UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ MEDICALĂ GENERALĂ
DISCIPLINA: PSIHOLOGIE MEDICALĂ

ROLUL PSIHOLOGIEI ÎN
PRACTICA MEDICALĂ

Cadru didactic:
Prof. Oana Diana Tîștea-Marcoci

Student:
TORCEA DELIA-RAMONA
GRUPA 541 DAMG

TÂRGU-JIU
2020
 Psihologia medicală se referă la atitudinea față de bolnav și boală, față de sistemele de
îngrijire a sănătății, atât ale individului bolnav, cât și ale celui sănătos, acest lucru incluzând,
logic, și atitudinea medicului și a celor ce lucrează în domeniul medical față de propria
profesie.
În acest fel ne aflăm în fața unei opoziții clasice, și anume între medicina care se ocupă
de boală și medicina care se  centrează pe omul bolnav într-o viziune globală.
Astfel, boala trebuie înțeleasă ca expresie a unui dezechilibru ce afectează ansamblul
personalității bolnavului.
Pe de altă parte, o abordare științifică a medicinii reclamă metode de studiu riguroase,
care deocamdată provin din științele biologice și fizico-chimice. Pentru a dimensiona mai bine
factorul psihologic care personalizează o relație medic-pacient ar trebui să existe cunoștințe
referitoare la sistemul cognitiv, relația dintre procesele psihice și activitatea psihică,
personalitate, caracteristicile stadiilor de dezvoltare, reprezentarea noțiunilor de boală și
sănătate sau relația dintre psihic și somatic.
Psihologia medicală și-a extins în permanență aria de la importanța factorilor emoționali
asupra fiziologicului, dinamica familiei, adaptarea școlară și familială până la studiul
componentei psihologice a actului medical, relația medic pacient, relația individului cu boala,
terapeutici psihologice, organizarea psihologică a instituției de tratament, profilaxie,
resocializare.
S-a dovedit în ultimii ani faptul că psihologia se conturează ca o știință, cu metode de
studiu diversificate, ce permit aplicarea clinică a teoriei. Psihologia medicală se dezvoltă azi
din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaștere și cercetare, și reprezintă astfel un studiu
științific cu metode împrumutate din psihologie, psihopatologie, sociologie, psihologie
experimentală și neurofiziologie, filosofie, etc, ce se adresează elementelor psihologice care
conduc la crearea unei situații relaționale într-un context medical.
Obiectul specific al psihologiei medicale rezidă din însuși procesul de comunicare, prin
natura mesajului, prin comportamentul și atitudinile mintale și încărcătura afectivă pe care o
vehiculează.
Psihologia medicală vs. Psihologia clinică
Situată la confluența psihologiei cu medicina, psihologia clinică își afla sorgintea în
domeniul filosofiei al psihopedagogiei și sociologiei. Termenul de „clinică” vine să sublinieze
caracterul său medical având ca element de referință omul bolnav sau aflat în stare de
suferință.

1
 Spre deosebire de psihologia medicală, care cuprinde o problematică mai amplă și o arie
mai extinsă de preocupări, psihologia clinică are în vedere mai ales starea și situația
pacientului asupra căruia intervine nemijlocit, ilustrându-și astfel caracterul sau aplicativ.
În epoca Renașterii, noțiunea de „clinic” era folosită în sens pedagogic, instructiv spre a
ilustra învățământul aplicativ, desfășurat în spital lângă patul bolnavului.
Psihologia clinică vs Metoda clinică
Aceasta din urmă vizează studiul individual al cazurilor normale și patologice sau
abordarea care permite înțelegerea aprofundată și intrinsec comparativă a individualului în
raport cu conjectura socio-profesională și familială, cu experiența de viață, cu motivațiile și
expectațiile pacientului. Metoda clinică este deci orientată spre studiul singularului și
simptomaticului, al diferențialului și comparabilului (Fedida, 1968).
În acest sens, metoda clinică este utilizată nu numai în medicină, unde este consacrată,
ci și în psihologie, ca și în domenii particulare de cunoaștere și investigare, ca acelea ale
personologiei, psihanalizei, psihoterapiei, consilierii și orientării școlare și profesionale.
Se consideră că psihologia medicală studiază problemele teoretice și practice ale
medicinii legate de psihologie și problemele psihologice ale oamenilor bolnavi care fac parte
din sarcinile diagnosticului, tratamentului și profilaxiei bolilor. 
Pe lângă aspectul teoretic formativ, în alte definiții ale psihologie medicale, apare rolul
analizei și cercetării științifice, aceasta din urmă fiind privită ca domenii ale psihologiei
aplicate, atașat colaborării cu medicii în ceea ce privește diagnosticul, tratamentul, reabilitarea
și revenirea, cât și cercetarea unor domenii ca psihofarmacologia, psihosomatica și reacțiile
emoționale la boală. Acceptând ca incontestabil faptul că psihologia medicală este, în esența
ei, o psihopatologie clinică axată asupra relației medic-pacient, se poate încerca realizarea
unor distincții ale celor două domenii care fără îndoială păstrează arii comune.
Astfel, se consideră că psihologia medicală prezintă un domeniu mai vast decât
psihologia clinică prin cuprinderea problematicii psihologice, adiacente bolnavului:
a.      Psihologia mediului terapeutic
b.     Psihologia medicului și a personalului medical
c.      Psihologia relațiilor profesionale din instituția medicală
d.     Formarea terapeutică, psihologică și etică a personalului medical
Păstrând ca aspect fundamental elementul relațional, psihologia medicală depășește aria
observației imediate, directe și individuale, propriu-zis clinice, recurgând la observații
medicale indirecte, obținute prin tehnici, teste și metode de laborator, care conferă conținut
explorării psihologice paraclinice.

2
 Psihologia medicală păstrează ample relații cu ale ramuri ale psihologiei: psihologia
experimentală, psihofiziologia, psihodiagnoza, psihoterapia, etc.
Dezvoltarea psihologiei medicale
Psihologia medicală este o disciplină relativ recentă, ea apărând în jurul anilor `40 – `50,
deși preocupări de psihologie medicală există încă din secolul al XVII-lea când se accentua pe
originea psihogenă a bolii.
Spre sfârșitul secolului al XX-lea, au apărut primele lucrări de psihologie medicală,
lucrări de psihologie medicală, lucrări care au fost scrise de psihiatrie.
În secolul nostru, psihologia medicală se afirmă atât în Europa, cât și în SUA. Ca
domeniu clinic aplicativ psihologia medicală își are originea în SUA, unde L. Witner, în anul
1890, a înființat o clinică de psihologie medicală în Pennsylvania, fiind considerat fondatorul
psihologiei clinice. Lui ii este atribuită și metoda clinică, care privește examinarea clinică a
bolnavului, evaluarea psihometrică, metodele recuperatorii și counseling vocațional.
În România, psihologia medicală se conturează și ajunge ca disciplină de studiu în jurul
anilor 60. Primul curs de psihologie medicală a fost susținut la catedra de psihologie a
Universității București, de către Gheorghe Ionescu, acesta predând disciplina între 1967-1977.
Rolul psihologiei medicale și statutul psihologului clinician
Rolurile psihologiei medicale:
- Descoperirea etiologiei bolilor, insistând asupra cauzelor de natură psihogenă
- Intervine în asistența medicală, în cunoașterea simptomelor diferitelor boli și a
conduitei individului în boală
- Psihologia medicală este implicată în susținerea terapeutică, venind cu mijloace
specifice.
Statutul psihologului clinician
În echipa terapeutică din care fac parte, în centrul echipei de intervenție terapeutică stă
medicul clinician, psihologul clinician având inițial rolul de colaborator investigator. Prin
teste și tehnici specifice psihologice el adună informații suplimentare cunoașterii strict
medicale. Ulterior, s-a constatat că foarte multe dintre activitățile desfășurate de psihologul
clinician se suprapun peste activitatea membrilor echipei medicale (investigarea de tip
anamnezic, investigațiile de tip psihoterapeutic, punerea diagnosticului). Punctele de vedere
ce susțineau că psihologul are un rol auxiliar s-au împuținat.
Rolul psihologului clinician a început să crească, astfel că în prezent el îndeplinește mai
multe funcții:

3
 - de a pune un psihodiagnostic și de a face o evaluare clinică. Acest lucru vizează
identificarea factorilor psihologici implicați în starea de sănătate și boală.
- intervenția sau asistența psihologică generală și specifică. Asistența psihologică
dobândită după programe avansate de formare profesională fiind exprimată în consiliere
psihologică și psihoterapie. De asemenea, această funcție vizează controlul la diverse niveluri
de expertiză, a factorilor psihologici implicați în sănătate și boală.
- cercetare – adresată investigării rolului factorilor psihologici ce intervin în sănătate și
boală.
- educație și formare – vizează implicarea celor deja formați în acest domeniu, atât în
pregătirea noilor generații de profesioniști pentru a deveni psihologi clinicieni, consilieri
psihologici, psihoterapeuți, cât și în dezvoltarea lor profesională.1
Psihologia intervenției terapeutice
1. Psihoterapiile
În practica medicală, psihoterapia, așa cum este ea adesea definită ca ansamblul
mijloacelor psihologice de acțiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obținerii unei
vindecări sau ameliorări a acesteia, care, singură sau împreună cu alte mijloace, realizează
demersul terapeutic. Putem enumera ca exemplu: Psihoterapiile de încurajare, Psihoterapiile
de susținere, Sugestia, Hipnoza, Reveria dirijată, Reeducarea individuală, Psihoterapiile de
relaxare, Biofeedback-ul, Artterapia, Cromoterapia, Psihoterapiile scurte, Psihoterapia
nondirectivă de tip rogersian, Logoterapia, Analiza existențială (Daseinsanalyse) Psihanaliza,
Psihoterapia jungiană, Psihoterapia adleriană, Psihodrama, Terapiile familiale.
2. Efectul placebo
Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/plăcere și poate
fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea”, sau, mai liber, „voi fi plăcut” (agreabil). Cuvântul
Placebo are sensul de agreabil, plăcut – în sens de promisiune – și deci poate defini așteptarea
unui bolnav – când i se dă un medicament – la acțiunea utilă, plăcută a acesteia (Bradu
Iamandescu I. și Necula I., 2002). Încercând o delimitare semantică a noțiunilor din domeniul
factorilor psihologici care însoțesc actul terapeutic, G. Ionescu (1985) propune următoarea
definiție operațională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la
un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat, în scop terapeutic sau experimental,
o substanță neutră din punct de vedere farmacodinamic”.
Caracterele generale ale efectului placebo:
• substanța administrată este inertă farmacodinamic;
1
https://www.creeaza.com/referate/psihologie-psihiatrie/Psihologie-medicala411.php

4
 • efectul este simptomatic; • durata efectului este, de regulă, scurtă;
• instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanțe farmacodinamice active;
• acțiune nespecifică.
3. Complianța, non-complianța, acceptanța
Complianța este definită ca fiind o acțiune ce concordă cu o cerere sau cu o
recomandare – este tendința de a se supune ușor. Reprezintă o noțiune referitoare la adeziunea
bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate, în care pot fi
incluse terapiile biologice, regimurile alimentare, modificarea stilului de viață ca și acceptarea
supravegherii medicale și a controlului periodic.
Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit; contravine crezurilor
profesionale, normelor și așteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienților și
profesioniștilor. Numeroși factori sunt incriminați în „non-complianță”. Dintre aceștia vom
menționa ca principale grupe: factori legați de trăirea bolii și de înțelegerea sa intelectuală de
către bolnav; factori legați de relația medic-bolnav; factori legați de tipul tratamentului;
factori legați de anturajul bolnavului.
Dintre factorii legați de boală menționăm: diagnosticul, gravitatea, morbiditatea,
evoluția, durata, iar dintre cei legați de tratament: existența unor produse cu acțiune
prelungită, durata tratamentului, numărul de medicamente, frecvența crizelor și dimensiunea
dozelor, prezența efectelor nedorite. În funcție de natura, severitatea și durata bolii complianța
terapeutică variază într-un mod relativ previzibil.
4. Iatrogenii
Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător, medic, și genos – cu
sensul de „produs de”, „făcut de”. În opinia lui Predescu V. (1990) iatrogenia este o stare
psihică reactivă determinată de atitudinea greșită a medicilor și a personalului sanitar. În
sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic, iar alăturarea paradoxală boală
iatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional și despre care
se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. Termenul de
„iatrogenie” este extins nu doar la activitățile desfășurate de medic propriu-zis, ci și de cele
efectuate de alte persoane calificate ca terapeuți, asistente medicale, tehnicieni, și chiar
psihologi.2

2
http://www.medtorrents.com/download-tot/psihiatrie/florin_tudose-psihologie_clinica_si_medicala-an_ii.pdf