilor psihice ce rezultă din anomaliile fizice ale cre
ierului, care reprezintă aparatul electronic de care depinde
mintea pentru funcţionare. Acest aparat poate fi defect în di
ferite feluri, ereditar, congenital, prin boală infecţioasă, din ca
uza unei tumori sau prin proces de degenerare, cum ar fi ar-
terioscleroza. De asemenea, anumite boli fizice generale afec-
1 Prezentare ţinută în faţa Asociaţiei Lucrătorilor Sociali, Londra, şi pu

blicată în New Tliinking for Changing Needs de către Asociaţia Lucratorilor
Sociali, 1963.
280 D.W. Winnicott
tează aparatul electronic, aşa cum ar fi mixedemul sau deze-

chilibrul hormonal asociat menopauzei. Trebuie să măturăm
din calea noastră aceste detalii, oricât de importante ar fi ele,
pentru a trece la aria tulburării psihice care este o problemă
de psihologie, de psihologie dinamică, de imaturitate emoţio
nală.
Va trebui, de asemenea, să utilizez ca premisă cunoaşterea
dumneavoastră în ceea ce priveşte efectul bolilor trupeşti asu
pra stărilor psihice şi în ceea ce priveşte pericolul bolilor fizi
ce. Desigur că faptul de a avea cancer sau o boală cardiac a
afectează mentalitatea unei persoane, iar pe noi ne interesea
ză acum doar psihologia acestor efecte.
Voi începe o clasificare cu aceste trei categorii:
(a) Boli ale creierului cu tulburare psihică consecutivă.

(b) Boli ale corpului ce afectează atitudinile psihice.
(c) Boli psihice propriu-zise, adică tulburări ce nu depind de
o afectare a creierului sau de vreo altă boală fizică.
De aici, putem împărţi bolile psihice în nevroze şi psihoze.

Nu trebuie să tragem pripit concluzia că persoanele nevroti
ce sunt în mod obligatoriu mai puţin bolnave decât cele psi-
hotice. Termenul de „bolnav" trebuie să fie reexaminat în acest
moment. Permiteţi-mi să folosesc definiţia prietenului meu,
răposatul John Rickman, „Boala psihică constă în a nu fi ca
pabil să găseşti pe cineva care să te poată suporta." Cu alte cu
vinte, există o contribuţie a societăţii la înţelesul termenului
de „bolnav" şi în mod sigur unele persoane nevrotice se do
vedesc insuportabile în cel mai înalt grad. Cu toate acestea, de
cele mai multe ori ele nu vor primi un certificat de boală pen
tru aceasta. Situaţia descrisă reprezintă o dificultaţe de care
mă voi preocupa mai târziu-
Sănătatea reprezintă maturitatea emoţională, maturitatea
emoţională a individului. Nevroza este legată de starea res
pectivei persoane asemănătoare a unui copil la vârsta primi
lor paşi, de aportul pozitiv şi negativ al familiei, de felul în
care perioada de latenţă a uşurat sau a accentuat tensiunile ce
acţionau în interiorul individului şi de reasamblarea efectua

tă în diferitele etape ale adolescenţei a schimbărilor din ten
siunile pulsionale, respectiv de noile organizări defensive îm
potriva angoasei ce au fost schiţate în prima copilărie.
Nevroza este termenul folosit pentru a descrie boala per
soanelor ce se îmbolnăvesc în etapa complexului lui Oedip,
etapă a trăirii relaţiilor ca desfăşurându-se între trei persoane
întregi. Conflictele ce se nasc din astfel de relaţii duc la măsuri
defensive care, dacă devin organizate în configuraţii relativ ri
gide, se califică pentru titlul de nevroză. Aceste apărări au fost
enumerate şi clasificate în mod clar. în mod evident, felul în
care sunt ele construite şi ajung să se rigidizeze depinde în-
tr-o anumită măsură, sau într-o mai mare măsură, de istoricul
individului înaintea intrării în etapa relaţiilor triunghiulare
trăite între persoane întregi.
Nevroza implică refulare şi inconştient refulat, care repre
zintă un aspect special al inconştientului. în timp ce incon
ştientul este în general depozitul celor mai bogate zone ale si
nelui unei persoane, inconştientul refulat este pubela în care
sunt ţinute (cu un mare cost în termenii economiei psihice)
acele lucruri ce sunt intolerabile pentru individ şi se află din
colo de capacitatea acestuia de a le adapta ca parte a sinelui şi
a experienţei personale. Inconştientul propriu-zis poate fi atins
în vise şi contribuie fundamental la toate trăirile profund sem
nificative ale omului. Prin contrast, inconştientul refulat nu
este pe deplin accesibil utilizării apărând doar ca o ameninţa
re sau ca o sursă a formaţiilor reacţionale (de exemplu, senti
mentalismul ca indicator al urii refulate). Toate acestea repre
zintă tărâmul psihologiei dinamice. Refularea aparţine nevro
zei în acelaşi fel în care scindarea personalităţii aparţine psi
hozei.
Boala nevrotică poate fi cu adevărat severă. Mai mult de
cât atât, acest tip de boală poate să-l facă pe lucrătorul social
să dispere, deoarece inconştientul refulat este domeniul psih
analistului. Prin contrast, după cum voi încerca să demonstrez,
categoria de boli numită psihoză sau nebunie îi oferă ocazii
mai vaste lucrătorului social, parţial şi din cauza faptului că
282 D.W. Winnicott
aceste tulburări îi oferă mai puţine ocazii psihanalistului, cu

excepţia cazului în care acesta, în momente potrivite, păşeşte
în afara rolului său şi devine, la rândul său, lucrător social.
(Această temă se va dezvolta treptat de-a lungul acestei pre
zentări.)
După cum spuneam, în nevroză una dintre apărări are le
gătură cu regresia. Se poate descoperi că persoana care este
bolnavă s-a retras de la sexualitatea genitală şi de la relaţia tri
unghiulară trăită între persoane întregi şi a ocupat anumite
poziţii ce aparţin vieţii sale de dinaintea etapelor heterosexu-
ale şi homosexuale din trăirile interpersonale. Intr-o anumită
măsură, punctele de fixaţie, punctele folosite în apărările de
tip regresiv, depind de experienţele bune şi rele din etapele
mai timpurii ale dezvoltării persoanei şi, desigur, de factorii
de mediu corespunzători, buni sau răi, din aceste etape.
Psihoza poate fi privită ca boala ce este mai legată de ex
perienţele din etapele mai timpurii decât de tensiunile de la
nivelul relaţiilor interpersonale care conduc la apărări de
tipul refulării. în cazul extrem nu a existat niciodată un com
plex adevărat al lui Oedip, deoarece individul era atât de
prins într-o etapă mai timpurie a dezvoltării, încât relaţiile
triunghiulare adevărate şi pline de viaţă nu au avut loc nici
odată.
Desigur, veţi găsi cazuri descrise în care se poate demon
stra un amestec al unei normalităţi în termenii complexului
lui Oedip cu o psihoză în termenii blocajului la o etapă timpu
rie a dezvoltării emoţionale. Oricum, aceste cazuri mixte nu
ar trebui să ne preocupe acum, când încercăm să explicăm pro
bleme foarte complexe în termeni simpli.
Nevroza aparţine astfel apărărilor organizate în jurul an
goaselor şi conflictelor unor persoane relativ normale, adică
ale unor persoane care au atins într-o oarecare măsură etapa
complexului lui Oedip. în cadrul unui tratament psihanalitic,
analistul va face posibil ca refularea să scadă cantitativ şi ca la
sfârşitul tratamentului relaţiile interpersonale să ajungă la o
trăire şi la o exprimare mai deplină, cu o reducere a compo
nentelor pregenitale ale sexualităţii.
Tot restul bolilor psihice (în afara nevrozelor) ţin de con

struirea personalităţii în cea mai timpurie copilărie şi de apor
tul unui mediu care eşuează sau reuşeşte în funcţia sa de a fa
voriza procesul de maturizare al individului. Cu alte cuvinte,
boala psihică ce nu este nevroză este importantă pentru lucră
torul social, deoarece ea priveşte nu atât apărările organizate
de individ, cât eşecul individului de a obţine forţa Eului sau
integrarea personalităţii care să facă posibilă apariţia apărări
lor.
Mă pot întoarce acum la clasificarea bolilor psihiatrice mai
bucuros, deoarece cred că am reuşit să vă transmit ideea că
nebunia este domeniul dumneavoastră în acelaşi fel în care
nevroza este domeniul psihanalistului ortodox freudian. Mai
mult decât atât, nebunia are o legătură cu viaţa de zi cu zi. în
nebunie găsim, în locul refulării, procese inverse acelora de
formare a personalităţii şi de diferenţiere a sinelui. Aceasta
este compoziţia nebuniei şi acesta este lucrul pe care încerc în
mod fundamental să-l descriu. Eşecurile procesului de matu
rizare (în sine ceva ereditar) sunt desigur asociate adesea cu
factori ereditari patologici, dar ceea ce vreau să afirm este că
aceste eşecuri sunt, în mare măsură, asociate eşecurilor me
diului favorizant. Veţi remarca faptul că, acesta este punctul
în care poate interveni lucrătorul social, în măsura în care fac
torul de mediu are un rol specific în etiologia nebuniei. Presu
punerea de bază este că sănătatea psihică a individului este
fondată în domeniul îngrijirii copilului şi a bebeluşului, şi atât
îngrijirea copilului cât şi a bebeluşului pot fi regăsite în cazu
istica lucrătorului social. în psihoterapia nevrozei care este în
esenţă o tulburare a conflictelor interioare (aşadar, conflicte în
interiorul sinelui integrat, personalizat şi dezvoltând relaţii de
obiect) aceste fenomene ce derivă din îngrijirea bebeluşului şi
a copilului apar în ceea ce este numit nevroză de transfer.
Să ne întoarcem la încercarea mea de a include bolile dife
rite de nevroză în clasificarea psihiatrică. Ar fi mai simplu din
punctul de vedere al prezentării mele dacă aş lua în conside
rare două extreme şi m-aş referi la nevroză într-una dintre ex
treme şi la schizofrenie în cealaltă extremă. Nu pot face însă
284 D.W. Wimiicott
acest lucru din cauza tulburărilor afective. între nevroză şi

schizofrenie se întinde vastul teritoriu acoperit de noţiunea de
depresie. Când spun „între" chiar mă gândesc că în etiologia
acestor tulburări momentele de origine ale depresiei se situea?
ză între momentele de origine ale nevrozei şi cele ale schizo
freniei. Mai mult decât atât, vreau să las de înţeles faptul că
poate exista orice grad de suprapunere, că nu există distincţii
clare şi că în boala psihiatrică ar fi greşit să etichetăm patolo
gia ca şi cum ar fi vorba despre boli de felul celor caracteris
tice clasificării în cadrul medicinei fizice. (Desigur că exclud
aici patologia creierului reprezentată de boli organice ce.au
efecte secundare psihice.)
Depresiile constituie o categorie nosologică foarte largă.
Studiile psihanalitice au elucidat o mare parte din psihologia
bolii depresive şi au pus depresia în legătură cu elemente ce
sunt în mod fundamental sănătoase, şi anume cu capacitai-u
de a face doliu şi cu capacitatea de a simţi îngrijorarea. Depre
sia se extinde astfel de la aproape normal până la aproape psi-
hotic. La extrema normală a depresiei se află acele boli depre
sive ce se asociază maturităţii persoanei, care implică un anu
mit grad de integrare a sinelui. în acest caz, ca şi în cel ai ne
vrozei, este nevoie mai degrabă de un psihanalist decât de un
lucrător social, numai că există un detaliu ce poate fi de mare
importanţă pentru lucrătorul social, şi anume tendinţa depre
siei de a se remite. Fără să facă nici o psihoterapie, lucrătorul
social poale să aducă o contribuţie importantă ajutând o de
presie să-şi urmeze cursul. în acest caz este nevoie de o eva
luare a persoanei în cauză ca una a cărei anamneză aduce do
vezi că integrarea personalităţii poate suporta tensiunea bolii
depresive în cadrul căreia este elaborat un anumit tip de con
flict. Acest conflict are de-a face în depresie, în general vor
bind, cu misiunea personală a individului de a se adapta la
propria agresivitate şi la propriile impulsuri distructive. Când
cineva iubit moare, procesul de doliu este legat de perlaboru-
rea din interiorul individului a sentimentelor de responsabi
litate personală pentru moarte datorate ideilor şi impulsuri
lor distructive ce însoţesc iubirea. Depresia de la acest capăt
Opere 4. Procesele de maturizare. 285
al scalei se formează pe acest model, ce este mai evident în do

liu, diferenţa constând în faptul că în depresie vom găsi o mai
mare intensitate a refulării, iar procesele vor avea loc la un ni
vel mai profund inconştient (în sensul de a fi fost refulate) de
cât în doliu.
Din punctul de vedere al psihanalistului, psihoterapia unei
depresii de acest fel nu este foarte diferită de aceea a unei ne
vroze, cu excepţia faptului că, în transfer, dinamica cea mai
puternică va fi legată de relaţiile de-două-corpuri, bazate pe
cele trăite originar de către bebeluş cu mama sa. Partea impor
tantă a terapeuticii analistului în tratamentul unei depresii este
supravieţuirea acestuia de-a lungul unei perioade în care idei
le distructive domină scena, iar în acest caz lucrătorul social
ce urmăreşte o persoană deprimată pe parcursul unei depre
sii face o terapie prin simplul fapt de a continua să existe în
persoană şi de a supravieţui.
Asemănătoare acestor boli depresive de tip reactiv sunt
acelea asociate cu menopauza şi cu alte tipuri de reduceri ale
ocaziilor de a construi şi de a contribui creativ.
La cealaltă extremă a acestei grupări a depresiilor se află de
presiile de tip psihotic în cadrul cărora vom găsi trăsături ce
leagă aceste boli de schizofrenie. Putem avea de-a face cu un
anumit grad de depersonalizare sau cu sentimente de irealita
te. Acest tip de depresie este de asemenea asociat pierderii, nu
mai că această pierdere este de un fel mult mai obscur decât
aceea din cadrul depresiei reactive şi derivă dintr-o etapă mai
timpurie din dezvoltarea individului. De exemplu, pierderea
poate fi aceea a anumitor aspecte ale gurii ce dispar din punc
tul de vedere al bebeluşului o dată cu mama şi cu sânul, în ca
zul în care există o separare petrecută la o dată mai timpurie
decât aceea la care bebeluşul să fi atins acea etapă a dezvoltă
rii emoţionale în care să fi dobândit echipamentul cu care să
facă faţă pierderii. Aceeaşi pierdere a mamei câteva luni mai
târziu ar fi putut fi o pierdere a obiectului care să nu prezinte
acest element adiţional de pierdere a unei părţi a subiectului.
Este, în consecinţă, necesar să definim două forme diferite
ale depresiei: depresia reactivă ş l depresia schizoidă. In cazurile
286 D.W. Winnicott
extreme ale celei din urmă, tabloul clinic este asemănător ace
luia de schizofrenie şi nu există în realitate o linie clară de i |(-
marcaţie între vreuna dintre bolile psihice şi oricare alta, m.ii
mult decât atât, în patologia unei persoane poate fi găsit ori
ce amestec al acestora şi ne putem aştepta la orice schimbare.
Există alternări într-o persoană între manifestările nevrotice şi
o boală mai degrabă psihotică (de exemplu, nevroza obsesio-
nală căzând într-o fază de depresie agitată, apoi revenind la
nevroza obsesională etc.). Bolile psihice nu sunt boli ca tuber
culoza, febra reumatică sau scorbutul. Ele sunt modele ale
compromisului între eşec şi succes în ceea ce priveşte dezvol
tarea emoţională a unei persoane. Astfel, sănătatea reprezintă
maturitatea emoţională, maturitate corespunzătoare vârstei,
iar boala psihică are întotdeauna ca fundal un blocaj al d e z
voltării emoţionale. Tendinţa spre maturizare persistă şi este
tocmai aceea care oferă impulsul spre vindecare sau spre au-
tovindecare în cazul în care nu este disponibil nici un ajutor.
Acest proces este cel pe care ne putem baza în măsura în care
poate fi furnizat un mediu favorizant potrivit cu grijă nevoi
lor etapei de maturizare a unei persoane. Acesta este locul in
care lucrătorul social poate să se implice intr -un mod construc
tiv, el având de fapt o putere ce nu este la dispoziţia psihana
listului în măsura în care acesta îşi rezumă munca la interpre
tarea elementelor conştiente în stare născândă din cadrul ne
vrozei de transfer, muncă potrivită tratamentului nevrozelor.
Daţi-mi voie să pun accentul asupra faptului că bolile psi
hice nu sunt boli. Ele sunt compromisuri între imaturitatea in
dividului şi reacţiile sociale din momentul respectiv, atât cele
de ajutor, cât şi cele ameninţătoare. Din acest motiv, tabloul
clinic al bolnavului psihic variază în funcţie de atitudinea me
diului, chiar dacă boala din interiorul pacientului rămâne în
mod fundamental neschimbată. De exemplu, o fată de 13 ani
era pe moarte acasă, din cauza refuzului de hrană, dar norma
lă şi chiar fericită intr-un alt mediu.
La capătul scalei şi dincolo de depresia schizoidă se află
schizofrenia propriu-zisă. în cazul acesteia accentul cade asu
pra unor eşecuri specifice în construirea personalităţii. Le vom
enumera pe acestea din urmă, numai că înainte va trebui să

precizăm că poate exista din punct de vedere clinic o arie de
funcţionare normală a personalităţii până şi în cele mai grave
cazuri de schizofrenie, astfel că cineva neatent ar putea fi in
dus în eroare. Vom discuta ceva mai târziu despre această
complicaţie ce se încadrează sub titulatura de sine fals.
Pentru a înţelege bolile de tipul schizofreniei este nevoie
să examinăm procesele de maturizare în desfăşurarea lor la
copilul aflat în cele mai timpurii etape ale dezvoltării emoţio
nale. In acest moment timpuriu în care dezvoltări atât de vas
te debutează şi nici una dintre acestea nu este încheiată, cele
două tendinţe sunt descrise prin termenii de maturizare şi de
pendenţă. Mediul este esenţial şi devine treptat mai puţin esen
ţial, aşa încât se poate vorbi despre dubla dependenţă schim-
bându-se în simplă dependenţă.
Mediul nu îl face pe bebeluş să crească şi nici nu îi deter
mină acestuia direcţia creşterii. Mediul, atunci când este înde
ajuns de bun, favorizează procesul de dezvoltare. Pentru ca
aceasta să se întâmple, aportul mediului trebuie să se adapte
ze într-o manieră extrem de subtilă nevoilor în schimbare da
torată însăşi maturizării. O astfel de adaptare subtilă la nevoi
le în schimbare nu poate fi oferită decât de o persoană şi, mai
mult, de către una care nu are în acelaşi timp vreo altă preo
cupare şi care este „identificată cu bebeluşul", astfel ca nevoi
le bebeluşului să fie sesizate şi abordate ca printr-un proces
natural.
Intr-un mediu favorizant persoana bebeluşului este antre
nată în absolvirea mai multor etape, dintre care trei pot fi de
scrise ca:
Integrare
Personalizare
Relaţionare cu obiectul.
Integrarea devine rapid un fenomen complex care va in
clude şi noţiunea de timp. Procesul invers este acela de dez
integrare, iar acest termen este folosit în descrierea unui fel de
boală psihică: dezintegrarea personalităţii. Intr-o măsură mai
redusă, fenomenul invers integrării este scindarea, o trăsătu
288 D.W. Winnicott
ră care caracterizează schizofrenia, de unde şi numele aceste

ia din urmă.
Personalizarea este un termen ce poate fi folosit pentru a
descrie achiziţia unei relaţii apropiate între psihic şi corp.
Freud afirma că Eul este construit în mod esenţial pe o bază a
funcţionării corporale, că Eul este în mod fundamental un Fu
corporal (adică nu are legătură cu intelectul). In acest context
vom studia achiziţia legăturii dintre psyche şi soma, aşa cum s( -
petrece ea la fiecare om. Patologia psihosomatică este uneori
doar puţin mai mult ca o solicitare tocmai a acestei legături
psihosomatice în confruntarea cu pericolul ruperii acestei le
gături. Ruperea acestei legături are ca rezultat stări clinice cu
noscute sub numele de „depersonalizare". Şi în acest caz, pro
cesul invers al dezvoltării ce o putem urmări la bebeluşul de
pendent este reprezentat de o boală psihică, cum este deper
sonalizarea, sau de boala psihosomatică ce o ascunde.
Lucrurile stau în acelaşi fel în cazul în care examinăm co
laţionarea cu obiectele şi viaţa pulsională. Bebeluşul de\ ine
treptat capabil să facă relaţie cu un obiect şi să lege ideea de
obiect de percepţia persoanei întregi a mamei. Această capa
citate de a face relaţii cu un obiect nu se poate dezvolta docul
ca rezultat al unei adaptări îndeajuns de bune a mamei, loo-
ria acestor fenomene este complexă şi a fost descrisă în ţoala
complexitatea sa în alt loc (Winnicott, 1951). Această capaci
tate nu poate să se dezvolte doar datorită procesului de ma
turizare, adaptarea îndeajuns de bună a mamei este esenţia
lă şi trebuie să dureze un timp îndeajuns de îndelungat. (. 'a
pacitatea de a relaţiona cu obiectele poate fi pierdută în par
te sau cu totul. La început, relaţia este raportată la un obiect
subiectiv, iar din acest punct începe o călătorie îndelungată
ce va conduce la dezvoltarea şi achiziţionarea unei capacităţi
de a relaţiona cu un obiect perceput obiectiv şi căruia îi este
permisă o existenţă separată, în afara controlului omnipotent
al individului.
Succesul în această etapă a dezvoltării este strâns legat de
capacitatea unei persoane de a se simţi reală. Vorbim aici de
spre sentimentul de a fi real în această lume şi de sentimentul
că această lume este reală. Va trebui înţeles că persoana nor

mală nu va achiziţiona niciodată un sentiment de realitate în
lume comparabil acelui sentiment de realitate pe care îl resim
te schizofrenicul în lumea sa absolut privată de relaţii cu obiec
tele sale subiective. Singura aproximare a acestui sentiment de
care poate beneficia un om normal o vom găsi în câmpul fe
nomenelor culturale. Opusul tendinţei de maturizare către re-
laţionarea cu obiectele este de-realizarea şi pierderea contac
tului cu realitatea (împărtăşită), aceştia fiind termeni care, din
nou, descriu boli psihice.
Adăugat celor descrise, mai există o întreagă categorie de
boli, paranoia şi. elementele persecutorii ce pot complica o de
presie şi care, atunci când intră în componenţa unei persona
lităţi, aduc după sine starea hipocondriacă. Nu este posibil să
le descriem şi pe acestea în lucrare, deoarece paranoia nu este
o boală în sine, ci o complicaţie fie a depresiei, fie a schizofre
niei. într-o analiză detaliată, originile elementelor persecuto
rii ce complică boala depresivă pot purta pacientul şi analis
tul spre sadismul oral ce nu a fost acceptat de către individ,
împreună cu rezultatele acestuia în cadrul conceptului imagi
nar al pacientului de sine psihosomatic. Putem găsi însă şi ră
dăcini mai profunde ale paranoiei, şi anume acelea asociate
cu integrarea şi cu achiziţionarea unui sine unitar: EU SUNT.
în acest moment aş putea aduce în discuţie conceptul de
sine adevărat şi de sine fals. Este esenţial să includem aceas
tă noţiune în încercarea noastră de a înţelege tabloul clinic de
rutant ce se prezintă de cele mai multe ori în cazul bolilor de
tip schizofrenic. Ceea ce ne va fi prezentat va fi un sine fals,
adaptat aşteptărilor diferitelor straturi ale mediului individu
lui. De fapt şinele fals sau compliant este o versiune patologi
că a acelor lucruri pe care în starea de sănătate le numim as
pecte politicoase adaptate social ale personalităţii. (Am descris
altundeva [Winnicott, 1952] punctele de origine ale sinelui fals,
aflate în legătură cu o adaptare nu tocmai îndeajuns de bună
în procesul dezvoltării relaţionării bebeluşului cu obiectele.)
în forma sa patologică, individul distruge în cele din urmă
şinele fals în încercarea de a-şi reafirma un sine adevărat, în
290 L).W. Winnicott
duda faptului că acesta din urmă ar putea să nu fie compati

bil cu trăitul în lume sau cu viaţa. O prăbuşire psihică este ade
sea un semn „sănătos" prin faptul că ea dovedeşte o capacita
te a individului de a folosi un mediu ce a devenit disponibil cu
scopul de a-şi restabili existenţa pe o bază ce este resimţită ca
reală. Desigur că o astfel de întreprindere nu are întotdeauna
succes şi este foarte surprinzător pentru societate să vadă un
sine compliant şi probabil valoros distrugând perspective fa
vorabile prin renunţarea la avantaje evidente doar în favoarea
avantajului ascuns al dobândirii unui sentiment ăl realităţii.
Mai trebuie însă descris un fel de boală, şi anume psihopa
tia. Pentru a face acest lucru este nevoie să privim la o altă
zonă a creşterii emoţionale a individului în ceea ce pniveşte
dependenţa.
Puteţi observa că în nici un loc nu voi descrie o boală psi
hică altfel decât legată de o imaturitate în dezvoltare, proba
bil adăugându-i acesteia tulburări datorate încercării indivi
dului de a folosi mediul pentru a se autovindeca.
In ceea ce priveşte dependenţa putem spune că există două
extreme şi 0 zonă intermediară. La una dintre extreme în a m
dependenţa este întâmpinată în mod adecbat, copilul achiziţionea
ză relaţii interpersonale de lipul celor care se stabilesc între
persoane întregi şi este îndeajuns de sănătos şi de matur pen
tru a suferi şi a se confrunta cu conflictele personale ce apar
ţin realităţii sale psihice sau care se găsesc în lumea sa inte
rioară! In acest Caz, boala se numeşte nevroză şi se măsoară
prin gradul de rigiditate al apărărilor personale organizate îm
potriva angoasei din visul personal.
La cealaltă extremă se găseşte boală psihică de felul celor
din spitalul de psihiatrie, psihoza, care este legată etiologic de
eşecul mediului, eşec în a favoriza procesele de maturizare în
etapa de dublă dependenţă. Termenul de dublă dependenţă
implică faptul că aportul esenţial se afla cu totul în afara per
cepţiei şi înţelegerii bebeluşului în acel moment. Eşecul se nu
meşte în acest caz privaţiune,
între cele două, se află eşecul întâmplat dup>ă un succes,
eşec al mediului c e a fost perceput de către copil ca atare în
momentul în care acesta a apărut. Pentru un astfel de copil a

existat un aport îndeajuns de bun al mediului, după care
această situaţie s-a întrerupt. Continuitatea existenţei ce era
legată de faptul de a lua drept sigur un mediu îndeajuns de
bun a fost înlocuită cu o reacţie la eşecul mediului, iar aceas
tă reacţie a întrerupt sentimentul de continuitate a existenţei.
Numele acestei stări de lucruri este deprivarea.
Acesta este locul de origine al tendinţei antisociale, aici în
cepe acel sentiment ce pune stăpânire pe copil ori de câte ori
ei sau ea resimte speranţa, obligându-1 la activităţi antisocia
le până în momentul în care cineva bagă de seamă şi încearcă
să corecteze eşecul mediului. în istoricul acestui copil s-a în
registrat un eşec real şi în mod sigur a existat o nepotrivire cu
nevoile esenţiale ale copilului. în mod ironic, acest copil care
este forţat să-şi afirme şi să-şi reafirme pretenţiile faţă de so
cietate este numit neadaptat.
Această tendinţă antisocială este foarte obişnuită în forme
le ei minore de vreme ce părinţii nu au cum să nu eşueze în-
tr-o anumită măsură în a se adapta uneori chiar nevoilor esen
ţiale; numai că aceste eşecuri minore ale adaptării sunt corec
tate de către părinţi prin viaţa de familie pe care copilul o tră
ieşte acasă. Cazurile mai grave de dezamăgire a copilului (eşe
cul în a sprijini Eul) conduc la apariţia unei tendinţe antisocia
le şi la tulburări de caracter şi la delincvenţă. în momentul în
care apărările se osifică, iar deziluzia este completă, copilul
afectat în acest fel este sortit să ajungă un psihopat, să se spe
cializeze în violenţă sau jaf, sau în ambele. Mai mult decât atât,
abilităţile ce se dezvoltă în cadrul actelor antisociale furnizea
ză beneficii secundare, având ca rezultat pierderea impulsului
acelui copil de a ajunge normal. în cele mai multe dintre cazuri
însă, dacă tratamentul este furnizat într-o etapă timpurie îna
inte ca beneficiile secundare să complice situaţia, va fi posibil
să descoperim în manifestările tendinţei antisociale a copilului
un S.O.S. adresat societăţii pentru ca aceasta să înţeleagă dato
ria pe care o are şi să îi refacă acestui copil un mediu în care
acţiunea impulsivă să fie din nou acceptabilă şi sigură, aşa cum
fusese ea înainte de dezadaptarea faţă de mediu.
292 D.W. Winnicott
După ce am acoperit în acest fel psihologic tot terenul psi

hiatriei, discutându-1 în termeni de dezvoltare emoţională a
individului, voi putea trece la descrierea bolilor psihice în ceea
ce priveşte răspunsul la ajutor. Trebuie să înţelegem că există
cazuri ce se află în afara posibilităţilor de remediere. Putem
muri încercând să oferim ajutor acolo unde acesta nu poate fi
oferit. Mai mult decât atât, eu ştiu că psihiatrii şi psihanaliştii
transferă frecvent cazuri spre îngrijire lucrătorului social de
psihiatrie, pentru motivul că ei înşişi nu pot face nimic. Eu în
sumi fac asta. Ce sens are acest lucru?
Ei bine, în opinia mea există motive pentru care ar trebui
să acceptaţi această situaţie aşa cum este ea. Pentru început aş
dori să vă atrag atenţia asupra funcţiei de instituţie definită
de Clare Winnicott (1962). De exemplu, faptul că dumneavoas
tră reprezentaţi Actul pentru Sănătate Psihică sau Biroul de
Asistenţă a Familiei sau grija veritabilă a societăţii în ceea ce
priveşte copiii Săi deprivaţi vă pune cu adevărat într-o pozi
ţie care este unică. Acest fapt vă oferă o perspectivă specială
mai ales în ceea ce priveşte bolnavii psihici ce nu sunt nevro
tici şi în ceea ce priveşte cazurile ce prezintă o tendinţă anti
socială recent apărută. '
Funcţia dumneavoastră poate fi tratată în termeni de în
grijire a bebeluşului, vreau să spun în termeni de mediu fa-
vorizant, favorizant proceselor de maturizare. Integrarea
este de o importanţă vitală în această privinţă, iar munca
dumneavoastră constă în mare parte în contracararea forţe
lor dezintegratoare în indivizi, familie şi grupuri sociale lo‘
calizate.
Privesc fiecare lucrător social ca pe un terapeut, dar nu un
terapeut de tipul celor care fac interpretări corecte la timpul
potrivit, care să poate elucida nevroza de transfer. Puteţi pro
ceda aşa dacă doriţi, dar sarcina dumneavoastră mai impor
tantă este aceea de a face o terapie de felul celei pe care o fac
părinţii ca o corecţie a eşecurilor relative ale aportului mediu
lui. Ce fac astfel de părinţi? Ei exagerează anumite funcţii pa
rentale şi menţin această situaţie un anumit timp, şi anume
până când copilul a folosit această situaţie şi este pregătit să
fie eliberat din îngrijirea specială. îngrijirea specială devine

ceva obositor o dată ce nevoia a fost depăşită.
De exemplu, gândiţi-vă la munca clinică de parcă aceasta
ar furniza un coş pentru oameni. Clienţii îşi pun toate ouăle
într-un coş care sunteţi dumneavoastră (cu agenţia dumnea
voastră). Ei îşi asumă un risc şi, pentru început, va trebui ca
ei să vă testeze pentru a vedea dacă vă veţi dovedi sensibil sau
de încredere sau dacă nu cumva sun teţi predispus să repetaţi
experienţele lor traumatice din trecut. într-un fel, dumnea
voastră sunteţi o tigaie cu procesul de prăjire desfăşurându-se
invers, aşa că ceea ce va trebui Să faceţi va fi să reconstituiţi
ouăle făcute omletă.
îngrijirea bebeluşului aproape că poate fi descrisă în ter
meni de susţinere, susţinere care începe ca extrem de simplă
şi care devine în mod constant extrem de complexă în ciuda
faptului că rămâne în fond acelaşi lucru, o susţinere. Cu alte
cuvinte, munca socială se bazează pe aportul mediului care
favorizează procesul de maturizare ai individului. Este sim
plu şi, în acelaşi timp, este pe atât de complicat pe cât apor
tul mediului se transformă rapid într-o îngrijire a copilului
şi a bebeluşului. Este chiar mai complicat decât atât, deoare
ce acest aport trebuie să realizeze îngrijirea familiei şi chiar
îngrijirea micilor unităţi sociale. Are ca scop nu direcţiona
rea vieţii sau dezvoltării individului, ci o favorizare a tendin
ţelor ce pot fi găsite în individ conducând la o evoluţie na
turală bazată pe creştere. Creşterea emoţională este cea care
a fost întârziată sau tulburată şi, în condiţii adecvate, forţe
le care au condus la creştere ar putea conduce acum la des
curcarea nodului.
Una dintre dificultăţile cu care vă puteţi întâlni ar trebui
tratată în mod special. Mă refer la clienţii ce se îmbolnăvesc
clinic deoarece găsesc în dumneavoastră şi în îngrijirea dumnea
voastră un mediu care este de încredere şi care pentru ei reprezin
tă o invitaţie la căderea psihică. în termenii delincvenţei (ten
dinţă antisocială legată de deprivare) aceasta înseamnă că
atunci când clientul dobândeşte încredere în dumneavoastră,
vor apărea furturile sau distrugerile ce pot folosi capacitatea
294 D.W. Winnicott
dumneavoastră de a acţiona în forţă, împreună cu instituţia

dumneavoastră. în zona nebuniei acest lucru înseamnă că pa
cientul se foloseşte de aportul dumneavoastră pentru a ajun
ge să fie dezintegrat, necontrolat sau dependent într-un fel ce
ţine de perioada primei copilării (regresie la dependenţă).
Clientul înnebuneşte.
Acest fenomen conţine germenii însănătoşirii. El este un
proces de autovindecare ce necesită ajutorul dumneavoastră,
în unele cazuri lucrurile merg chiar bine. Este vorba de o re
laxare ce nu este posibilă decât în cadrul pe care dumneavoas
tră aţi dovedit că îl puteţi asigura, într-o arie limitată profesio
nal. Desigur că ar putea fi dificil să distingeţi aceste fenome
ne de căderile vrând-nevrând ale acelora ce nu pot aştepta
apariţia unor condiţii favorabile, ci pur şi simplu eşuează in
ceea ce priveşte menţinerea integrării şi creşterii emoţionale
pe care au atins-o sau pe care au părut să o atingă. De obicei,
nu este imposibil de făcut această distincţie.
Aţi remarcat că am început prin a discuta de nevroză si de
inconştientul refulat. Vorbind la modul general, refularea nu
este ameliorată de către aportul Eului, oricât de îndemânatică
şi de constantă ar fi aceasta. Aici este locul în care este nevo
ie de un psihanalist.
Cu cât este însă un pacient mai psihotic sau mai nebun şi
cu cât tulburările sunt formate mai degrabă în legătură cu eşe
cul aportului mediului, cu atâta acestea pot fi tratate, uneori
cu succes, printr-un nou aport al mediului, iar aceasta poale
fi munca dumneavoastră clinică de lucrători sociali de psihia
trie. Ceea ce veţi putea oferi prin munca dumneavoastră ar
putea fi descris în felurile următoare:
Vă aplecaţi asupra cazului.

Ajungeţi să înţelegeţi cum se simte clientul dumnea
voastră.
Deveniţi de încredere în cadrul limitat al profesiei d um-
neavoash'ă.
Vă comportaţi profesional.
Vă preocupaţi de problemele clientului.
Acceptaţi să fiţi în poziţia unui obiect subiectiv în via

ţa clientului, păstrându-vă în acelaşi timp ambele picioare
pe pământ.
Acceptaţi iubirea şi chiar starea de îndrăgostire fără să
vă retrageţi şi fără să puneţi în act răspunsul dumneavoas
tră.
Acceptaţi ura şi o întâmpinaţi cu fermitate, mai degra
bă decât cu răzbunare.
Toleraţi lipsa de logică, instabilitatea, suspiciunea, dez
orientarea, iresponsabilitatea, răutatea etc. clientului dum
neavoastră şi le recunoaşteţi pe toate acestea ca pe simpto-
me ale tulburării. (în viaţa privată aceste lucruri v-ar fi pu
tut face să păstraţi o anumită distanţă.)
Nu vă speriaţi şi nu sunteţi copleşiţi de sentimente de
vinovăţie atunci când clientul dumneavoastră înnebuneş
te, şe dezintegrează, fuge în stradă în cămaşă de noapte,
încearcă să se sinucidă sau chiar reuşeşte. Dacă vă amenin
ţă că vă ucide chemaţi poliţia ca să vă ajute nu numai pe
dumneavoastră, ci şi pe client. în toate aceste urgenţe tre
buie să recunoaşteţi strigătul de ajutor al clientului sau un
strigăt de disperare datorat pierderii speranţei de a mai fi
ajutat.
în toate aceste aspecte dumneavoastră sunteţi, în limitele

zonei dumneavoastră profesionale, o persoană profund impli
cată sentimental, şi totuşi, în acelaşi timp, detaşată, prin aceea
că ştiţi că de fapt nu aveţi nici o responsabilitate pentru că
clientul dumneavoastră este bolnav şi cunoaşteţi limitele pu
terii dumneavoastră de a schimba o situaţie de criză. Dacă pu
teţi face faţă întregii situaţii, există posibilitatea ca această cri
ză să se rezolve, şi atunci rezultatul vi se va datora dumnea
voastră.
Capitolul 21
Tulburările psihiatrice discutate

în termeni de procese infantile de maturizare1
(1963)
copul meu este să urmez tendinţa generală din teze-

^ ^ ^ le lui Freud, şi anume aceea că etiologia psihonevro-
zelor trebuie căutată în complexului lui Oedip, adică
în relaţiile interpersonale dintre trei persoane, aparţinând co
pilului la vârsta primilor paşi. Cred întru totul în această teo
rie. Am muncit pe baza ei patruzeci de ani şi cred, aşa cum fac
cei mai mulţi psihanalişti, că formarea în psihanaliză trebuie
făcută pe baza cazurilor ce pot fi tratate prin tehnica clasică,
o tehnică imaginată tocmai pentru tratamentul nevroticului.
Ca supervizori ai studenţilor noştri ne simţim foarte bine
atunci când analistul în formare are un caz bun şi pol spune
că o bună analiză poate fi făcută doar cu un caz potrivit. Dacă
un caz nu este potrivit (nevrotic) nu putem spune dacă stu
dentul se descurcă bine sau rău în efortul său de a învăţa teh
nica de bază a meşteşugului nostru.
Tipuri de cazuri aflate la dispoziţia noastră
In ciuda celor spuse mai sus, ştim cu toţii că în numea

noastră practică, după ce ne calificăm ca psihanalişti, nu ne
1 Conferinţă ţinută în memoria lui Dorothy Head, prezentată în faţa

Philadelphia Psychiatric Soeiety, la Institute of the Pennsylvania Hospilal,
Philadelphia, în octombrie 1963.
putem păstra numai pentru analiza nevroticilor. Pentru în

ceput, cu cât vom merge mai în profunzime, vom descoperi
elementele psihotice (dacă îmi permiteţi termenul) din pa
cienţii noştri nevrotici. Pentru a face un salt în teza mea, fi
xaţiile.pregenitale ale pacienţilor noştri nevrotici se dove
desc în unele cazuri ca fiind nişte elemente de sine stătă
toare şi nu ca fiind doar nişte fenomeiae regresive organi
zate ca apărare faţă de angoasele aparţinând complexului
lui Oedip.
Nu putem pune întotdeauna un diagnostic corect de la
început. Unele depresii reactive se dovedesc a fi mult mai
grave decât s-ar fi putut ghici. In mod special isteria are ten
dinţa să arate trăsături psihotice, în vreme ce analiza îşi ur
mează cursul. Mai mult decât atât, ne putem întâlni cu foar
te temuta personalitate „ca şi cum ", pe care eu personal o
numesc şinele fals, care se prezintă într-un mod pozitiv lu
mii, dar în cadrul căreia tratamentul trebuie să ajungă în
spatele sinelui fals, la căderea care este negată. In cazurile
de sine fals, tratamentul nostru va face ca oameni de suc
ces să devină bolnavi şi uneori trebuie pur şi simplu să-i lă
săm sa fie bolnavi. Cine ştie dacă în lipsa noastră ei nu ar
fi fost mai rău — poate s-ar fi sinucis, sau poate ar fi deve
nit chiar şi mai de succes numai pentru a fi şi mai lipsiţi de
realitate pentru ei înşişi. Uneori, suntem rugaţi ca psihote-
rapeuţi să tratăm persoane franc psihotice şi se întâmplă să
acceptăm aceste cazuri ca pe unele de cercetare. Dar cum
vom gestiona aceste cazuri? Putem să aplicăm tehnica psih
analitică?
O aplicare mai largă a tehnicii psihanalitice
Eu personal cred că putem, în măsura în care acceptăm o

schimbare în teoria etiologiei tulburării. Poate că nu vom pu
tea produce vindecări de fiecare dată, dar în orice caz vom pu
tea simţi întotdeauna că facem o muncă onestă.
298 D.W. Winnicott
Aprofundarea muncii interpretative
Pentru a-mi prezenta viziunea într-un spaţiu restrâns mă simt

obligat să depăşesc o complicaţie importantă, şi anume aceea că
se poate face o muncă din ce în ce mai profunda folosind tehni
ca clasică, prin intermediul unei cunoaşteri din ce în ce mai vaste
despre mecanismele psihice şi aplicând această cunoaştere. Aş
putea pur şi simplu să trec la discutarea acestei extinderi a mun
cii psihanalitice, dar aş dori să explic ce înţeleg eu prin asta.
Psihanaliza clasică poate fi efectuată asupra cazurilor ne
vrotice cu atenţie alese, prin simpla interpretare a ambivalen
ţei, aşa cum apare ea în nevroza de transfer. (Acest tip de ca/
devine din ce în ce mai rar, cel puţin în Anglia, deoarece se
pare că pacienţii au efectuat această muncă de unii singuri
prin lecturi şi prin absorbţia tendinţei culturale generale în ex
presia ei liberă în romane şi piese de teatru, şi în reiterările
moderne ale capodoperelor maeştrilor clasici [Shakespeaiv,
Leonardo da Vinci, Beethoven etc., etc,])
Urmează analiza depresiei. Prin diagnosticul de depresie noi
luăm drept garantată o organizare şi o forţă a Eului. Analiza de
presiei impune o înţelegere a mecanismelor psihice ale introiec-
ţiei şi ale teoriei despre o realitate psihică interioară localizată
(în fantasma pacientului) în pântece sau în cap sau într-un fel
sau altui înăuntrul sinelui. Obiectul pierdut este luat în acest loc
interior, iar aici este suptis urii, până când întreaga ură este chel
tuită. Revenirea din doliu sau depresie are loc spontan în ceea
ce priveşte doliul şi adesea spontan în ceea ce priveşte depresia
reactivă. Această extindere a teoriei duce în practică la dezvol
tări ce se nasc din studiul lumii de fenomene interioare, iar sfâr
şitul unei depresii poate veni ca pierderea unui bol fecal întune
cat sau prin îndepărtarea chirurgicală a unei tumori sau prin-
tr-un vis ce realizează aşa ceva într-o formă simbolică. :
= Realitatea psihică personală localizată în interior
Psihanaliza depresiei şi a stării hipocondriace duce astfel

la o extindere ce se bazează pe studiul funcţionării corporale
ca un întreg, incluzând funcţionarea intestinelor, iar introiec-

ţia şi proiecţia pot fi tratate ca mecanisme psihice ce-şi au ori
ginea ca elaborări ale ingestiei şi evacuării.
Freud, Abraham şi Klein au deschis în această regiune o
adevărată lume nouă pentru analistul practicant. Tehnica psih
analitică nu a fost afectată.
Analistul este acum implicat nu numai în studiul urii şi al
agresivităţii, ci şi în cel al efectelor avute de acestea în interio
rul realităţii psihice a pacientului. Aceste efecte pot fi eticheta
te ca elemente benigne şi persecutorii ce reclamă gestionare în
această lume interioară de nepătruns, depresia reprezentând
astfel un fenomen clinic ce indică o înăbuşire temporară a tu
turor fenomenelor interioare. Recuperarea din depresie devine
astfel o ridicare a ceţei cu grijă controlată, atunci când, în anumi
te locuri din lumea interioară, elementele benigne şi persecuto
rii pot fi lăsate fără teamă să se întâlnească şi să se lupte.
Mecanismele de proiecţie şi de introiecţie
Cele enumerate mai sus deschid un teritoriu muncii inter

pretative, datorită schimbului reciproc dintre elementele ce se
organizează în realitatea psihică interioară şi cele din realita
tea exterioară (sau împărtăşită). Acest schimb reprezintă un
aspect important al relaţiilor individului cu lumea, care tre
buie să fie acceptat ca având o importanţă comparabilă cu re
laţiile de obiect ce au la bază funcţionarea Se-ului.
Mai mult decât atât, alternativa clinică situată între ipohon
drie şi delirul de persecuţie devine un concept gestionabil care
reprezintă formele introiectate şi proiectate ale aceluiaşi lucru,
şi anume ale încercării de a controla şi ale eşecului de a contro
la elementele persecutorii din lumea interioară, personală a
individului.
In acest fel analistul, păstrându-se în cadrul analizei clasi
ce, descoperă că poate interpreta felurile în care factorii interni
benigni şi persecutori depind, din punct de vedere al originii,
de trăirile pulsionale în aspectele lor satisfăcătoare sau nesa
tisfăcătoare.
300 D.W. Winnicott
Relaţionarea cu obiectele
în acelaşi fel analistul poate aprofunda interpretările sale

în direcţia relaţiilor individului cu obiectul. Există aspecte
primitive ale acestor relaţii, iar acestea includ o scindare a
obiectului astfel ca ambivalenţa să fie evitată şi, de aseme
nea, o scindare în însăşi personalitatea care să se potriveas
că scindării obiectului. în plus, relaţionarea pulsională cu un
obiect parţial sau care nu poate fi conceput altfel decât ca
un obiect parţial dă naştere unor frici teribile de tip talionic,
care îl pot face pe individ să se retragă din relaţionarea cu
obiectele. Toate acestea pot apărea în materialul analitic, mai
ales atunci când pacientul se confruntă cu material de tip
psihotic şi este el însuşi un caz-limită.
Este nevoie să încerc să fac ca toate aceste lucruri să fie în
ţelese, folosind tehnica analitică clasică, astfel ca interpretarea
să poată fi făcută dacă pacientul este pregătit pentru interpre
tări de acest tip.
Starea Eului pacientului
în această etapă a expunerii mele este posibil ca dumnea

voastră să simţiţi, ca clinicieni, o anumită tensiune. Sper că
dumneavoastră o resimţiţi, deoarece există şi un motiv pen
tru ea. .
în acest moment apar întrebările: în ce stare este Eul pacien
tului? Cât este el de dependent de un suport al Eului? Cum poate
şti un analist în ce măsură răspunsul evocat de astfel de inter
pretări va fi unul intelectual mai degrabă decât unul afectiv?
Dacă interpretarea este de neînţeles, oricare ar fi motivul pen
tru această situaţie, atunci pacientul poate să se simtă atacat,
distrus sau chiar anihilat.
Din acest moment vom continua printr-un studiu al psiho
logiei Eului, printr-o evaluare a structurării şi a forţei Eului
sau a rigidităţii ori flexibilităţii şi a dependenţei Eului.
O pere 4 . Procesele de maturizare 301
Bebeluşul în îngrijire
Se poate ca în analiza cazurilor-limită să putem interpreta

într-un mod din ce în ce mai profund, dar făcând aceasta să
ne depărtăm din ce în ce mai mult de starea de lucruri a pa
cientului ca bebeluş, şi asta deoarece un bebeluş este de fapt
un bebeluş în îngrijire, o fiinţă dependentă, la început absolut
dependentă, şi nu este posibil să vorbim despre un bebeluş
fără să vorbim în acelaşi timp despre îngrijirea bebeluşului şi
despre mamă.
îngrijirea bebeluşului şi sănătatea psihică
Acestea conduc direct la ideea mea principală, care este

aceea că eu cred că făcând o legătură directă între copilăria cea mai
timpurie (adică între bebeluşul aflat în îngrijire într-o stare de
dependenţă absolută) şi patologia psihiatrică mai primitivă, adi
că acele boli grupate sub denumirea de schizofrenie, noi vom
urma calea deschisă de Freud, Etiologia bolnavului schizofrenic
ne va conduce în trecut nu numai la complexului lui Oedip
(care nu a fost niciodată trăit în mod adecvat sau complet), ci
la relaţia de-două-corpuri dintre bebeluş şi mamă trăită îna
inte ca tatăl sau oricare a treia persoană să apară pe scenă.
De fapt, noi ajungem la viaţa bebeluşului aflat în relaţie cu
obiectele parţiale şi la bebeluşul dependent, dar incapabil de
a şti de propria dependenţă. Sănătatea psihică a individului
în ceea ce priveşte libertatea faţă de boala psihotică este fun
damentată de bebeluş şi mamă împreună în etapele foarte tim
purii ale creşterii şi îngrijirii bebeluşului.
Eid în prima copilărie
Care sunt principalele fenomene care au loc în creşterea

emoţională a bebeluşului din primele săptămâni şi luni (con
solidate în etapele mai târzii)?
302 D.W. Winnicott
Trei dintre acestea sunt: Integrarea

Personalizarea
Relaţionarea cu obiectele.
Eul bebeluşului este foarte puternic, dar este astfel doar da
torită suportului Eului oferit de o mamă îndeajuns de bună,
capabilă să îşi implice întregul sine în adaptarea la nevoile be
beluşului său şi care se retrage treptat din această poziţie pe
măsură ce bebeluşul are nevoie ca ea să se adapteze din ce în
ce mai puţin. Fără acest suport al Eului, Eul bebeluşului este
neformat, slab, cu uşurinţă perturbat şi incapabil să crească
de-a lungul liniilor proceselor de maturizare.
Natura tulburărilor psihiatrice
Boala psihiatrică este în mod obişnuit descrisă în termeni

ce indică eşecuri specifice din partea pacientului de a achizi
ţiona una sau alta dintre poziţiile infantile. Personalitatea de
vine „dezintegrată", pacienţii „pierd capacitatea de a-şi locui
propriul corp" şi de a-şi accepta frontiera pielii sau devin „in
capabili să relaţioneze cu obiectele". Ei „se simt ireali" în re
laţia lor cu mediul şi „simt că mediul este ireal".
Problema este: în ce măsură cred psihiatrii că este corect să
s p u n ă că tulburările cu care se confruntă sunt eşecuri relative
exact în locurile în care achiziţiile caracterizează viaţa orică
rui bebeluş sănătos?
Surse ale ideilor mele personale
Acest mod de a privi dezvoltarea derivă din confluenţa

mai multor tipuri de experienţă. In ceea ce mă priveşte am
avut ocazia să observ ca pediatru bebeluşii şi pe mamele lor
şi mi-am făcut o îndeletnicire din a pune nenumărate mame
să-mi povestească felul în care trăiau bebeluşii lor, şi asta în
etapele timpurii înainte ca acele mame să piardă contactul cu
astfel de experienţe intime. (Dacă mi s-ar mai oferi o dată acel
timp, aş munci cu bebeluşii prematuri, numai că acest lucru
nu a fost atunci posibil.) Apoi am urmat o analiză personală

care m-a purtat înapoi în teritoriile uitate ale propriei mele pri
me copilării. Aceasta a fost urmată de formarea psihanalitică,
iar cazurile mele de formare m-au purtat către mecanismele
psihice infantile timpurii aşa cum se arătau ele în vise şi în
simptome. Psihanaliza copiilor mi-a oferit o perspectivă copi
lărească asupra primei copilării.
Mai târziu am ajuns să analizez pacienţi ce s-au dovedit a
fi cazuri-limită sau care s-au prezentat pentru ca partea lor ne
bună să fie întâmpinată şi schimbată. Tocmai munca cu pa
cienţi limită in-a purtat (indiferent că mi-a plăcut sau nu) Că
tre condiţia umană timpurie, şi aici mă refer la viaţa timpurie
a individului, mai degrabă decât la mecanismele psihice ale
copilăriei timpurii.
Ilustrare clinică
(Caracteristica şedinţei de luni, cea de dinaintea şedinţei

pe care o aduc în discuţie, a fost aceea că tânăra mea pacien
tă a venit încărcată cu cumpărături. Descoperise magazinele
de lângă cabinetul meu şi fusese încântată de ele. Aceasta era
o dezvoltare naturală a descoperirii ei treptate în relaţia de
transfer cu mine a ceva ce ea numea lăcomia ei. Spusese chiar
că a veni la analiză este pentru ea a veni la masă. Această afir
maţie fusese îndelung piegâtilă prin poveştile despre anore
xia ei ce alterna cu un giad extrem de libidinalizare a unei
mese cu adevărat bine gătite şi frumos servite.)
Marţi, dra X s-a întins pe canapea şi, ca de obicei, s-a înve
lit cu pătura, de la bărbie în jos, întinzându-se pe o parte cu
faţa către mine. (în analiza cu ca stăteam aşezat într-o parte, la
nivelul pernelor.) Nimic nu s-a întâmplat. Ea nu era angoasa-
tă, şi nici eu. Am vorbit despre câteva lucruri fără nici o legă
tură şi fără să Se dezvolte nici o temă anume. La sfârşit, dra X
a fost bucuroasă să plece şi a spus că i-a făcut plăcere şedinţa.
Aceasta este o analiză cu o dezvoltare foarte stabilă a pro
cesului analitic, iar în condiţiile date eu nu mă simţeam deloc
pierdut, deşi nu ştiam şi n-aş fi putut şti exact ce se întâmpla.
3«4 D.W. Winnicott
în ziua următoare, miercuri dra X s-a acoperii ca de obicei

şi a început să vorbească o grămadă, pe jumătate scuzându-se
că nu părea să fie material de analizat. Am discutat despre
cursele de cai cu obstacole şi, întâmplător, amândoi urmări
sem la televizor aceeaşi cursă cu obstacole. Am luat parte la
discuţie în mod natural, neştiind ce se întâmpla. A spus că en
glezii lasă pur şi simplu calul să sară şi atunci când acesta re
uşeşte, cum se întâmplă de obicei, este pur şi simplu vorba de
spre faptul că acel cal este foarte bun. Germanii, pe de altă par
te, calculează totul, până la numărul de paşi pe care calul tre
buie să-i facă înainte de fiecare salt. în cele din urmă, părea că
ceea ce o impresionase cel mai mult în cursele cu obstacole era
antrenamentul cailor.
în acest moment mi-am ciulit urechile, pentru că ştiam că
dra X avea un interes sporit în privinţa formării analiştilor. Lu
crase câţiva ani cu unul, înainte de a afla că acesta nu avea for
mare şi se informase amănunţit înainte de a risca o a doua
analiză şi de a mă alege pe mine. Am descoperit că îmi citise
textele de la un capăt la celălalt şi, după ce mă alesese pe.mine,
a preferat să aştepte destul de mult, decât să se adreseze alt
cuiva.
în acel moment şedinţa era pe trei sferturi dusă, iar mun
ca propriu-zisă trebuia făcută în ultimele câteva minute, aşa
cum era adesea cazul cu ea.
A povestii apoi un vis cu un pictor despre a cărui operă îmi
mai povestise şi în urmă cu o săptămână. Lucrările sale erau
foarte bune, însă el nu era încă recunoscut. în vis, ea s-a dus
să cumpere o pictură, poate chiar una pe care o văzuse în ex
poziţie, numai că el pictase mult între timp şi se schimbase.
Primele sale picturi arătau ca acelea făcute de un copil. Mai
degrabă ar fi cumpărat picturile unui copil, dar operele mai
târzii deveniseră elaborate şi sofisticate, iar artistul nici măcar
nu-şi aducea aminte de felul în care picta pe vremuri. Ea chiar
îi desenase una dintre ele, iar el nu reuşise să-şi aducă amin
te nimic. •
Când i-am precizat că acest vis continua tema tehnicii să
riturilor cailor şi problematica formării şi a pierderii sponta
neităţii, ea a remarcat că aşa stăteau lucrurile şi s-a bucurat de

remarca mea. A continuat să elaboreze pe această temă. Era
vorba despre tema unei promisiuni timpurii şi a tehnicii prac
tice de a face un produs finit.
Acestea au dus la ideea că şedinţa din ziua precedentă a
fost foarte importantă, ba chiar crucială pentru ea. Seara se
gândise la ea, iar acum îşi aducea aminte. Lucrurile stăteau
astfel.
In psihanaliza precedentă, ea ajunsese rapid în punctul în
care se află cu mine în acest moment. Analistul precedent însă
nu putuse să lase lucrurile să se dezvolte. Dacă ea era tăcută,
de exemplu, el ar fi pus-o să se ridice în picioare sau ar fi
adoptat vreo altă procedură, ea pierzând astfel contactul cu
procesul care pornise în interiorul ei. îi trebuiseră câţiva ani
ca să înţeleagă că tehnica analistului nu era potrivită tipului
ei de caz şi, în cele din urmă, descoperise că el nu avea o for
mare analitică. Şi chiar dacă acesta ar fi fost un analist cu for
mare, ar fi fost posibil ca el să nu reuşească să vină în întâm
pinarea nevoilor ei, care erau acelea ale unui pacient psihotic
(în ciuda faptului că nu era atât de bolnavă ca mulţi pacienţi
schizofrenici pe care ea îi ştia, cu care trăise şi pe care încerca
se să-i ajute).
în şedinţa tăcută din ziua precedentă ea ajunsese în acest
punct şi trecuse printr-o dificultate. Pe de o parte ar fi fost uşu
rată să descopere că analiza ei cu mine, care altfel începuse
bine, ar fi putut să eşueze la rândul ei. Sigur că ar fi fost păcat
şi că s-ar fi sfârşit printr-o sinucidere, dar ea cunoaşte aceste
lucruri din proprie experienţă şi poate să se ameţească şi să
evite în acest fel durerea de a trăi acest lucru, la care se aşteap
tă. Ea se poate simţi chiar şi puternică prin faptul de a fi ştiut
dinainte adevărul.
Ceea ce se întâmplase în şedinţă fusese că ea înţelesese că
analiza nu va eşua în felul obişnuit şi că ea va trebui să conti
nue să-şi astupe toate riscurile şi să lase sentimentele să se dez
volte şi poate chiar să sufere profund. în acest fel găsise ea
şedinţa de marţi extrem de satisfăcătoare şi pentru asta era re
cunoscătoare.
306 D.W. Winnicott
După ce mi-a spus acestea a făcut un lucru pe care îl face

uneori şi pe care poate să îl facă datorită înţelegerii ei specia
le, şi mi-a dat un indiciu folositor despre rolul analistului în
tratamentul pacienţilor a căror frică este aceea de dezintegra
re. Mi-a indicat că astfel de pacienţi au o nevoie absolută ca
psihanalistul lor să fie omnipotent. Din acest punct de vede
re, ei sunt diferiţi de nevrotici. Ei au nevoie ca psihanalistul să
ştie şi să le spună de ce le este lor frică. Ei înşişi ştiu acest lu
cru tot timpul, numai că trebuie ca analistul să afle şi să expri
me acest lucru. Este posibil ca pacientul să facă şi să spună lu
cruri pentru a-1 deruta pe analist într-un test suplimentar al
capacităţii acestuia de a percepe ideea principală fără ca aceas
ta să-i fie spusă.
Am adăugat împreună explicaţia că omnipotenţa şi omnis
cienţa pacientului este cea care trebuie să fie preluată de către
analist, aşa încât pacientul să se poată prăbuşi sau sfărâma li
niştit şi să poată trăi cel mai grav nivel de dezintegrare sau
sentiment de anihilare.
Ga un corolar, pacientul schizoid este uşor de păcălit. Ori
cine ar apărea, un vraci, un impostor, un analist sălbatic —
tot ce are acesta de spus este: ştiu ce trăieşti tu şi te pot vin
deca, iar pacientul îl va crede. Aceasta este prima etapă, iar
cel care o spune poate fi complet neinstruit, adică un prost ig
norant sau un şarlatan. Apoi vin şi testul, şi deziluzia pacien
tului, şi retragerea sa spre o nouă disperare care, fiindu-i atât
de familiară, este aproape binevenită. Pentru a trece un pa
cient prin următoarea fază, psihanalistul trebuie să fie format
sau trebuie să aibă o teorie structurată şi o personalitate ma
tură şi o atitudine stabilă în ceea ce priveşte tratamentul şi
pacientul. Unor analişti s-ar putea să nu le placă acest aspect
al muncii lor, deoarece lucrul care se cere de la ei nu este deş-
teptăciunea.
în ziua următoare, joi, dra X a venit cu un sfert de Oră mai
târziu, lucru foarte far în psihanaliza ei. Autobuzul nu venise
la timp, însă aceasta nu era o explicaţie satisfăcătoare pentru
ea, deoarece visase că întârzia la şedinţa respectivă, l-am in
terpretat că ceva se schimbase, iar ea dovedea acum ambiva-
Opere 4. Procesele de maturizare 30 7
lentă în relaţia cu mine şi cu analiza. A fost de acord şi a adău

gat că, de fapt, fusese în mod special dornică să ajungă, deoa
rece îi plăcuseră mult şedinţele din ultimele zile, în mod evi
dent, păreau să fie alţi factori ce se opuneau dorinţei sale de
a veni.
Ceea ce s-a întâmplat în acea şedinţă a reprezentat o nouă
poveste despre dificultăţile ce aveau şă urmeze. S-a constatat
că ea putea fi excesiv de lacomă. Am discutat acest lucru, iar
eu am interpretat că asta însemna că în apetitul ei se ascun
dea un element compulsiv. (Elaboraserăm deja pe această
temă.) Ceea ce ea ştia că va fi dificil era tocmai ca eu să gestio
nez analiza când ea va ajunge la întreaga sa capacitate de a
ridica pretenţii la adresa mea şi a tot ceea ce îmi aparţine. Fur
tul se include aici şi mi-am adus aminte că luni îi împrumu
tasem o carte.
Pe de altă parte, şi am evidenţiat acest lucru, ea mă plăti
se pe loc în ziua precedentă, oferindu-mi un indiciu important
despre rolul analistului în analiza pacienţilor schizoizi.
Aveam la dispoziţie o groază de material ce se referea la
mâncatul analistului (magazinele alimentare etc.) şi mă bucu
ram acum că nu interpretasem sadismul oral în această etapă
timpurie, deoarece interpretarea semnificativă devenită acum
acceptabilă era de fapt aceea a lăcomiei compulsive ţinând de
tendinţa antisocială. Aceasta este legată de deprivare.
Bebeluşul dependent
Reformulând experienţa infantilă descopăr că trebuie să

vorbesc în termeni de dependenţă şi, mai mult, privesc cu sus
piciune orice teorie a mecanismelor psihice timpurii ce nu ia
în seamă faptul că bebeluşul este prins în comportamentul şi
atitudinea mamei.
Tendinţele moştenite
Ajung acum la teoretizarea copilăriei celei mai timpurii. în

această perioadă procesul de creştere aparţine bebeluşului şi
308 D.W. Winnicott
reprezintă suma tendinţelor moştenite, iar acestea includ pro

cesul de maturizare. Procesul de maturizare are loc intr-un be
beluş doar în măsura în care există un mediu favor izant. Studiul
mediului favorizant este aproape la fel de important la înce
put ca şi studiul procesului individual de maturizare. Carac
teristica procesului de maturizare este un impuls spre integra
re care începe să însemne ceva cu atât mai complex, cu cât be
beluşul creşte. Caracteristica mediului favorizant este adapta
rea care la început trebuie să fie aproape de o sută de procen
te şi care se transformă în doze gradate în dezadaptare, în
acord cu dezvoltările din bebeluş ce conduc spre schimbarea
treptată către independenţă.
Când mediul favorizant este îndeajuns de bun (asta însem
nând întotdeauna că există o mamă care este la început dedi
cată cu totul îngrijirii copilului, iar apoi gradat, dar doar gra
dat, se reafirmă ca o persoană independentă) atunci procesul
de maturizare poate profita de şansa lui. Rezultatul este ace
la că personalitatea bebeluşului achiziţionează un oarecare
grad de integrare, la început sub umbrela suportului F.ului
(adaptarea mamei) şi apoi, din ce în ce mai mult, este vorba
de 0 achiziţie ce poate sta pe propriile picioare.
După cum spuneam, în cursul acestor săptămâni, luni, ani
de început bebeluşul devine de asemenea capabil să relaţio-
neze cu obiectele, devine un locuitor al corpului propriu şi al
funcţionării corporale proprii şi trăieşte un sentiment de EU
SUNT, fiind pregătit să întâmpine orice af apărea.
Aceste dezvoltări ce se bazează pe procesele de maturiza
re constituie sănătatea psihică. Dacă vom dori să înţelegem
tulburarea de tip schizoid a personalităţii va trebui să căutăm
opusul sau inversul acestor procese.
Modificări ale tehnicii
Lucrul important care mi-a mai rămas de descris este toc

mai modificarea ce trebuie adusă tehnicii în cazul în care tra
tăm un pacient limită. Baza tratamentului este reprezentată
de tehnica clasică, numai că lucrurile pe care le luăm de-a
gata în analiza nevroticilor devin pietre unghiulare ale tehni

cii modificate.
în psihanaliză, cadrul este luat de-a gata. Analistul se poar
tă frumos, se lasă în voia intereselor pacientului în timpul şe
dinţei analitice şi ignoră tot ceea ce este în afara detaliilor esen
ţiale ale nevrozei de transfer. El crede în pacient, iar atunci
când apar dezamăgiri, el crede în motivele pe care le are pa
cientul pentru a-şi păcăli analistul.
Când pacientul nevrotic se referă la astfel de probleme,
analistul ştie că pacientul găseşte în cadrul analitic elemente
de încredere care au mai fost trăite cândva în trecut. Nevroti
cul are o capaci tate de a crede în analiză ce provine din expe
rienţă, iar suspiciunile sale se datorează ambivalenţei.
Lucrurile spuse aici despre nevrotici sunt în egală măsură
adevărate şi despre depresivi, cu excepţia cazului în care aceş
tia prezintă şi trăsături schizoide.
Când psihanalistul lucrează cu persoane schizoide (putem
numi aceasta psihanaliză sau nu) interpretările pline de inspi
raţie devin mai puţin importante, esenţială fiind menţinerea
unui cadru adaptat Eului pacientului. Fiabilitatea cadrului este
o experienţă primară şi nu ceva reamintit şi repus în scenă în
tehnica analistului.
Riscul dependenţei
Dependenţa ia o formă care este întru totul asemănătoare

aceleia a bebeluşului din relaţia sa cu mama, numai că pacien
tului îi trebuie mai mult timp pentru a ajunge acolo din pricina
tuturor testelor pe care trebuie să i le aplice analistului, şi asta
deoarece pacientul a devenit foarte precaut datorită experienţe
lor anterioare. Este, şi poate fi lesne înţeles, foarte dureros pen
tru pacient să fie dependent, de vreme ce el nu este de fapt be
beluş, iar riscurile care trebuie înfruntate în cadrul regresiei la
dependenţă sunt foarte mari. Riscul nu este atât că analistul va
muri, cât acela că analistul va deveni brusc incapabil să creadă
în realitatea şi în intensitatea angoasei primitive a pacientului,
fricii de dezintegrare, de anihilare sau de cădere fără de sfârşit.
3io D.W. Winnicott
Funcţia de susţinere
Veţi observa că analistul susţine pacientul, iar aceasta ia

adesea forma transmiterii în cuvinte, la momentul potrivit, a
unei dovezi că analistul ştie şi înţelege cea mai profundă an
goasă care este trăită sau care este pe cale să fie trăită. Ocazio
nal susţinerea trebuie să ia o formă fizică, dar cred că aceasta
se datorează doar unei întârzieri în înţelegerea analistului, în
ţelegere pe care ar fi putut să o folosească pentru a verbalizu
situaţia curentă.
Sunt momente când îţi plimbi prin casă în braţe copil ul pe
care îl doare urechea. Vorbele liniştitoare nu sunt de nici un
folos. Probabil că sunt momente când un pacient psihotic are
nevoie de o susţinere fizică, numai că, în cele din urmă, em-
patia şi înţelegerea sunt cele de care este nevoie.
Comparaţie între tehnici
Cu pacientul nevrotic analistul trebuie să interpreteze iubi

rea şi ura în vreme ce ele apar în nevroza de transfer, iar asta
înseamnă aşezarea celor ce se întâmplă în locul din care ele
provin, adică în copilărie. Acestea privesc relaţiile pacientului
cu obiectul.
Cu cazul depresiv analistul trebuie să supravieţuiască agre
sivităţii care însoţeşte iubirea. Depresia reactivă este foarte ase
mănătoare nevrozei şi necesită interpretări ale transferului,
numai că depresia are nevoie de supravieţuirea analistului,
aceasta oferind pacientului timp să reasambleze elementele
din propria realitate interioară într-un asemenea fel ca şi ana
listul interior să supravieţuiască. Aceasta este o sarcină lesne
de îndeplinit, de vreme ce depresia implică forţă a Eului, iar diag
nosticul nostru de depresie implică faptul că pacientul poale
suporta vinovăţia şi ambivalenţa şi că va putea accepta pul-
siunile agresive proprii fără ca personalitatea sa să fie tulbu
rată, dacă i se va oferi timp.
In tratamentul persoanelor schizoide analistul trebuie să ştie
totul despre interpretările ce ar putea fi făcute pe marginea
materialului prezentat, numai că trebuie să poată să se reţină

de la a fi păcălit în a face o astfel de muncă ce este nepotrivi
tă, deoarece principala nevoie este de un suport al Eului sau
o susţinere lipsită de deşteptăciune. Această „susţinere'', ca şi
sarcina mamei în îngrijirea copilului, ia în seamă tacit tendin
ţa pacientului de a se dezintegra, de a înceta să existe, de a că
dea etern.
Adaptarea şi satisfacerea pulsiunilor Se-ului
O sursă de neînţelegere în această privinţă este reprezen

tată de ideea (pe care unii analişti o nutresc) că termenul de
„adaptare la nevoi" în tratamentul pacienţilor schizoizi şi în
îngrijirea bebeluşilor înseamnă satisfacerea pulsiunilor Se-u
lui. în acest cadru, nu se pune problema satisfacerii sau frus
trării pulsiunilor, deoarece se petrec lucruri mult mai impor
tante, de natura oferirii de suport din partea unui Eu procese
lor Eului. Numai în condiţiile unui Eu adecvat, pulsiunile
Se-ului, fie ele satisfăcute sau frustrate, ajung să fie trăite de
către individ.
R ezu m a t
Procesele care constituie boala psihică schizofrenică sunt

procesele maturizării infantile timpurii, dar în sens invers.
Capitolul 22
îngrijirea spitalicească suplimentând

psihoterapia intensivă a adolescentului1
(1963)
â dolescenţa, care înseamnă a deveni adult, reprezin-

J ’jk tă una dintre etapele creşterii sănătoase. Ea se su-
.1. J^prapune perioadei pubertare a individului. în ace
laşi timp, include şi socializarea băiatului sau a fetei. în acest
context, socializarea nu înseamnă adaptare şi conformitate.
Când, în starea de sănătate, un individ devine un adult ma
tur, acest fapt înseamnă că el devine capabil să se identifice cu
figurile parentale şi cu anumite aspecte ale societăţii fără să
trebuiască să sacrifice prea mult din impulsul personal sau.
privind altfel, capabil să fie el sau ea însăşi fără să aibă nevo
ie să fie antisocial. în starea de sănătate, băiatul şi fata devin
capabili să-şi asume responsabilităţi şi să-şi aducă contribuţia
la îngrijirea, modificarea sau chiar schimbarea totală a moşte
nirii generaţiei precedente. în mod inevitabil, ca adulţi, el şi
ea vor transmite în cele din urmă o moştenire generaţiei ur
mătoare, într-o succesiune eternă.
Adolescenţa este astfel o etapă în procesele de creştere ale
oricărui băiat sau oricărei fete. în cursul dezvoltărilor noastre
teoretice, cât şi în cursul muncii noastre practice, va trebui să
• 1 Conferinţă susţinută ia The McLean Hospital, Belmont, Massachusetts,

U.S.A., ca parte a simpozionului clinic „Individul şi comunitatea, noi abor
dări în reabilitare", cu ocazia deschiderii festive a noului Centru pentru Rea
bilitate, octombrie 1963.
ţinem seamă de toate acestea şi totodată să punem problema

celeilalte situaţii: boala psihiatrică la băiatul sau fata care se
află întâmplător în grupul de vârstă al adolescenţilor sau al
adulţilor tineri.
Schiţa adolescenţei
Adolescenţa poate fi o perioadă furtunoasă. Sfidarea ames

tecată cu dependenţa, uneori dependenţa extremă, fac tablo
ul adolescenţei să pară unul nebunesc şi confuz. Părinţii, care
sunt atât de necesari în această etapă, descoperă că sunt con
fuzi în ceea ce priveşte rolul lor. Ei se pot trezi că plătesc cu
bani faptul ca propriii copii să devină capabili să-i sfideze sau
se pot trezi în poziţia celor aruncaţi la gunoi în timp ce ado
lescenţii caută prietenie şi sfaturi la unchi, mă tuşi sau chiar la
străini. Atunci când familia este absentă sau bolnavă, societa
tea trebuie să preia funcţia familiei. în plus există complicaţia
că adolescenţii au la dispoziţie tehnici ale adulţilor. Băiatul de
4 ani ce se află în vâltoarea conflictelor oedipiene visează la
moartea tatălui său. La 14 ani însă, el are puterea să ucidă. Sui
cidul este de asemenea posibil acum. Drogurile pot fi procu
rate. Fata care la 4 ani se identifica cu mama şi era totodată
geloasă pe fertilitatea mamei ei, visând spărgători sau moar
tea mamei, la 14 ani devine capabilă să rămână însărcinată sau
să-şi ofere corpul pentru bani. Fata adolescentă poate să ră
mână însărcinată, cu toate că nu se află în etapa în care să-şi
dorească să ofere un copil cuiva pe care îl iubeşte sau să se de
dice îngrijirii unui bebeluş. Repet toate acestea, deşi nu cred
că este nevoie de o asemenea repetiţie, doar pentru a vă rea
minti că adolescenţa în sine nu este un lucru uşor de dus (Win-
nicott, 1962).
Dacă vom admite faptul că băiatul adolescent are o proble
mă specială în ceea ce priveşte pulsiunile sale agresive (acest
lucru aplicându-se indirect şi fetelor), atunci va trebui să ad
mitem că această problemă este agravată de către progresele
înregistrate în domeniul fizicii termonucleare. Cei mai mulţi
dintre noi credem că nu vor mai exista războaie locale, de vre
3H D.W. Winnicott
me ce orice război local devine un război total, iar un război

total este de negândit. încercăm acum să stabilim valoarea răz
boiului în funcţia sa de a oferi o licenţă pentru a ucide. Pun
„valoare" între ghilimele, deoarece presupun că toată lumea
urăşte războiul şi se roagă pentru pace, dar ca psihiatri şi ca
psihologi sociali suntem forţaţi să măsurăm efectul unei păci
permanente asupra sănătăţii psihice a comunităţii. Efectul ideii
de pace permanentă supune la o solicitare severă pe oricine
cu excepţia celor maturi emoţional, ceea ce reprezintă o achi
ziţie rară. Va fi capabilă adolescenţa în general să-şi direcţio-
neze întreaga agresivitate spre competitivitate sau spre spor
turile periculoase? Nu se va întoarce oare societatea împotri
va sporturilor periculoase tratându-le şi pe acestea ca fiind
condamnabile sau chiar antisociale? Nu ştim încă răspunsul
la această întrebare, însă ştim că războaiele locale, în ciuda fap
tului că reprezentau imense tragedii, aveau şi un rol pozitiv
în ceea ce priveşte uşurarea tensiunilor indivizilor, permiţând
paranoiei să rămână potenţială şi oferind un sentiment de re
alitate persoanelor care nu se simt întotdeauna reale în mo
mentul în care pacea domneşte suprem. în mod special pen
tru băieţi, violenţa este resimţită ca reală în timp ce o viaţă de
linişte aduce după sine ameninţarea depersonalizării.
Probabil că dumneavoastră aţi acordat o extremă atenţie
acestor probleme inerente proceselor de creştere şi aţi găsit
moduri de a evidenţia rolul important pe care familia unui co
pil îl poate juca în această privinţă. Instituţia dumneavoastră
este în parte un substitut organizat pentru familie, care este
adesea îndeajuns de satisfăcătoare, şi totuşi nu întru totul ca
pabilă să reziste la solicitarea specifică a îngrijirii unui mem
bru bolnav pentru o lungă perioadă de timp.
Continuându-mi schiţa adolescenţei voi declara dogmatic,
de dragul conciziei: nu există decât un tratament pentru ado
lescenţă, iar acesta este trecerea timpului şi trecerea adolescen
tului într-un stadiu de adult. Nu trebuie să încercăm să-i vin
decăm pe adolescenţi ca şi cum aceştia ar suferi de o tulbura
re psihiatrică. Am utilizat adesea expresia „frământările ado
lescenţei" pentru a descrie cei câţiva ani din care fiecare indi
Opere 4. Procesele de maturizare 3i5
vid nu poate scăpa decât aşteptând, şi asta fără să înţelegem

ceea ce se întâmplă de fapt. In această etapă copilul nu ştie
dacă este homosexual, heterosexual sau narcisist. Nu există
nici o identitate constituită şi nici un fel anume de a trăi care
să dea formă viitorului şi să dea sens muncii pentru absolvi
rea examenelor. Nu există încă o capacitate de identificare cu
figurile parentale fără ca acest fapt să conducă la pierderea
identităţii personale.
Mai mult decât atât, adolescentul prezintă o intoleranţă te
ribilă în ceea ce priveşte falsele soluţii. Noi, adulţii, am putea
contribui într-un fel la bunăstarea adolescentului dacă în loc
să oferim false soluţii am ieşi în întâmpinarea provocărilor
specifice şi ne-am confrunta cu nevoile acute, după cum apar
acestea din urmă. Trebuie să ne aşteptăm ca independenţa sfi
dătoare să alterneze cu regresia la dependenţă şi să ne ţinem
firea, mai degrabă trăgând de timp decât oferind tratamente
sau lucruri care să distragă atenţia.
Boala în timpul adolescenţei
Fireşte că putem descoperi şi în această etapă a dezvoltă

rii orice fel de tulburare psihică:
Nevroza propriu-zisă.
Isteria, având un pic de psihoză ascunsă, care îşi spune
cuvântul, dar care nu apare niciodată ca o nebunie adevă
rată.
Tulburări afective, având la bază depresia. Acestea din
urmă includ:
Oscilaţiile maniaco-depresive.
Apărarea maniacală (negarea sau anularea depresiei).
Euforia, împreună cu complicaţiile paranoide şi hipo-
condriace.
Personalitatea de tip sine fals ce ameninţă să cedeze toc
mai în momentele examinării.
Grupul de tulburări schizoide. Acestea implică desfa
cerea integrării şi a proceselor de maturizare în ge
316 D.W. Winnicott
neral. Manifestările clinice includ lipsa de contact cu

realitatea, depersonalizarea, scindarea şi pierderea
sentimentului de identitate.
Ne întâlnim cu aceste tulburări la pacienţii care se află în

perioada de creştere pubertară şi care sunt adolescenţi în mă
sura în care reuşesc asta. Este dificil să diferenţiezi sănătosul
de bolnav în această etapă. Este, de asemenea, dificil de ştiut
căruia dintre cazuri trebuie să-i fie oferit tratament în forma
îngrijirii şi gestionării şi căruia în forma psihoterapiei. La mo
dul general, oferim psihoterapie acelor pacienţi ce simt nevo
ia să o urmeze sau care pot fi făcuţi să înţeleagă rapid relevan
ţa acesteia. în acest caz trebuie să fim atenţi pentru a desco
peri momentul în care apare necesitatea unei îngrijiri institu-
ţionalizate sau a unei îngrijiri psihice speciale datorită faptu
lui că tratamentul îl ajută pe pacient să ajungă într-un punct
în care căderea psihică devine constructivă. Pentru ceilalţi, care
nu au capacitatea de înţelegere, vom încerca să oferim o îngri
jire sau un suport psihic şi ne vom aştepta de la ei să prezin
te fenomene regresive în cele din urmă. Pentru aceştia este mai
bine să aşteptăm înainte de a adăuga un tratament psiholera
peutic.
în această nouă clădire spitalicească intenţionăm să favo
rizăm interacţiunea dintre îngrijire şi psihoterapie, deci să fur
nizăm tocmai ceea ce este necesar şi tocmai ceea ce este difi
cil de furnizat. De ce dificil? Pe scurt: nu numai că personalul
de îngrijire şi acela ce asigură psihoterapia devin geloşi unii
pe ceilalţi, fiecare dintre aceştia incapabil fiind să înţeleagă va
loarea celorlalţi, dar şi unii dintre pacienţi încearcă să cultive
o scindare între aceste două grupuri. Adesea aceste fenomene
reprezintă o reflectare a tensiunii dintre părinţii pacientului şi
putem vedea în ea o formă deplasată a temerii pacientului de
a-şi lăsa părinţii să se întâlnească (în sistemul fantasmelor in
conştiente).
Se pot spune multe despre îngrijirea sau gestionarea băie
ţilor şi fetelor ce suferă de diverse tulburări. Permiteţi-mi să
aleg un subiect anume pentru o menţiune specială. Vor exista
sinucideri. Comitetele de administrare trebuie să înveţe să se

împace cu sinuciderile, cu chiulurile şi cu ieşirile maniacale
ocazionale ce au tendinţa să antreneze după sine crima, feres
trele sparte şi distrugerea lucrurilor. Psihiatrii care pot fi şan
tajaţi cu aceste dezastre sunt incapabili să facă ceea ce este mai
bine pentru comunitatea pe care o au în îngrijire, iar acelaşi
lucru se întâmplă şi cu psihiatrii care pot fi şantajaţi cu ten
dinţa antisocială a pacienţilor. Desigur că distrugerea pro-
priu-zisă nu este de nici un ajutor, iar prevenirea distrugerii şi
suicidului reprezintă un scop în sine, însă ceea ce este necesar
este o prevenire umană, constrângerile mecanice neavând nici
o valoare. Toate acestea înseamnă că vor exista eşecuri ale pre
venirii de vreme ce fiinţele umane au limite omeneşti în ceea
ce priveşte lucrurile pe care pot şi vor să le facă.
Probabil că aţi observat că am lăsat în afara clasificării mele
o grupă importantă, şi anume tendinţa antisocială, care îl poa
te conduce pe copil la delincvenţă şi apoi la recidivism.
Termenul „tendinţă antisocială" este folositor prin faptul
că leagă această tulburare de normalitate şi de ceea ce este
această tulburare la începuturile ei, şi anume o reacţie la de-
privare. Această tendinţă poate deveni o compulsie inutilă, iar
în acel moment copilul este etichetat ca delincvent.
Avem de-a face în acest caz cu o tulburare ce nu trebuie
clasificată împreună cu nevrozele, tulburările afective sau schi
zofrenia. Această tulburare se leagă strâns de tulburările ine
rente sindromului de creştere adolescentină. Nu putem să dez
voltăm aici această temă, însă ideea principală este aceea că
tendinţa antisocială a copilului reprezintă o speranţă (incon
ştientă) ce priveşte tămăduirea traumei unei deprivări (Win-
nicott, 1956).
Interacţiunea proceselor de maturizare şi a proceselor patologice
Ajung în acest punct la principala dificultate cu care se con

fruntă toţi cei angajaţi în munca preventivă şi curativă. în
această etapă a creşterii individuale este cu siguranţă toarte
dificil să diagnostichezi sănătatea şi să o diferenţiezi de tulbu
31.8 D.W. Winnicott
rarea psihiatrică. Adolescenţa alterează forma bolii psihiatri

ce.
Avem douăzeci de adolescenţi. Ei sunt personalităţi izola
te, care se pot grupa prin faptul că oarecum au în comun anu
mite interese; cântăreţii pop, twistul, jazzul, un fel de a se îm
brăca, o stare de frământare pe care ar fi neonest să încerce să
o nege. La marginea oricărui grup există un băiat sau o fată
depresivă care încearcă să se sinucidă. în acest caz, întregul
grup se simte deprimat şi se află „alături" de cel sau cu cea
care încearcă să se sinucidă. Un altul sparge un geam fără
vreun motiv anume. Tot grupul este acum cu acela care spar
ge geamul. Un altul, împreună cu câţiva care se află prin preaj
mă sparge un magazin şi fură nişte ţigări sau face altceva care
atrage atenţia autorităţilor. Tot grupul se află acum alături de
delincvent.
Cu toate acestea se poate spune că în întregimea sa grupul
acesta format din băieţi şi fete va supravieţui fără sinucidere,
fără crimă, fără violenţă şi fără jaf.
Cu alte cuvinte, adolescenţii aflaţi în faza frământărilor îmi
par să folosească indivizii bolnavi de la marginea grupului
pentru a da realitate propriei lor simptomatologii potenţiale.
Permiteţi-mi să vă ofer un exemplu care să ilustreze proble
mele de diagnostic şi de gestionare.
Notă asupra cazului unui băiat
Mă voi referi acum la cazul unui băiat care mi-a fost trimis
pentru prima dată la vârsta de 8 ani. La acea vârstă se putea
constata prezenţa unui sentiment de tristeţe ce data dintr-o
etapă timpurie a creşterii sale şi era legat de îndelunga expu
nere la boala psihică severă a mamei sale. Am încercat o tera
pie la acea vârstă, numai că ea nu a avut succes, în parte din
pricina bolii mamei copilului. Băiatul mi-a fost din nou trimis
la vârsta de 15 ani. în cursul acestei consultaţii el a putut să-mi
ofere un indiciu vital asupra atacurilor sale de violenţă. De
fapt, el se aflase în pericolul de a încerca să-şi ucidă tatăl. Ilu
minarea a apărut în forma unui vis pe care băiatul l-a ilustrat
printr-un desen. Desenul arăta mâna lui ce se îndrepta spre

mâna prietenei lui. în vis, între cele două mâini se afla o ba
rieră de sticlă. Violenţa de care el se temea avea legătură cu
încercarea de a trece prin bariera dintre el şi lumea reală, o ba
rieră ce devenea din ce în ce mai reală, în vreme ce pulsiuni-
le sale erau mai implicate în relaţionarea de obiect.
Am trimis acest băiat unui coleg care conduce o clinică psi
hiatrică şi care l-a internat pe băiat cu diagnosticul meu de
schizofrenie. Acest băiat s-a descurcat bine în spital şi, destul
de repede, el a reuşit să-şi găsească locul în comunitate. Un
lucru demn de remarcat a fost acela că el a găsit în acest fel un
moment de pauză în ceea ce privea raportarea la boala psihi
că gravă a mamei. Fără îndoială că schimbarea imediată ce a
putut fi remarcată la acest băiat era legată în principal de fap
tul că reuşise să găsească un cămin alternativ, chiar dacă aceas
tă situaţie nu putea să dureze prea mult timp. Curând după
ce s-a instalat în spital, a fost capabil să întrerupă legătura cu
acea prietenă a lui de care era excesiv de dependent. înainte
să ajungă la spital el putea fi văzut în mod constant plângând
după conversaţii telefonice interminabile eu această fată, tele
fonul şi firele reprezentând acelaşi lucru cu cadrul de sticlă
din vis dintre el şi fată. Numai datorită prezenţei a ceva între
el şi fată, fusese capabil să resimtă întreaga intensitate a iubi
rii şi dependenţei sale. Această fată fusese necesară pentru a
înlocui mama bolnavă. După ce el a renunţat la această depen
denţă, i-a fost mult mai uşor să relaţioneze cu ceilalţi membri
ai grupului şi cu personalul spitalului.
Mi se pare potrivit să prezint cazul acestui băiat în faţa au
ditoriului format din personalul spitalului dumneavoastră.2
Acest caz ilustrează dificultăţile muncii dumneavoastră. în spi
tal băiatul a putut să se folosească de excelenta terapie ocupa-
ţională şi de terapia prin artă. El s-a preocupat cu multă crea
tivitate atât de modelaj cât şi de pictură. Tot ceea ce el făcea
prezenta o semnificaţie izbitoare. Foarte frecvent pacienţii psi-
hotici sau aproape psihotici ne oferă gratificări speciale atunci
2 Spitalul McLean, Belmont, Massachusetts, U.S.A.

320 D.W. Winnicott
când lucrează într-unul dintre departamentele noastre de re

abilitare. Problema a fost că băiatul a evoluat atât de mult şi
s-a bucurat într-atât de relaţia cvr lumea pe care şi-o formase
în această comunitate restrânsă, încât doctorii i-au schimbat
diagnosticul. Ei au decis că este isteric şi oarecum antisocial,
iar factorul extern ce făcuse să se creadă că era bolnav erau
condiţiile de acasă. Băiatul a fost, în consecinţă, externat, dar
nu înainte ca medicii să-i găsească o şcoală potrivită, în care
dificultăţile lui au fost clar expuse directorului. După câteva
luni băiatul a început să prezinte iarăşi la noua şcoală simpto-
mele pentru care fusese trimis la spital. A devenit violent şi
distructiv şi incapabil să se preocupe de muncă. Diagnosticul
de schizofrenie a fost din nou luat în considerare, el fiind ra
pid eliminat din şcoală. în acest moment părinţii încearcă să
facă faţă dificilei situaţii arairjând ca băiatul să plece într-o ex
cursie nelimitată în jurul lumii, în speranţa că atunci când se
va întoarce să fi reuşit să-şi depăşească dificultăţile. Până în
acel moment există cu siguranţă şanse ca el să intre în dificul
tăţi majore sau chiar să facă rău altcuiva.
Acest caz eşuat poate fi folosit ca ilustrare a faptului că suc
cesul unui departament de reabilitare poate modifica tabloul
clinic al unui pacient într-o asemenea măsură, încât poate să
pară că acesta s-a făcut bine, astfel încât diagnosticul iniţial să
fie pierdut din vedere. Dumneavoastră, împreună cu depar
tamentele din acest spital, va trebui să fiţi atenţi la aceste pe
ricole pentru a nu fi induşi în eroare cu prea mare uşurinţă.
Nu va trebui să fiţi, de exemplu, păcăliţi de creaţiile artistice
excelente ce pot denota într-adevăr o sănătate potenţială a pa
cientului, dar care nu pot lua locul sănătăţii în sine.
R ezu m a t
Au fost schiţate anumite caracteristici ale adolescenţei şi a

fost discutată relaţia dintre aceste caracteristici şi simptoma
tologia copiilor aflaţi la vârsta pubertăţii şi bolnavi din punct
de vedere psihiatric. A fost prezentat un caz care să ilustreze
unele dintre dificultăţile gestionării pacienţilor din acest grup

de vârstă şi dificultăţile furnizării de facilităţi de reabilitare,
cum sunt cele ce sunt iniţiate festiv în ziua acestei întâlniri.
Capitolul 23
Dependenţa în îngrijirea bebeluşului,

în îngrijirea copilului şi în cadrul psihanalitic1
(1963)
T u este nimic nou în ideea de dependenţă, fie aceas

ta în viaţa timpurie a individului, fie în transferul
ss ce ia amploare, în vreme ce un tratament psihanali
tic îşi urmează cursul. Lucrul care simt că este nevoie să fie
discutat d in nou din când în când este tocmai legătura dintre
aceste două tipuri de dependenţă.
Nu trebuie să citez din Freud. Dependenţa unui pacient de
analist a fost întotdeauna cunoscută şi luată în seamă şi aceas
ta se arată de exemplu în ezitarea unui analist de a primi un
pacient cu o lună sau două înainte de o îndelungată vacanţă
de vară. Analistul se teme pe bună credinţă că reacţia pacien
tului la întrerupere ar putea induce schimbări profunde şi care
să nu fie încă disponibile analizării. Voi încerca să dezvolt
această temă.
O tânără pacientă a trebuit să aştepte câteva luni înainte să
înceapă o terapie cu mine şi, chiar în acest caz, eu nu puteam
să o văd decât o dată pe săptămână. Mai târziu, i-am oferit şe
dinţe zilnice, cu puţin înainte să trebuiască să plec din ţară
pentru o lună. Reacţiile la analiză au fost bune, iar dezvolta
rea era rapidă. în scurt timp, am înţeles din visele acestei ti
1 Lucrare citită în faţa Boston Psychoanalytic Society, în octombrie 1962,

şi publicată prima dată în Irit. f. Psycho-AnaL, 44, pp. 339-344.
Opere 4. Procesele de, maturizare 323
nere extrem de independente că era pe cale să devină extrem

de dependentă. Intr-unui dintre vise ea avea o broască ţestoa
să, dar carapacea acesteia era moale, în aşa fel încât animalul
era neprotejat şi în mod sigur avea de suferit. în vis ea ucise
se broasca ţestoasă pentru a o salva de durerea insuportabilă
pe care aceasta urma să o trăiască. Era vorba aici de ea însăşi,
iar visul indica o tendinţă suicidară, ea prezentându-se la tra
tament tocmai pentru a se vindeca de această tendinţă.
Problema era aceea că ea nu avusese încă timp să se con
frunte în psihanaliză cu propriile reacţii la plecarea mea, aşa
că avusese acest vis suicidar după care devenise clinic bolna
vă fizic, deşi într-un mod ciudat. înainte să plec, de-abia am
avut timp să o fac să simtă că există o legătură între reacţia sa
fizică şi plecarea mea. Plecarea mea pusese din nou în scenă
un episod sau mai degrabă o serie de episoade traumatice din
copilăria ei foarte timpurie. Cu alte cuvinte, era ca şi cum eu
aş fi ţinut-o întâi în braţe şi apoi aş fi devenit preocupat de cu
totul altceva, astfel că ea s-ar fi simţit anihilată. Acesta era chiar
termenul folosit de ea. Sinucigându-se, ea ar fi dobândit con
trol asupra anihilării ce ar fi putut surveni în timp ce era de
pendentă şi vulnerabilă. în şinele şi corpul său sănătos, cu toa
tă nevoia ei puternică de a trăi, ea purtase întreaga sa viaţă
amintirea momentului în care avusese o puternică nevoie de
a muri. Acum boala fizică apăruse ca o localizare a acestei ne
voi puternice de a muri într-un organ al corpului. Ea se sim
ţea neajutorată în faţa acestor lucruri până când eu am reuşit
să-i interpretez ceea ce se întâmpla, după care s-a simţit uşu
rată şi a reuşit să mă lase să plec. Din acel moment boala fizi
că a încetat să mai constituie o ameninţare şi a început să se
vindece, sigur că şi datorită unui tratament potrivit.
In cazul în care mai era nevoie de o ilustrare, aceasta ar pu
tea să susţină pericolele subestimării dependenţei de transfer.
Lucrul uimitor este că o interpretare poate produce o schim
bare şi că nu putem presupune decât că o înţelegere profun
dă urmată de o interpretare la momentul potrivit reprezintă
singura formă de adaptare validă. în acest caz, pacienta a de
venit capabilă să facă faţă absenţei mele pentru că a simţit (la
324 D.W. Winnicott
un nivel) că nu mai ei-a anihilată, ci că era menţinută în exis

tenţă într-un mod pozitiv prin faptul de a avea o realitate ca
obiect al grijii mele. Ceva mai târziu, atunci când dependen
ţa va deveni completă, interpretarea verbală nu va mai fi su
ficientă sau ne vom putea chiar lipsi de ea.
Veţi observa că pot să mă îndrept în oricare dintre cele
două direcţii pornind de la un astfel de fragment de analiză.
Una dintre direcţii ne-ar conduce la analiza reacţiilor faţă de
pierdere, şi mai departe la toate acele lucruri pe care le învă
ţăm în cursul formării noastre analitice. Cealaltă direcţie ne
poartă spre ceea ce aş dori să luăm în discuţie în această lu
crare. Ea mă poartă către înţelegerea pe care o avem în noi şi
care ne face să ştim că trebuie să evităm să plecăm imediat ci;
am început o nouă analiză. Vorbesc despre o conştientizare a
vulnerabilităţii Eului pacientului, opusul forţei Eului. Ieşim în
nenumărate feluri în întâmpinarea nevoilor pacienţilor prin
faptul că ştim, mai mult sau mai puţin cum se simte pacien
tul şi putem găsi în noi înşine un echivalent al pacientului. Lu
crurile pe care le avem înăuntru le putem proiecta şi găsi în
pacient. Toate acestea sunt făcute silenţios şi de cele mai mul
te ori pacientul nu ştie ce anume am făcut bine, devenind însă
conştient de rolul pe care îl jucăm atunci când lucrurile merg
rău. Tocmai atunci când eşuăm în aceste privinţe, pacientul
reacţionează la imprevizibil şi suferă o ruptură în continuita
tea existenţei sale. Aş dori să mă concentrez în mod special
asupra acestui aspect, ceva mai târziu în acest articol, în dis
cuţia pe marginea lucrării lui Zetzel de la Congresul din Ge
neva (1956).
Obiectivul meu principal este acela de a face o legătură în
tre dependenţa din transferul psihanalitic şi dependenţa din
diferitele etape ale dezvoltării bebeluşului şi copilului. Veţi re
marca faptul că încerc să evaluez factorul extern. Sper să pot
face asta fără să se creadă că mă opun tuturor teoriilor pe care
psihanaliza le-a susţinut în ultimii patruzeci de ani. Psihana
liza a susţinut teoriile legate de factorul personal, de mecanis
mele implicate în creşterea emoţională personală, de solicită
rile interne care conduc la organizări defensive şi a susţinut
viziunea despre boala nevrotică ce este o dovadă a tensiunii

intrapsihice generate de pulsiunile Se-ului care ameninţă Eul.
în lucrarea mea ne întoarcem însă spre vulnerabilitatea Eului
şi, în consecinţă, spre dependenţă.
Este simplu de văzut de ce psihanaliştii au evitat să scrie
despre factorii de mediu, o dată ce tocmai aceia care încercau
să ignore sau să nege semnificaţia tensiunilor intrapsihice pu
neau în principal accentul pe factorii externi nefavorabili ca o
cauză a bolilor în psihiatria infantilă. în zilele noastre însă,
psihanaliza este mult mai bine fundamentată, iar noi ne pu
tem permite să examinăm factorii externi, fie ei .buni sau răi.
Dacă acceptăm ideea de dependenţă înseamnă că am înce
put deja să examinăm factorul extern şi, atunci când spunem
că un analist trebuie să aibă formare, spunem că un factor ex
tern, şi anume un analist îndeajuns de bun, este esenţial psih
analizei ortodoxe. Toate acestea sunt evidente şi totuşi vom
putea găsi atât unii care să nu menţioneze acest factor extern
ca fiind important, cât şi alţii care să vorbească despre el tot
timpul ignorând factorii interni din cadrul procesului. După
cum spunea Zetzel recent, într-un seminar: la început Freud
credea că toţi nevroticii trăiseră abuzuri sexuale în copilărie,
după care a descoperit că ei trăiseră dorinţe. După această
schimbare, în toată literatura psihanalitică a câtorva decade
s-a presupus că nici nu există abuzuri sexuale reale. în zilele
noastre trebuie să începem să le luăm şi pe acestea din urmă
în seamă.
într-o examinare deliberată a factorului extern sunt astfel
profund implicat în studiul personalităţii analistului, a capa
cităţii acestuia de a se identifica cu pacientul, a echipamentu
lui tehnic şi aşa mai departe, în studiul multiplelor detalii ale
îngrijirii copilului şi, într-un mod mai specific, al stării specia
le în care se află o mamă (sau poate chiar un tată, numai că
aceştia au mai puţine ocazii să o arate) în perioada scurtă a ul
timelor etape ale sarcinii şi a primelor luni ale vieţii bebelu
şului.
Psihanaliza, aşa cum o învăţăm noi, nu seamănă în nici
un fel cu îngrijirea copiilor. De fapt, părinţii care interpre
326 D.W. Winnicott
tează inconştientul propriilor copii se îndreaptă spre o mare

belea. Dar în acea parte a muncii noastre de analişti la care
mă refer, tot ceea ce facem are o legătură cu îngrijirea bebe
luşului sau a copilului. în această parte a muncii noastre pu
tem de fapt să învăţăm ce să facem din a fi părinţi, din fap
tul de a fi fost copii, din observarea mamelor cu bebeluşi
foarte mici sau încă nenăscuţi, din corelarea eşecurilor pă
rinţilor cu stările clinice ulterioare ale copiilor bolnavi. în
timp ce ştim că boala nevrotică nu este cauzată de către pă
rinţi, ştim, de asemenea, că sănătatea psihică a copilului nu
se poate fundamenta decât pe o grijă părintească sau mater
nă îndeajuns de bună. Ştim, de asemenea, că o experienţă
de mediu corectivă nu vindecă în mod direct pacientul în-
tr-o mai mare măsură decât cauzează un mediu rău în mod
direct structura patologică. Mă voi referi din nou la acestea
la sfârşitul articolului.
Doresc acum să mă refer iarăşi la fragmentul de material
clinic. în perioada foarte timpurie a analizei sale, pacienta fu
sese reprezentată în vise prin creaturi fragile şi adesea rănite,
iar acum visase ţestoasa cu carapacea moale2. Veţi fi remarcat
că acest lucru indică drumul către o regresie spre dependen
ţă ce va evolua şi mai târziu. Pacienta făcuse câţiva ani de ana
liză axată pe direcţiile obişnuite cu un analist ce nu permise
se regresia dacă aceasta ameninţa să fie pusă în act sau să im
plice dependenţa faţă de analist. De aceea ea era mai mult de
cât pregătită pentru această parte a procedurii psihanalitice,
având desigur şi nevoie, ca oricine altcineva, de interpretări
le obişnuite ce deveneau adecvate de la o zi la alta sau de la
un minut la altul.
Dacă merg mai departe cu problema interpretativă în ana
liza acestui fragment cred că aş putea să evidenţiez cât de în
treţesute sunt aceste două lucruri: mecanismul intrapsihic şi
dependenţa, aceasta din urmă implicând prin definiţie mediul
şi comportamentul lui.
2 De altfel, ar fi putut să fie vorba şi de un cal care să trebuiască să fie îm

puşcat, ca nu cumva să-i fie făcut vânt dintr-un avion.
Aveam în cazul prezentat suficient material pentru a inter

preta reacţiile pacientei la plecarea mea în termenii sadismu
lui oral legat de iubirea întărită de furie furie faţă de mine
şi faţă de toţi ceilalţi din viaţa ei care o părăsiseră, incluzând-o
pe mama care o înţărcase. Aş fi putut să mă arunc în asta, jus
tificat pe deplin de lucrurile pe care pacienta mi le spusese,
numai că aş fi fost atunci un analist rău făcând interpretări
bune. Aş fi fost un analist rău din cauza felului în care mate
rialul îmi fusese oferit. în tot timpul muncii noastre analitice
noi evaluăm şi reevaluăm forţa Eului pacientului. Materialul
îmi fusese oferit într-un fel care indica faptul că pacienta ştia
că putea să aibă încredere că eu nu-1 voi folosi în mod brutal.
Ea este foarte sensibilă la medicamente, la boli şi la cea mai
uşoară critică, şi ar fi trebuit să mă aştept să fie sensibilă la ori
ce greşeală pe care aş fi făcut-o în estimările mele asupra for
ţei Eului ei. Există ceva central în personalitatea ei care simte
cu prea mare uşurinţă orice ameninţare cu anihilarea. Din
punct de vedere clinic, ea devine desigur foarte independen
tă şi dură, profund defensivă, iar împreună cu acestea apare
un sentiment de inutilitate şi de a fi ireală.
De fapt Eul ei nu poate să acomodeze nici o emoţie mai pu
ternică. Ura, excitaţia, teama, fiecare dintre acestea se separă
ca un corp străin şi toate ajung cu uşurinţă să fie localizate în-
tr-un organ al corpului care intră în spasm şi încearcă să se au
todistrugă printr-o pervertire a funcţionării sale fiziologice.
Motivul pentru care au apărut visele regresive legate de
dependenţă are în principal de-a face cu descoperirea ei că eu
nu folosesc fiecare părticică de material pentru a interpreta, ci
păstrez totul pentru a-1 folosi în momentul potrivit, mulţumin-
du-mă pentru prezent să fac pregătiri ca să ies în întâmpina
rea dependenţei ce este pe cale să apară. Etapa de dependen
ţă va fi foarte dureroasă pentru pacientă, iar ea ştie acest lu
cru şi un risc de sinucidere vine împreună cu această etapă,
dar, după cum spune ea, nu există nici o alternativă. Există o
altă cale pentru că, dacă analistul ei nu este capabil să întâm
pine dependenţa într-un fel în care regresia să devină un fe
nomen terapeutic, ea se va prăbuşi în boala psihosomatică ce
328 D.W. Winnicott
produce mult aşteptata îngrijire, dar nu şi înţelegerea sau în

grijirea psihică ce ar putea să producă cu adevărat o schimba
re. Analistul ar trebui să ştie de ce pacientul s-ar omorî mai
degrabă decât să trăiască sub ameninţarea anihilării.
Privind la acest fragment de material în acest fel, ajungem
la un punct în care discutăm atât psihanaliza, cât şi întâmpi
narea nevoilor dependenţei. O înşiruire de interpretări „bune"
referitoare la conţinutul general al şedinţei va produce furie
sau excitaţie, însă pacientul nu va putea încă să facă faţă tutu
ror acestor experienţe emoţionale cu totul exterioare. Ar fi în
consecinţă rău, din perspectiva discuţiei mele prezente despre
procedura analitică, de a interpreta tocmai lucrurile legate; de
separarea prematură.
în cursul unei discuţii în care am făcut planuri de viitor şi
am discutat natura bolii ei şi riscurile inerente în continuarea
tratamentului, i-am spus:3 „Deci iată-te bolnavă, şi iată că pu
tem vedea că boala ta fizică ascunde o reacţie extremă la ple
carea mea, deşi tu nu poţi să ai acces la conştientizarea direc
tă a acestui sentiment. Aşa că poţi spune că eu am fost cauza
bolii tale, în acelaşi fel cum alţii au fost cauza bolilor tale de
când erai bebeluş, iar tu ai putea să fii furioasă." Ea a răspuns:
„Dar nu sunt." (De fapt ea mă păstrează într-o poziţie ideali
zată, încercând să îi vadă pe doctorii care se ocupă de soma
tic ca fiind persecutori.) Am spus: „Calea este aici, deschisă
pentru ura şi pentru furia ta, numai că furia refuză să păşeas
că pe această cale."
Pacienta mi-a spus că principalul detaliu care adusese dez
voltarea rapidă, involuntară spre dependenţă era faptul că eu
lăsam lucrurile să curgă şi voiam să văd ce ar putea aduce fie
care şedinţă. De obicei ea începea fiecare şedinţă ca şi cum
aceasta ar fi fost o întâlnire socială. Se întindea şi dovedea o
foarte clară conştientizare a propriei persoane şi a lucrurilor
din jurul ei. Intram în joc şi tăceam foarte mult. Către sfârşi
tul fiecărei şedinţe ea îşi aducea aminte pe neaşteptate un vis,
3 Eram în mod cert influenţat de nivelul intelectual al felului în care îmi

prezenta materialul.
după care primea interpretarea mea. Visele prezentate în acest

fel nu erau foarte cifrate, iar rezistenţa la adresa visului ar fi
putut fi văzută ca fiind constituită din cele 45 de minute de
material care precedau visul şi care nu era material potrivit in
terpretării. Ceea ce era visat, reamintit, şi prezentat se afla în
limitele capacităţii structurii şi forţei Eului.
Această pacientă urma să fie foarte dependentă de mine
într-una dintre etape. Eu sper ca această dependenţă, pentru
binele ei, dar şi pentru binele meu, să fie păstrată în limitele
transferului şi ale cadrului şi şedinţelor analitice. Dar cum am
putea şti asta dinainte? Cum poate fi făcut un tip de diagnos
tic care să aibă în vedere evaluarea nevoilor?
în ceea ce priveşte îngrijirea copilului, aş dori să exemplific
regresia aflată în slujba Eului, studiind etapele de răsfăţ pe
care părinţii îl consideră necesar pentru un copil din când în
când — vorbesc despre părinţii care nu îşi alintă copiii din ca
uza propriilor anxietăţi. Aceste etape de răsfăţ pot face de mul
te ori ca un copil să facă faţă unor etape mai grele fără ca
vreun doctor sau vreo clinică de consiliere să fie implicată.
Este dificil să prezinţi un caz fără ca acesta să sune ca o excep
ţie, iar lucrurile despx'e care vorbesc sunt experienţe comune
în viaţa de familie, experienţe ale îngrijirii părinteşti oferite co
piilor. Pentru câteva Ore, zile sau săptămâni, într-un context
special, un copil este tratat ca şi cum ar fi de o vârstă mai mică
decât este de fapt din punct de vedere cronologic. Uneori
aceasta se întâmplă când un copil se loveşte cu capul sau se
taie la deget. într-o clipă el trece de la 4 la 2 ani şi ţipă şi se
consolează cu capul în poala mamei, apoi, în foarte scurt timp
sau după un pui de somn, el este din nou de vârsta lui sau
poate chiar mai mult decât atât.
Vă voi povesti despre un băiat de 2 ani (Winnicott, 1963).
El a reacţionat foarte prost la vârsta de 20 de luni la angoasa
pe care a trăit-o mama lui rămânând însărcinată. Faptul de a
fi fost foarte angoasată atunci când rămânea însărcinată făcea
parte din felul ei de a fi. Băiatul a încetat sa folosească oliţa şi
a încetat să vorbească, progresele acestuia fiind sistate. Când
bebeluşul s-a născut, băiatul nu s-a dovedit ostil acestuia, nu
33 » D.W. Winnicott
mai că şi-a dorit să i se facă baie în acelaşi fel ca şi bebeluşului.

In timpul orelor de alăptat, el a început să-şi sugă degetul, lu
cru ce nu se întâmplase în trecut. A reclamat în mod special
atenţia părinţilor, având nevoie să doarmă în patul lor mai
multe luni. Vorbirea sa a întârziat.
Părinţii au venit în întâmpinarea acestor nevoi într-un fel
satisfăcător, dar vecinii erau de părere că aceştia îşi răsfăţa u
băiatul. In cele din urmă băiatul a ieşit din această stare de re-
gresie sau retragere, iar părinţii au putut să înceteze cu răs
făţul atunci când a împlinit 8 ani şi după ce trecuse printr-o
etapă în care fura bani de la ei.4
Acesta este un tip obişnuit de caz în psihiatria infantilă,
după câte ştiu eu, mai ales în practica privată, unde copiii sunt
aduşi pentru simptome ce ar putea fi considerate nesemnifi
cative pentru cei care fac consiliere a copilului. O parte impor
tantă a orientării mele spre psihiatria pentru copii a fost să re
cunosc că în astfel de cazuri nu trebuie să ne gândim imediat
la psihanaliză, ci la susţinerea acestor părinţi în gestionarea
infantilităţii copilului lor. Se poate desigur să ne aflăm şi în
poziţia de a oferi ajutor psihanalitic, în vreme ce părinţii vor
îndeplini îngrijirea psihică a pacientului, însă este o sarcină în
grozitoare să tratezi un astfel de caz prin psihanaliză fără să
existe un aport parental care să întâmpine nevoile de îngrijire
psihică. Fără îngrijirea psihică din partea părinţilor, psihana
listul care face psihanaliză poate să descopere că pacientul nu
numai că visează să fie luat acasă de către analist, ci chiar are
nevoie să fie luat acasă.
Un corolar al tuturor acestora este că atunci când un psih
analist ortodox are un succes cu un copil, trebuie ca el să în
ţeleagă că relaţiile, căminul, ajutoarele şi prietenii părinţilor
au făcut aproape jumătate din tratament. Nu este necesar să
enunţăm această recunoaştere cu voce tare, dar trebuie să fim
oneşti în ceea ce priveşte problemele legate de dependenţă ale
pacientului, atunci când construim teorii.
4 Dra Freud a luat în discuţie subiectul regresiei Eiilui într-un articol pu
blicat în Menninger Bulletin (1963).
Voi ajunge acum la relaţia mamă-bebeluş şi mai timpurie. S-a

scris mult pe marginea acestui subiect. Aş dori să vă atrag
atenţia asupra rolului pe care îl joacă mama în momentele de
foarte mare dependenţă pe care le trăieşte bebeluşul la înce
puturile sale. Deşi cred că cititorii sunt pe deplin informaţi
asupra acestor probleme aş dori să trec rapid prin argumen
taţie, aşa încât ea să poată fi discutată.
Aş dori să mă refer la un articol al lui Zetzel (1956). Nu tre
buie să trec prin toate subiectele ce au fost atinse în această re
cenzie foarte valoroasă a conceptelor curente despre transfer.
Aş dori doar să extrag din articol paragraful în care se referă
la munca mea. Ea scrie: „Alţi analişti — dr Winnicott, de
exemplu — atribuie psihoza în principal experienţelor trau
matice severe şi în special deprivării din copilăria timpurie. în
concordanţă cu acest punct de vedere, regresia profundă ofe
ră o ocazie de a împlini, în situaţia de transfer, nevoi primiti
ve cărora nu li s-a venit în întâmpinare la nivelul corespunză
tor al dezvoltării. Sugestii similare au fost făcute de către Mar-
golin şi de către alţii..."
Găsesc importantă ocazia de a discuta această descriere a
atitudinii mele faţă de acest subiect, subiect ce are o mare în
semnătate mai ales datorită faptului că unul dintre punctele
aflate de creştere ale psihanalizei este tocmai tratamentul ca-
zurilor-limită şi încercarea de a formula o teorie a bolilor psi-
hotice şi în special a schizofreniei.
Pentru început, atribui eu schizofrenia, în principal, expe
rienţelor traumatice severe şi, în parte, deprivării din copilă
ria timpurie? Pot să înţeleg că aceasta este impresia pe care
am lăsat-o şi am schimbat felul în care îmi prezint părerile,
mai ales în decursul ultimei decade. Este necesar totuşi să fac
câteva corecţii. Am declarat în mod clar că în etiologia bolii
psihotice şi în particular în aceea a schizofreniei (cu excepţia
măsurii în care operează elemente ereditare) poate fi remar
cat un eşec în procesul total al îngrijirii bebeluşului. într-un
articol am mers până la a declara: „Psihoza este o boală de
deficit al m ediului." Zetzel foloseşte expresia „experienţe
traumatice severe", iar aceasta implică lucruri rele care se în
332 - D.W. Winnicott
tâmplă, lucruri care arată rău din punctul de vedere al obser

vatorului. Deficienţele la care mă refer eu sunt eşecuri în
aportul de bază — ca plecarea mea în Statele Unite atunci
când pacienta mea nu este pregătită pentru reacţiile ce apar
în ea în urma plecării mele. în alte articole am explorai în
mare detaliu tipurile de eşec care constituie eşecuri ale apor
tului de bază. Principala idee este că aceste eşecuri sunt im
previzibile; ele nu pot fi tratate de către bebeluş în termeni de
proiecţie, deoarece bebeluşul nu a atins încă etapa de struc
turare a Eului care să facă acest lucru posibil, iar aceste eşe
curi au ca rezultat anihilarea individului a cărui continuitate
a existenţei este întreruptă.
Mamele care nu sunt ele însele bolnave evită acest tip de
eşec în îngrijirea unui bebeluş.
Sub titlul „preocuparea maternă primară" m-am referit la
schimbările imense care au loc în femeile care fac un copil, iar
părerea mea este că acest fenomen, orice nume ar purta el, este
esenţial pentru bunăstarea bebeluşului. El este esenţial deoa
rece în lipsa lui nu va fi nimeni îndeajuns de identificat cu be
beluşul încât să ştie de ce are acesta nevoie, aşa încât raţia de
bază a adaptării lipseşte. Se va înţelege că nu mă refer la adap
tare doar în termenii satisfacerii pulsiunilor Se-ului.
O raţie de bază a aportului Eului favorizează dezvoltarea
spre maturitate foarte importantă din primele săptămâni şi luni,
iar orice eşec al adaptării timpurii reprezintă un factor trau
matic ce interferează cu procesele integratoare care conduc la
constituirea în individ a unui sine ce continuă să existe, ce do
bândeşte o existenţă psihosomatică şi dezvoltă o capacitate de
a relaţiona cu obiectele.
Astfel, o descriere a viziunii mele va include următoarele:
(i) Boala nevrotică este aceea în care vom găsi conflictele

ce îi sunt pe deplin personale individului şi sunt rela
tiv independente de determinanţi din mediu. Trebuie
să fii îndeajuns de sănătos la vârsta primilor paşi pen
tru a dobândi boala nevrotică, asta ca să nu mai vor
bim despre sănătate.
(ii) în etapele timpurii se pune fundaţia sănătăţii psihice

a individului. Acest fenomen implică:
(a) procesele de maturizare care sunt tendinţe moşte
nite şi
(b) condiţiile de mediu necesare pentru ca procesele
de maturizare să devină o realitate.
în acest fel, eşecul aportului de bază al mediului în eta
pele timpurii perturbă procesele de maturizare sau îm
piedică contribuţia acestora la creşterea emoţională, şi
tocmai eşecul acestor procese de maturizare, integra
re etc. constituie boala pe care noi o numim psihotică.
Acest eşec al aportului mediului (privaţiune) nu este
de obicei denumit prin termenul „deprivare", motiv
pentru care am simţit nevoia să corectez referinţa lui
Zetzel la lucrările mele.
(iii) Una dintre dificultăţile susţinerii acestei afirmaţii este
reprezentată de faptul că există şi o poziţie interme
diară, în care aportul mediului este la început unul po
trivit, pentru ca apoi să înregistreze un eşec. Acesta are
la început succes într-o măsură în care să permită o or
ganizare considerabilă a Eului, pentru ca mai târziu să
eşueze într-o etapă în care individul nu a ajuns încă
să-şi construiască un mediu interior — adică să devi
nă independent. Acest fenomen este de obicei denu
mit „deprivare", iar el nu conduce la psihoză, ci la
dezvoltarea în acel individ a unei „tendinţe antisocia
le" care, la rândul ei, poate forţa copilul spre o tulbu
rare de caracter şi spre delincvenţă şi recidivism.
Toate aceste enunţuri simplificate necesită elaborări pe care

le-am prezentat în alte lucrări, dar pe care nu le pot aduna aici.
Aş dori totuşi să mă refer pe scurt la unele dintre efectele aces
tei viziuni despre tulburările psihice asupra modului nostru
de a gândi.
(i) Unul dintre detaliile importante ar fi că în psihoze ■—

şi nu în nevroze — ne putem aştepta să găsim exem
334 D.W. Winnicott
ple de autovindecare. Anumite întâmplări legate de

mediu, poate o prietenie, pot furniza o corecţie a eşe
cului aportului primar prin care să fie desfăcută cap
cana ce împiedicase dezvoltarea într-o anumită direc
ţie sau în alta. Oricum, uneori copilul foarte bolnav
din psihiatria infantilă este cel care ar putea fi ajutat
să înceapă să se dezvolte prin psihoterapia de la bu
fet, pe când în tratamentul nevrozei este întotdeauna
de dorit să putem oferi un tratament psihanalitic.
(ii) Al doilea detaliu ar fi acela că o experienţă corectivă
nu este suficientă. In mod sigur nici un analist nu
aranjează să ofere o experienţă corectivă în transfer,
deoarece aceasta reprezintă o contradicţie în termeni
şi asta pentru că, transferul, cu toate detaliile sale sur
vine prin intermediul procesului psihanalitic incon
ştient al pacientului şi depinde pentru dezvoltarea sa
de interpretările ce se referă întotdeauna la materialul
prezentat analistului.
Desigur că practicarea unei tehnici psihanalitice bune poa

te să fie în sine o experienţă corectivă, de exemplu un pacient
poate trăi în analiză pentru prima dată experienţa altei per
soane oferindu-i întreaga sa atenţie, oricât ar fi aceasta de li
mitată de către ferm stabilita perioadă de cincizeci de minute
a şedinţei; sau poate fi pentru prima dată în contact cu cine
va capabil să fie obiectiv. Şi aşa mai departe.
Dar chiar şi aşa, aportul corectiv nu este suficient. Ce ar
putea fi suficient pentru unii dintre pacienţii noştri ca aceştia
să se facă bine? în cele din urmă pacientul foloseşte eşecurile
analistului, adesea chiar şi pe unele minore, poate chiar în
scenate de către pacient, sau pacientul produce elemente de
transfer delirant (Little, 1958), iar noi trebuie să ne confrun
tăm cu faptul de a fi, intr-un context limitat, prost înţeleşi. Fac
torul operativ este acela că pacientul îl urăşte acum pe analist
pentru eşecul ce iniţial a apărut ca un factor de mediu, în afa
ra zonei de control omnipotent al bebeluşului, eşec care este
însă acum pus în scenă în transfer.
Astfel, în cele din urmă, reuşim prin eşecurile noastre —

eşecuri în stilul pacientului. Ne aflăm la o mare depărtare de
simpla teorie a curei prin experienţă corectivă. In acest fel, re-
gresia poate să ajungă în serviciul Eului, în cazul în care este
întâmpinată de către analist şi transformată într~o nouă depen
denţă în care pacientul aduce factorul extern rău în zona con
trolului său omnipotent şi în zona gestionată prin mecanisme
le de proiecţie şi de introiecţie.
în cele din urmă, în ceea ce priveşte pacienta la care m-am
referit, va trebui ca eu să nu eşuez în aspectele de îngrijire a
bebeluşului şi a copilului din cadrul tratamentului până într-o
etapă mai târzie când ea mă va face să eşuez în feluri determi
nate de istoricul ei. Lucrul de care mă tem este că permiţân-
du-mi o lună în străinătate s-ar putea ca eu să fi eşuat deja pre
matur, alăturându-mă variabilelor imprevizibile din copilăria
ei timpurie, făcând-o astfel să fie cu adevărat bolnavă acum,
în acelaşi fel în care factorii externi imprevizibili au făcut-o să
fie bolnavă în copilăria ei timpurie.
Bibliografie 1
A braham, Karl (1916), „The First Pregenital Stage of the

Libido", Selected Papcrs of Karl Abraham. (London:
Hogarth, 1927)
(1924), „A Short Study of the Development of the
Libido, Viewed in the Light of Mental Disorders",
ibitl
Ackerman, N. (1953) „Psychiatric Disorders in Children —
Diagnosis and Aetiology in our Time", în: Current
Problems in Psychiatric Diagnosis, ed. Hoch and
Zubin. (New York: Grune & Stratton)
Aichhorn, A. (1925), Wayward Youth. (New York: Viking, 1935)
B a l in t , M. (1951), „On Love and Hate", în: Primary Love and
Psi/cho-Analytic Techniqite. (London: Hogarth,
1952)
(1958), „The Three Areas of the Mind", Int. ). Psycho-
Anal., 39
B ion, W. (1959), „Attacks on Linking", Int. ]. Psycho-Anal, 40
(1962a), „The Theory of Thinking", Int. J. Psycho-
A nal, 43
(1962b), Learning from Experience.. (London: Heine-
mann)
Bornstein, B. (1951), „On Latency", Psychoanalytic Study o f the
Chilă, 6
B owlby, J. (1958), „Psycho-Analysis and Child Care", în:
Psycho-Analysis and Contemporan/ Thought, ed. J.
D. Sutherland. (London: Hogarth)

(1960) , „Separation Anxiety", Int. }. Psycho-Anal.,
Burlingham, D., and Freud, A. (1944), Infants without Families.
(London: Allen & Unwin; New York: Int. Univ.
Press)
Erikson, E. (1950), Childhood and Society. (London: Imago; New
York: Norton)
(1958), Young Man Luther. (London: Faber)
(1961) , „The Roots of Virtue", în: The Humanist
Frame, ed. J. Fluxley. (London: Allen & Unwin)
Fenjchel, O. (1945), The Theory of Neurosis. (New York:
Norton)
Ferenczi, S. (1931), „Child Analysis in the Analysis of Adults",
în: Final Contributions to Psycho-Analysis. (London:
Hogarth, 1955)
Fordham, M. (1960), Contribuţie la Simpozionul pe tema
Contratranşferului, Brit. J. med. Psychol, 33
F reud, A. (1936), The Ego and the Mechanisms o f Defence.
(London: Hogarth, 1937)
(1946), The Psycho-Analytical Treatment o f Children.
(London: Imago)
(1953), „Some Remarks on Infant Observations",
Psychoanalytic Study of the Child, 8
(1963), „Regression as a Principie in Mental
Development", Bull. Menninger Clinic, 27
F reud, S. (1905a), Three Essays on the Theory o f Sexuality,
Standard Edition, 7
(1905b), „On Psychotherapy", Standard Edition, 7
(1909), „The Analysis of a Phobia in a Five-Year-Old
Boy" Standard Edition, 10
(1911), „Formulations on the Two Principles of
Mental Functioning", Standard Edition, 12
(1914) , „On Narcissism", Standard Edition, 14
(1915) , „Some Character-Types met with in Psycho-
Analytic Work", Standard Edition, 14
F reud , S. (1917), „Mourning and Melancholia", Standard
Edition, 14
338 D.W. Winnicott
(1920), Beyond the Pleasure Principie, Standard Edition,

18
(1926), Inhibitions, Symptoms and Anxiety. Standard
Edition, 20
(1937). „Analysis Terminable and Interminable",
Standard Edition, 23
G il l e s p ie , W. (1944), „The Psychoneuroses", J. ment. Sci., 90
G l o v e r , E. (1949), „The Position of Psycho-Analysis in Great
Britain", British Medical Bulletin, 6
(1956), On the Early Deivdopment o f Mind. (London:
Imago)
G r e e n a c r e , P. (1958). „Early Physical Determinants in the
Development of the Sense of Identity", ]. Amer.
Psychoanal. Assoc., 6
Guntrip, H. (1961), Personality Structure and Human Interaction.
(London: Hogarth)
H a r t m a n n , H . (1939). Ego Psychology and the Problem o f
Adaptation. (London: Imago, 1958)
(1954), Contribuţie la discuţia pe tema „Problemelor
nevrozei infantile", Psychoanalytic Study o f the
Chilă, 9
H o c h , P., şi Z ubin, J. (1953), Current Problems in Psychiatric
Diagnosis. (New York: Grune & Stratton)
H o f f e r , W. (1955), Psychoanalysis: Practicai and Research Aspects.
(BaltimOre: Williams & Wilkins)
J a m e s , H. M. (1962), „Infantile Narcissistic Trauma “,ln t. }.
Psycho-Anal, 43
K l e in , M. (1932), The Psycho-Analysis o f Children. (London:
Hogarth)
(1935), „Contribution to the Psychogenesis of Manie
Depressive States", în: Contributions to Psycho-
Analysis, 1921-1945. (London: Hogarth)
(1940), „Mourning and its Relation to Manie Depres
sive States", ibid.
(1946), „Notes on Some Schizoid Mechanisms", In:
Developments in Psycho Analysis, ed. J. Riviere.
(London: Hogarth)
O p e re 4 . Procesele de maturizare 339
(1948), Contributions to Psycho-Anahjsis, 1921-1945.

(London: Hogarth)
(1961), Narrative o f a Child Analysis. (London:
Hogarth)
K ris, E. (1950). „Notes on the Development and on Some
Current Problems of Psychoanalytic Child
Psychology", Psychoanalytic Study o f the Child, 5
(1951), „Opening Remarks on Psychoanalytic Child
Psychology", Psychoanalytic Study o f the Child, 6
L a in g , R. D. (1960), The Divided Seif (London: Tavistock)
(1961), The Seif and Others (London: Tavistock)
L it t l e , M. (1958), „On Delusional Transference (Transference
Psychosis)", Int. J. Psycha-Anal., 39
M e n n in g e r , K ., et al. (1963), The Vital Balance (New York: Basic
Books)
M o n c h a u x , C. d e (1962), „Thinking and Negative Hallu-
cination", Int. ]. Psycho-AnaL, 43
R ib b l e , M. (1943), The Rights o f Infants. (New York: Columbia
Univ. Press)
R i c k m a n , J. (1928), The Development o f the Psycho-Analytical
Theory o f the Psychoses, 1893-1926. Int. /. Psycha-
Anal. Suppl. 2. (London: Bailliere)
S e a r l e s , H. F. (1959), „The Effort to Drive the Other Person
Crazy — An Element in the Aetiology and
Psychotherapy of Schizophrenia", Brit. J. med.
Psychol., 32
(1960), The Nonhuman Environment. (New York: Int.
Univ. Press)
S e c h e h a y e , M. (1951), SymboUc Realisation. (New York: Int.
Univ. Press)
S t r a c h e y , J. (1934), „The Nature of the Therapeutic Action of
Psycho-Analysis", Int. ]. Psycho-AnaL, 15
W h e e l is , A. (1958), The Quest for Identity. (New York: Norton)
W ic k e s , F. G . (1938), The Inner World ofMan. (New York: Farrar
& Rinehart; London: Methuen, 1950)
W in n ic o t t , C. (1954), „Casework Techniques in the Child Care
Services", Child Care and Social Work. (Codicote
340 1J.W. Winnicott
Press, 1964)
(1962), „Casework and Agency Function", ibid.
W in n ic o t t , D. W. (1936), „Appetite and Emoţional Disorder"
Collected Papers
(1941), „The Observation of Infants in a Set Situai
tion", ibid.
(1945), „Primitive Emoţional Development", ibid.
(1947) , „Flate in the Counter-Transference", ibid.
(1948) , „Reparation in Respect of M other's
Organized Defence against Depression", ibid.
(1949a), The Ordinari/ Devoted Mother and her Baby.
Nine Broadcast Talks. Republished in: The Child
and the Family. (London: Tavistock, 1957)
(1949b), „Birth Memories, Birth Trauma, and Anxie-
ty", Collected Papers
(1949c) „Mind and its Relation to the Psyche-Soma",
ibid.
(1951) , „Transitional Objects and Transitional Pheno-
mena", ibid.
(1952) , „Psychoses and Child Care", ibid.
(1953) , „Symptom Tolerance in Paediatrics: A Case
History", ibid.
(1954a), „Withdrawal and Regression", ibid.
(1954b), „The Depressive Position in Normal Emo
ţional Development", ibid.
(1954c), „Metapsychological and Clinical Aspects of
Regression within the Psycho-Analytical Set-up",
ibid.
(1956a), „Primary Maternal Preoccupation", ibid.
(1956b), „The Antisocial Tendency", ibid.
(1958), Collected Papers: Throtigh Paediatrics to Psycho-
Analysis. (London: Tavistock)
(1962) , „Adolescence", The Family and Individual
Developinent. (London: Tavistock, 1965)
(1963) , „Regression as Therapy Illustrated by the
Case of a Boy whose Pathological Dependence
was Adequately Met by the Parents", Brii. J. med.
Psychol, 36
Z e t z e l , E. (1956), „Current Concepts o f Transference", lnt. J.
Psycho-AnaL, 37
Bibliografia II
lucrări publicate de D. W. Winnicott
1926-1964
Notă editorială
Această bibliografie prezintă lista completă a lucrărilor lui
D.W. Winnicott. Acestea sunt ordonate după anul în care au
fost publicate prima dată. O dată anterioară ce apare între
paranteze reprezintă momentul primei prezentări a lucrării.
Republicările şi ediţiile în traducere ale articolelor sunt trecute
la anul celei dintâi apariţii şi nu vor fi repetate în listă. Recen
ziile sunt incluse la momentul apariţiei. Există lucrări despre
care nu avem date disponibile. Cifrele cu caracter îngroşat
reprezintă numărul volumului. Această bibliografie este îm
părţită în două secţiuni: Secţiunea A este compusă numai din
cărţi, iar Secţiunea B reprezintă bibliografia completă.
M. M. R. K.
Secţiunea A
Clinicul Notes on Disorders o f Childhood. (Londra: Heinemann,
1931)
The Child and the Family: First Relationships. (Londra: Tavistock,

1957) include:
A Man Looks at Motherhood (1949)
Getting to Know your Baby (1944)
The Baby as a Going Concern (1949)
Infant Feeding (1944)
Where the Food Goes (1949)
The End of the Digestive Process (1949)

The Baby as a Person (1949)
Close-Up of Mother Feeding Baby (1949)
Why Do Babies Cry? (1944)
The World in Small Doses (1949)
The Innate Morality of the Baby (1949)
Weaning (1949)
Knowing and Learning (1950)
Instincts and Normal Difficulties (1950)
What About Father? (1944)
Their Standards and Yoiirs (1944)
Young Children and Other People (1949)
What Do We Mean by a Normal Child? (1946)
The Only Child (1945)
Twins (1945)
Stealing and Telling Lies (1949)
Visiting Children in Hospital (1951)
On Adoption (1955)
First Experiments in Independence (1955)
Support for Normal Parents (1944)
The Mother's Contribution to Society (1957)
The Child and the Outside World: Studieş in Developing Reiat ion-
ships. (Londra: Tavistock, 1957) include:
Needs of the Under-Fives in a Changing Society (1954)
The Child's Needs and the Role of the Mother in the Early
Stages (1951)
On Influencing and Being Influenced (1941)
Educaţional Diagnosis (1946)
Shyness and Nervous Disorders in Children (1938)
Sex Education in SchoolS (1949)
Pitfalls in Adoption (1954)
Two Adopted Children (1953)
Children in the War (1940)
The Deprived Mother (1940)
The Evacuated Child (1945)
The Return of the Evacuated Child (1945)
Home Again (1945)
344 D.W. Winnicott
Residential Management as Treatment for Difficult Children

(1947)
Children's Hostels in War and Peace (1948)
Towards an Objective Study of Human Nature (1945)
Further Thoughts on Babies as Persons (1947)
Breast Feeding (1945)
Why Children Play (1942)
The Child and Sex (1947)
Aggression (1939)
The Impulse to Steal (1949)
Some Psychological Aspects of Juvenile Delinquency (1946)
Collected Papers: Through Paediatrics to Psycho-Analysis. (Lon

dra: Tavistock; New York: Basic Books, 1958) include:
A Note on Normality and Anxiety (1931)
Fidgetiness (1931)
Appetite and Emoţional Disorder (1936)
The Observa tion of Infants in a Set Situation (1941)
Child Department Consultations (1942)
Ocular Psychoneuroses of Childhood (1944)
Reparation in Respect of Mother's Organized Defence against
Depression (1948)
Anxiety Associated with Insecurity (1952)
Symptom Tolerance in Paediatrics: a Case History (1953)
A Case Managed at Home (1955)
The Manie Defence (1935)
Primitive Emoţional Development (1945)
Paediatrics and Psychiatry (1948)
Birth Memories, Birth Trauma, and Anxiety (1949)
Hate in the Counter-Transference (1947)
Aggression in Relation to Emoţional Development (1950)
Psychoses and Child Care (1952)
Transitional Objects and Transitional Phenomena (1951)
Mind and its Relation to the Psyche-Soma (1949)
Withdrawal and Regression (1954)
The Depressive Position in Normal Emoţional Development
(1954)
Metapsychological and Clinical Aspects of Regression within

the Psycho-Analytical Set-Up (1954)
Clinical Varieties of Transference (1955)
Primary Maternal Preoccupation (1956)
The Antisocial Tendency (1956)
Paediatrics and Childhood Neurosis (1956)
The Child, the Family, and the Outside World. (Harmondsworth:

Penguin Books, 1964. Pelican Book A668) include:
A Man Looks at Motherhood (1949)
Getting to Know your Baby (1949)
The Baby as a Going Concern (1949)
Infant Feeding (1944)
Where the Food Goes (1949)
The End of the Digestive Process (1949)
Close-Up of Mother Feeding Baby (1949)
Breast Feeding (1945)
Why Do Babies Cry? (1944)
The World in Small Doses (1949)
The Baby as a Person (1949)
Weaning (1949)
Further Thoughts on Babies as Persons (1947)
The Innate Morality of the Baby (1949)
Instincts and Normal Difficulties (1950)
Young Children and Other People (1949)
What About Father? (1949)
Their Standards and Yours (1944)
What Do Wfe Mean by a Normal Child? (1946)
The Only Child (1945)
Twins (1945)
Why Children Play (1942)
The Child and Sex (1947)
Stealing and Tel ling Lies (1949)
First Experiments in Independence (1955)
Support for Normal Parents (1944)
Needs of the Under-Fives (1954)
Mother, Teacher, and the Child's Needs (1953)
346 D.W. Winnicott
On Influencing and Being Influenced (1941)

Educaţional Diagnosis (1946)
Shyness and Nervous Disorders in Children (1938)
Sex Education in Schools (1949)
Visiting Children in Hospital (1951)
Aspects of Juvenile Delinquency (1946)
Roots of Aggression (1964)
The.Family and Individual Development. (Londra: Tavistock,

1964) include:
The First Year of Life: Modern Viewş on the Emoţional De
velopment (1958) The Relationship of a Mother to Her Ba-
by at the Beginning (1960)
Growth and Development in Immaturity (1950)
On Security (Broadcast 1960)
The Five-Year-Old (Broadcast 1962)
Integra ting and Disruptive Factors in Family Life (1957)
The Family Affected by Depressive Illness in one or both Par-
ents (1958)
The Effect of Psychotic Parents on the Emoţional Development
of the Child (1959)
The Effect of Psychosis on Family Life (1960)
Adolescence (1961)
The Family and Emoţional Maturity (1960)
Theoretical Statement of the Field of Child Psychiatry (1958)
The Contribution of Psycho-AnalySis to Midwifery (1957)
Advising Parents (1957)
Casework with Mentally III Children (1959)
The Deprived Child and How He Can Be Conipensated for
Loss of Family Life (1950)
Group Influences and the Maladjusted Child: The School As
pect (1955)
Some Thoughts on the Meaning of the Word Democracy
(1950)
The Maturational Processes and the Facilitating Environment
(acest volum)
SECŢIUNEA B
1926
(1) Varicella Encephalitis and Vaccinia Encephalitis. Brit. J.
Chitdren’s Dis., 23
1928
(2) The Only Child, în: The Mind ofth e Groiving Child (Lec-
tures to the National Society of Day Nurseries) ed. Vis-7
countess Erleigh. (Londra: Faber)
1930
(3) Short Communication on Enuresis. St Bartholomeiv's
Hosp. /., apr. 1930
(4) Pathological Sleeping (Case History). Proc. Roy. Soc.
Med., 23
1931
(5) Pre-Systolic Murmur, Possibly Not Due to Mitral Steno-
sis (Case History). Proc. Roy Soc. Med., 24
(6) Clinicul Notes on Disorders of Childhood. (Londra: Heine-
mann) (Vezi secţiunea A)
(7) Fidgetiness, în: (6), (116)
(8) A Note on Normality and Anxiety, în: (6), (116). 1934
(9) The Difficult Child. J. State Medicine, 42
(10) Papular Urticaria and the Dynamics of Skin Sensation.
Brit. ]. Children's Dis., 31
1936
(11) Discussion (with R. S. Addis and R. Miller) on Enure
sis. Proc. Roy. Soc. Ted., 29
1938
(12) Skin Changes in Relation to Emoţional Disorder. St
John's Hosp. Derm. Soc. Report, 1938
34^ D.W. Winnicott
(13) Shyness and Nervous Disorders in Children. The New

Era in Home and School, 19. De asemenea în (108), (158)
(14) Notes on a Little Boy. The Nezv Era in Home and School,
19
(15) Recenzie: Child Psychiatry by Leo Kanner (Baltimore,
Md: Thomas, 1935; Londra: Bailliere, 1937). Int. ], Psy-
cho-Anal, 19
1939
(16) The Psychology of Juvenile Rheumatism. In: A Survey
ofC hild Psychiatry, ed. R. G. Gordon. (Londra: Oxford
Univ. Press)
1940
(17) Children in the war (Broadcast 1909). The New Era in
Home and School, 21. De asemenea în (108).
(18) The Deprived Mother (Broadcast 1939). The New Era in
Home and School, 21. De asemenea în (108).
(19) Children and their Mothers. The New Era in Home and
School, 21.1941
(20) The Observation of Infants in a Set Situation. Int. /.
PsychoAnal, 22. De asemenea în (11.6)
(21) On Influencing and Being Influenced. The New Era in
Home and School, 22. De asemenea în (108), (158)
1942
(22) Child Department Consultations. Int. J. Psycho-Anal., 23.
De asemenea în (116)
(23) Why Children Play. The Nezv Era in Home and School, 23.
De asemenea în (108), (158)
1943
(24) Delinquency Research. The Nexv Era in Home and School,
24
(25) The Magistrate, the Psychiatrist and the Clinic (Cores
pondenţă cu R. North). The Nezv Era in Home and School,
24
1944
(26) (cu Clare Britton) The Problem of Homeless Children.
Children's Communities Monograph No. 1. De asemenea
în: The New Era in Home and School, 25
(27) Ocular Psychoneuroses. Trans. Ophthalmological Soc., 44
1945
(28) Getting to Know Your Baby (Six Broadcast Talks). (Lon
dra: Heinemann) De asemenea în: The New Era in Home
and School, 26; şi în (100), (158) :
(29) Getting To Know Your Baby. în: (28), (100), (158)
(30) Why Do Babies Cry? în: (28), (100), (158)
(31) Infant Feeding. în: (28), (100), (158)
(32) What about Father? în: (28), (100), (158)
(33) Their Standards and Yours. în: (28), (100), (158)
(34) Support for Normal Parents. în: (28), (100), (158)
(35) Talking about Psychology. The New Era in Home and
School, 26. Retipărită sub titlul: „What is Psycho-Analy-
sis?" The New Era in Home and School (1952), 33. De
asemenea sub titlul: „Towards an Objective Study of
Human Nature" în (108)
(36) Thinking and the Unconscious. The Liberal Magazine,
March 1945
(37) Primitive Emoţional Development. Int. }. Psycho-Anal.,
26. De asemenea în (116). Traducere în limba spaniolă:
„Desarrollo emocional primitivo". Rev. de Psicoanal.
(1948), 5
(38) Pive Broadcast Talks în (108)
(39) The Evacuated Child. în (38), (108)
(40) The Return of the Evacuated Child. în (38), (108)
(41) Home Again. în (38), (108)
(42) The Only Child. în (38), (100), (158)
(43) Twins. în (38), (100), (158)
1946
(44) What Do We Mean by a Normal Child? The New Era in
Home and School, 27. De asemenea îh (100), (158)
350 D.W. Winnicott
(45) Some Psychological Aspects of Juvenile Delinquency.

The New Era in Home and School, 27, De asemenea în
(108) şi ca „Aspects of Juvenile Delinquency" în (158)
(46) Educaţional Diagnosis. Nat. Froebel Foundation Bull. No.
41. în (108), (158)
1947
(47) The Child and Sex. The Practitioner, 158. De asemenea
în (108), (158)
(48) Babies Are Persons. The New Era in Home and School, 28.
Retipărită sub titlul: „Further Thoughts on Babies as
Persons" în (108), (158)
(49) Physical Therapy of Mental Disorder. Brit. med, /., mai
1947
(50) (cu Clare Britton) Residential Management as Treatment
for Difficult Children. Human Relations, 1. De asemenea
în (108)
1948
(51) Children's Hostels in War and Peace. Brit. ]. med. Psy-
chol., 2i. De asemenea în (108).
(52) Obituary: Susan Isaacs. Na ture, 162.
(53) Pediatrics and Psychiatry. Brit. J. med. Psychol., 21. De
asemenea în (116).
1949
(54) Sex Education in Schools. Medical Press, 222. De aseme
nea în (108), (158)
(55) Hate in the Counter-Transference. Int. /. Psycho-Anal.,
30. De asemenea în (116)
(56) Young Children and Other People. Young Children, 1. De
asemenea în (100), (158)
(57) Leucotomy. Brit. med. Students'}., 3
(58) The Ordinary Devoted Mother and Her Baby (Nine Broad-
cast Talks. Privately published). Retipărită în (100), (158).
(59) Introducere la (58). Republicată ca „A Man Looks at
Motherhood" în (100), (158)
Opere 4. Procesele de maturizare 35 i
(60) The Baby as a Going Concern. în (58), (100), (158)

(61) Where the Food Goes. în (58), (100), (158)
(62) The End of the Digestive Process. în (58), (100), (158)
(63) The Baby as a Person. în (58), (100), (158). De asemenea
în Child-Family Dig., Feb. 1953
(64) Close-Up of Mother Feeding Baby, în (58), (100), (158)
(65) The World in Small Doses, în (58), (100), (158)
(66) The Innate Morality of the Baby. în (58), (100), (158)
(67) Weaning. în (58), (100), (158) r
(68) Recenzie: Art versus Illness de Adrian Hill (Londra:
Allen & Unwin). Brit. j. med. Psychol., 22
1950
(69) Recenzie: Infami/ o f Speech and the Speech o f Infancy de
Leopold Stein (Londra: Methuen, 1949). Brit. }. med. Psy-
chol., 23
(70) Some Thoughts on the Meaning of the Word Democra-
cy. Hnman Relations, 3. De asemenea în (163)
1951
(71) The Foundation of Mental Health. Brit. med. J., iun. 1951
(72) Recenzie: Papers on Psycho-Analysis de Ernest Jones, 5th
edn (Londra: Bailliere, 1948). Brit. J. med. Psychol., 24
(73) Recenzie: Infant Feeding and Feeding Difficulties de P. R.
Evans şi R. MacKeith (Londra: Churchill). Brit. J. med.
Psychol., 24
(74) The rimes Correspondence on Care of Young Children.
Nursery Journal, 41
(75) Notă critică: On Not Being Ahle to Paint de Joanna Field
(Londra: Heinemann, 1950). Brit. J. med. Psychol., 34
1952
(76) Visiting Children in Hospital (Două emisiuni B.B.C.,
1952). Child-Family Digest, oct. 1952; The New Era in
Home and School, 33. De asemenea în (100), (158)
352 D.W. Winnicott
1953
(77) Psychoses and Child Care. Brit. J. med. Psychol., 26. De
asemenea în (116)
(78) Symptom Tolerance in Paediatrics. Proc. Roy. Soc. Med.,
(79) Transitional Objects and Transitional Phenomena. Ini.
/. Psycho-Anal, 34. De asemenea în (116). Traducere în
limba franceză: „Objets transitionnels et phenomenes
trans'itionnels". în: La Psychanalyse, Voi. 5 (Paris: Press-
es Univ., 1959)
(80) Recenzie: Psycho-Analysis and Child Psychiatry de Ed-
ward Glover (Londra: Imago). Brit. med. sept. 1953
(81) Recenzie: Maternal Care and Mental Health de John Bowl-
by (Geneva: W.H.O., 1951). Brit. }. med. Psychol., 26
(82) Recenzie: Direct Analysis de John N. Rosen (New York:
Grune & Stratton). Brit. f. Psychol., 44
(83) Recenzie: Twins: A Study ofThree Pairs ofldentical Twins
de Dorothy Burlingham (Londra: Imago, 1952). The New
F,ra in Home and School, 34
(84) Recenzie (cu M.M.R. Khan): Psychoanalytic Studies ofthe.
Personality (Londra: Tavistock, 1952). Int. j. Psycho-Anal.,
, 34 ' .. \
(85) (împreună cu alţi membri ai grupului) The Child's
Needs and the Role of the Mother in the Early Stages
(UNESCO No. 9 în seria „Problems in Education"). De
asemenea în (108) şi ca „Mother, Teacher and the
Child's Needs' în (158)
1954
(86) Recenzie: Aggressicm and its Interpretation de Lydia Jack-
son (Londra: Methuen). Brit. med. }., iun. 1954
(87) Pitfalls in Adoption. Medical Press, 232. De asemenea în
(108)
(88) Two Adopted Children (Talk given to Assoc. Child Care
Officers 1953). Case Conference, 1. De asemenea în (108).
(89) Mind and its Relation to the Psyche-Soma. Brit. /. med.
Psychol, 27. De asemenea în (116)
(90) The Needs of the Under-Fives in a Changing Society.

The Nursery Journal, 44. De asemenea în (108) şi sub ti
tlul „The Needs of the Under-Fives" în (158)
(91) Recenzie: Clinteai Management of Behavior Disorders in
Children de H. and R.M. Bakwin (Philadelphia: Saun-
ders, 1953). Brit. med. )., aug. 1954
1955
(92) Regression et repli. Ren frâng, psychanal., 19. Traducere ,
în limba germană: „Zustănde von Entriickung und Re~f
gression". Psyche (1956), 10. în engleză: „Withdrawal
and Regression", în (116)
(93) Cuvânt înainte la Any Wife or Any Husband de Joan Gra
ham Malleson. (Londra: Heinemann)
(94) Metapsychological and Clinical Aspects of Regression
within the Psycho-Analytical Set-Up. Int. J. Psycho-AnaL,
(95) Childhood Psychosis: A Case Managed at Home. Case
Conference, 2. De asemenea în (116)
(96) The Depressive Position in Normal Emoţional Devel-
opment. Brit. ]. med. Psychol, 28. De asemenea în (116).
(97) Adopted Children in Adolescence. (Address to Stand-
ing Conference of Societies Registered for Adoption.)
Report of Residential Conference, iul. 1955’
1956
(98) On Transference. Int. J. Psycho-AnaL, 37. Republicată
„Clinical Varieties of Transference" în (116)
1957
(99) The Contribution of Psycho-Analysis to Midwifery.
Nursing Minor, mai 1957. De asemenea în (163)
(100) The. Child and the Family. First Relationships. (Londra:
Tavistock) (See Section A.) Ediţie americană: Mother and
Child (A Primer of First Relationships). (New York: Basic
Books)
(101) Knowing and Learning (Broadcast 1950). în (100)
354 D.W. Winnicott
(102) Instincts and Normal Difficulties (Broadcast 1950). în

(100), (158)
(103) Stealing and Telling Lies (1949). în (100), (158)
(104) On Adoption (Broadcast 1955). în (100)
(105) First Experiments in Independence (1955). în (100), (158)
(106) The Mother's Contribution to Society; în (100)
(107) Health Education through Broadcasting. Mother and
Child, 28
(108) The Child and the Outside World. Studies in Developing Re-
lationships. (Londra: Tavistock) (Vezi Secţiunea A.)
(109) The Impulse to Steal (1949). în (108)
(110) Breast Feeding (1945 — revised 1954). în (108), (158)
(111) Aggression (1939). în (108)
1958
(112) Twins (Emisiune 1945). Family Doctor, Feb. 1958
(113) Recenzie: The Doctor, His Patient and The Illness de
Mic-hael Balint (Londra: Pitman, 1957). Int. J. Psycho-
AnaL, 39
(114) Child Psychiatry. în: Modern Trends in Paediatrics ed. A.
Holzel şi J.P.M. Tizard. (Londra: Butterworth). Modi
ficată ca „Theoretical Statement of the Field of Child
Psychiatry." în (163)
(115) The Capacity to be Alone. Int, /. Psycho-Anal., 39. De
asemenea în (176). Traducere în limba germană: „Uber
die Făhigkeit, allein zu sein". Psyche (1958), 12. Traduc
ere în limba spaniolă: „La capacidad para estar solo".
Rev. de Psieoanal. (1959), 16; Ren Uruguaya de Psicoanal.
(1963), 5
(116) Collectcd Papers. Through Paediatrics to Psycho-Analysis.
(Londra: Tavistock; New York: Basic Books) (Vezi Secţi
unea A.)
(117) Appetite and Emoţional Disorder (1936). în (116)
(118) Reparation in Respect of Mother's Organized Defence
against Depression (1948 — revizuită în 1954). în (116)
(119) Anxiety Associated with Insecurity (1952). în (116)
(120) The Manie Defence (1935). în (116).
(121) Birth Memories, Birlh Trauma, and Anxiety (1949). în

(116)
(122) Aggression in Relation to Emoţional Development
(1950-55) în (116)
(123) Primary Maternal Preoccupation (1956). în (116). Tra
ducere în limba germană: „Primare M utterlichkeit".
Psyche (1960), 14
(124) The Antisocial Tendency (1956). în (116)
(125) Paediatrics and Childhood Neurosis. în (116)
(126) Ernest }ones. Irit. }. Psycho-Anal., 39
(127) New Advances in Psycho-Analysis. Traducere în limba
turcă: „Psikanalizde Ilerlemeler". Tipta Yenilikler, 4
(128) Child Analysis. A Crianga Portuguesa, 17. De asemenea
sub titlul „Child Analysis in the Latency Period", în
(176)
(129) Modem Views on the Emoţional Development in the
First Year of Life. Medical Press, March 1958. Republi
cată ca „The First Year of Life" în (163). Traducere în
limba italiană: „II Primo Anno di Vita". Infanzia Anor
male (1959), 30. Traducere în limba germană: „Ober die
emotionelle Entwicklung im ersten Lebensjahr". Psy
che (1960), 14. Traducere în limba franceză: „La Pre
miere annee de la vie". Ren frâng, psychanal. (1962), 26.
Traducere în limba turcă: „Flayatin Ilk. Yili". Tipta Ye
nilikler (1962), 7. Traducere în limba spaniolă: „Primeiro
Ano de Vida Desenvolvimento Emocional". ]. de Pedi
atria (1961), 7
(130) Discussion sur la contribution de Tobservation directe
de l'enfant â la psychanalyse. Rev. frâng, psychanal., 22
în limba engleză: „On the Contribution of Direct Child
Observation to Psycho-Analysis" în (176)
(131) Psycho-Analysis and the Sense of Guiii. Recenzie: Psy
cho-Analysis and Contemporan/ Thought cd. j.D. Suther-
; land. (Londra: Hogarth). De asemenea în (176)
356 D.W. Winnicott
1959
(132) Recenzie: Envy and Gratitude by Melanie Klein. (Londra:
Tavistock, 1957) Case Conference, 5
1960
(133) Counter-Transference. Brit. )■ med. Psychol., 33. De aseme
nea în (176)
(134) String. J. Ch. Psychol. Psychiat., 1. De asemenea ca
„String: A Technique of Communication", în (176)
(135) The Theory of the Parent-Infant Relationship. Int. J.
Psycho-Anal., 41. De asemenea în (176). în traducere
franceză: „La Theorie de la relation parent-nourisson".
Rev. frâng, psychanal. (1961), 25
1961
(136) Integrating and Disruptive Factors in Family Life.
Canad. Med Assoc. apr. 1961. în (163)
(137) Recenzie: The Pitrpose and Practice o f M edicine de Sir
James Spence (Londra: Oxford Univ. Press, 1960). Brit.
med. ]., Feb. 1961
(138) The Effect of Psychotic Parents on the Emoţional De-
velopment of the Child. Brit. }. Psx/chiatric Soc. Work,
6. în (163)
(139) The Paediatric Department of Psychology. St Mary's
Hosp. Gaz., 67
1962
(140) Recenzie: Psychologie du prem ier age de M. Bergeron
(Paris Presses Univ., 1961). Arch. Dis. Childhood, 37
(141) Recenzie: U nCas de psychose infantile de S. Lebovici şi
J. McDougall (Paris: Presses Univ., 1960). J. Ch. Psy
chol. Psychiat., 3
(142) ; The Child Psychiatry Interview. St Mary's Hosp. Gaz.,
68 ' ■ .
(143) The Theory of the Parent-Infant Relationship: Further

Remarks. Int. /. Psycho-Anal., 43. Traducere în limba
franceză: „La Theorie de la relation parent-enfant: re-
marques com plem entaires". Ren frâng, psychanal.

(1963), 27
(144) Recenzie: Letters o f Sigmund Freud 1873-1939 ed. E.
Freud (Londra: Hogarth). Brit. f. Psychol., 53
(145) Adolescence. The New Era in Home and School, 43. De
asemenea în (163). Republicată intr-o formă modificată
sub titlul „Struggling through the Doldrums", New Soci-
ety, apr. 1963
1963
(146) Recenzie: Schizophrenia in Children de William Goldfarb
(Cambridge, Mass.: Harvard Univ. Press, 1961), Brii. J.
Psychiatric Soc. Work, 7
(147) Dependence in Infant-Care, in Child-Care, and in the
Psycho-Analytic Setting. Int. ]. Psycho-Anal, 44. De
asemenea în (176)
(148) The Young Child at Home and at School. în: Moral Ed-
ucation in a Changing Society ed. W. R. Niblett:. (Londra:
Faber). De asemenea în (176) ca "Morals and Educa-
tion"
(149) The Development of the Capacity for Concern. Bull.
Menninger Clin., 27. De asemenea în (176)
(150) Regression as Therapy Illustrated. by the Case of a Boy
whose Pathological Dependence was Adequately Met
by the Parents. Brit. ]. med. Psychol., 36
(151) The Mentally 111 in Your Caseload. în New Thinkingfor
Changing Needs. (Londra: Assoc. Social Workers). De
asemenea în (176)
(152) A Psychotherapeutic Consultation: a Case of Stamrner-
ing, wrongly named: „The Antisocial Tendency Illus-
trated by a Case". A Crianga Portuguesa, 21
(153) Training for Child Psychiatry. J. Ch. Psychol. Psychiat-., 4.
De asemenea în (176)
(154) Recenzie: The Nonhwnan Environment de Harold E Sear-
Ies (New York: Int. Univ. Press, 1960).-Int.'J. Psycho-
Anal., 44
358 D.W. Winnicott
1964
(155) Recenzie: Heal the Hurt Child de Hertha Riese (Chicago
Univ. Press, 1963). New Society, ian. 1964
(156) Correspondence: Love or Skill? New Society, Feb. 1964.
(157) Recenzie: Memories, Dreams, Reflections de C.G. Jung
(Londra: Collins and Routledge, 1963). Int. J. Psycho-
Anal., 45
(158) The Child, The Family, and the Outside World. (Har-
mondsworth Penguin Books. Pelican Book A668) (Vezi
Secţiunea A.)
(159) The Roots of Aggression (1964). în (158)
(160) The Value of Depression (1963). Brit. ]. Psychiatric Soc.
Work, 7. (Versiune prescurtată: Strength out of Misery,
The Observer, 31.5.64.)
(161) Youth.Will not Sleep. New Society, 28.5.64. Atlas, 8
(162) Deductions drawn from a Psychotherapeutic Interview
with an Adolescent. Report of the Both Chilă Guidance ln~
ter-Clinic Conference, 1964. National Association for
Mental Health
1965
(163) The Family and Individual Development. (Londra: Tavis-
tock, 1965) (Vezi Secţiunea A.)
(164) The Relationship of a Mother to Her Baby at the Be-
ginning (1960). în (163)
(165) Growth and Deveiopment in Immaturity" (1950). în
(163)
(166) ©n Security (1960). în (163)
(167) The Five-Year-Old (1962). în (163)
(168) The Family Affected by Depressive Illness in one or
both Parents (1958). în (163)
(169) The Effect of Psychosis on Family Life (1960). în (163)
(170) The Family and Emoţional Maturity (1960). în (163)
(171) Theoretical Statement of the Field of Child Psychiatry
(1958). în (163)
(172) Advising Parents (1957). în (163)
(173) Casework with Mentally 111 Children (1959). în (163)
(174) The Deprived Child and how he can be Compensated

for Loss of Family Life (1950). în (163)
(175) Group Influences and the Maladjusted Child: The
School Aspect (1955). în (163)
(176) The Maturational Processes and the Facilitating Environ-
ment. (Acest volum) (Vezi Secţiunea A)
(177) Ego Integration in Child Development (1962). în (176).
(178) Providing for the Child in Health and Crisis (1962). în
(176)
(179) From Dependence towards Independence in the De
velopment of the Seif (1963). în (176)
(180) Classification: Is there a Psycho-Analytic Contribution
to Psychiatric Classification? (1959). în (176)
(181) Ego Distortion in Terms of True and False Seif (1960).
în (176)
(182) The Aims of Psycho-Analytical Treatment (1962). în
(176)
(183) A Personal View of the Kleinian Contribution to the
Theory of Emoţional Development at Early Stages
(1962). în (176)
(184) Communicating and Not Communicating Leading to a
Study of Certain Opposites (1963). în (176)
(185) Psychotherapy of Character Disorders (1963). în (176)
(186) Psychiatric Disorder in Terms of Infantile Maturational
Processes (1963). în (176)
(187) ITospital Care Supplementing Intensive Psychotherapy
in Adolescence (1963). în (176)
(188) Child Therapy. în: Modern Perspectives in Child Psychia-
try. Ed. J. Howells. (Oliver & Boyd)
(189) The Value of the Therapeutic Consultation. în: Founda-
tions o f Child Psychiatry. Ed. E. Miller. (Pergamon Press).
(190) The Antisocial Tendency. în: Criminal Behaviour and New
Directions in Criminal Law Administration. (Ed. R. Slo-
venko. (Charles Thomas Publishing Co, U.S.A.)

D.W. Winnicott - Vol. 4 - Procesele de Maturizare

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D.W. Winnicott - Vol. 4 - Procesele de Maturizare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D.W.

This book was published

Această carte a fost publicată

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Popescu, Cătălin (trad.)

Această carte a fost tradusă după:

© The Winnicott Trust, 1984

© Editura Trei, 2004

Partea întâi LUCRĂRI DESPRE DEZVOLTARE

CAPITOLUL 1 Psihanaliza şi sentimentul d e'vinovăţie.............. 13

2 Capacitatea de a fi singur ....................................... 32

3 Teoria relaţiei părinte-bebeluş .............................. 43

4 Integrarea Eului în dezvoltarea copilului .......... 69

5 Furnizând pentru copil

6 Dezvoltarea capacităţii de a fi îngrijorat ............ 91

7 De la dependenţă spre independenţă în

8 Morala şi educaţia ...................................................117

Partea a doua TEORIE ŞI TEHNICĂ

CAPITOLUL 9 Despre contribuţia observării directe

10 Psihanaliza copilului în perioada de latenţă ...145

11 Clasificare: există o contribuţie psihanalitică

12 Perturbarea Eului în termeni de

13 Sfoara: o tehnică de comunicare ......................... 195

15 Ţelurile tratamentului psihanalitic .....................212

16 Un punct de vedere personal

18 Specializarea în psihiatria infantilă ................... 248

19 Psihoterapia tulburărilor de caracter................ 261

20 Bolnavul psihic din cazuistica

21 Tulburările psihiatrice discutate în termeni

22 îngrijirea spitalicească suplimentând

23 Dependenţa în îngrijirea bebeluşului, în

Bibliografie II ....................................................................................... 342

r | 1 e m a principală a acestor lucrări reunite este extinde-

drul „cazurilor-limită" în termeni de sine adevărat şi de sine

4 ş dori, pentru început, să le mulţumesc colegilor m ei

munca mea şi aceea a altor analişti, din trecut şi din prezent,

LUCRĂRI DESPRE DEZVOLTARE

Psihanaliza şi sentimentul de vinovăţie1

"II''n această conferinţă nu voi ajunge la o formulare mai

l'Conferinţă prezentată într-o serie, în cadrul comemorării centenarului

psihologiei sociale şi de grup este psihologia individului. Ace­

1. C apacitatea asumată de a simţi vinovăţia

Cum apare conceptul de vinovăţie în teoria psihanalitică?

Lucrările lui Freud arată în ce măsură adevărata vinovăţie

tenţialul puisional. Acest fenomen este cunoscut sub numele

preţioasă colecţie de cazuri ilustrând absurditatea sentimen­

Un băieţel de opt ani a devenit din ce în ce mai anxios şi, în

Introducerea conceptului de Supraeu (1923) a reprezentat

copilul percepuse sau simţise în legătură cu tatăl său. Aceas­

Pe tot parcursul conceptualizării proceselor subiacente sen­

Psihopatologia sentimentului de vinovăţie

întâlnim adesea oameni împovăraţi cu un sentiment de vi­

pună ceva în ordine, dar le este limpede tuturor celor care îl

Melancolia este o formă organizată de dispoziţie depresi­

văţiei întregii lumi într-un singur sine va face loc, în cadrul

O fetiţă de 5 ani a intrat într-o depresie profundă ca reacţie la

Era posibil să avem o înţelegere intuitivă a vinovăţiei inex­

lenta sau cu iubirea şi ura coexistente, dar ambivalenţa şi to­

Ajung acum să studiez punctul de origine al capacităţii de

re are un scop agresiv; fiind neîndurător, acesta poartă cu sine

cât bebeluşul să aibă timp să dezvolte trăiri complexe. Dacă

într-o analiză se poate spune că „nepăsarea totală" face loc

priveşte relaţia complexă dintre fantasmă şi conceptul

3. S entimentul de vinovăţie trădat de absenţa sa

psihologiei sociale şi de grup este psihologia individului. Ace

preţioasă colecţie de cazuri ilustrând absurditatea sentimen

copilul percepuse sau simţise în legătură cu tatăl său. Aceas

Pe tot parcursul conceptualizării proceselor subiacente sen

întâlnim adesea oameni împovăraţi cu un sentiment de vi

Melancolia este o formă organizată de dispoziţie depresi

Era posibil să avem o înţelegere intuitivă a vinovăţiei inex

lenta sau cu iubirea şi ura coexistente, dar ambivalenţa şi to

Este interesant de observat că artistul creator poate să atin

în munca noastră de gestionare a copiilor şi adulţilor anti

munca noastră analitică, putem împărţi grosier comportamen

novăţie propriu al copilului este încă primitiv şi crud. Prin in

da acestui fapt, cei mai mulţi reuşesc să se bucure de solitudi

In acest moment poate fi formulată ideea principală a aces

compara înţelesul termenului „a plăcea" cu acela al termenu

Mi se pare corect să spunem că după un act sexual satisfă

S-ar putea spune că putinţa unui individ de a fi singur de

sau, în modul feminin, o anumită capacitate de a primi de ase

Voi încerca acum să folosesc un alt limbaj, acela care de

Aş dori în acest punct să merg ceva mai departe în specu

în scrierile lui Freud, cele mai multe formulări privind co

piui realităţii pe căile sale obişnuite, acelea ale reconstruirii co

6 Am încercat să arăt modul de aplicare al acestei ipoteze pentru o înţe

lesne de înţeles că Se-ul apare pe scena psihică foarte timpu

8 Am oferit o detaliată dare de seamă a înţelegerii mele a muncii Mela

je petrecute în mamă destinate să întâmpine nevoile speci

Cuvântul-cheie în această parte a studiului este dependen

Se impune aici să încercăm să descriem pe scurt ce se în

în lumina celor afirmate mai sus, putem enumera anumi

ll Travaliul asupra fantasmei primitive, cu a cărei bogăţie şi complexita

Un alt fenomen care trebuie luat în considerare în aceas

12 în capitolul 2, am încercat să discut un alt aspect al acestei faze de dez

ristică a stării de sănătate. Orice ameninţare la adresa izolă

în această etapă timpurie a relaţiei dintre părinte şi bebe