UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ MEDICALĂ GENERALĂ

DISCIPLINA: PSIHOLOGIE MEDICALĂ

STUDENT MAIER CARMEN IOANA

ANUL IV AMG

GRUPA 541D

ROLUL PSIHOLOGIEI ÎN PRACTICA MEDICALĂ

Psihologia medicală se referă la atitudinea față de bolnav și boală, față de sistemele de îngrijire a
sănătății, atât ale individului bolnav, cât și ale celui sănătos, acest lucru incluzând, logic, și atitudinea
medicului și a celor ce lucrează în domeniul medical față de propria profesie.

În acest fel ne aflăm în fața unei opoziții clasice, și anume între medicina care se ocupă de boală și
medicina care se centrează pe omul bolnav într-o viziune globală. Astfel, boala trebuie înțeleasă ca
expresie a unui dezechilibru ce afectează ansamblul personalității bolnavului.

Pe de altă parte, o abordare științifică a medicinii reclamă metode de studiu riguroase, care
deocamdată provin din științele biologice și fizico-chimice. Pentru a dimensiona mai bine factorul
psihologic care personalizează o relație medic-pacient ar trebui să existe cunoștințe referitoare la
sistemul cognitiv, relația dintre procesele psihice și activitatea psihică, personalitate, caracteristicile
stadiilor de dezvoltare, reprezentarea noțiunilor de boală și sănătate sau relația dintre psihic și
somatic.

Psihologia medicală și-a extins în permanență aria de la importanța factorilor emoționali asupra
fiziologicului, dinamica familiei, adaptarea școlară și familială până la studiul componentei
psihologice a actului medical, relația medic pacient, relația individului cu boala, terapeutici
psihologice, organizarea psihologică a instituției de tratament, profilaxie, resocializare.

S-a dovedit în ultimii ani faptul că psihologia se conturează ca o știință, cu metode de studiu
diversificate, ce permit aplicarea clinică a teoriei. Psihologia medicală se dezvoltă azi din
întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaștere și cercetare, și reprezintă astfel un studiu științific
cu metode împrumutate din psihologie, psihopatologie, sociologie, psihologie experimentală și
neurofiziologie, filosofie, etc, ce se adresează elementelor psihologice care conduc la crearea unei
situații relaționale într-un context medical.

Obiectul specific al psihologiei medicale rezidă din însuși procesul de comunicare, prin natura
mesajului, prin comportamentul și atitudinile mintale și încărcătura afectivă pe care o vehiculează.

Psihologia medicală vs. Psihologia clinică

Situată la confluența psihologiei cu medicina, psihologia clinică își afla sorgintea în domeniul
filosofiei al psihopedagogiei și sociologiei. Termenul de „clinică” vine să sublinieze caracterul său
medical având ca element de referință omul bolnav sau aflat în stare de suferință.

Spre deosebire de psihologia medicală, care cuprinde o problematică mai amplă și o arie mai extinsă
de preocupări, psihologia clinică are în vedere mai ales starea și situația pacientului asupra căruia
intervine nemijlocit, ilustrându-și astfel caracterul sau aplicativ.

În epoca Renașterii, noțiunea de „clinic” era folosită în sens pedagogic, instructiv spre a ilustra
învățământul aplicativ, desfășurat în spital lângă patul bolnavului.

Psihologia clinică vs Metoda clinică

Aceasta din urmă vizează studiul individual al cazurilor normale și patologice sau abordarea care
permite înțelegerea aprofundată și intrinsec comparativă a individualului în raport cu conjectura
socio-profesională și familială, cu experiența de viață, cu motivațiile și expectațiile pacientului.
Metoda clinică este deci orientată spre studiul singularului și simptomaticului, al diferențialului și
comparabilului (Fedida, 1968).

În acest sens, metoda clinică este utilizată nu numai în medicină, unde este consacrată, ci și în
psihologie, ca și în domenii particulare de cunoaștere și investigare, ca acelea ale personologiei,
psihanalizei, psihoterapiei, consilierii și orientării școlare și profesionale.

Se consideră că psihologia medicală studiază problemele teoretice și practice ale medicinii legate de
psihologie și problemele psihologice ale oamenilor bolnavi care fac parte din sarcinile diagnosticului,
tratamentului și profilaxiei bolilor.

Pe lângă aspectul teoretic formativ, în alte definiții ale psihologie medicale, apare rolul analizei și
cercetării științifice, aceasta din urmă fiind privită ca domenii ale psihologiei aplicate, atașat
colaborării cu medicii în ceea ce privește diagnosticul, tratamentul, reabilitarea și revenirea, cât și
cercetarea unor domenii ca psihofarmacologia, psihosomatica și reacțiile emoționale la boală.
Acceptând ca incontestabil faptul că psihologia medicală este, în esența ei, o psihopatologie clinică
axată asupra relației medic-pacient, se poate încerca realizarea unor distincții ale celor două domenii
care fără îndoială păstrează arii comune.

Astfel, se consideră că psihologia medicală prezintă un domeniu mai vast decât psihologia clinică prin
cuprinderea problematicii psihologice, adiacente bolnavului:

a. Psihologia mediului terapeutic

b. Psihologia medicului și a personalului medical

c. Psihologia relațiilor profesionale din instituția medicală

d. Formarea terapeutică, psihologică și etică a personalului medical

Păstrând ca aspect fundamental elementul relațional, psihologia medicală depășește aria observației
imediate, directe și individuale, propriu-zis clinice, recurgând la observații medicale indirecte,
obținute prin tehnici, teste și metode de laborator, care conferă conținut explorării psihologice
paraclinice.

Psihologia medicală păstrează ample relații cu ale ramuri ale psihologiei: psihologia experimentală,
psihofiziologia, psihodiagnoza, psihoterapia, etc.

Dezvoltarea psihologiei medicale

Psihologia medicală este o disciplină relativ recentă, ea apărând în jurul anilor `40 – `50, deși
preocupări de psihologie medicală există încă din secolul al XVII-lea când se accentua pe originea
psihogenă a bolii.

Spre sfârșitul secolului al XX-lea, au apărut primele lucrări de psihologie medicală, lucrări de
psihologie medicală, lucrări care au fost scrise de psihiatrie.

În secolul nostru, psihologia medicală se afirmă atât în Europa, cât și în SUA. Ca domeniu clinic
aplicativ psihologia medicală își are originea în SUA, unde L. Witner, în anul 1890, a înființat o clinică
de psihologie medicală în Pennsylvania, fiind considerat fondatorul psihologiei clinice. Lui ii este
atribuită și metoda clinică, care privește examinarea clinică a bolnavului, evaluarea psihometrică,
metodele recuperatorii și counseling vocațional.

În România, psihologia medicală se conturează și ajunge ca disciplină de studiu în jurul anilor 60.
Primul curs de psihologie medicală a fost susținut la catedra de psihologie a Universității București,
de către Gheorghe Ionescu, acesta predând disciplina între 1967-1977.

Rolul psihologiei medicale și statutul psihologului clinician

Rolurile psihologiei medicale:

- Descoperirea etiologiei bolilor, insistând asupra cauzelor de natură psihogenă

- Intervine în asistența medicală, în cunoașterea simptomelor diferitelor boli și a conduitei

individului în boală

- Psihologia medicală este implicată în susținerea terapeutică, venind cu mijloace specifice.

Statutul psihologului clinician

În echipa terapeutică din care fac parte, în centrul echipei de intervenție terapeutică stă medicul
clinician, psihologul clinician având inițial rolul de colaborator investigator. Prin teste și tehnici
specifice psihologice el adună informații suplimentare cunoașterii strict medicale. Ulterior, s-a
constatat că foarte multe dintre activitățile desfășurate de psihologul clinician se suprapun peste
activitatea membrilor echipei medicale (investigarea de tip anamnezic, investigațiile de tip
psihoterapeutic, punerea diagnosticului). Punctele de vedere ce susțineau că psihologul are un rol
auxiliar s-au împuținat.

Rolul psihologului clinician a început să crească, astfel că în prezent el îndeplinește mai multe funcții:

- de a pune un psihodiagnostic și de a face o evaluare clinică. Acest lucru vizează identificarea

factorilor psihologici implicați în starea de sănătate și boală.

- intervenția sau asistența psihologică generală și specifică. Asistența psihologică dobândită

după programe avansate de formare profesională fiind exprimată în consiliere psihologică și
psihoterapie. De asemenea, această funcție vizează controlul la diverse niveluri de expertiză, a
factorilor psihologici implicați în sănătate și boală.

- cercetare – adresată investigării rolului factorilor psihologici ce intervin în sănătate și boală.

- educație și formare – vizează implicarea celor deja formați în acest domeniu, atât în
pregătirea noilor generații de profesioniști pentru a deveni psihologi clinicieni, consilieri psihologici,
psihoterapeuți, cât și în dezvoltarea lor profesională.

Psihologia intervenției terapeutice

1. Psihoterapiile

În practica medicală, psihoterapia, așa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor
psihologice de acțiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obținerii unei vindecări sau
ameliorări a acesteia, care, singură sau împreună cu alte mijloace, realizează demersul terapeutic.
Putem enumera ca exemplu: Psihoterapiile de încurajare, Psihoterapiile de susținere, Sugestia,
Hipnoza, Reveria dirijată, Reeducarea individuală, Psihoterapiile de relaxare, Biofeedback-ul,
Artterapia, Cromoterapia, Psihoterapiile scurte, Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian,
Logoterapia, Analiza existențială (Daseinsanalyse) Psihanaliza, Psihoterapia jungiană, Psihoterapia
adleriană, Psihodrama, Terapiile familiale.

2. Efectul placebo

Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/plăcere și poate fi tradus
stricto sensu prin: „voi plăcea”, sau, mai liber, „voi fi plăcut” (agreabil). Cuvântul Placebo are sensul
de agreabil, plăcut – în sens de promisiune – și deci poate defini așteptarea unui bolnav – când i se
dă un medicament – la acțiunea utilă, plăcută a acesteia (Bradu Iamandescu I. și Necula I., 2002).
Încercând o delimitare semantică a noțiunilor din domeniul factorilor psihologici care însoțesc actul
terapeutic, G. Ionescu (1985) propune următoarea definiție operațională: „Efectul placebo cuprinde
ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a
administrat, în scop terapeutic sau experimental, o substanță neutră din punct de vedere
farmacodinamic”.

Caracterele generale ale efectului placebo:

• substanța administrată este inertă farmacodinamic;

• efectul este simptomatic; • durata efectului este, de regulă, scurtă;

• instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanțe farmacodinamice active;

• acțiune nespecifică.

3. Complianța, non-complianța, acceptanța

Complianța este definită ca fiind o acțiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este
tendința de a se supune ușor. Reprezintă o noțiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele
terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate, în care pot fi incluse terapiile biologice,
regimurile alimentare, modificarea stilului de viață ca și acceptarea supravegherii medicale și a
controlului periodic.

Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit; contravine crezurilor profesionale,

normelor și așteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienților și profesioniștilor. Numeroși
factori sunt incriminați în „non-complianță”. Dintre aceștia vom menționa ca principale grupe:
factori legați de trăirea bolii și de înțelegerea sa intelectuală de către bolnav; factori legați de relația
medic-bolnav; factori legați de tipul tratamentului; factori legați de anturajul bolnavului.

Dintre factorii legați de boală menționăm: diagnosticul, gravitatea, morbiditatea, evoluția, durata, iar
dintre cei legați de tratament: existența unor produse cu acțiune prelungită, durata tratamentului,
numărul de medicamente, frecvența crizelor și dimensiunea dozelor, prezența efectelor nedorite. În
funcție de natura, severitatea și durata bolii complianța terapeutică variază într-un mod relativ
previzibil.

4. Iatrogenii

Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător, medic, și genos – cu sensul de

„produs de”, „făcut de”. În opinia lui Predescu V. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă
determinată de atitudinea greșită a medicilor și a personalului sanitar. În sensul cel mai larg
„iatrogenic” înseamnă indus de medic, iar alăturarea paradoxală boală iatrogenă se referă la acele
boli care rezultă din tratamentul medical profesional și despre care se presupune că nu ar fi apărut
dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activitățile
desfășurate de medic propriu-zis, ci și de cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuți,
asistente medicale, tehnicieni, și chiar psihologi.