A portrait of clinical psychology

Ce este psihologia clinică ?

În termeni generali, psihologia clinică este defapt aplicare psihologiei în domeniul sănătății
și îngrijirii comunitare. Această aplicare implică evaluarea, ameliorarea și prevenirea
stresului psihologic, a dizabilității și a comportamentului disfuncțional. Neitzel și colab.
prezintă 4 asptele importante ale profesiei:

1. interesele principale ale psihologului clinic sunt procesul mental și comportamentul

2. philogul clinician este implicat în cercetare pentru a înțelege mai bine funcționarea
umană
3. se pune accent pe evaluarea sau măsurarea aprofundată a abilităților și
caracteristicilor pentru a susține sau a reduce observațiile despre indivizi
4. există un efort de a ajuta persoanele care s=au tulburări psihologice.

Rolul psihologului clinic este astfel " să genereze și să integreze cunoștințele, atitudinea și
abilitățile științifice și profesionale, astfel încât să continue știința psihologică, practica
profesională a psihologiei și bunăstarea umană

Psihologii clinici sunt implicați în multe activități. Unele dintre aceste activități sunt esențiale
pentru aspectele subliniate de Neitzel et al. (1998), unele sunt mai periferice. Activitățile pot
fi grupate în următoarele label-uri: clinică, predare și supervizare, planificarea serviciilor,
cercetare și evaluare, roluri de mmbasador, organizare, management, administrație și sprijin
personal. Cu toate acestea, niciunul dintre aspectele sau activitățile prezentate mai sus nu
sunt unice pentru profesie. Există caracteristici de bază ale psihologiei clinice și sunt acestea
definitoii ?

Principalele caracteristici ale psihologiei clinice

Principiile psihologice sunt relevante pentru toate profesiile care se ocupă de domeniul
sănătății, iar diverși profesioniști aplică tehnici psihologice ăn practica lor. O revizuire a
profesii de psiholog publicată în British National Health Service, a indetificat o caracteristică
definitorie a psihologului clinic. Această caracteristică, denumită "abilități de nivel III", a fost
descrisă ca o cunoaștere flexibilă și generică a psihologiei, având abilitatea de a extrage din
diverse teorii și să elaboreze stategii adaptate individual pentru problemele prezente din
prezent.

O altă carcateristică definitorie a fost numită atitudinea sau abordarea clinică. Acest lucru
poate fi conceptualizat ca tendința de a integra deductiv și inductiv diferite abordări atunci
când se ocupă de problemele clientului, fiecare intervenție fiind ghidată de o variabilă de
integrare a principilor generale ale funcționării umane cu mai multe informații idiografice
ale clientului. Din punct de vedere filosofic, acest mod de lucru este compatibil cu
vizualizarea științei ca o abordare, mai degrabă decât ca o colecție de fapte. Atitudinea
clinică, cu abordarea sceptică, deschisă și flexibilă a problemlor pshilogice poate fi un factor
necesar în implementarea așa-numitelor "abilități de nivel III".

Intrarea în profesie

Um prim grad în pshilogie este necesar pentru a începe formarea în psihologia clinică. Cu
toate acestea, există variații considerabile în Europa și nu numai în ceea ce privește cerințele
de admitere și modelele de formare pentru cariere în ramuri clinice sau în alte ramuri ale
psihologiei profesionale, de exemplu, psihologia educațională, psihologia organizațiilor. O
astfel de variație face ca generalizarea să fie dificilă. Cu toate acestea, studiul disciplinei
psihologiei este un factor unificator. Bunge (1990) oferă o imagine de ansamblu interesantă
asupra istoriei psihologiei și a relației sale cu alte discipline.

Diplomele universitare în psihologie sunt populare. În SUA sunt acordate mai multe
diplomele de licență în psihologie decât diplomele în artă sau știință. În mod nesurprinzător,
având în vedere interesul pentru psihologie ca subiect, există un interes considerabil în
aplicarea psihologiei, în special în domeniile clinice, prin urmare sunt foarte solicitate.
Mayne și colab. (1994) au raportat o medie de 23 de cereri pentru fiecare loc de formare în
SUA. Folosind aceleași criterii între 1998 și 2000, au existat în medie 15 cereri pentru fiecare
dintre cele 392 de locuri de formare anuale din Marea Britanie.

În Marea Britanie, după ce au opținut diploma în psihologie, toți psihologii clinici vor avea o
parte de o experineță relevantă ca și psiholog asistent, abea apoi intră în formarea formală.
Alții pot merge mai departe în obținerea unei diplome de masterat (17% în 2000) sau chiar
un doctorat (4% în 2000). Formarea continuă timp de 3 ani, urmând să obțină un doctorat în
psihologia clinică. Cu toate acestea, există diferențe considerabile între educația
profesională desfășurată în diferite țări.

Educația

Educația în psihologia clinică a evoluat pe măsură ce profesia sa maturizat. Pe plan

internașional, varietatea și complexitatea diferitelor modele sunt reacții cauzate de
dezvoltarea modelului de practică în cadrul structurilor de învățămând superior și datorită
asigurării sănătății națiunilor individuale. Lunt descrie carcateristicile comune și diferențele
semnificative între statele din UE în ceea ce privește oportunitățile și cerințele educaționale.
Lunt vorbește și depres standardele optime pentru formarea profesională ale Professional
Training’ of the European Federation of Professional Psychologists’ Associations. Această
declarație de consens a 28 de asociații europene de psihologie a fost publicată inițial în
1990. O astfel de colaborare internațională pare esențială pentru convergența dorită în
cadrul UE și poate contribui, de asemenea, la armonizarea și dezvoltarea ulterioară a
psihologiei clinice în țările din afara UE.

Comparațiile dintre descrierile educației și formării în pshologie clinică din UE, din ultimii 20
de ani sugerează că o anumită armonizare a avut deja loc., iar prezența unei declarații de
consens este necesară pentru convergența viitoare.

În timp ce SUA au avut o dezvoltare a programelor de formare clinică în anii 1920 și 1930, în
prima jumătate a secolului 20, în cea mai mare parte a Europei și a Marii Britanii a existat o
instruire structurată foarte mică sau deloc. Majoritatea persoanelor care au aplicat
cunoștințele și abilitățile psihologice în problemle sănătății le-au dobândit printr-o formă de
ucenicie. Mediile vechilor psihologi clinici au fost variate, unii au avut o diplomă în pshilogie,
alții ăn biologie sau medicină. O influență foarte mare asupra identității profesionale și, în
cele din urmă, asupra formării din ce în ce mai sistematizate a fost cel de-al doilea război
mondial. Mulți au dezvoltat echipe care să se ocupe de sănătatea psihică a celor din armată,
aceste echipe erau formate din psihiatri dar au inclus și psihologi. Pentru formare aceștia au
avut nevoie să schimbe și sp dezvolte practici și perspective de cerectare bune. În 1945 s-a
început dezvoltarea unei experiențe de formare mai structurată, iar cursruile au devebit mai
sistematicate aât în SUA cât și în UE.

Aceste cursuri au apărut într-o varietate de forme, iar structura lor a reflectat multe dintre
problemele care continuă să preocupe profesării actuali. În primul rând o primă problemă
ar fi echilibrul dintre componenta științifică și cea a formării practice. Cursurile
postuniversitare din 1940-1950 a avut un accent științific tradițional și au produs psihologi
care să se ocupe mai mult de evaluarea serviciilor și cerințelor de cercetare. În 1960-1970
conținutul și domeniul de aplicare a-l cursului s-a extins, reflectând o creștere a
componenței terapiei, au apărut multe solicitări și întrebări. Ce model de terapie ? Câtă
experiență clinică? De ce o lucrare de disertație ? Acestea au fost și sunt încă probleme
recurente. În SUA s-a pus accent asupra cercetării și pregătirii pentru practica profesională.
În Marea Britanie și EU, diferite structuri au evoluat, dar aceștia accentuează ideea cum că
pregătirea ar trebui să fie de cel puțin 3 ani.

Un model similar de formare în pshilogia clinică poate fi găsit și în Australia.

Primul curs oficial de 1 an a început la Universitatea din Australia de Vest în 1949, dipă 19
ani de la fondarea departamentului lor de Psihologie. Acest curs a progresat la o diplomă de
2 Ani în 1956, o diplomă de masterat în 1966 și un masterat combinat cu un doctorat în
1983. Doctoratele au fost dezvoltate la mijlocul anilor 1990. Seymour a raportat dezoltarea
unui plan de doctorat de 3 ani în Noua Zeelandă.
Chiar dacă exită aceleași grade de formare, pot exista diferențe semnificative în obiectivele
generale ale celui care devine doctor în psihologie clinică. Martin raportează o încărcare mai
mare de cercetare în doctoratele australiene comparativ cu cele din Marea Britanie sau SUA.
În ciuda acestui fapt, McGuire (1998) sugerează, în contextul comparării oportunităților de
formare și practică în Marea Britanie și Australia, că implementarea doctoratelor a fost
percepută ca o amenințare la adresa ideologiei dominante de cercetare în formarea
doctorală australiană. Kear-Colwell sugerează că o parte din amenințarea percepută poate fi
legată de o viziune restrânsă a științei dominante în cadrul Societății australiene de
psihologie. Astfel de aspecte evidențiază importanța înțelegerii ipotezelor filosofice și a
modelelor conexe de formare care stau la baza educației și practicii unei profesii.

Modele de formare și practică

Flexner (1925) a afirmat că atitudinea empirică și sistematică găsită la oamenii de știință din
științele vieții, care stau la baza medicinei ar trebui să fie la fel de relevantă și în practica
profesională a medicinei. Comitetul de formare în pshilogia clinică din APA a aprobat și a
extins ceea ce a zis Flexner, psihologul clinic ar trebuie și el să aibă aceeași abordare
științifică. Astfel de iei sunt încorporate în moedlul de formare și practică om de știință-
practicant, care domină și astăzi profesia.

Modelul om de știință-practicant este asociat cu Boulder care a propus ca acest model de

formare și practică să fie folosit în toate profesiile care au legătură cu sănătatea mintală
(psihologi clinici, asistent medicalm psihiatru, asistenși sociali).Barlow și colb descriu 3 roluri
care sunt integrate în definirea practicantului de știință. Primul rol este cel de consumator
de noi descoperiri din cercetare, care vor afecta ulterior practica. Al doilea rol îl au clinicienii
care își evaluează propriile intervenții. Al treilea rol are în vedere clinicienii care produc
cercetări și comunică constatările/rezultatele comunității științifice.

În ceea ce privește conferința Boulder, aceasta a fost avut o influenșă semnificativă asupra
dezvoltării profesiei. De exemplu, Barlow și colab. consideră că "nu este o exagerare să
spunem că nașterea psihologiei clinice, așa cum o știm astăzi, a avut loc în August 1949 în
Boulder, Colorado". Prima persoană asociată cu popularizarea ideii că psihologia ar putea fi
folosită atât pentru a ajuta oamenii, cât și pentru a –i studia a fost Lightner Witmer, care a
fondat o clinică de psihologie la Universitatea din Pennsylvania în 1896.

Au existat dezbateri considerabile de-a lungul anilor cu privire la utilitatea modelului om de

știință-practicant. Unii susținători au avut o vedere îngustă a modelului care înclină spre o
componentă aceasta fiind producția de cercetare . Problemele primare, de asemenea, par a
fi umbrite cu ipoteze cu privire la beneficiile generale ale întreprinderii unui doctorat
tradițional. Mai degrabă decât să se creadă că practicianul și omul de știință au aceleași
atitudini intelectuale, s-a crezut că ar trebui ca cei noi să fie instruiți în așa fel încăt să
reflecte ce era în trecut. Această estompare a distincției dintre carierele dedicate în primul
rând dezvoltării cunoștințelor științifice și carierele dedicate în primul rând aplicării
cunoștințelor a fost unul dintre argumentele care a condus inițial la dezvoltarea
doctoratelor în psihologie în SUA, spre deosebire de doctoratele generice.

De-a lungul carierei sale, Donald Peterson a susținut un model de formare și practică care
întruchipează descrierea lui Schon (1983) a practicii reflective. Deși nu este incompatibil cu
modelul om de știință-practicant, este mult mai preocupat de primele două roluri subliniate
de Barlow. Împreună cu dorința adevărului în etichetare, poate teza principală a rolului este
accentul pus pe pregătirea adecvată pentru actualitățile practicii clinice, împreună cu
necesitatea unor abilități critice, deci abilități de gândire creativă.

Considerăm cele două modele ca fiind complementare. Cel mai importent aspect comun
este atitudinea intelectuală, care ne protejează împotriva unei acceptări necritice a
cunoașterii, fie ea derivată teoretic, empiric sau intuitiv. În timp ce scopul reducerii
numărului de psihologi clinici care practică în fața dovezilor pare de dorit, am susține că
trebuie să producem și psihologi care sunt bine pregătiți să practice în absența dovezilor.
Acceptarea necritică a unei abordări pur empirice, bazată exclusiv pe dovezi, nu ajută
psihologii să gândească și să lucreze cu probleme a căror soluții nu sunt disponibile sau
aplicabile. Va fi interesant să observăm ce modele de formare și practică devin dominante în
țările în care psihologia clinică este mai puțin dezvoltată și în ce măsură cei responsabili
învață din exemplu colegiilor anglo-americani.

Setări și metode

În secolul 21 psihologul clinician se implică în majoritatea specialităților medicale, în special

în modul în care se oferă serviciile de îngrijire medicală. În majoritatea țărilor, acest lucru
este în contrast cu situația din anii 1950, când majoritatea psihologilor au fost implicați în
activități legate de clienții cu boli mintale, iar majoritatea au lucrat în cadrul instituțiilor de
sănătate mintală, la scară largă. Serviciile psihologice au evoluat, numărul de servicii oferite
au crescut. Serciviile pot fi cuprise în clinică, sănătate, medicină și consiliere, aceste servicii
fiind ferite în multe unități de sănătate.

În contextul sănătății psihice psihologii clinici sunt foarte importanți, oferind evaluare,
formulare și intervenție. Aportul lor poate varia într-un spectru larg de probleme
psihologice. Aceste servicii pot varia de la consilierea și asistarea în unele domenii în care
cercetările recente au arătat eficacitatea psijologului, la contribuția lor în probleme mai
rezistente elgate de psihoze, tulburări de personalitatea sau tulburări sexuale. Contribuția
psihologilor nu se limitează doar la munca directă cu clientul. Acesta va include, în mod
normal, o contribuție substanțială la evaluarea eficacității îngrijirii, utilizând o metodologie
de evaluare din ce în ce mai sofisticată și diferite cercetări privind noile tehnici care pot fi
folosite.
Fiecare persoană, indiferent de vârstă, ajung să își pună tot felul de întrebări care sunt de
natură psihologică. Lucrul cu copii a fost o parte tradițională din munca psihologului
clinician. Evaluarea copiilor a fost și încă este un domeniu foarte important, care are o
evoluție continuă, reflctând o mai bună înțelegere a proceselor de dezvoltare. Testele
neuropsihologice actuale care măsoară partea de intelect și abilități ale copilului permit o
formularea și o intervenție mult mai precisă decât în trecut. În plus tehnicile, intervențile
care sunt atent concentrate atât pe copil cât și pe mediul său au o posibilități de sucees,
care nu erau disponibile acum 20-30 de ani. Lucrul cu persoanele vârstnice este tot o parte
din munca psihologului clinician. Aici, ca și în alte domenii, există acum posibilități stabilite
de contribuții psihologice în domeniul sănătății. Evaluarea persoanei în vârstă a devenit mult
mai vastă. Investigația demenței nu se oprește doar la declinul intelectual, ci se ia ăn
considerare ți deficitul cauzat de contextul său emoțional și de mediu. Scopul este de a
putea oferi un plan de îngrijire care să faciliteze ajustarea continuă și să contribuie la
menținerea calității vieții atât pentru clienți, cât și pentru îngrijitori.

Domeniul deficitelor de învățare a fost foarte important pentru psihologi la nivel

internațional. Îmbunătățirea înțelegerii psihologice a naturii și gradului deficitului intelectual
și a efectelor sale asupra capacității indivizilor de a învăța și de a se adapta la mediul lor fizic
și social a avut un efect marcant asupra modelelor/tiparelor de îngrijire la sfârșitul secolului
XX. În multe țări, îngrijirea este acum mai degrabă comunitară decât instituțională, iar multe
echipe locale de îngrijire sunt conduse de psihologi. Tiparele/modelele de îngrijire au fost
influențate de toată contribuția psihologilor în evaluare, prin intervenții specifice bazate pe
modele de învățare a comportamnetului, pentru a adapta adecvat terapiile cognitive și
psihodinamice.

Gama de activități desfășurate în contextul îngrijirii sănătății fizice a explodat în ultimii ani.
Implicarea variază de la teme generale, cum ar fi aplicarea modelelor psihologice de
înțelegere a comunicării interpersonale, pentru a asigura comunicarea și respectarea
corespunzătoare în consultare, până la tratamentul durerii. Durerea este o zonă clasică în
care modelele simpliste inițiale au fost iluminate de modele psihosociale mult mai
sofisticate, care creează oportunități mai bune de intervenție și ameliorare. Aplicarea
acestor modele sănătate- comportament sunt importante ăn gestionarea stresului, astfel
având un impact important asupra problemelor de sănătate. Specialitățile specifice, cum ar
fi obstetrica/ ginecologia, medicina genito-urinară și oncologia, așteaptă acum și primesc în
mod obișnuit contribuții psihologice pentru îngrijirea pacientului. Neuropsihologii au fost
ajutați în mod semnificativ de dezvoltarea de noi instrumente de evaluare bazate pe
evoluțiile în înțelegerea proceselor intelectuale. Acestea permit definirea mult mai bună a
zonelor de deficit ale clientului și planificarea unei reabilitări adecvate.

Este evident că importanța rolului psihologului clinician în domeniul sănătății va continua să

crească o dată cu creșterea și înțelegerea comportamnetului uman.
Reglementarea profesională a psihologiei clinice

Reglementările profesionale sunt necesare în identificarea celor care sunt competenți, în

virtutea formării lor, să intre în profesie și să se asigure că membrii profesiei respectă
standardele comportamentale impuse de lege. Există variații între ale reglementării practicii
profesionale a psihologiei între, și uneori în cadrul aceluiași stat.

McPherson (1998b) oferă informații cu privire la dezvoltarea standardelor în Europa. El

subliniază modul în diferențele în reglementări sunt datorate influențelor politice și
angajamentelor de agajare. Cu toate acestea, în general, diferențele de reglementare
resping idiosincraziile în organizarea psihologiei, a profesiilor și a structurilor juridice și
politice ale țărilor implicate.

În Marea Britanie, British Psychological Society, fondată în 1901, este echivalenta lui APA,
fiind reglementată de Royal Charter. Societatea respectivă este cea care setează
standardele naționale de educație, ca de exemplu reglementarea curiculumului și gradele
universitare și postuniversitar, dar și practica, de exemplu sunt acreditați ca psihologi
practicieni doar aceea care au terminat cursurile de formare. Tot societatea ține în evidență
un registru de psihologi. Atunci când psihologul este acuzat de comitet pentru o abatere de
la aceste standarde profesionale el este pasibil de diverse sancțiuni. Hall (1998) oferă o
descriere detaliată a procedurilor de reglementare pentru psihologia clinică din Marea
Britanie, inclusiv o imagine de ansamblu istorică și o comparație cu profesiile reglementate
de actele parlamentului,

Viitorul psihologiei clinice

Routh face anumite predicții ale viitorul psihologiei clinice pe baza informaților întreprinse
între 1937-1984 de un număr mare de psihologi. Acestea includ: psihologii clinicieni vor
avea încă un rol important în cercetarea psihopatologiei și ca experți principali în diverse
domenii, cum ar fi psihometria, analiza comportamentală aplicată și înp vor avea un rol
important în evaluarea (terapia cognitiv-comportamentală); un rol care va fi redus este acela
în protocoale de evaluare și tratament care vor fi preluate de tehnicieni. Alte predicții: în
secolul 20 psihologii vor imita mișcările neurologilor și psiatriclor, ca de exemplu psihologii
care prescriu medicamente psihotrope.

Încă se pune accentul pe modelul om de știință – practicant, se evidențiază oportunitățile

oferite de tratamentele susținute empiric în cadrul sistemului actual de sănătate din SUA.
Aceste oportunități sunt relevante și pentru impulsionarea practicii. Interpretarea optimistă
a schimbărilor din sistemele de îngrijire a sănătății din aceste două națiuni sugerează că ne
îndreptăm către un mediu monitorizat extern în care „aptitudinea” activităților întreprinse
de psihologii clinici și de alții va fi din ce în ce mai determinată de validitatea științifică și
dovedite prin tratamentul practic. Acest lucru ar forma un mediu în care este posibilă
realizarea om de știință-practician.

Dorim să adăugăm un avertisment la această perspectivă optimistă a viitorului și a unei

posibile sporiri a specializării. Definiția psihologiei clinice a fost integrată într-o serie de tări,
această definiție spune că pshilogia clinică se referă la un grup de profesioniști a căror decizii
clinice se bazează pe o cunoaștere largă a funcționării umane. Concluzia logică a unei
supraaplicări a unei abordări bazate pe dovezi este producția de practicieni "straitjacketed"
(cămașă de forță) din domeniu sănătății .Fox afirmă că aplicarea de rutină a metodologiilor
validate este rolul tehnicienilor, nu al profesioniștilor. Una dintre problemele principale ale
acestei dependențe de dovezi empirice este rezumată de Stricker ca o variașie a observației,
ca de exemplu atunci când îi dai unui copil un ciocat, multe lucruri par a fi cuie. Presupunând
că sănătatea mintală și problemele conexe sunt adesea complexe, prost structurate,
deschise și determinate de multipli factori, viitorii practicieni trebuie să fie educați
corespunzător. Sistemele de sănătatea trebuie să fie informate pentru ca mediile de
formare și de lucru ale psihologiilor să fie adecvate cu scopul lor. Spre deosebire de
specializarea crescută prevăzută de Routh, o alternativă de viitor este includerea în echipele
de îngrijire primară a persoanelor cu o calificare înaltă. Acești practicanți și-ar asuma un rol
generalist de sănătate mintală la punctul de intrare ale serviciilor de sănătate. Aceștia ar fi
calificați în evealuarea și formularea problemelor, capabili să construiască programe de
prevenție, toleranți la ambiguitate și echipați să decidă atunci când clienții au nevoie de
servicii mai specializate.

Concluzii

În acest articol am descris principiile și practicile care caracterizează profesia de psihologie

clinică. Am prezentat formarea, setările în care este folosită această formare și am oferit o
indicație a modului în care s-a dezvoltat profesia. În introducerea aspectelor cheie ale
psihologiei clinice, am susținut continuarea unei abordări profesionale care, în cel mai bun
caz, ridică întrebări teoretice și conduce spre cercetări empirice și proceduri validate.
Această concepție se bazează pe presupunerea că oferă modalitatea optimă de a maximiza
bunăstarea psihologică și fizică a clienților viitori și actuali. Profesia, în timp ce este relativ
tânără peste tot, variază considerabil în stadiul său de dezvoltare. Sperăm că o comunicare
sporită va duce la o convergență cunoștințelor de bază, a standerdelor de instruire,
regkementarea practicii și gama de opțiuni terapeutice potențial disponibile. O astfel de
convergență ar spori și mai mult statutul internațional al profesiei și ar aduce beneficii
tuturor psihologilor clinici. Cel mai important, o astfel de schimbare ar fi benefică pentru toți
oamenii, indiferent de locul de naștere sau țara de reședință, care pot beneficia de aplicarea
a ceea ce se știe despre problemele psihologice și modalitățile eficiente în care pot fi
rezolvate aceste probleme.