Reaction Paper - Ce este psihologia clinică? Cine este psihologul clinician?

Pe parcursul timpului atât psihologia clinică cât și profesia de psiholog clinician au

avut o evoluție cu suișuri și coborașuri datorate condițiilor sociale, politice ori de mediu.
Fiind astăzi ramură psihologiei aplicate în sănătate și în îngrijirea comunității, care implică
evaluarea, ameliorarea și prevenția distresului psihologic, dizabilității sau comportamentelor
disfuncționale (Huey & Britton, 2002), bazându-se astăzi pe utilizarea unor instrumente cu
proprietăți psihometrice ridicate și  având o oarecare consistență în formarea profesională a
psihologilor clinicieni din Europa și SUA, psihologia clinică nu s-a aflat dintotdeauna în
această formă.

            În următorul material vom face o trecere în revistă a patru surse bibliografice, care ne
vor ajută să înțelegem mai bine cine este psihologul clinician și ce este psihologia
clinică: este vorba de trei articole de specialitate și un capitol de carte menționate în
bibliografie în legătură cu care o să îmi exprim reacția.

            Articolul intitulat „O scurtă istorie a practicii”, avându-l că autor pe Resnick și

publicat în anul 1997, are că obiectiv principal prezentarea unei istorii a practicii
profesionale, cu accent pe evenimentele care au marcat schimbarea acesteia. Psihologia își
poate răgăsi originele în scrierile diferitor filosofi precum Platon sau Aristotel. Mii de ani mai
târziu însă psihologia s-a redefinit că știință. Primul laborator de psihologie și apariția
psihologiei că știință este asociată cu Wilhem Wundt. În acest fel, psihologia a început încet
încet să se îndepărteze de strămoșul său, filosofia, și să devină o știință din ce în ce mai
empirică și mai standardizată. Primul Război Mondial a oferit oportunitatea psihologilor de a
avansa din zona pur teoretică în zona practică, prin evaluarea inteligenței militarilor în
vederea unei selecții mai optime. Astfel a fost recunoscut aportul pozitiv pe care îl pot aduce
psihologii în viața practică. Primul articol  de psihologie clinică apare pe acest fond într-o
revistă de Pediatrie, în care este prezentat cazul unui copil cu un retard mintal ușor care
primește o „educație remedială” (Resnick, 1997) . Astfel oamenii și-au dat seama că
psihologia ar putea lucra împreună cu sistemul școlar și cu medicină pentru a servi societății.
Witmer a intuint că psihologia clinică poate descoperii relații cauzale în ceea ce privește
retardul mintal (Resnick, 1997). Astfel au început să apară noi organisme precum Section of
Clinical Psychology, care au avut rolul de reglementare a profesiei de psiholog clinician.
Apar astfel primele certificări ale profesiei. În anul 1946, departamentele de psihologie din
SUA au acceptat invitația din partea Veterans Administration de a trimite studenți în sectile
de psihiatrie în stragii plătite. După Al Doilea Război Mondial se putea observă că veteranii
sufereau de o așa zisă nevroză cauzată de război. Aceste stagii au devenit ulterior
obligatorii. După Al Doilea Dăzboi Mondial, psihologii au devenit și mai interesați de
practică independentă, astfel că au apărut licențele și certificarea acestora, din nevoia de a feri
oamenii de oameni necalificați. Interesant este că încă de atunci psihologul este diferențiat de
psihoterapeut. Rapaport consideră că mulți psihologi au simțit că psihiatrii nu vor că
psihologii să practice psihoterapia deoarece psihiatrii nu vor concurență. Practic, încă de la
început psihiatria și psihologia au fost rivale pentru că există un nivel de competiție între ele
(Resnick, 1997). Astfel, aceste bariere fiind depășite, practică psihologilor clinicieni a înflorit
pînă în anii ’90.

            Personal, mi-a s-a părut că articolul reușește să ofere o perspectivă largă, dar în
același timp țintită la obiect a istoriei practicii psihologilor. Simt că după ce l-am citit
orizonul meu s-a mai lărgit în ceea ce privește psihologia clinică și profesia de psiholog
clinician. În același timp, mi s-a părut destul de actual, având în vedere că a fost publicat
acum 23 de ani, când, în România, psihologia abia se repunea pe picioare.

În articolul intitulat „Un portret al psihologiei clinice”, avându-i că autori pe Huey și

Britton și publicat în anul 2002, putem observă obiectivul principal de a oferi o introducere în
profesia psihologiei clinice. Se oferă o definiție și o privire de ansamblu asupra acestei
profesii, precum și o descriere a întrării în profesie și a cerințelor educaționale. Sunt descrise
modelele teoretice domninante din a două jumătate a secolului XX până în prezent și este
descris modul în care profesia s-a dezvoltat în SUA și UK.

            Principalele interese ale psihologilor clinicieni sunt procesele mentale și

comportamentul. Psihologii clinicieni sunt implicăți în cercetare pentru creșterea înțelegerii
funcționării umane. De asemenea, psihologii clinicieni ajută oamenii care resimt un distres.
Rolul principal al psihologilor clinicieni este acela de a genera și de a integra abordarea
științifică, cunoștințele profesionale, atitudinile și aptitudinile pentru a genera viitoare
cunoștiințe științifice psihologice și de a crește bunăstarea umană (Huey & Britton, 2002).
Pentru intrarea în profesia de psiholog clinician în general o diplomă de licență în Psihologie
este a priori, deși există variații în Europa în ceea ce privește cerințele și modelele de formare
ori instruire. Urmând primul grad, acela al licenței în Psihologie, se consideră că psihologii
clinicieni obțîn o experiență relevantă pentru a intrare în instruirea formală, de exemplu că
asistent psiholog. Unii dintre acestea ajung să finalizeze un master (aproximativ 17% în anul
2000) sau în unele cazuri chiar și un doctorat (4% în anul 2000) – în UK (Huey & Britton,
2002).

            De-a lungul timpului programele de educație ale psihologilor clinicieni s-au maturizat
în vederea atingerii un consens între țările și continentele lumii, au devenit mai sistematizate
și mai armonizate. În UK și Europa există o convergență în ceea ce privește o instruire de
minim 3 ani. La fel se întamplă și în Australia. Înca din anii 70 există o problema majoră,
aceea a diferenței dintre psihologii clinicieni care făceau cercetare și practicieni. Știință este
deschisă iar cunoașterea este publică. Orice discrepanța în domeniul științific este dezbătută
deschis, în timp ce în practică deseori secretul professional nu trebuie să fie divulgat (Albee,
1970). Pe acest fond a avut loc Conferința de la Boulder prin intermediul căreia a intrat în
scenă modelul “scientist-practitioner” și în cazul psihologilor clinicieni. Trei roluri sunt
integrate în acest model: în primul rând, consumarea cât mai multor rezultate ale cercetărilor
care își vor pune amprenta pe modul în care se realizează practică. În al doilea
rând, evaluarea, de către clinicieni, a propriilor intervenții. Iar în al treilea rând, este prevăzut
faptul că psihologii clinicieni să producă cercetări și să comunice rezultatele comunității
științifice.

            Muncă cu copiii a reprezentat unul dintre rolurile tradiționale ale psihologilor
clinicieni. Evaluarea copiilor este o arie sofisticată cu e evoluție continuă a instrumentelor de
măsurare, care reflectă o creștere a înțelegerii proceselor de dezvoltare. În prezent testele
psihologice pentru abilitățile intelectuale, cognitive și neuropsihologice sunt mult mai acurate
decât în trecut (Huey & Britton, 2002). De asemenea, de muncă cu bătranii se ocupă
numeroși psihologi clinicieni. Există multe contribuții psihologice pentru îngrijirea acestora,
iar evaluarea psihologică a persoanelor vârstnice a devenit mult mai comprehensivă.

            Personal, parcurgerea articolului m-a făcut să înțeleg importanța că psihologia clinică
și practicienii acestei profesii să urmeze modelul „scientist-practitioner”, pentru că, în acest
mod eficiența și calitatea prestației profesionale ar crește prin aducerea în practică a dovezilor
empirice și prin îndepărtarea practicii bazate pe tradiție.

            În articolul publicat în anul 2007 și intitulat “Practică bazată pe dovezi în psihologia

clinică: Ce este, de ce contează, Ce trebuie să știi”, este oferită o descriere a practicii bazate
de dovezi în psihologia clinică, care reprezintă un proces de luare a deciziilor clinice, acestea
integrând dovezile cercetărilor, experiența clinică și preferințele pacientului. Practică bazată
pe dovezi are o abordare transdisciplinară, ideografică, care presupune învățarea pe tot
parcursul vieții (Spring, 2007).

            În practică bazată pe dovezi, un punct comun ce se regăsește în 3 din cele 4 surse
bibliografice pe care le-am ales pentru acest reaction paper, există trei piloni principali: cele
mai bune dovezi ale cercetărilor, care variază în funcție de obiectivul psihologului clinician,
experiența clinică, care reprezintă pilonul cel mai controversat în pricipal din cauza
ambiguității interpretării constructelor. Adică, psihologi clinicieni cu experiențe diferite pot
avea o viziune diferită asupra unor constructe psihologice, iar asta ar putea să scadă din
calitatea actului profesional. Al treilea pilon este reprezentat de preferințele pacienului, care
este cel mai puțîn dezvoltat pilon dintre cei trei, deși s-a constatat că preferințele reprezintă
elementul esențial în luarea deciziilor comune în materie de sănătate.

            Practică bazată pe dovezi științifice este importantă atât din prisma îmbunătățirii
serviciilor de îngrijire a sănătății, cât și prin prisma creșterii responsabilității actului
profesional. În UK NICE (Institutul Național de Excelență Clinică) solicită analize
sistematice ale eficienței tratamentelor atunci când dorește să implementeze noi proceduri. De
asemenea, acest lucru se întamplă și în SUA. Menționam mai devreme faptul că practică
bazată pe dovezi are și o abordare transdisciplinară care constituie un avantaj pentru
psihologii clinicieni. Însușirea unui limbaj comun al disciplinelor ce oferă servicii medicale
oferă psihologilor clinicieni oportunități neprețuite de a participa la colaborarea
transdisciplinară (Spring, 2007).

            Un motiv foarte convingător pentru adoptarea practicii bazate pe dovezi este acela că
presupune o învățare pe tot parcursul vieții. Practicanții din majoritatea profesiilor din
domeniul sănătății pun în aplicare practicile pe care le-au învățat în timpul instruirii, însă este
sugerat că practicile vechi să fie înlocuite cu practici noi, bazate pe dovezi științifice (Spring,
2007).

            Dacă ne apropiem de zilele noastre, în capitolul intitulat “Viitorul psihologiei clinice:

promisiuni, perspective și predicții”, publicat în anul 2011, putem observă o prezentare
a tendințelor viitoare în psihologia clinică. Una dintre perspectivele în legătura cu psihologia
clinică poate fi regăsită în cadrul mai multor articole (atât în acesta, cât și în cel publicat în
anul 2002 de către Huey & Britton) fiind astfel un punct comun: practică bazată pe dovezi
științifice (EBP). Profesiile din domeniul sănătății mintale au acceptat conceptul fundamental
de practică bazată pe dovezi, însă cu toate acestea există unele ambiguități în programele de
instruire actuale. Este recunoscută în mod clar existența tratamentelor psihologice susținute
empiric de către domeniul sănătății mintale (Barlow & Carl, 2011). În UK Institutul Național
de Sănătate (NIH) finanțează un Consiliu pentru instruire în practice comportamentale bazate
pe dovezi a căror misiune este aceea de a dezvoltă programe de învățare și dezvoltare a
practicii bazate pe dovezi (Barlow & Carl, 2011) în cazul clinicienilor. Acest consiliu a
dezvoltat trei programe de instruire: primul modul explică prin cinci pași EBP: întrebați,
achiziționați, evaluați, analizați și ajustați. “Întrebați” – reamintește practicianului să
formuleze întrebări pertinente. “Achiziționați” – adunarea celor mai bune dovezi legate
de întrebare. „Evaluați” – evaluarea în mod critic a problemelor. „Analizați și ajustați” –
modificarea practicilor în funcție de necesitate pentru a obține rezultate mai bune. Al doilea
modul oferă îndrumări pentru căutarea dovezilor științifice de către practicieni, în timp ce al
treilea modul se găsesc instrucțiuni despre cum să fie evaluate și efectuate analize sistematice
(Barlow & Carl, 2011). În opinia autorului, nu va trece mult timp până când organismele de
acreditare vor prezența cerințe standard de formare în EBP, care ulterior vor fi integrate în
cadrul fiecărei instituții de formare. De asemenea, se preconizează și apariția unor ghiduri de
tratament EBP drept standarde pentru practicieni. În medicină acest lucru deja se întamplă.
Un exemplu în acest sens poate fi “UpToDate”, care oferă recomandări pentru medici din 14
specialități medicale. Personal consider că practică bazată pe dovezi este o necesitate în
practică psihologului clinician și că prin intermediul ei pot fi deosebiți profesioniștii de
simplii practicanți.

            Pentru mine, parcurgerea celor 4 surse bibliografice de specialitate ce au stat la baza
acestui reaction paper a fost una intrigantă, îndeosebi datorită prezentării acurate a profesiei
de psiholog clinician și a științei reprezentată de psihologia clinică. Aceste surse m-au ajutat
să îmi dau seamă de faptul că psihologia clinică și profesia de psiholog clinician nu au venit
de la sine, pur și simplu, ci a fost nevoie de un efort imens din partea oamenilor pentru că ele
să fie reglementate cât mai armonios de-a lungul timpului. Parcurgerea acestor articole m-a
făcut să îmi dau seama că profesia de psiholog clinician nu trebuie luată de-a gata, că și cum
ni s-ar cuveni fără nicio responsabilitate, ba chiar că pe parcursul vieții profesionale va fi
nevoie să contribuim și să apărăm drepturile acestei profesii. De asemenea, un alt aspect
important ale articolelor este acela că subliniază importanța consensului profesiei de psiholog
clinician. Fără acest consens, care pe parcursul timpului a cunoscut o evoluție de netăgăduit,
psihologii clinicieni din zone diferite ar aborda sarcinile în maniere semnificativ diferite unii
în raport cu alții. De asemenea, după parcurgerea acestora am conșientizat mai profund
necesitatea unei pratici bazate pe dovezi, nu pe tradiție, a psihologului clinician. Nu în
ultimul rând, lecturarea articolelor a stârnit și mai tare interesul meu pentru psihologia clinică
și pentru profesia de psiholog clinician, atât de necesară în contextul în care trăim.

            Că o concluzie, se poate afirmă faptul că psihologia clinică, în ziua de astăzi, este în
primul rând o disciplină bazată pe dovezi științifice, obiective, care este aplicată în domeniul
sănătății. Are că obiectiv principal evaluarea, ameliorarea și prevenția distresului psihologic,
dizabilității sau comportamentelor disfuncționale ale oamenilor, prin intermediul unor
instrumente specifice, obiective, a căror validitate este dovedită științific. Pratică psihologilor
clinicieni ar trebui să fie una bazată pe dovezi științifice, nu pe tradiție, aceștia având
capacitatea de a integra dovezile cercetărilor, experiența clinică și preferințele pacienților ori
clienților pentru o calitate a actului profesional cât mai ridicată.

Bibliografie:

Resnick, R. J. (1997). A brief history of practice—expanded. American Psychologist, 52(4), 463.

Huey, D. A., & Britton, P. G. (2002). A portrait of clinical psychology. Journal of Interprofessional

Care, 16(1), 69-78.

Spring, B. (2007). Evidence‐based practice in clinical psychology: What it is, why it matters; what you
need to know. Journal of clinical psychology, 63(7), 611-631.

Barlow, D. H., & Carl, J. R. (2011). The future of clinical psychology: Promises, perspectives, and
predictions. In The Oxford handbook of clinical psychology.