Arie de preocupări.

Psihologia medicală – PARTEA I

Asa cum a arătat părintele medicinei –Hipocrate: medicul tratează bolnavi,- nu boli. Domeniul
psihologiei medicale poate fi regăsit în toate faptele din practica medicală unde intervine, într-un fel
sau altul, un factor psihologic, fie că e vorba de raportul unui eveniment traumatizant din punct de
vedere afectiv (doliu, despărţire) cu derularea unei afecţiuni somatice, sau de locul relaţiei medic–
pacient a proiecţiei acesteia în diagnosticul, tratamentul sau urmărirea bolilor.
Psihologia medicală este nu doar un domeniu intrinsec practicii şi teoriei medicale, ci şi o resursă, de
departe cea mai importantă, în ceea ce va fi medicina viitorului Atâta timp cât actul medical implică
întotdeauna relaţie şi comunicare, se poate spune că medicina nu se poate practica fără psihologie, chiar
dacă cunostinţele de psihologie au apărut ca „o determinare inconştientă, acumulată în decursul
practicii” (Nayrac P, 1962)
O definiţie comprehensivă a psihologiei medicale unanim acceptată nu există, dar există o serie
de adevăruri incontestabile care pot conduce spre acoperirea întregului spectru de activitate, în care se
pot recunoaşte punctele de interes şi aplicaţie ale acesteia. Este vorba de un concept hibrid care a fost
întotdeauna greu de definit într-o manieră convenabilă şi unde au fost alăturaţi doi termeni care în mod
cert nu se contrazic, dar care, nu au în mod evident o legătură naturală între ei.
Dacă, în conformitate cu definiţia lui Popescu Neveanu P. – obiectul psihologiei generale tratează
procesele, sistemele şi însuşirile psihice integrând şi problematica generică a personalităţii, studiul
psihologiei medicale se poate restrânge la domeniile relaţiilor interpersonale şi ale grupurilor mici
(Golu P.) şi are ca obiect de studiu: psihologia bolnavului şi a relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale
subiective cu personalul medico-sanitar şi cu familia. Ea studiază şi reacţia psihică a bolnavului faţă de
agresiunea somatică şi/sau psihică (posibilă generatoare de boală) şi mijloacele psihice de tratament.
Psihologia medicală, prin specificitatea obiectivelor şi mijloacelor sale de cercetare, oferă posibilitatea
unei mai bune precizări şi aprecieri a tulburărilor psihice din evoluţia unui proces de îmbolnăvire,
demers cu reverberaţii atât în diferenţierea actului terapeutic, cât şi în modalităţile de asistenţă medicală
proiectată competent şi în comprehensiunea faţă de persoana bolnavă, ambianţă şi factori de risc. Ea
oferă în acest mod şi investigarea posibilităţilor de prevenţie sau de minimalizare a consecinţelor unor
stări psihopatogene, având drept corolar păstrarea sănătăţii.
Politzer arată că psihologia medicală este „psihologia care pune în centrul ei drama persoanei
umane (aflate în situaţia de boală)”.
P.Popescu-Neveanu – psihologia medicală este „ştiinţa care studiază psihologia bolnavului şi a
relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar şi cu familia; ea
priveşte bolnavul nu numai din punct de vedere al organismului dereglat, ci şi din punct de vedere al
subiectivităţii sale, al naturii sale umane”.
Psihologia medicala se refera la atitudinea fața de bolnav și boala, fața de sistemele de ingrijire a
sanatații, atat ale individului bolnav cat și ale celui sanatos, acest lucru incluzand logic și atitudinea
medicului și a celor ce lucreaza in domeniul medical fața de propria profesie.
In acest fel ne aflam in fața unei opoziții clasice și anume intre medicina care se ocupa de boala și
medicina care se centreaza pe omul bolnav intr-o viziune globala. Astfel, boala trebuie ințeleasa ca
expresia manifesta a unui dezechilibru ce afecteaza ansamblul personalitații bolnavului.
Ea studiază, de asemenea, coeficientul de psihogenie al fiecărui bolnav, reflex al reacţiei sale faţă de
agresiunea somatică/psihologică, ca şi mijloacele psihologice de tratament. Coeficientul de psihogenie
se referă laparticularităţile psihologice premorbide ale individului, atât sub aspectul „rezistenţei”, cât şi
al structurii reacţiei patologice.
Săhleanu şi Athanasiu adaugă celor precizate mai sus, ca şi problematică a psihologiei medicale,
şi:
- problematica psihologică a profesiunii medicale;
- problematica relaţiei interpersonale medic-pacient.
G.Ionescu consideră că psihologia medicală vizează omul aflat sub incidenţa bolii, abordându-l într-o
perspectivă dinamică şi comprehensivă.
1
Dicţionarul de Psihologie (Doron, R.; Parot, Fr.) defineşte psihologia medicală „... studiul psihologic al
întregului domeniu medical, în special al relaţiei bolnav-medic (şi de o manieră mai generală, al relaţiei
bolnav-personal de îngrijire), ca şi al aspectelor psihice ale comportamentelor şi proceselor morbide şi
ale metodelor terapeutice”. Formarea psihologică a medicilor (ex. în cadrul grupurilor Balint) şi
abordarea psihosomatică în medicină sunt principalele aplicaţii ale psihologiei medicale (J.M.Petot).
Dicţionarul de Psihologie coordonat de Ursula Şchiopu defineşte psihologia medicală ca fiind
„un domeniu care s-a dezvoltat prin practica medicală şi care este destinat unor sarcini practice ale
profesiunii medicale” (E.Kretschmer, 1956).
Psihologia medicală este născută la confluenţa psihologiei cu medicina (G.Ionescu), dar depăşeşte
simpla „aplicare a cunoştinţelor de psihologie la domeniul medical” (D.Lagache). Ea abordează omul
bolnav într-o viziune tridimensională complexă şi integrativă, somato-psiho-socială.
G.Ionescu consideră că psihologia medicală este preocupată de câteva aspecte importante:
- studiază problemele teoretice şi practice ale medicinei, legate de psihologie, ca şi problemele
psihologice ale oamenilor bolnavi, care fac parte din sarcinile diagnosticului, tratamentului şi
profilaxiei bolilor;
- are o mare importanţă în instruirea şi formarea medicilor, care trebuie să ajungă să înţeleagă bolnavul
ca pe o persoană umană ce suferă de o boală şi care are nevoie nu doar de sprijin strict medical, ci şi de
o puternică susţinere psihologică;
- este luat în considerare şi rolul analizei şi cercetării ştiinţifice, psihologia medicală fiind privită ca
„domeniu al psihologiei aplicate, ataşat colaborării cu medicii în ceea ce priveşte diagnosticul,
tratamentul, reabilitarea şi prevenirea, cât şi cercetarea unor domenii ca psihofarmacologia,
psihosomatica şi reacţiile emoţionale la boală” (R.M.Goldenson, 1970).
R.M.Iamandescu, în „Manualul de psihologie medicală”, prezintă câteva elemente ale câmpului
de preocupări al psihologiei medicale:
- rolul factorilor psihologici în geneza şi evoluţia ulterioară a bolii, cu accentul pus pe elemente
specifice de tipul stresului psihologic şi al modelelor implicării stimulilor psihici (chiar fără stres) în
patogeneză;
- relaţia interpersonală dintre medic şi pacient, cu mai multe aspecte specifice:
• aspecte de ordin psihologic ale formării viitorului medic;
• cunoaşterea pacientului, a universului de preocupări şi aspiraţii ale acestuia, ca şi a mediului socio-
familial al bolnavului:
a) personalitatea premorbidă a bolnavului, care generează predispoziţia spre contactarea facilă a
unor îmbolnăviri şipersonalitatea modificată, temporar sau stabil, de către boală;
b) interacţiunile anterioare îmbolnăvirii, în plan psihocomportamental şi relaţiile de la nivel de
microgrup/macrogrup, implicit obligaţiile care decurg şi cele care sunt atenuate de boală;
c) cadrul relaţiilor interpersonale contractate de pacient din momentul îmbolnăvirii (cu medicul, cu
personalul medical, cu lumea spitalului), cu accentuarea impactului întâlnirii bolnavului cu modul
adesea tehnicist, alienant, depersonalizat de abordare a sa de către corpul medical;
d) modalităţile de reacţie a bolnavului la demersurile diagnostice, terapeutice şi de ordin educaţional
întreprinse de medic.
• deprinderea unor modalităţi de acţiune asupra bolnavului, în plan psihic:
- tehnici de abordare psihologică diferenţiată a bolnavului;
- cunoaşterea frecventelor deformări ale informaţiei despre boală de către subiectivitatea bolnavului;
- instituirea unor măsuri de psihoterapie simplă (de susţinere) de la primele contacte cu bolnavul;
- principiile de selecţie a bolnavilor pentru consultul psihologic.
În funcţie de autor şi de cultura psihologică dintr-o ţară sau alta,psihologia medicală este considerată a
fi diferită sau nu de psihologia clinică, deşi au unele preocupări comune.
S-a pus problema diferenţelor existente între psihologia medicală şi psihologia clinică, termeni care
sunt folosiţi adesea nediferenţiat, fără argumente suficiente pentru o poziţie sau alta.
Astfel, G.Ionescu realizează o trecere în revistă a motivelor pentru care unii autori preferă să folosească
termenul de psihologie medicală şi pe cel de psihologie clinică. Concluzia la care ajunge autorul este
2
aceea că nu există o delimitare foarte clară între conţinutul psihologiei medicale şi conţinutul
psihologiei clinice.
Conform acestui autor, există o serie de distincţii între cele două ramuri ale psihologiei, acestea
păstrând însă ample arii comune:
- se poate spune că psihologia medicală are un domeniu mai vast decât psihologia clinică, dacă ţinem
cont de faptul că surprinde o serie de elemente psihologice adiacente bolnavului: psihologia mediului
terapeutic, a personalului sanitar, psihologia relaţiilor profesionale din instituţiile medicale, formarea
psihologică şi formarea etică a personalului medical;
- psihologia medicală are un caracter aplicativ, similar cu cel al psihologiei clinice, dar psihologia
medicală prezintă şi o mare disponibilitate de esenţializare şi teoretizare a datelor, faptelor şi
observaţiilor izvorâte din analiza clinică directă, concretă şi imediată;
- psihologia medicală depăşeşte aria observării imediate, directe şi individuale, propriu-zis clinice,
recurgând la observaţii mediate, indirecte, obţinute prin tehnici, teste şi metode de laborator, care
conferă conţinut explorării psihologice paraclinice;
- psihologia medicală păstrează relaţii ample cu alte ramuri ale psihologiei, cum ar fi: psihologia
experimentală, psihofiziologia, psihodiagnoza, ea însăşi fiind considerată ca un domeniu aplicativ al
psihologiei, spre deosebire de psihologia clinică, care este mai ferm axată asupra pacientului, păstrând
relaţii mai strânse psihoterapia şi cu orice domeniu clinic medical, al cărui problematică psihologică o
abordează predilect.

SUBIECTE MAJORE ÎN STUDIUL PSIHOLOGIEI MEDICALE (după British Psychological

Society)
- funcţiile psihice elementare
- psihologia socială
- psihologia dezvoltării
- diferenţele individuale
- psihologia în relaţiile cu medicina (efectele psihologice ale bolii, relaţiile medic-bolnav)

Bibliografie:

prof. Ilieș Gabriel, prof. Ilieș Victoria, Suport de curs „Psihologie medicală”, 2013
dr. med., dr. psih. Constantin Enăchescu, Suport de curs „Psihopatologie și psihologie medicală”,
Constanța, 2003
Bradu-Iamandescu,I., „Psihologia medicala,vol I”, ed. Infomedica, București, 2005
G. Ionescu, - „Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, ed. Asklepios, București, 1995