Biochimie

METABOLISMUL CARBOHIDRAŢILOR

ROLUL CARBOHIDRAȚILOR

Carbohidrații au următoarele roluri:

► Reprezintă sursa principală de energie pentru organism; creierul și eritrocitele sunt țesuturi
glucodependente
► Cantitatea de energie produsă prin arderea unui gram de glucide este de 4Kcal
► Glicogenul și amidonul, polimeri ai glucozei, reprezintă forme de depozit a glucidelor
► Excesul de carbohidrați față de nevoile organismului se transformă în grăsimi
► Glicoproteinele și glicolipidele sunt componente ale mebranelor celulare și receptori

CLASIFICARE

Monozaharide- molecule formate dintr-un singur monozaharid; acestea nu pot fi hidrolizate în

molecule mai mici; exemple glucoza, fructoza, galactoza, riboza
Dizaharide- molecule formate prin legarea a două monozaharide cu eliminarea unei molecule de
apă; exemple: maltoza, zaharoza
Polizaharide- molecule formate prin unirea a mai mult de 10 resturi de monozaharide; exemple:
amidon, glicogen
După numărul atomilor de carbon se cunosc: trioze (C3), tetroze (C4), pentoze (C5), hexoze
(C6)

Produși de oxidare ai glucozei

Prin oxidarea grupării aldehidice glucoza se transformă în acid gluconic. Gluconatul de

calciu este sarea acidului gluconic şi este utilizat în tratamentul hipocalcemiilor.

1
 Biochimie

Oxidarea atomului de carbon C6, determină formarea acidului glucuronic. Acesta are rol
în conjugarea hormonilor tiroidieni în exces, în conjugarea bilirubinei libere. Oxidarea glucozei
atât la C1 cât și la C6 determină formarea acidului zaharic.

DIZAHARIDE
Dizaharidele se formează prin legarea a două molecule de monozaharide prin legătură
glicozidică. Cele mai importante dizaharide sunt: zaharoza, celobioza, maltoza, izomaltoza și
lactoza.

Zaharoza

Zaharoza este un dizaharid format prin legarea unei molecule de alfa- D- glucoză cu o
moleculă de beta- D- fructoză. Este cea mai utilizată formă de zahăr în alimentaţie şi se găseşte
în cantităţi mari în sfecla de zahăr.

Celobioza

Celobioza este unitatea dizaharidică a celulozei formată din două molecule de

beta-D-glucoză unite prin legătură beta-1,4,-glicozidică. La om celuloza mărește peristaltismul
intestinal.

Lactoza

Lactoza este formată dintr-o moleculă de alfa-D-glucoză și o moleculă de

beta-D-galactoză unite prin legătură 1,4- glicozidică. Prin hidroliză eliberează glucoza și
galactoza. Lipsa galactozidazei, enzimă care scindează legătura glucoză-galactoză, determină
apariția tulburărilor nervoase. Lipsa epimerazei, enzimă care convertește galactoza în glucoză,
determină apariția galactozemiei esențiale.

Maltoza

Maltoza este un dizaharid format din două molecule de alfa- D- glucoză unite prin
legătură alfa-1,4-glicozidică. Este produsul de hidroliză al amidonului.

2
 Biochimie

POLIZAHARIDE
Polizaharidele sunt compuşi macromoleculari care se formează prin policondensarea
monozaharidelor.

Amidonul

Amidonul reprezintă rezerva de glucide la plante și are două componente, amiloza,

solubilă și amilopectina insolubilă.
Amiloza se găseşte la interiorul granulei de amidon, reprezintă 20% din structura
amidonului şi este formată din molecule de glucoză unite prin legături alfa- 1,4- glicozidice. Ea
dă reacţie cu iodul cu formarea unui compus colorat albastru. Amilopectina se găseşte la
exteriorul granulei de amidon, reprezintă 80% din structura acesteia şi este formată din molecule
de glucoză, dar are structură ramificată. Prin hidroliza amidonului se formează produși
intermediari, dextrine iar în final maltoză.

Glicogenul
Glicogenul este rezerva de glucide la om depozitat în ficat și mușchi. Este format din
molecule de glucoză și are structură asemănătoare amilopectinei dar mult mai ramificată.
Glicogenul muscular serveşte ca sursă de energie locală, în timp ce glicogenul hepatic are rol în
menţinerea constantă a nivelului glicemiei.

Celuloza
Celuloza este un polizaharid prezent la plante. Prin hidroliză se obține celobioza, unitatea
dizaharidică a celulozei. Celobioza este hidrolizată de celobiază, o enzimă absentă în sistemul
digestiv uman.

3
 Biochimie

DIGESTIA ȘI ABSORBȚIA CARBOHIDRAȚILOR

Carbohidrații alimentari sunt disponibili sub formă de polizaharide (amidon, glicogen) și

cantități mai mici sub formă de dizaharide (fructoză și lactoză).
Polizaharidele și dizaharidele alimentare sunt transformate în tubul digestiv în
monozaharide. Monozaharidele ajung în intestinul subțire, iar de aici sunt absorbite în sânge.
Carbohidrații nedigerați ajung în colon unde sunt fermentaţi de către bacterii.

Digestia în cavitatea bucală

Digestia amidonului începe în cavitatea bucală sub acțiunea amilazei salivare. Se
formează dextrine, oligozaharide liniare și ramificate, produși care ajung în stomac. Amilaza
salivară este inhibată de acțiunea acidului clorhidric produs de stomac.

Digestia în intestinul subțire

Conţinutul stomacului trece în duoden unde bicarbonatul produs de pancreas
neutralizează aciditatea conținutului gastric şi determină creşterea pH-ului la o valoare optimă
acţiunii enzimelor pancreatice şi a enzimelor intestinale. Pancreasul secretă amilaza pancreatică,
enzimă care acţionează în lumenul intestinului subţire şi similar amilazei salivare hidrolizează
legăturile dintre resturile de glucoză cu formarea unor dizaharide, maltoză, izomaltoză, dextrine
şi oligozaharide mici.
Digestia carbohidraţilor continuă sub acţiunea diferitelor enzime produse de epiteliul
intestinal. Astfel, maltaza scindează maltoza formând două molecule de glucoză. Izomaltaza
hidrolizează izomaltoză şi formează glucoză. Zaharaza hidrolizează zaharoza și formează
glucoză şi fructoză. Lactaza hidrolizează lactoza în glucoză şi galactoză.
Digestia continuă cu absorbţia monozaharidelor. Amidonul bogat în amiloză rezistent la
digestie ajunge în colon împreună cu fibrele alimentare şi celuloza. Bacteriile metabolizează
foarte rapid aceste zaharuri și formează gaze, acizi grași cu lanț scurt și acid lactic. Acizii graşi
cu lanț scurt se absorb în celulele mucoasei colonului și servesc ca sursă de energie pentru aceste

4
 Biochimie

celule. Gazele care se formează, hidrogen, dioxid de carbon și metan determină apariția
flatulenței.
Intoleranţa la lactoză: se caracterizează prin deficitul de lactază, acumularea lactozei în intestin,
flatulență, dureri abdominale şi apariţia diareei. Excluderea laptelui din alimentaţie determină
dispariţia simptomelor.

Absorbţia intestinală
Glucoza, fructoza şi galactoza, produşii finali obținuţi prin digestia carbohidraţilor
alimentari sunt absorbiţi în epiteliul celulelor intestinale şi transportate în sânge cu ajutorul unor
transportori specifici.

Digestia şi absorbţia carbohidraţilor

5
 Biochimie

METABOLISMUL GLICOGENULUI

Pentru a menține glicemia în limite normale organismul uman are mecanisme propri de
sinteză și degradare a rezervelor de glucoză (glicogen) în ficat și mușchi. În cazul unei
alimentații bogate în glucide în ficat se formează glicogenul prin glicogenogeneză. În perioadele
interprandiale organismul apelează la rezervele de glicogen hepatic și muscular iar prin
glicogenoliză eliberează glucoza necesară creierului, eritrocitelor și respectiv mușchiului în
contracție. Când rezervele de glicogen s-au epuizat (după aproximativ 18 ore de repaus
alimentar) se sintetizează glucoza necesară din compuși neglucidici (glicerol, aminoacizi, acid
lactic) prin procesul de gluconeogeneză.

Rolul glicogenului hepatic și a celui muscular

Glicogenul muscular servește ca sursă de glucoză, care pe calea glicolizei furnizează

ATP-ul necesar contracției musculare. Glicogenul muscular reprezintă 2% din masa mușchiului
striat în repaus.

Glicogenul hepatic este sursa de glucoză pentru menținerea glicemiei în limite normale.
Glicogenul hepatic reprezintă 10% din masa unui ficat adult.

Reglarea hormonală a glicogenogenezei și glicogenolizei

Adrenalina şi glucagonul, hormoni hiperglicemianţi activează glicogenoliza şi inhibă
glicogenogeneza. Insulina, hormon hipoglicemiant, activează glicogenogeneza şi inhibă
glicogenoliza.

GLICOLIZA

Glucoza reprezintă sursa de energie pentru majoritatea țesuturilor. Există țesuturi

glucodependente cum ar fi creierul, mușchii în contracție, eritrocitele. Concentrația normală a
glucozei în sânge (glicemia) este de 70-110mg/dl.

Glicoliza reprezintă calea metabolică de degradare a glucozei în scop energetic.

6
 Biochimie

Importanța glicolizei

1. În absența oxigenului în mușchi, glicoliza anaerobă reprezintă sursa majoră de energie. Se

formează doi moli de ATP.
2. Glicoliza aerobă are loc în prezența oxigenului şi cuplată cu ciclul citric şi lanţul respirator
mitocondrial generează 38 moli ATP.
3. Se desfășoară în citoplasmă. Este singura cale metabolică, care are loc în toate țesuturile.
4. Este singura sursă de energie în eritrocite.
5. Furnizează scheletul de atomi de carbon pentru sinteza unor aminoacizi neesențiali

Reglarea glicolizei

Reglarea hormonală a glicolizei se realizează prin acțiunea unor hormoni hiper sau
hipoglicemianți.
Insulina este un hormon polipeptidic secretat de insulele Langerhans din pancreas, semnalul
fiind creșterea concentrației glucozei. Ea acționează în ficat, mușchi, țesut adipos, facilitează
pătrunderea glucozei în țesuturi și activează glicoliza, glicogenogeneza şi inhibă glicogenoliza.
Glucagonul este un hormon polipeptidic produs de insulele Langerhans din pancreas, semnalul
fiind scăderea concentrației glucozei. Acționează în ficat, rinichi, țesut adipos și activează
glicogenoliza și gluconeogeneza pentru eliberarea glucozei. Inhibă glicoliza și glicogenogeneza.
Adrenalina acționează în condiții de stres, semnalul fiind scăderea concentrației glucozei.
Acționează în mușchi, ficat, țesut adipos și activează glicogenoliza și inhibă glicogenogeneza,
determinând creşterea glicemiei.

Diabetul zaharat
Diabetul zaharat este o boală metabolică, caracterizată prin creșterea valorilor glicemiei
peste 110mg/dl. Apare la aproximativ 10% din populație și este cauza majoră de morbiditate și
mortalitate.

7
 Biochimie

Diabetul zaharat de tip I, insulino-dependent este cauzat de scăderea sintezei de insulină.

Debutul este sub 30 de ani și tratamentul constă în administrarea insulinei.
Diabetul zaharat de tip II, insulino-nondependent apare ca urmare a răspunsului slab al
țesuturilor la acțiunea insulinei, pacienții prezentând rezistență la insulină. Apare la persoane cu
vârstă peste 40 ani.
Manifestările clinice care apar în diabet sunt: hiperglicemie, glicozurie, cetoacidoză,
poliurie, polidipsie, polifagie, pierdere în greutate. Complicațiile diabetului zaharat includ:
ateroscleroză, infarct miocardic, cataractă, retinopatia diabetică, neuropatia diabetică. Conduita
în diabet se referă la adoptarea unei diete alimentare specifice și sport, tratament hipoglicemic
oral, administrarea de insulină în diabetul de tip I.

METABOLISMUL LIPIDIC

IMPORTANŢA LIPIDELOR
1. Depozit energetic (TAG)
2. Componenți structurali ai membranelor (fosfolipidele și colesterolul)

CLASIFICAREA LIPIDELOR
În funcție de structura lor chimică lipidele se clasifică în:
Lipide simple (trigliceride, steride)
Lipide complexe

STRUCTURA LIPIDELOR
Lipidele se formează prin esterificarea alcoolilor cu acizi graşi.
Acizii grași din structura lipidelor au următoarele caracteristici: sunt acizi
monocarboxilici cu catenă liniară, au număr par de atomi de carbon, sunt saturați (au doar
legături simple între atomii de carbon) sau nesaturați (au una sau mai multe duble legături între
atomii de carbon).

8
 Biochimie

Exemple de alcooli care intră în structura lipidelor sunt:glicerina (glicocolul), serina,

etanolamina (colamina), colina, colesterolul.

DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA LIPIDELOR

Triacilglicerolii (TAG) sunt lipidele majoritare din dieta umană, ele reprezentă forma de
depozit a lipidelor. Sunt formate din glicerol esterificat cu trei resturi de acid gras saturaţi sau
nesaturaţi. Triacilglicerolii sunt micşti, esterificarea celor trei grupări hidroxil din structura
glicerolului se realizeauă cu trei acizi graşi diferiţi.

Digestia în stomac
Hidroliza acizilor grași cu lanț scurt și mediu de atomi de carbon din structura
trigliceridelor (TAG) se realizează în stomac sub acțiunea lipazei linguale și a lipazei gastrice.

Digestia în intestin
Trigliceridele sunt digerate în intestin printr-un proces care necesită prezența sărurilor
biliare și a sucului pancreatic.
În intestinul subțire lipidele alimentare sunt emulsionate de sărurile biliare, sintetizate din
colesterol în ficat și secretate în bilă. Lipidele emulsionate de sărurile biliare sunt digerate de
enzimele digestive produse de pancreas, în principal de lipaza pancreatică. Pancreasul secretă de
asemenea bicarbonat care neutralizează acidul clorihidric produs de stomac și determină
creșterea pH-ului la 6, pH optim de acțiune al enzimelor pancreatice.
Produşii de digestie ai TAG sunt 2-monoacilglicerolul, 1-monoacilglicerolul, glicerolul şi
acizii graşi.

Absorbţia lipidelor
La nivelul epiteliului intestinal are loc absorbția lipidelor cu ajutorul sărurilor biliare și
împreună cu vitaminele, cum ar fi A, D, K. Sărurile biliare se reabsorb la nivelul ficatului și sunt
re-excretate în intestin. Aproximativ 98% din lipidele alimentare sunt absorbite. În epiteliul

9
 Biochimie

intestinal acizii grași reformează triacilglicerolii. Se formează chilomicronii care trec în circulaţia
limfatică şi apoi în sânge.
Acizii grași cu lanț scurt sau mediu nu necesită prezența sărurilor biliare, ei se absorb
direct din epiteliul intestinal și sunt transportați de vena portă la ficat legați de albumine. Servesc
ca şi sursă de energie.

Soarta lipidelor absorbite

Trigliceridele exogene sunt transportate sub forma chilomicronilor spre ţesutul adipos şi
ficat.
Trigliceridele endogene sintetizate în ficat sunt transportate sub forma VLDL şi
depozitate în ţesutul adipos.
Trigliceridele din ţesutul adipos sunt hidrolizate şi formează acizi graşi, transportaţi în
sânge legaţi de albumine, preluaţi de celule şi oxidaţi în scop energetic.
Digestia şi absorbţia lipidelor

10
 Biochimie

LIPOPROTEINE PLASMATICE

Lipoproteinele plasmatice sunt complexe formate între lipide şi apoproteine care asigură
transportul la şi de la ficat a lipidelor, colesterolului, esterilor de colesterol, fosfolipidelor,
triacilglicerolilor. În funcție de densitatea şi de mobilitatea lor electroforetică se cunosc
următoarele clase de lipoproteine plasmatice:

1. Chilomicronii, nu migrează electroforetic

2. Very low density lipoproteine (VLDL)- pre beta lipoproteine
3. Low density lipoprotein (LDL)-beta lipoproteine
4. High density lipoprotein (HDL)- alfa lipoproteine

11
 Biochimie

Lipoproteinele prezintă la interiorul moleculei, lipide hidrofobe cum ar fi esteri de

colesterol şi trigliceride, iar la exterior, pentru a creşte solubilitatea în apă a acestora, un strat de
lipide polare cum ar fi fosfolipide, colesterol neesterificat și o varietate de apoproteine (apo-B-48
este componenta proteică a chilomicronilor, apo-B-100 este componenta LDL).
Metabolizarea VLDL determină formarea LDL.
Prin acest mecanism de transport, sub forma lipoproteinelor plasmatice, lipidele aduse
prin aport alimentar sau sintetizate în diferite ţesuturi pot ajunge în alte ţesuturi unde servesc la
procese de sinteză, procese oxidative sau se depun în vederea unor utilizări ulterioare.
Fiecare clasă de lipoproteine are un rol specific determinat de conţinutul în apoproteine,
ţesutul în care se formează, conţinutul în triacilgliceroli, esteri de colesterol, colesterol liber şi
fosfolipide.

Chilomicronii
Chilomicronii sunt lipoproteine sintetizate în epiteliul intestinal din lipide exogene şi
secretați apoi în vasele limfatice şi sânge. Rolul lor este de a transporta trigliceridele alimentare
din intestinul subțire la țesutul adipos, mușchi, glanda mamară unde vor fi metabolizați.
VLDL
VLDL se formează în ficat și transportă trigliceridele endogene de la ficat la
țesuturile extrahepatice (muşchii scheletici, muşchiul cardiac, ţesutul adipos şi glanda mamară în
lactaţie) pentru obținerea energiei. Prin hidroliza trigliceridelor, VLDL se transformă în LDL.

LDL
LDL sunt lipoproteine bogate în colesterol și esteri de colesterol. Conțin de asemenea
apoB-100. Rolul LDL este de a transporta colesterol esterificat de la ficat la țesuturile periferice.
Concentrația de LDL se corelează cu incidența afecțiunilor cardiovasculare. 70% din colesterolul
plasmatic este încorporat în particulele de LDL. În țesuturile extrahepatice colesterolul servește
la sinteza vitaminei D, hormonilor steroizi sau intră în structura membranelor celulare.

12
 Biochimie

Semnificaţia clinică a LDL: Excesul de colesterol se infiltrează în pereții vaselor de sânge și

reprezintă un factor de risc pentru apariția aterosclerozei, infarctului miocardic sau accidentelor
vasculare cerebrale. Din acest motiv LDL este numit “colesterol rău”.

HDL
HDL este forma majoră de transport a colesterolului de la țesuturile periferice la ficat,
acesta fiind apoi excretat cu bila în duoden. HDL sintetizat de celulele intestinale și eliberat în
sânge preia colesterolul liber din țesuturile extrahepatice și îl transformă în colesterol esterificat.
Semnificaţia clinică a HDL: Nivelul plasmatic de HDL este invers asociat cu incidența
infarctului miocardic, accidentelor vasculare cerebrale. HDL este antiaterogenic și poartă numele
de „colesterol bun”.

METABOLISMUL ACIZILOR GRAȘI

Beta-oxidarea este procesul de degradare a acizilor grași saturați. Are loc în matricea
mitocondrială, nu se produce direct ATP. Are trei etape: activarea acizilor grași, transportul
acizilor grași activați din citosol în mitocondrie, beta-oxidarea propriu-zisă.

METABOLISMUL COLESTEROLULUI

Sinteza colesterolului
Colesterolul se sintetizează în toate celulele nucleate din cortex, testicule, ovare, intestin,
pereții arterelor. Sinteza colesterolului are loc în proporție de 80% în ficat. Procesul este
endergonic, energia fiind furnizată de ATP.
Colesterolul este un sterol care se găseşte în diferite țesuturi, creier, mușchi, țesut adipos,
piele, sânge, ficat, splină. Dieta umană conține aproximativ 300mg colesterol/zi, sinteza
endogenă determinând formarea a 700mg zilnic. Din cele 1000mg colesterol/zi, jumătate este
excretat odată cu bila și reabsorbit din intestin, cealaltă jumătate se transformă în acizi biliari
excretați sub forma sărurilor biliare.

13
 Biochimie

Transportul colesterolului în organism se face sub forma lipoproteinelor plasmatice,

chilomicroni, VLDL, LDL, HDL.

Rolul colesterolului

Colesterolul este component al membranelor celulare, precursor al acizilor biliari,

glucocorticoizilor, hormonilor androgeni şi estrogeni, vitaminei D.

Nivelul plasmatic de colesterol este de 150-200mg/dl și crește în: boli coronariene,

ateroscleroză, accidente vasculare cerebrale, hiperlipoproteinemiile familiale, diabet zaharat,
icter mecanic, hipotiroidism, sindrom nefrotic.

TULBURĂRI ALE METABOLISMULUI LIPIDIC

Hiperlipoproteinemiile reprezintă un grup de boli caracterizate prin creşterea în plasmă a

fracţiunilor lipidice, colesterol şi/sau trigliceride. Se cunosc hiperlipoproteinemii primare (au
cauză genetică) şi hiperlipoproteinemii secundare (apar asociate altor boli).
Depozitarea excesivă a grăsimilor determină apariția obezității, acesta fiind un factor de
risc pentru afecțiunile cardiovasculare. Perturbarea metabolismului colesterolului și
lipoproteinelor plasmatice determină depunerea colesterolului în pereţii arteriali şi apariția

14
 Biochimie

aterosclerozei și bolilor cardiovasculare. Depunerea lipidelor în ţesutul subcutan determină

apariţia xantoamelor.
Hiperlipoproteinemiile secundare apar asociate unor boli, cum ar fi diabet zaharat,
sindrom nefrotic, colestază.

Ateroscleroza

Placa ateromatoasă apare ca urmare a depunerii LDL-colesterolului în intima

arterelor coronare şi cerebrale și determină apariţia infarctului miocardic, accidentelor vasculare
cerebrale. Factorii de risc pentru apariţia aterosclerozei sunt: creşterea colesterolului plasmatic,
creşterea LDL-colesterolului şi scăderea HDL-colesterolului, fumatul, hipertensiunea arterială,
diabetul zaharat, creşterea trigliceridelor serice, obezitatea, sedentarismul.

METABOLISMUL AMINOACIZILOR ȘI PROTEINELOR

DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA PROTEINELOR

Proteinele alimentare și cele sintetizate în organism sunt catabolizate și formează

aminoacizi.

Digestia în stomac
Digestia proteinelor începe în stomac sub acțiunea unor enzime care le transformă în
aminoacizi și peptide. Pepsina are rol în transformarea proteinelor în polipeptide mai mici.

Digestia în intestin
Odată cu pătrunderea conținutului stomacului în duoden, proteinele digerate în stomac
întâlnesc componentele sucului pancreatic, bicarbonatul (neutralizează acidul clorhidric produs
de stomac şi determină creșterea pH-ului necesar acţiunii enzimelor digestive) şi enzime
proteolitice, cum ar fi tripsina, chimotripsina, carboxipeptidaza.

15
 Biochimie

Digestia proteinelor are loc și sub acțiunea enzimelor produse de epiteliul celulelor
intestinale, cum ar fi aminopeptidaze, care transformă peptidele mici în aminoacizi.

Absorbţia
Absorbția aminoacizilor din lumenul intestinal și transportul lor în sânge este realizat
de către transportori specifici.

METABOLISMUL AMONIACULUI- UREOGENEZA

Urea reprezintă produsul final de catabolism a aminoacizilor şi se formează prin

ureogeneză, proces care are loc în ficat. Ureogeneza este calea majoră de detoxifiere a
organismului faţă de amoniac. Ureogeneza are următoarele caracteristici:
● procesul are loc în ficat şi este endergonic (se desfășoară cu consum de ATP)
● are loc pe parcursul a cinci etape, toate catalizate enzimatic
● la reacţii participă cinci aminoacizi
● are loc în mitocondrie şi citosol
Nivelul plasmatic normal al ureei este de 15-40mg/dl. Excreția urinară de uree este de
20-35g/24h.

16
 Biochimie

Digestia şi absorbţia proteinelor

17
 Biochimie

Catabolismul hemului

18
 Biochimie

BT = BD + BI
BD- bilirubina directă, bilirubina conjugată
BI- bilirubina indirectă, bilirubina liberă
BT= 0.3-1,3mg/dl
BD= 0-0,3mg/dl
Icterul= creșterea concentrației bilirubinei peste 2mg/dl, colorarea în galben a scleroticelor,
conjunctivei, pielii

Icterul neonatal
► creșterea bilirubinei libere, neconjugate
► bilirubina totală crește dar nu mai mult de 5mg/dl
Icterul hemolitic
► accelerarea degradării hemoglobinei din hematiile circulant
► este depăşită capacitatea ficatului de a capta, conjuga şi elimina bilirubina produsă în exces
► în sânge crește concentrația bilirubinei libere
► în sânge crește bilirubina totală
► în urină urobilinogenul devine pozitiv
► materiile fecale sunt hipercolorate

Icterul hepatocelular
► Cauze: hepatita virală A, B, C, D, colestaza intrahepatică
► procesul de conjugare al bilirubinei în ficat este deficitar
► apar comunicpri între canaliculele biliare și capilarele sanguine
► în sânge crește bilirubina liberă, bilirubina conjugată și bilirubina totală
► în urină se pozitivează pigmenţii biliari

Icterul colestatic
► Cauze: colestaza intrahepatică (ciroza hepatică), colestaza extrahepatică (calculi biliari,
carcinomul de cap de pancreas)

19
 Biochimie

► în sânge crește concentrația bilirubinei conjugate și a bilirubinei totale

► scade excreția de urobilinogen în urină
► crește excreția urinară de bilirubină conjugată
materiile fecale sunt decolorate

20