PSIHOLOGIE GENERALA

SUPORT DE CURS
Intocmit: Alina Mahu,
Psiholog

I. Psihologie generala

Psihologia ca ştiinţă independentă s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de naştere” fiind
semnat în 1879, prin înfiinţarea la Leipzig de către savantul german, Wilhelm Wundt, a primului
laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale.
Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi speculaţii
filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se operaţiile
măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii. Foarte curând, însă, aveau să apară
divergenţe în legătură cu definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe.
Deşi denumirea părea să impună de la sine identitatea acestui obiect –psihe = psihic, logos =
vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit că, în realitate, modul de înţelegere a
naturii şi structurii interne a psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin unitar.
Astfel, s-au configurat trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi anume:
a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care susţinea că obiectul psihologiei
îl reprezintă studiul conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente);
b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al vieţii psihice a omului este
inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să reprezinte principalul domeniu de preocupare al
psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud);
c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate psihologică o constituie reacţiile
externe de răspuns (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi, ca atare,
obiectul psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul
american J. B. Watson, 1912/1913). În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care
se bazau orientările menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de „psihic uman” este mai
largă decât sfera noţiunii de „conştiinţă”, ea incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei
componente: inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând domeniul de
studiu al psihologiei. Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv
(comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu se mai opun ca entităţi
antagonice ireductibile; dimpotrivă, se recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub
egida principiului unităţii „conştiinţă-activitate”.
Definitie : Psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu ajutorul unor metode obiective
specifice, organizarea psihocomportamentală sub aspectul determinismului, mecanismelor şi
legilor devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea contradictorie a
individualului, particularului şi generalului, universalului. Această definiţie stabileşte în mod
real sfera de cuprindere a domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările existente în
interiorul lui:
a) psihologia animal;
b) psihologia umană.

1
Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală care ne oferă tabloul global al organizării
psihocomportamentale a omului normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex, context socio-
cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-diferenţială, care se centrează pe studiul şi
explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie
de: vârstă, sex, mediu socio-cultural, activitate profesională, nivel de dezvoltare, natura
deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi adezvoltării, psihologia vârstelor,
psihologia şcolară, psihologia muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei,
psihologia sportului, psihologia comercială şi economic,psihologiasocială,psihologia medicală,
psihopatologia etc.

Psihologia medicala este o ramura a psihologiei generale aplicata la studiul aspectelor

psihosociale care insotesc actul medical in toate etapelle sale, avand scopul de a reda
sanatatea persoanei si de a o insera in mediul social si al familiei.

A porni pe drumul lung al studiului psihologiei medicale, înseamnă a căuta şi a găsi acele
elemente care converg în relaţia lor, spre om aflat în cele două ipostaze, create de conjuncturi
diferite: medic şi pacient.

Căutările celor interesaţi în a „acoperi” acest domeniu, pornesc de la însăşi definirea a ceea ce
reprezintă psihicul, care este considerat a fi un ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi
procese subiective ce depind cu necesitate de mecanismele cerebrale şi de interacţiunea cu
lumea obiectivă, îndeplinind funcţiile de raportare la lume şi la sine, prin orientare, reflecţie,
planificare mentală şi acţiuni transformatoare.

În acelaşi context obiectul psihologiei generale tratează :

- Procesele;
- Sistemele;
- Insuşiri psihice integrând şi problematica generică a personalităţii.

Rămânând în sfera abordării psihologiei, în Larousse-Dicţionar de psihologie, se subliniază

faptul că , la început axată pe omul normal, adult şi civilizat, ea şi-a extins investigaţiile la
bolnav, la copil, la omul primitiv, la grupurile sociale şi chiar la animal. Îşi probează existenţa şi
îşi demonstrează importanţa în acţiunea sa practică. Câmpul ei de aplicaţie, care pare nemărginit,
creşte continuu. Tehnicile ei particulare formează un ansamblu de neînlocuit de acţiuni şi de
cunoaştere a fiinţei umane.

În acest context, psihologia medicală îşi poate restrânge studiul, la domeniile relaţiilor
interpersonale şi ale grupurilor mici, având ca obiect, psihologia bolnavului şi a relaţiilor sale
cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar şi cu familia.
Totodată, ea studiază şi reacţia psihică a bolnavului faţă de agresiunea somatică şi/sau psihică şi
mijloacele psihice de tratament.

Pornind din acest punct, putem aborda conceptul de psihologie medicală urmând un traseu
istoric al evoluţiei sale şi ajungând la momentul în care ea se referă la atitudinea faţă de bolnav
şi boală, faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii, atât ale individului bolnav, cât şi ale celui
2
sănătos, acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi a celor ce lucrează în domeniul
medical faţă de propria profesiune

Psihologia medicală studiază problemele teoretice şi practice ale medicinii, legate de psihologie,
precum şi problemele psihologice ale oamenilor bolnavi. Ea elaborează problemele despre rolul
şi locul particularităţilor psihice ale personalităţii în prevenirea, apariţia, evoluţia şi tratamentul
afecţiunilor, în consolidarea şi păstrarea sănătăţii”.

Cele trei domenii deja clasice ale psihologiei medicale:

a) –situaţia de a fi bolnav ;
b) –relaţia medic-pacient;
c) –psihologia profesiunii medicale,

extinzând aria de cuprindere a acesteia spre psihologia sănătăţii şi cea comunitară.

Totodată, în conţinutul psihologiei medicale, se înscriu o serie de date supuse unor rigori
ştiinţifice cum ar fi:
- relaţiile bolnavului cu mediul său de viaţă ;
- atitudinea subiectului faţă de moarte ;
- atitudinea fata de boală ;
- fenomenele de transfer şi contratransfer în cadrul relaţiilor terapeutice ;
- modele de comportament ale echipei terapeutice ;
- aspectele psihologice ale unor traume fizice sau psihice.

Concluzionând, psihologia medicală este parte a psihologiei şi nu a medicinei , în aria ei

înscriindu-se problematica psihologică a bolnavului, cât şi atitudinea omului sănătos faţă de
boală

Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie

Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi

cercetare cum ar fi: psihopatologia, psihologia holistică şi antropologia, psihanaliza şi psihologia
dinamică, cronobiologia, etologia, sociologia, psihologia experimentală şi neurofiziologia.

Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi face un
schimb continuu de informaţii. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele
legate de comunicare, aspectele legate de psihologia dezvoltării, aspectele legate de
personalitate. Psihologia medicală este legată de:

• Psihologia socială

3
 • Psihologiei diferenţiale

• Psihologia morală

Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice

• Psihiatria

• Psihoneurofiziologia

• Psihofarmacologia

• Psihopatologia

• Psihosomatica

Metodele psihologiei

Stiinta se defineste nu doar prin existenta unui obiect specific de studiu, ci si prin
utilizarea unei metode sau a unui set de metode adecvate pentru a investiga acel obiect, astfel
încît metoda reprezinta un element component al definitiei oricarei discipline stiintifice.

Chiar daca exista un domeniu de fenomene care pot constitui obiectul unei discipline,
daca nu se constituie o metoda si o metodologie adecvate pentru investigarea acelui fenomen, nu
se poate vorbi despre transformarea domeniului respectiv într-o stiinta. Acest lucru a fost foarte
clar în istoria psihologiei. Omul a avut cunostinta de existenta fenomenelor psihice foarte
devreme, dar transformarea preocuparilor sale cu privire la viata psihica într-un domeniu
stiintific s-a produs foarte tîrziu, la sfîrsitul secolului XIX, atunci cînd s-a putut demonstra ca
pentru studiul fenomenelor psihice poate exista o metoda adecvata care sa satisfaca exigentele
impuse de modul de definire a stiintei.

Însa chiar dupa desprinderea psihologiei de filosofie si instituirea ei ca disciplina

independenta, problema metodei nu a fost considerata încheiata. Astfel ca disputele pe aceasta
tema si preocuparile pentru perfectionarea si diversificarea modalitatilor de investigare a
fenomenelor psihice au continuat multa vreme dupa aparitia psihologiei ca stiinta. Nici în
prezent, problema metodelor în psihologie nu este definitiv rezolvata, ci ramîne deschisa.

Psihologia a reusit sa convinga opinia stiintifica în legatura cu posibilitatea reala de a

investiga, analiza si interpreta pe baze si criterii stiintifice fenomenele vietii sufletesti.

Termenul metoda provine din grecescul methodos, care înseamna drum, cale. Prin
urmare, sub aspect etimologic, metoda se poate defini ca fiind calea ce trebuie urmata în procesul
cunoasterii în vederea descoperirii adevarului. Alaturi de notiunea de metoda s-a impus si cea
de metodologie. Cele doua notiuni nu trebuie confundate; ele exprima continuturi relativ diferite.
4
Notiunea de metodologie include conceptia generala a subiectului cunoscator despre lume,
univers, precum si ansamblul cunostintelor teoretice, mai mult sau mai putin sistematizate,
despre univers si realitate, pe care el le poseda la un anumit moment dat.

Metodologia determina atitudinea si orientarea de principiu a cercetatorului în raport cu

domeniul specific al cercetarii. Astfel, metodologia poate sa fie de esenta materialista sau
idealista, laica sau religioasa. În functie de aceasta, atitudinea si orientarea cercetatorului în
raport cu domeniul dat va lua o forma sau alta.

Metoda deriva din metodologie si se subordoneaza ei. Spre exemplu, o metodologie de

factura materialista si laica impune adoptarea unor metode cu caracter obiectiv, bazate pe
masurari si determinari concrete, cantitative, si pe criterii explicative realist-cauzale. O
metodologie de factura idealist-religioasa va impune utilizarea unor metode cu caracter subiectiv,
speculativ-metafizic, si pe bazarea explicatiei pe criterii de ordin spiritual, divin, supraordonat.

Cele doua tipuri de metode si-au facut simtita prezenta si în domeniul cunoasterii
psihice. Se pot delimita orientari de natura fideist-idealista, care interpreteaza esenta
fenomenelor psihice prin raportarea la existenta unor forte supranaturale, oculte, divine, iar ca
metoda de cunoastere folosesc metoda subiectiva a introspectiei si a revelatiei. si în prezent,
aceste orientari sunt mentinute în viata prin modelele explicative religioase despre natura vietii
sufletesti.

Orientarea de factura materialist-laica concepe natura si esenta psihicului pe baze

obiective, realiste, în contextul unor determinari specifice, concrete. Fenomenele psihice nu se
supraordoneaza celorlalte fenomene din univers, ci se integreaza în acestea ca o categorie
particulara a lor. De aceea, analiza si explicarea acestor fenomene trebuie sa urmeze aceeasi
schema logica de principiu ca a oricaror fenomene naturale. De aici rezulta metode de cercetare a
fenomenelor psihice cu caracter obiectiv, verificabil, bazate pe masuratori si date concrete.

Metoda, la rîndul ei, pe masura utilizarii si obtinerii rezultatelor de cercetare, determina

îmbogatirea, revizuirea sau restructurarea metodologiei. Atunci cînd anumite elemente ale
metodologiei vin în contradictie cu datele concrete ale cercetarii, ele se cer a fi revizuite si
modificate. Spre exemplu, se poate ca un cercetator care a pornit de la o metodologie idealist-
fideista, pe parcursul acumularii de date si rezultate concrete de cercetare, sa fie determinat sa
revizuiasca metodologia. Astfel se produce o schimbare a convingerilor despre natura si
semnificatia obiectului studiat.

Definitie:

Metoda reprezinta ansamblul de principii, criterii, reguli si procedee instrumentale,

tehnice, utilizate în scopul recoltarii, prelucrarii si interpretarii datelor despre un anumit
fenomen sau obiect.

Utilizarea metodei se subordoneaza întotdeauna unui anumit obiectiv care se

concretizeaza în doua modalitati: determinarea a ceea ce se doreste sa se cunoasca, pe de o parte,
5
si formularea unei anumite ipoteze (adica a unei propozitii care sa anticipeze rezultatele în
legatura cu starea sau transformarea obiectului studiat), pe de alta parte. În functie de natura
obiectivului si de continutul ipotezei, cercetatorul alege si elaboreaza modelul de cercetare, în
care este inclusa metoda.

Se cere ca între obiectivul cercetarii si metoda aleasa de investigare sa existe o relatie de

adecvare si compatibilitate. În diferitele tipuri de cercetari concrete, în functie de obiectivele si
ipotezele formulate, metodele utilizate vor diferi în limite mai mari sau mai mici. Ceea ce se cere
este ca, prin utilizarea metodei alese, sa se poata acoperi întreaga sfera a obiectivului cercetarii.

Este posibil ca într-o cercetare sa existe doua sau mai multe obiective. În acest caz se
impune o ierarhizare a acestor obiective: un obiectiv central (principal) si obiective particulare
(secundare). Rezultatele obtinute în urma aplicarii metodei alese constituie cadrul de referinta
pentru testarea ipotezei. Pe baza analizei acestor rezultate, ipoteza poate fi confirmata, infirmata
sau declarata. Spiritul obiectiv al cercetarii stiintifice impune ca verificarea ipotezei sa se
realizeze exclusiv prin raportarea la rezultatele obtinute, iar nu la dorinta cercetatorului.

Atunci cînd rezultatele sunt fortate, modificate pentru a fi puse de acord cu ipoteza, se
produce trecerea din planul obiectivitatii în cel al subiectivitatii cercetarii si cunoasterii
stiintifice. În psihologie se manifesta frecvent o asemenea tendinta. Aceasta împrejurare impune
ca metoda sa devina pentru cercetator un obiect de permanenta analiza si reflectie.

Complexitatea vietii psihice a facut ca, în desfasurarea procesului de cercetare si

cunoastere, sa nu se poata ramîne la o singura metoda. A trebuit sa fie concepute, elaborate mai
multe tipuri de metode, fiecare dintre ele avînd o anumita valoare instrumentala în recoltarea,
prelucrarea si interpretarea datelor despre un fenomen psihic sau altul. În prezent nu putem vorbi
despre existenta unei unice metode, ci a unui set de metode de cercetare psihologica.

Exista o clasificare a acestor metode, dupa mai multe criterii.

1. Dupa modul de relationare cu subiectul, exista metode directe(experimentul,

convorbirea) si metode indirecte (ancheta).

2. Dupa gradul de interventie a cercetatorului, exista metode active, cînd cercetatorul

intervine direct pentru a provoca un fenomen (experimentul), si metode pasive, cînd cercetatorul
urmareste identificarea unor fenomene sau aspecte pe fondul comportamental general al
subiectului (observatia, metoda biografica).

3. Dupa natura dinamicii procesului studiat, exista metode constatative, în cadrul carora
se urmareste determinarea starii fenomenului sau procesului psihic la un moment dat si
metode dinamice formative, în cadrul carora se urmareste aducerea fenomenelor sau proceselor
la o stare noua, considerata superioara.

4. Dupa natura continutului investigatiei, exista metode de investigare si recoltare de

date, si metode de prelucrare si interpretare a datelor.
6
 1. Metoda observatiei

Aceasta metoda este proprie tuturor domeniilor cunoasterii stiintifice, fiind larg folosita
în biologie, sociologie, antropologie. În psihologie, obiectul metodei observatiei este individul,
sub aspectul starii si modificarilor lui comportamentale.

Se disting doua forme principale de observatie: spontana, care are caracter episodic,
situational, si organizata, sistematica. În cercetarea stiintifica se foloseste observatia organizata,
care se subordoneaza schemei logice a cunoasterii stiintifice: se raporteaza la un obiect concret,
se subordoneaza întotdeauna unei ipoteze, se desfasoara pe o perioada mai lunga de timp, datele
obtinute se înregistreaza cu fidelitate, iar prelucrarea lor se face în special prin raportare la
anumite criterii.

Obiectul observatiei psihologice:

1. Aspectele fizice, exterioare ale subiectului. Pe baza datelor fizice se procedeaza la

formularea unor relatii si concluzii cu caracter psihologic, cum ar fi identificarea prin intermediul
aspectelor fizice exterioare a anumitor trasaturi de ordin psihologic. Pe baza unei astfel de
observatii se ajunge la tipologia bio-constitutionala; pornind de la aceasta tipologie si identificînd
anumite tipuri bio-constitutionale în realitate, se poate ajunge la concluzii privind temperamentul
si principalele trasaturi caracteriale ale subiectului.

2. Pozitiile, starile subiectului, care furnizeaza informatii pretioase despre gradul de

activism, echilibru emotional si motor al subiectului, despre starile sale emotionale din momentul
observatiei.

3. Manifestarile comportamentale ale subiectului. În aceasta categorie

intracomportamentul verbal, cu caracteristicile sale (fluenta, ritm, intonatie, forta exprimarii,
timbrul), care reflecta dinamismul temperamental si starile emotionale si motivationale ale
subiectului. Apoi comportamentul motor, adica mimica (gradul lor de mobilitate, de diferentiere,
de expresivitate) pantomimica, gestica generala (daca este saraca si stîngace poate indica
rigiditatea interna a subiectului, iar daca este bogata, expresiva, arata existenta unor structuri
înalt active si diferentiate la nivel temperamental). Apoi comportamentul locomotor, care
furnizeaza la rîndul lui informatii despre caracteristicile temperamentale.

Datele observate se constituie într-un protocol care contine si concluzii.

2. Autoobservatia

Pentru cercetare, aceasta este metoda indirecta de abordare a realitatii psihice, întrucît
cercetatorul îi cere subiectului sa observe anumite comportamente proprii si apoi sa i le
comunice. Datele observatiei se valideaza prin intermediul manifestarilor comportamentale
concrete ale subiectului, si prin aceasta se deosebeste de introspectie. Autoobservatia se
raporteaza indirect la starile subiective interne si direct la manifestarile comportamentale ale

7
subiectului; astfel creste valoarea informatilor obtinute de subiect despre sine. Autoobservatia se
foloseste rar ca metoda independenta, ci ca metoda asociata.

3. Experimentul

Reprezinta metoda centrala în psihologie. A fost metoda care a impus desprinderea

psihologiei de filosofie si legitimarea ei ca stiinta. Creatorul metodei experimentale în psihologie
a fost W. Wundt. Initial, el a aplicat metoda experimentala numai în studierea fenomenelor si
actelor comportamentale simple (timp de reactie etc.) Treptat, metoda experimentala a fost
extinsa si la studierea altor procese psihice, ajungînd sa devina metoda centrala a psihologiei.

Dupa contextul si modul de realizare, se disting doua tipuri de experiment: de

laborator si natural. Diferenta dintre aceste doua tipuri este aceea ca, în experimentul de
laborator, se creeaza o situatie speciala, artificiala în care este introdus subiectul prin izolarea lui
de contextul vietii si activitatii sale obisnuite. Experimentul natural se desfasoara în contextul
natural al vietii si activitatii obisnuite a subiectului; aceasta forma a aparut în domeniul scolar si
se utilizeaza cu precadere în psihologia scolara.

Experimentul de laborator este instrumentul principal de investigare intensiva, analitica

a continutului, caracterului si legitatii diferitelor functii si procese psihice, de la senzatii la
gîndire, de la procese izolate la trasaturi de personalitate. În experimentul de laborator se recurge
la tehnici si instalatii speciale de stimulare, de înregistrare a rezultatelor si de sistematizare si
prelucrare a lor. Aceste tehnici si instalatii se aleg în functie de natura procesului studiat.

În experimentul de laborator exista foarte multe variabile, între care se stabilesc anumite
relatii pe care cercetatorul trebuie sa le cunoasca si sa le interpreteze.

a) Variabilele independente sunt cele pe care le alege si le foloseste cercetatorul în

calitate de stimul (în cazul proceselor senzoriale) sau de sarcina (în cazul proceselor gîndirii).
Aceste variabile actioneaza asupra subiectului siprovoaca la subiect fenomenul sau procesul
propus spre studiu; ele se afla asadar la dispozitia cercetatorului.

b) Variabilele dependente sunt reactiile de raspuns ale subiectului. Ele pot fi principale
si secundare. Variabilele dependente principale sunt cele pe care cercetatorul îsi propune sa le
înregistreze; ele sunt constiente si reprezinta raspunsul la variabilele independente. Variabilele
dependente secundare le însotesc pe cele principale, se produc prin mecanisme reflexe
neconditionate si sunt inconstiente (modificari vegetative sau motorii). Reactiile secundare sunt
purtatoare de informatii suplimentare în legatura cu mecanismul de desfasurare a reactiilor
principale. La rîndul lor, reactiile principale pot fi de doua tipuri: internesau inaparente (în cazul
rezolvarii de probleme) si externe, manifeste.

Pentru o buna reusita a experimentului este necesara înregistrarea cît mai completa si
fidela a variabilelor dependente.

8
 c) Variabila subiect este reprezentata de aspecte ca: vîrsta, sex, nivel de instruire,
domiciliu, statut social etc. În cercetarile nomotetice, aceste variabile trebuie luate sub control
înca de la început, în acest caz considerîndu-se ca influenta lor asupra rezultatelor obtinute în
experiment a fost neutralizata.

d) Variabilele externe (ambientale) sunt caracteristicile situatiei în care se desfasoara

experimentul. În cazul experimentului de laborator, aducerea subiectului în mediul artificial al
laboratorului poate influenta puternic subiectul si, de aceea, se încearca a se minimaliza efectul
perturbator al acestor variabile.

e) Variabilele interne ale subiectului (sau intermediare) sunt reprezentate de starile

emotionale curente ale subiectului, de tipul temperamental, de personalitate, de experienta
anterioara. Ele nu pot fi tinute sub control, dar trebuie incluse în ecuatie la sfîrsit, în etapa de
interpretare a rezultatelor.

Toate aceste tipuri de variabile sunt incluse în designul experimental. Acest design
experimental poate fi conceput în maniera statica sau în maniera dinamica.

În cazul manierei statice, variabilele independente se mentin constante pe tot parcursul

desfasurarii experimentului. Rezultatul obtinut reprezinta o secventa din continuumul real al
procesului psihic studiat. Valoarea stiintifica a acestei maniere este relativ redusa.

Maniera dinamica presupune varierea valorilor variabilelor independente în diferite

registre, dupa gradul de complexitate si dificultate. Astfel se delimiteaza trei regimuri
experimentale:

- simplu, cînd sarcina este rezolvata usor, rapid si corect de toti subiectii; acest regim
experimental da nivelul inferior al procesului psihic studiat;

- mediu, cînd sarcina este rezolvata de mai mult de 50% din totalul subiectilor; acest
regim da nivelul mediu al procesului psihic studiat;

- critic, cînd sarcina este rezolvata de mai putin de 10% din totalul subiectilor; acest
regim da nivelul superior al procesului studiat.

Cînd într-un experiment variabilele independente sunt modificate astfel încît sa se

obtina toate cele trei regimuri, rezultatul global înfatiseaza întreg continuumul real al procesului
psihic studiat. Astfel se obtin informatii concludente si relevante.

4. Metoda convorbirii

Consta în dialog deschis cu subiectul, dialog care graviteaza în jurul unei anumite teme,
aleasa de cercetator si nedezvaluita subiectului. Avantajul acestei metode este faptul ca ofera
contactul direct cu subiectul, permite observarea lui în timpul raspunsurilor, este saturata în
informatii semnificative despre particularitatile subiectului, permite interventia cercetatorului pe
9
loc si obtinerea de date suplimentare la raspunsurile oferite de subiect. Dezavantajul principal
consta în dificultatea de a retine si înregistra în toate detaliile raspunsurile subiectului, din care
decurge pierderea unor date.

5. Metoda anchetei

Este o metoda indirecta care se foloseste cu precadere pentru determinarea unor trasaturi
de personalitate, atitudini sau mentalitati care nu pot fi "aduse" în laborator. Ancheta se poate
realiza sub doua forme: pe baza de chestionar si pe baza de interviu.

Ancheta pe baza de chestionar este extrem de laborioasa. Trebuie respectate cerinte si

conditii privind alcatuirea chestionarului, aplicarea lui si interpretarea datelor. Trebuie, de
asemenea, sa se evite o serie de erori din partea cercetatorului care pot influenta negativ
rezultatele, ca de pilda: întrebarile cu caracter prea general, întrebarile prea ermetice, întrebarile
aluzive. Dupa eliminarea întrebarilor de acest tip, cele retinute si pastrate în chestionar trebuie sa
satisfaca unele criterii: accesibilitatea, adecvarea si echidistanta. Apoi, pentru interpretarea
finala, datele obtinute trebuie raportate la anumite valori-etalon, stabilite pe baza unui esantion
reprezentativ.

Asadar, în aplicarea unui chestionar se disting trei etape distincte:

- experimentarea chestionarului;

- etalonarea pe baza unui esantion reprezentativ, din care rezulta valorile-etalon;

- utilizarea chestionarului ca instrument de cunoastere psihologica.

Ancheta pe baza de interviu presupune stabilirea unei relatii cu subiectul în care

cercetatorul vine dinainte cu un plan si un set de întrebari pe care le adreseaza subiectului în
vederea recoltarii datelor conform cu obiectivul propus. Dupa modul de articulare a întrebarilor
si gradul lor de stabilitate în aplicare, se disting doua tipuri de anchete pe baza de interviu:

- structurat (standardizat)

- semistructurat, în care caz este permisa reformularea unor întrebari, modificarea

ordinii de prezentare a întrebarilor si formularea de întrebari suplimentare.

Alegerea tipului de interviu se face în functie de obiectul de studiu propus.

6. Metoda analizei produselor activitatii

Produsul activitatii este o entitate obiectivata, în forma substantiala, de obiect,

imagistica, sonora etc., pe care subiectul a realizat-o în situatii impuse sau libere. (ex: desenele,
compozitiile literare, comunicarile stiintifice, operele). În aceste produse se obiectiveaza
capacitati, aptitudini, trasaturi emotionale, idei ale subiectului etc. Analiza lor confera indici
10
obiectivi privind nivelul de dezvoltare a inteligentei, al creativitatii etc. Aceasta metoda este
folosita cu precadere în psihologia copilului si în psihologia personalitatii pentru evaluarea
aptitudinilor speciale.

7. Metoda biografica

Se bazeaza pe reconstituirea istoriei subiectului în vederea desprinderii acelor situatii,

împrejurari si evenimente care puteau avea un efect de maxima importanta asupra devenirii si
starii lui actuale. Metoda este folosita cu precadere în psihologia personalitatii.

Infrastructura sistemului psihic uman

Noţiunea de psihic. Probabil că în istoria ştiinţei nu există un alt concept a cărui definire să fi
suscitat atâtea dispute şi controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-aprodus scindarea
gândirii filosofice în materialistă, care va subordona psihicul determinaţiilor şi însuşirilor
materiei, şi idealistă, care va lega psihicul de determinaţiile pur spirituale, extramateriale,
transcendentale.
Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii materialiste, considerând psihicul
ca fenomen natural, care se individualizează prin atribute calitative specifice, ireductibile la
atributele altor fenomene naturale.
Definirea lui se realizează printr-o serie de raportări corelate, şi anume:
a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa existenţială de formă subiectivă, ideală
de reflectare şi de formă particulară de informaţie la nivelul organismelor animale, bazată pe
semnalizare-designare-reprezentare;
b) raportarea la sistemul nervos, la creier, din care rezultă statutul lui de funcţie specifică a
creierului realizată în cadrul comunicării informaţionale a individului cu lumea externă;
c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului animal, din care decurge
statutul său de formă specifică, calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul instrumental-
reglator în desfăşurarea comportamentului.

Specificul psihicului uman.

Privit pe scară evolutivă, filogenetică, psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci o

succesiune de trepte, distanţate unele de altele, după gradul de diferenţiere şi complexitate
structural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care se distanţează cel mai mult de cea imediat
inferioară, o ocupă psihicul uman. Putem astfel afirma că principala caracteristică a psihicului
uman, constă în aceea că el este forma cea mai înaltă de organizare şi funcţionare, dintre toate
formele de psihism cunoscute nouă. Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu
psihicul animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale
cognitive, a capacităţiide înţelegere, explicare, interpretare, decizie, creaţie (proiecţie,
planificare, anticipare etc.), precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul
devenind cel mai perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informaţiei). La

11
om, psihicul se realizează şi în forma conştiinţei. Această superioritate o punem pe seama a doi
factori esenţiali:
a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului uman;
b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural.

Psihicul uman ca sistem

Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem, de pe poziţiile metodologiei sistemice.

Prin natura componentelor sale, este un system informaţional-energetic, deci nonsubstanţial. Se
încadrează în categoria sistemelor: dinamice (evolutive, cu autoorganizare), semideschise,
supercomplexe şi probabiliste. De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice, fiind
dotat cu mecanisme de autoreglare:
- feedback negativ (de stabilizare – homeostazia psihică),
- feedback pozitiv antientropic (de optimizare şide dezvoltare),
- feedthrought (de mediere şi de transfer),
- feedbefore (de prospectareanticipare).
-
Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanent interacţiune şi
intercondiţionare:
- subsistemul inconştient,
- subsistemul subconştient
- saupreconştient
- subsistemul conştient.
-
Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută, ansamblul tendinţelor,
pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi
conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită,
ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii, asimilate
şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă.

Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile informaţional-cognitive

şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără controlul
conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care
intră succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii.
Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând să
intre în conştiinţă.

Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge
organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului. Funcţionarea
sa se bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea
anticipată a scopurilor), al planificării, al realităţii.
Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii, percepţii,
reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-afective, structuri motivaţionale
(trebuinţe, interese, idealuri etc.), acţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi
pe care le putem controla, justifica si explica.

12
Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este mediată e limbajul verbal, de
analiză şi deliberări mentale succesive. Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere
filogenetic şi istoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a
psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare
la schimbare-dezvoltare, iar pe de altăparte, va înregistra grade de organizare-funcţionare
diferite atât în succesiunea istorică a generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi generaţii, de
la un individ la altul. De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării
psihocomportamentale a unei persoane, elementul de referinţă esenţial trebuie să fie
subsistemul conştient. Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile
cele mai ridicate funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de
transformre a realităţii imediate, de creare a unei realităţi noi – vezi invenţiile), de
planificare şi anticipare – predicţie şi dereglare prin analiză critică şi comparaţie
criterială.
Interacţiunea dintre cele teri subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un
caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra
subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra
subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie
finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul la
momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul
şi imprevizibilitatea comportamentelor umane.

Procesele de prelucrare-gestionare a informatiilor

Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un minimum de „date”

şi„informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre
acestea, despre legităţile care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din
lumea externă şi utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns, a acţiunilor
instrumentale reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La nivelul omului,
această funcţie se va realiza prin intermediul unor procese înalt diferenţiate şi
specializate: senzaţia, percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.

Senzaţia

Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informaţiilor despre proprietăţi

(însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici. Atât după natura mecanismului, cât şi
după natura însuşirilor pe care le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de
modalităţi (tipuri). Distingem:
a) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre lumea externă
(exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile, senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile
olfactive, senzaţiile gustative;
b) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi actele
motorii ale membrelor, capului şi trunchiului (propriocepţia);
c) categoria senzaţiilor care ne furnizeazăinformaţii despre modificările şi variaţiile
mediului intern al organismului (interocepţia).

13
Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt: integritatea structural
funcţională a analizatorului şi acţiunea stimulului specific la intensitatea corespunzătoare
(să fie cel puţin egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective).
Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi principale:
- modalitatea (calitatea),
- intensitatea,
- durata
- tonul afectiv.

a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta selectiv anumite însuşiri ale
stimulului specific (de pildă, în cazul senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul
cromatic; în cazul senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).
b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia încărcătura energetică
sau forţa de acţiune a stimulului specific.
c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se manifesta pe durata de acţiune
a stimulului. Nici o senzaţie nu se produce concomitent cu declanşarea acţiunii stimulului
specific, ci cu o anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici nu
dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului continuând câteva miimi de secunde şi
după aceea – efectul de urmă sau imaginea consecutivă.
d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o anumită trăire emoţională–
plăcută sau neplăcută, agreabilă sau dezagreabilă.

Importanta senzatiilor pentru viata psihica:

Toate informatiile despre lume vin catre noi prin intermediul simturilor noastre.
Simturile noastre sunt cele care ne furnizeaza informatiile de care avem nevoie pentru a
interpreta evenimentele si a anticipa viitorul. Ele ne fac sa simtim placere sau durere.
Ele ne avertizeaza asupra eventualelor pericole si ne ajuta in orientarea in mediul
ambient.

Percepţia

Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei extrase din

interacţiunea actuală a subiectului cu obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie prin
articularea şi integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum susţinea
şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este un model informational
complex, care ne raportează la obiect ca întreg,în identitatea lui individuală sau
categoriala specifică.
A percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce este aceasta?”
Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce
stimulul specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător, percepţia presupune
o implicare mai activă a subiectului, care recurge la operaţii şi strategii speciale de
explorare, căutare, selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definiea percepţiei ca
reflectare nemijlocită sau imediată este improprie, ea fiind mediată în realitate de

14
 operaţiile succesive ale subiectului. Astfel, desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic.
Experimental, s-a demonstrate existenţa următoarelor faze:
a) detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimulului şi încadrarea lui în spaţiu şi timp;
b) discriminarea, care rezidă în desprinderea stimulului din contextul celorlalţi;
c) identificarea, care se concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al
stimulului şi în elaborarea răspunsului „este x”;
d) interpretarea, în cadrul căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se
pune în relaţie cu scopul activităţii subiectului.
După conţinut şi mecanism, distingem:
 percepţii monomodale (ex. Percepţia vizuală, percepţia auditivă, percepţia
tactilă);
 percepţii plurimodale, care au la bază interacţiunea între doi sau mai mulţi
analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe genuri de însuşiri ale
obiectului.

În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ:
- percepţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie),
- percepţia timpului (durate, intervale vide, succesiuni),
- percepţia mişcării (direcţie, viteză),
- percepţia limbajului (oral, scris),
- percepţia muzicii (raporturi de înălţime, linie melodică, structură armonică).
-
Reprezentarea

Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre obiectele care acţionează hic et nunc asupra
organelor noastre de simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă informaţii despre un obiect sau
altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă în organizarea şi funcţionarea
activităţii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene
percepute cândva în trecut şi ale căror modele informaţionale au fost stocate şi păstrate în
memoria de scurtă şi lungă durată).
Termenul de reprezentare desemnează două realităţi:
a) procesul de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa lui ;
b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată.

Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând aspectul unui flux de
reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin haotice, amalgamate sau una intenţionată,
voluntară, imaginile succedându-se într-o ordine logică şi fiind subordinate unui scop.
Produsul poate fi caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi):
a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şi
reprezentări pasive sau sterse;
b) completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care tind să se suprapună peste
imaginile perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare (în principiu, imaginea-reprezentare este
mai săracă, mai rezumativă decât imaginea-perceptivă);

15
c) relevanţa sau semnificaţia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se
selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului, şi
reprezentări derizorii, care conţin note accidentale, nesemnificative (de regulă,
reprezentarea reflectă în mai mare măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul decât
percepţia);
d) gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă obiecte
concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit obiect, etc.) şi
reprezentări generale, care reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare
(reprezentarea de casă în general, de om, în general, de copac, în general); de regulă,
imaginea-reprezentare are un gradde generalitate mai înalt decât perceptul;
e) caracterul mijlocit, care constă în aceea că elementele informaţionale constitutive ale
imaginii-reprezentare sunt furnizate de senzaţii şi percepţii;
f) caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de
dimensiuni (însuşiri) care se etalează în percepţie în configuraţii simultane.

Gândirea

In cadrul intelectului si chiar al intregului S.P.U., gandirea ocupa locul central, ea

facand posibila relationarea tuturor celorlalte elemente ale psihicului.
Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ cel mai înalt. Ea
permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului, esenţialului şi
necesarului din realitatea externă. Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de
prezent, hic et nunc, gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică,
întinzându-se pe toate cele trei coordinate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează
o permanentă corelare între diverse momente şi stări ale „obiectului”: foloseşte
informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia
despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor.
Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării, predicţiei, anticipării,
teoretizării. Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă complexitate,
gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite: cognitiv-procesual, structural-
operaţional, structural-informaţional.
Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea intelectuală discursiva
de prelucrare criterial-logică a informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie, în
vederea înţelegerii, explicării şi interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate),
a rezolvării diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării diferitelor proiecte şi
planuri de activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime de acţiune.
Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un sistem ordonat de operaţii
sau de transformări care se aplică unei situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare
finală (scop) (A*), ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie.
În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită organizare dinamică internă,
în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari de operaţii: generale şi particulare
(specifice).

16
Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea,
concretizarea. Analiza constă în descompunerea pe plan mintal, a obiectului în părţi
componente pentru dezvăluirea şi descrierea-explicarea structurii lui interne;
Sinteza este operaţia inversă, de reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se
şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze
poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză);
Abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea
în afară a celor neesenţiale, secundare;
Generalizarea este operaţia de extindere a unor însuşiri sau relaţii extrase prin
abstractizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă;
Concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi
interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare.
Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se utilizează în interiorul
diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie, sociologie etc.
Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor constructe ideale,
simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi reversibil, în sensul că pentru orice
transformare există una inversă sau opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia
sau starea iniţială.
Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie definită ca un sistem de
noţiuni noi, organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii. Noţiunea devine în acest
caz unitatea structurală a bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri
neesenţiale, desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene, şi ştiinţifice,
reflectând însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaşterii ştiinţifice.
După sfera de cuprindere, se delimitează:
 noţiuni individuale, care se raportează la obiecte singulare, luate separat,
 noţiuni particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte;
 noţiuni generale, categoriale care cuprind însuşirile esenţiale comune mai multor
clase de obiecte sau tuturor obiectelor (ex. noţiunea de „existenţă”).
Un nivel superior la integrare a conţinuturilor informaţionale (respectiv, a noţiunilor) este
judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva despre altceva suportând testul adevărului.
Orice judecată este adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu
realităţii. La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se integrează în
structuri informaţionale şi mai complexe de tipul raţionamentelor.
În raţionament se surprinde discursivitatea gândirii, mişcarea ei de la anumite date sau
judecăţi iniţiale către un anumit rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau
adevăruri noi. Raţionamentul se realizează în trei forme principale:
- inductivă, în care, pornindu-se dela judecăţi individuale, particulare se ajunge la o
concluzie generală,
- deductivă, în care se porneşte de la general, particular şi se merge spre particular,
individual, şi analogică, în care se compară două obiecte pentru a li se pune în
evidenţă, asemănările, ceea ce au în comun.

17
Formele gândirii.

Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi informaţional, îmbrăcând mai multe

forme:
a) In plan operaţional distingem:
1) gândirea algoritmică;
2) gândirea euristică şi, de asemenea:
1.1) gândirea convergenta;
2.2) gândirea divergentă.
Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că aplicarea unei anumite succesiuni
de operaţii (transformări) duce în mod necesar la rezultatul scontat;
Gândirea euristică are un caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-
eroare, succesiunea de operaţii la găsirea soluţiei corecte;
Gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de elemente, de date pentru a
ajunge în final la un număr mic de elemente sau date (ea comprimă câmpul
informaţional);
Gândirea divergentă porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi ajunge în final
la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul
informaţional).
b) În plan informaţional, se diferenţiază:
1) gândirea intuitiv-concretă;
2) gândirea simbolic-abstractă.
Gândirea intuitiv-concretă se caracterizează prin predominarea codificării figural-
imagistice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv;
Gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării
informaţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv.

Imaginatia

Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imaginaţia este un proces

distinct de prelucrare şi utilizare a informaţiei. Pe de o parte, ea vine, în continuarea
reprezentării, bazându-se pe memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o buclă
traiectoria care începe spre gândire, ocupând astfel o poziţie aparte pe continuumul
activităţii cognitive a omului. Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele
elemente:
1) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară, fie
crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul;
2) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale fanteziei,
realizându-se combinări, amplificări, reordonări, etc.;
3) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final;

18
4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor
elaborate. Imaginaţia este elementul central în structura creativităţii, ca dimensiune
globală a personalităţii.

Formele imaginaţiei.

Imaginaţia se manifestă sub mai multe forme, diferenţierea făcându-se după natura
produsului şi după domeniul de aplicaţie. După primul criteriu, se delimitează:
1) imaginaţia reproductivă şi
2) imaginaţia creatoare; după cel de-al doilea criteriu, distingem:
1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică);
2) imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii;
3) imaginaţia ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor şi proiectelor de cercetare,
în elaborarea modelelor explicative etc.;
4) imaginaţia architect-cural-constructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri
noi de construcţii;
5) imaginaţia managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente
moduri de conducere şi administrare

Memoria

Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea informaţiilor şi experienţelor

cotidiene prin: fixare sau engramare, păstrare, reorganizare şi reactualizare. Ea conferă
Eului nostru identitate şi continuitate în timp, şi asigură transformarea necunoscutului în
cunoscut.
Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după următorii parametri:
1. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă, cu atât mai bine);
2. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere (prezentare);
3. Trăinicia păstrării materialului memorat;
4. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii;
5. Completitudinea reproducerii;
6. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă, cu atât mai bine).

Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi (particularităţile individuale şi

stările subiective de moment), cât şi de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui
de prezentare, gradul lui de organizare, sistematizare).
Acţionând în mod adecvat asupra acestor factori, memoria poate fi îmbunătăţită.

Formele memoriei.

Ca şi alte procese psihice, memoria se poate realiza la niveluri integrative diferite şi în

forme diferite. După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar, se disting:
1) memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi reactualiza
un fapt, o informaţie etc.);

19
2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a scopului); după gradul de înţelegere a
celor memorate, se diferenţiază:
1) memoria mecanică şi
2) memoria logică;
După durata păstrării celor achiziţionate, au fost identificate:
1) memoria de scurtă durată, pentru care limita superioară a păstrării este de trei
minute, şi
2) memoria de lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu
durata vieţii individului.
După conţinut, se delimitează:
1) memoria informaţional-cognitivă, prin care se achiziţionează, se păstrează şi se
actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşine;
2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii experienţe emoţionale,
plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în dispoziţia generală de fond;
3) memoria motivaţională, legată de păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor
secundare, dobândite;
4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor mişcărilor
obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia.
După canalele senzoriale implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei, se
diferenţiază:
1) memoria vizuală,
2) memoria auditivă, 3
) memoria tactilă,
4) memoria olfactivă,
5) memoria gustativă şi
6) memoria kinestezică.
În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem trecutul în actualitate şi-l
integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian, trebuie admisă existenţa şi a unei
memorii prospective, de fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi
acţiunilor ce urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maximal
dezvoltată la om face posibilă programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea
comportamentului.
Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul de
actualizare a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o
latură pozitivă, cât şi una negativă.
Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm de informaţii şi date
nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora mai importante.
Latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a unor
informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a unei activităţi.
Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se
produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul unui material fără sens (ex. silabe, cuvinte
fără înţeles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi mai intens în
cazul unui material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat
şi organizat logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de
semnificaţie pentru noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu

20
acţionează ca o fatalitate decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod normal, ea
poate fi ţinută sub control, determinând-o să acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru
stabilirea efectului negativ al uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea)
periodică a celor pe care le apreciem ca fiind importante şi necesare în activitatea noastră
viitoare.

Procesele de energizare, potentare, directionare a comportamentului

Dacă din procesele cognitive omul reuşeşte să diferenţieze, să identifice, să interpreteze,

să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi se întâmplă în jurul său, prin procesele de
energizare, potenţare şi direcţionare el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se
exprime activ şi selectiv prin comportamente specifice.
În categria acestor procese include motivaţia şi afectivitatea.

Motivaţia

Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg ansamblu de„entităţi” psihice care

reflectă oscilaţiile, disonanţele şi deficitele care apar în cadrul diferitelor componente ale
sistemului personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în direcţia înlăturării lor şi
restabilirii echilibrului.
Luată global, motivaţia reprezintă, aşadar, forţa motrice internă a comportamentului şi
activităţii, conferindu-ne caracterul de finite active şi relativ autonome. Orice act
comportamental integrat are o anumită bază motivaţională, iar motivaţia devine o lege
generală de organizare a comportamentului.
Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta exprimă nevoia
puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer, odihnă, mişcare, adăpost, informaţie,
frumos etc. Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale
echilibrului psihic al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează cele
mai puternice motive sau mobiluri de acţiune.
Genetic, trebuinţele umane se împart în două grupe mari: primare sau înnăscute (aici
intrând, în primul rând, trebuinţele biologice şi fiziologice)
şi secundare sau dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice,
trebuinţele religioase, trebuinţele morale).
Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow a construit „piramida
trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În forma ei finală, piramida cuprinde 8 clase,
care în ordine, de jos în sus, sunt următoarele:
I trebuinţe biologice
II trebuinţe de securitate
III trebuinţe de afiliere socială
IV trebuinţele Eului
V trebuinţe de autorealizare
VI trebuinţe de cunoaştere
VII trebuinţe estetice
VIII trebuinţe de concordanţă.

21
Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii:
1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai continuu satisfăcută;
2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută;
3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu
cât trebuinţa respectivă se situează mai aproape debaza piramidei;
4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o trebuinţă o
dată satisfăcută se retrage lăsând locul alteia.

Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte două

componente: interesele şi idealurile.
Interesele realizează legătura noastră selectivă şi relative stabilă cu diferite aspecte ale
realităţii şi domeniile de activitate.
Idealurile reprezintă forţa de proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire
a propriei personalităţi.
După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot fi împărţite în:
- pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi
menţinerea proceselor de dezvoltare, şi
- negative, care determină degradări şi tulburări serioase ale tabloului
psihocomportamental (ex. trebuinţe de alcool, trebuinţe de droguri etc.).
Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o anumită intensitate
optimă – optimum motivaţional.
În principiu, activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin conţinutul lor reclamă o
motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin conţinut reclamă o stare de
motivaţie mai slabă.
Motivatia este motorul vietii noastre psihice intrucat tot ceea ce intreprindem este
provocat de componentele motivatiei.

Afectivitatea

Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un ansamblu de structure specifice, raportul de

concordanţă sau discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de
motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele, persoanele din jur).
Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi:
1) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ –
tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);
2) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională;
aceasta poate fi slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele);
3) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă,
sentimentele sunt de durată lungă);
4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp:
iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire);
5) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri de
semn opus, pozitiv şi negativ, ex. gelozia).
Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica, plăcerea, bucuria) şi
emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale).

22
După gradul de complexitate, se diferenţiază:
- emoţiile simple (tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive, trăirile de
esenţă organică, stările de afect);
- emoţiile complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de
joc, de învăţare etc.) şi
- structurile afective superioare (sentimentele).

Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă, necesară a vieţii noastre

psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv.
În funcţie de semnul dominant al organizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne
integrăm în lume să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei
din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume.

Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul a fi un simplu
robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la stimulii externi.

Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă, la celelalte personae din jur, ci şi

la propria persoană, fiecare din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de
satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne auto-
percepem şi ne auto-trăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi.
Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca şi motivaţia,
desfăşurarea ei.
Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se
întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată
introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă intensitatea pe care
trebuie s-o posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii.
De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra intensităţii trăirilor
emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezorganizeze gândirea şi acţiunea. Modul de
structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de firea omului, de
individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o
persoană emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să
ajungă să-şi controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea timidităţii,
după cum şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un climat
educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă dure, dramatice poate deveni timorată, cu
rezistenţă scăzută la acţiunea factorilor afectogeni.

Comunicare si limbaj

Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este aceea de a comunica, adică,
de a emite către cei din jur anumite mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a
recepţiona de la aceştia mesajele lor. Această capacitate are premise şi mecanisme
naturale, neurofiziologice, şi este modelată şi structurată socio-cultural. Deşi termenul de
comunicare a intrat în uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb, în general, sub
influenţa teoriei informaţiei şi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi psihologie,
sfera lui se limitează la procesele de emitere, transmitere şi receptare a mesajelor

23
informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o persoană umană şi
computer sau altă maşină, o persoană umană şi un animal.
După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumană este de două feluri:
nonverbală şi verbală.
Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme:
- comunicarea prin corp (ţinută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică, mimică);
- comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul de organizare a ambianţei, distanţe
fizice interpersonale şi intergrupale în diferite situaţii);
- comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema).
Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor lingvistice – alfabete, reguli
gramaticale – elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvântul.
Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel individual; limba este o
categorie socio-istorică, fiind produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei
colectivităţi. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet
(pentru codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli gramaticale
(morfologice, semantice şi sintactice).
În raport cu indivizii concreţi, luaţi separat, limba se prezintă ca un dat obiectiv, pe care
aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze ca instrument de comunicare
interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual, şi organizarea lui va
prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta.
Structura psihologică a limbajului include trei componente principale:
- component fizica;
- componenta formal-gramaticală şi
- componenta semantică.
Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale şi consoane) care
formează cuvintele (unităţi fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în
corespondenţă sunetelor articulate, obţinându-se codifcarea grafică a mesajelor. În
măsura în care limbajul realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine
suportul substanţial-energetic indispensabil de obiectivare şi codicare a lor.
Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi regulilor de
formarea cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura
informaţională pe care o poartă să poate fi uşor şi corect decodificată.
Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de designare dintre
cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor, lucrurilor, fiinţelor fenomenelor, relaţiilor,
etc. din jurul nostru. Legătura designativă este mediată de o imagine, o schemă sau un
construct conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de învăţare
condiţionată.
Rodându-se şi consolidându-se treptat în procesul comunicării, o asemenea legătură
devine atât de puternică, încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport
cu cealaltă devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.
În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei reţele ierarhizate, cu
conexiuni atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone
concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostrum
individual:

24
a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele cele mai familiare, cu
frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene;
b) zona secundară, în care se integrează cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus
şi cu frecvenţă mai mică în procesul comunicării curente;
c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai puţin cunoscute şi rar folosite în
comunicarea obişnuită.
Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare măsură competenţa lingvistică
sau verbală a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât zonacentrală are
o arie mai întinsă, iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul decompetenţă
verbală este mai înalt, şi invers. Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un
loc important în diagnosticulinteligenţei şi al profilului personalităţii. În psihologie se
face în prezent o distincţie între competenţa verbală şi performanţaverbală: prima este o
capacitate virtuală, latentă, cea de a două este o capacitate în act. Înlegătură cu cea dintâi
sunt încă dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste susţinută deN. Chomsky, şi
reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată de J. Piaget. O soluţie corectă
nu poate fi găsită decât adoptând principiul interacţiunii ereditate x mediu şi al dublei
condiţionări. Nu se poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că
structurile verbale şi gramaticale sunt întegral înnăscute, condiţiile de mediu şi stimularea
din afară neavând nici o importanţă, după cum nici invers, nu se poate merge atât de
departe cu ipoteza genetistă, încât să se afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act
mecanic de implantare,indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului.

Procesele de reglare : Atentia si vointa

Atentia

Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost puternic controversată: din element
central în psihologia introspecţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. De
asemenea, s-a discutat mult dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activitate sau o
condiţie facilitatoare.

Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea atenţiei trebuie să fie aceea
că ea nu posedă un conţinut informaţional propriu; cea de a doua constatare trebuie să fie
aceea că atenţia caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actele
comportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se desprinde concluzia că
termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţiei este cel de mecanism psihic de reglare.
Astfel, atenţia este mecanismul psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se
orientează selectiv activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi activitatea
motorie externă, creându-se condiţii psihofiziologice optime de finalizare. Atenţia pune
în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care: au valori diferite la diferite persoane,
ceea ce face necesară testarea şi evaluarea ei. Cele mai importante calităţi care se cer a fi
determinate şi măsurate sunt:

25
1) concentrarea, care exprimă gradul de activare şi intensitatea focalizării conştiinţei şi
controlului voluntar în cadrul percepţiei, gândirii şi acţiunii;
2) distributivitatea, care constă în concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului
voluntar asupra a două sau mai multor obiecte sau activităţi;
3) stabilitatea, proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de concentrare pe
toată durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are influenţă
puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii profesionale;
4) mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei concentrări în
concordanţăcu succesiunea evenimentelor şi secvenţelor activităţii; opusul ei este
rigiditatea sau fixitatea– stagnarea atenţiei într-un punct.
În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele: fiziologice şi psihofiziologice.
Primele pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent şi pe raporturile de
inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan
comportamental reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea succesivă şi
selectivă a dominantelor funcţionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe
interacţiunea dintre mecanismele neuronale şi factorii psihici, cum ar fi: motivaţia,
valoarea scopului, dependenţa sau independenţa de câmp, respectiv, introversia şi
extraversia., forţa voinţei, autocomanda şi autostimularea verbală.

Voinţa

Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului psihocomportamental, care

în forma sa completă, este proprie omului şi se împleteşte strâns cu dezvoltarea funcţiilor
conştiinţei.
Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional al reglajului voluntary
sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora individul uman trebuie să le facă faţă încă
din primele zile după naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa
proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor procese,
motivaţia, rezistenţa la tentaţii. Rezultă atunci că voinţa nu se reduce la un simplu impuls
spre acţiune şi nu este nici o forţă spirituală pură, ci o construcţie psihofiziologică
complexă, care se dezvoltă treptat în ontogeneză în contextul activităţii fizice şi
intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferite grade de dificultate.
O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să depăşim atât teoria liberului
arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă primordială, situată în afara oricărui
determinism, cât şi teoria fatalistă, a destinului implacabil, care consideră acţiunile
voluntare ale omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliză, sau
ambiental, ca în behaviorism.
Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului uman atributul
autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul sustragerii acţiunii unor factori
extravoliţionali, ci în sensul libertăţii de a face opţiuni şi de a elabora decizii care să
concorde cu principiul necesităţii obiective.
Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând în evidenţă câteva
verigi, şi anume:
1) apariţia impulsului spre acţiune şi formularea scopului;

26
 2) analiza şi lupta motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerinţe
sau solicitări, care trebuie supuse evaluării comparative);
3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi instalarea stării subiective de
autodeterminare: „Vreau acest lucru”, „Vreau să acţionez aşa”;
4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor
care pot apare pe traiectoria acţiunii);
5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei feedback devalidare sau de corecţie.

Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la nivelul sistemului supraordonat al

personalităţii, voinţa se concretizează printr-un set de trăsături generale, precum:
1) forţa sau tăria, care exprimă gradul de efort pe care o persoană poate să-l susţină
pentru învingerea obstacolelor interne sau externe;
2) perseverenţa, care constă în menţinerea sau repetarea efortului voluntar până la
finalizarea acţiunii;
3) consecvenţa, care reprezintă rezistenţa liniei de conduită adoptate la influenţa
perturbatoare, precum şi concordanţa dintre vorbe şi fapte;
4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine hotărârea luată, în
pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară asupra lui;
5) independenţa, care reprezintă capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu
adoptarea deciziei şi hotărârii de acţiune, fără a apela la sprijin extern;
6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism intern al subiectului, promptitudinea de
implicare în acţiune într-o situaţie sau alta.

Conceptul de personalitate

Precizări terminologice

În psihologie, ca de altfel, şi în celelalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele mai multe ori ca
sinonime, trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o analiză mai atentă, cei trei termeni
exprimă conţinuturi diferite.
Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care este determinate biologic. El este
aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a oricărui organism viu – plantă sau
animal.
Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în plan biologic. El
desemnează individul uman ca entitate concretă într-un cadru relaţionl dat, aşa cum este perceput
de cei din jur.
Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică, filosofie de atributul valorii; în
psihologie el se ia într-o accepţiune diferită, ca desemnând modul şi gradul de integrare şi
ierarhizare sistemică a comportamentelor biologice, psihice şi socioculturale la omul normal
considerat într-un mediu social concret. Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional,
personalitatea este un concept integrator supraordonat, care subordonează toate celelalte
concepte ale psihologiei, inclusiv pe cele de psihic, conştiinţă, comportament.
Din punct de vedere ontologic, pesonalitatea reprezintă o realitate complexă, care face obiect de
studiu pentru biologia umană, pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi filosofie.
27
Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a comportamentelor mediate psihic, ale
acestei realităţi.

Sistemul personalitatii
Direcţii de definire a personalităţii în psihologie

De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică (deceniul

al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari controverse, ceea ce a facut să apară un număr
foarte mare de definiţii: in 1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100 formulări diferite,
iar la începutul deceniului al IX lea, numărul acestora depăşea 150. Este meritul lui G. Allport de
a fi realizat o primă sistematizare a definiţiilor existente, el identificând trei grupe mari:
1) definiţii prin efect extern;
2) definiţii prin structură internă şi
3) definiţii pozitiviste.

Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea: „Personalitatea este
unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în ontogeneză şi determină un mod
specific şi relativ stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.

În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante:

1) modelul analitic al trăsăturilor;
2) modelul factorial (trăsăturile sunt înlocuite cu factori, numeric mai puţin şi mai riguros
definibili);
3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic (temperamentul) blocul conativ-
relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile), blocul de orientare şi axiologic
(idealuri, valori dominante);
4) modelul Big-Five, care pune la baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia
(arată capacitatea de orientare a persoanei către exterior, dupa modul de implicare în acţiune,
sociabilitatea); agreabilitatea (include diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială –
prietenie, plăcere); conştiinciozitatea (vizează, modul concret al individului de a aborda
sarcinile, activităţile, problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea emoţională (diferenţe
individuale referitoare la caracteristicile structurii emoţionale); cultura sau intelectul (arată
diferitele caracteristici ale funcţiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la
experienţă).

Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu elaborate lavârsta de

20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la maturitate. În această structură şi în
aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un mod specific: generalul („În anumite privinţe
toţi oamenii sunt la fel”) particularul („În anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şi
individualul („În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”).
În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul clasificărilor tipologice. Criteriile
sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi prin aria de cuprindere:
- criterii temperamentale (personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite, sau:
personalităţi flegmatice, personalităţi colerice etc.);
28
 - criterii caracteriale (personalităţi integre şi personalităţi coruptibile);
- criterii aptitudinale (personalităţi înalt productive şi eficiente, personalităţi medii,
personalităţi slab productive şi eficiente);
- criterii de organizare internă (personalităţi mature şi armonios dezvoltate,
personalităţi mature accentuate, personalităţi imature etc.).

Subsistemele Personalitatii

Temperamentul

Temperamentul este latura energetica si dinamica a personalitatii; este preponderant

innascut.
A cunoaste intocmai trasaturile unui om este un demers foarte complex. In sprijinul intelegerii,
acestora se pot observa aspecte legate de infatisare, de expresiile fetei, apoi se observa gradul de
activism, rapiditatea cu care actioneaza la stimularile externe, implicarea in sarcini care prezinta
un efort sustinut, modul cum se reactioneaza fata de semenii sai.
Inaintarea in cunoastere se bazeaza pe observatia ca personalitatea umana se structureaza in jurul
unor caracteristici dominante, atat innascute cat si dobandite. Atunci cand ne referim la cele
preponderent ereditare vorbim despre temperament, iar cand ne referim la cele construite
sociocultural, despre caracter.
Intre cele doua notiuni se fac adesea confuzii, mai ales ca in ansamblul personalitatii acestea se
regasesc in interdependenta.
Dupa S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetica a personalitatii. Plasandu-se
pe o pozitie bazala, temperamentul se manifesta ca nivel energetic, ca mod de descarcare si
acumulare a energiei( de unde calificarile de energic, rezistent, exploziv sau opusele lor) si prin
dinamica (iute, lent, mobil, rigid). G. Allport arata ca temperamentul vizeaza fenomene
caracteristice unui individ, reactivitatea la stimuli emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor.
De asemenea, el implica dispozitia sa afectiva persistenta. Afectivitatea este un parametru
important in conturarea temperamentului, descriindu-l prin identificarea tonusului afectiv, a
stabilitatii si profunzimii trairilor. Particularitatile temperamentale se constituie ca urmare a
activitatii nervoase superioare. Se presupune ca temperamentul nu se schimba in mod radical
in timpul vietii. Totusi, se vorbeste de o evolutie temperamentala, prin influentele pe care
personalitatea le sufera, in ansamblul ei.
Dezvoltarea unor aptitudini, dobandirea unor variate deprinderi, fomarea unor trasaturi de
caracter, bine articulate educational, mascheaza adesea determinatiile temperamentale.
Temperamentul nu este expresia unui tip constitutional, ci fondul biotipologic de la care se
porneste in elaborarea caracterului.

Tipuri de temperament
Exista tot atatea tipuri de temperament cati oameni exista. Temperamentul fiecaruia este un fapt
singular, in masura in care fiecare om este unic. Din necesitati de cunoastere s-au facut adesea
comparatii si diferentieri intre diversele aspecte temperamentale ale oamenilor, chiar clasificari,
ceea ce a condus la variate tipologii.
29
Inca din antichitate, medicii greci Hippocrate si Galenus distingeau patru temperamente
fundamentale: coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic. Acestea rezultau din amestecarea
celor patru umori ( substante fluide) din organism: bila galbena, sangele, flegma si bila neagra.
S-au stabilit corespondente cu elementele fundamentale, aerul, apa, focul si pamantul, ba chiar si
cu anotimpurile. Astfel:
 Colericul este determinat de bila galbena, reprezentat de foc, plin de caldura si mistuitor
ca vara;
 Sangvinicul se distinge prin predominarea sangelui, este asociat aerului, este violent si
nestabil ca primavera;
 Flegmaticul este pus in legatura cu flegma , cu apa si umiditatea iernii;
 Melancolicul este dominat de bila neagra, ilustrat prin pamant si toamna

Fiecare tip prezinta trasaturi pozitive, apreciate ca avantajoase, si trasaturi negative,

dezavantajoase pentru individ. Un tip de temperament nu poate fi preferat altuia dupa vreun
criteriu care sa-l prezinte mai bun.

Descrierea trasaturilor temperamentului:

 Coleric: pozitive: vointa accentuata, procese afective intense, bogatia si intensitatea

reactiilor, pasionalitatea; negative: excitabilitate, iritabilitate, agresivitate, inegalitatea trairilor.
 Sangvinic: pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate accentuata,
dinamism; negative: fluctuatia si inegalitatea trairilor, multumirea de sine, superficialitate,
sugestibilitate, inconstanta.
 Flegmatic: pozitive: tolerante, rabdare, perseverenta, echilibru; negative: reactivitate
redusa, adaptabilitate dificila, monotonie afectiva, inclinatia spre stereotipie.
 Melancolic: pozitive: procese afective intense si durabile, sarguinta, perseverenta,
responsabilitate si simt al datoriei; negative: adabtabilitate si mobilitate redusa, predispozitii
inspre anxietate, neincredere in sine si pesimism.

Carl G. Iung a descris caracteristicile psihice individuale in functie de orientarea preponderenta

inspre lume sau inspre sine, delimitand astfel extrovertitul si introvertitul.

 Extrovertitul: este animat de interesul pentru lumea exterioara, pentru persoane si

obiecte, este sociabil, comunicativ, cu initiativa. Are un deosebit simt practic si se adapteaza usor
unor noi conditii de viata.
 Introvertitul: isi canalizeaza energia spre propriile idei, spre lumea sa launtrica,
construindu-si un bogat univers interior. Dispune de o buna atentie interioara, gandire abstracta
si profunda, hotarare, manifestand tendinte de izolare si anxietate. Introvertitul nu cultiva relatiile
sociale, este o fire contemplativa, rezervata, lipsita de incredere de sine.
 Intermediar: intre cele doua categorii este ambivertul, care imprumuta caracteristici si de
la extrovertit si de la introvertit.

30
Concluzii:

1. Temperamentul este innascut , mentinandu-se , in linii mari, pe tot parcursul vietii.

2. Temperamental este neutru din punct de vedere valoric ( nu are valoare) , ceea ce
inseamna ca nici un temperament nu poate fi considerat mai bun sau mai rau decat celalalte.
3. Temperamentul este rareori in stare pura.

Caracterul

Caracterul reprezinta latura relational-valorica a personalitatii . In sens larg, caracterul este un

mod de a fi, un asamblu de particularitati psihoindividuale ce apar ca trasaturi ale unui "portret"
psihic global.
In sens restrans si specific, caracterul reuneste insusiri sau particularitati privind relatiile pe care
le intretine subiectul cu lumea si valorile dupa care el se conduce.
In sistemul de personalitate, caracterul reprezinta latura relationala si valorica, este in principal
un ansamblu de atitudini-valori. In timp ce temperamentul este neutral, din punct de vedere al
continutului, sociomoral, al semnificatiei umaniste, caracterul se defineste, in principal, prin
valorile dupa care subiectul se calauzeste, prin raporturile pe care le intretine cu lumea si
cu propria fiinta.
Caracterul este o formatiune superioara la structurarea caruia contribuie trebuintele umane,
motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiratiile si idealul, in ultima instanta,
conceptia despre lume si viata. Intre caracer si aptitudini distinctia este mai pregnant.

Componentele de baza ale caracterului : atitudinea stabilita si trasatura volitiva.

Insusirea caracteriala reprezinta o pozitie a subiectului fata de cele din jur, un mod de a se
raporta la evenimentele existentei sale in lume. In stiintele umaniste, aceste modalitati de
raportare care pornesc de la subiect, il exprima pe el si se traduc prin comportamente, poarta
numele de atitudini.
Caracterul confera adevarata valoare personalitatii; omul este mai mult sau mai putin valoros din
punct de vedere social , in functie de masura in care el contribuie la armonia sau , dimpotriva la
perturbarea angrenajului social din care face parte. De aceea , trasarurile de caracter se exprima
in termini polari: pozitivi ( bunatate, cinste, sinceritate, politete, generoxitate, punctualitate,etc.)
sau negativi ( rautate,zgarcenie, impolitete, egoism,etc).

Aptitudinile

Aptitudinile reprezinta latura instrumental - operationala a personalitatii.

Aptitudinile reprezinta un complex de insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod
original, care permite efectuarea cu succes deosebit a anumitor activitati. Unele insusiri sau
componente psihice ale persoanei ( cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea
activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si stereotipizat, de aceea nu
trebuie confundate cu aptitudinile. Nu insusirile izolate sunt aptitudini ci doar cele care se imbina
31
si se sintetizeaza intr-un tot unitar, intr-o anumita configuratie, in virtutea caruia dispun si de un
mare grad de operationalitate.
Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinii complexe este talentul. El se deosebeste
de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si, mai ales, prin imbinarea lor
corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.
Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate de
importanta istorica pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, a stiintei, tehnicii,
culturii conducand la creatii unice, irepetabile, o reprezinta geniul. Una dintre cele mai
controversate probleme in legatura cu aptitudinile o reprezinta caracterul lor inascut sau
dobandit.
La nastere subiectul dispune de un potential ereditar, de anumite predispozitii genetice care
privesc nu doar morfologia si functiile biologice ci si posibilitatiile de actiune ale indivizilor.
Acest potential ereditar se afla, insa, numai in germene si nu poseda emergenta necesara pentru a
se realiza de la sine; pentru ca potentialul sa fie valorificat si dezvoltat ca un sistem operational
sunt necesare maturizarea organismului si a sistemului nervos central si, totodata, adaptarea la
mediul natural si social in conditiile unor necontenite actiuni dintre subiect si ambianta, deosebit
de importante fiind activitatea si invatarea.
Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudini si, finalmente, capacitatea se
construieste prin exersarile prilejuite de activitate si, deci, in buna masura, se dobandesc.
Aptitudinea depinde de ereditate dar nu este oferita, nemijlocit, de ea ci se faureste in conditile
prilejuite de activitate.

Clasificarea aptitudinilor
In raport cu natura operatiilor implicate aptitudinile pot fi : aptitudini simple, elementare si
aptitudini complexe.
Aptitudinile simple, elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare. Astfel
sunt toate proprietatile sensibilitatii, de tipul acuitatii vizuale, tactile, olfactive, de vedere in
spatiu si orientare in timp, simtul ritmului, capacitatea de concentrare si distributie a atentiei
etc. Acestea mijlocesc actiunile si conditioneaza eficienta pe anumite laturi ale activitatii.
Aptitudinile complexe apar, la o prima interpretare, ca o reuniune de aptitudini simple,
elementare. Astfel, aptitudinea muzicala presupune acuitatea auditiva, auz absolut, simt al
ritmului, reprezentarea melodiilor, memorie muzicala etc. La o interpretare mai profunda se
intelege ca nu poate fi vorba de o simpla insumare, reuniune de aptitudini ci este, mai degraba, o
structura sau o matrita dupa care se profileaza un stil individual de receptare si reactie propriu
muzicianului.
Aptitudinile complexe pot fi, in functie de aplicabilitatea lor : aptitudini speciale si aptitudini
generale. Aptitudini speciale mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de
restrans. Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane
: spiritul de observatie, capacitatea creativa, inteligenta.
Aptitudini speciale mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans.
Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane : spiritul
de observatie, capacitatea creativa, inteligenta.

32
Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca latura rezolutiv-productiva a
personalitatii. Potrivit acestei ultime acceptiuni inteligenta este privita ca :-sistem complex de
operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si
situatii problematice ;-aptitudine generala avand in vedere implicarea ei cu succes in extrem de
numeroase si variate activitati.

Personalitatea de tip A

Indivizii ce detin personalitatea de tip A sunt independenti si ies in evidenta prin faptul ca vor sa
fie remarcati oriunde se duc. Psihologii ii descriu ca fiind ,,buldozere’’. Ei sunt constienti de
importanta atitudinii pozitive, a motivatiei si a stabilirii unui tel pe care sa il urmeze in viata.
Sunt competitivi din fire si recunoscuti pentru mintea agera. Cei cu personalitatea A stiu cand
trebuie sa isi asume riscuri si sunt buni antreprenori. Au un caracter pragmatic si rezolva cu
usurinta problemele in momentul in care le blocheaza calea spre succes. Veti descoperi ca acest
tip de oameni sunt deschisi catre orice este nou si intampina cu bratele deschise schimbarea – fie
ca este ea spirituala sau chiar tehnologica. Secretul acestor oameni de succes consta in faptul ca
nu le este frica sa isi scoata in evidenta propriile abilitati si personalitatea colorata.

Personalitatea de tip C

Cel mai bun termen psihologic pentru a-i descrie pe cei care detin personalitatea de tip C este cel
de ,,cautatori’’. Ei sunt introvertitii interesati de detalii care gasesc raspuns la orice problema.
Totusi, usurinta cu care fac acest lucru depinde de starea de spirit pe care o au in acel moment.
Indivizii cu personalitatea de tip C au tendinta sa se retraga din viata sociala insa se inteleg
extrem de bine si traiesc in armonie cu persoanele de tip B, in ciuda faptului ca acestea se afla la
polul opus fata de ei.

Personalitatea de tip B

Personificarea tipului B este contabilul, programatorul etc. Indivizii cu aceasta personalitate vor
prefera sa se inchida in propria cochilie, pastrandu-si mereu judecata obiectiva si logica in
gandire. Trasaturile lor caracteristice sunt natura retrasa si prudenta. Riscurile nu sunt pentru ei.

Tipologii constitutionale

Tipologia lui E. Kretschmer (medic psihiatru german)

Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a universitatii din Tubingen (1913-

1926), si studiind bolnavi psihici, a sesizat o corespondenta intre:

 simptomatologia psihocomportamentala;
 aspectul bioconstitutional extern.

Astfel, a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit
finalizarea in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul” (1921).
33
 Limitata la inceput la 2 tipuri principale, clasificarea lui E.Kretschmer va ajunge in final sa
cuprinda 3 tipuri principale si un tip accesoriu, mai putin individualizat. Acestea sunt:

a) picnic-ciclotim - din punct de vedere morfologic se caracterizeaza prin: constitutie

orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil.
b) leptosom (astenic) - schizotim - se caracterizeaza prin: constitutie verticala, trunchi
cilindric, cutie toracica plata (turtita), umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund,
muschi si oase subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi
feminine la barbati si masculine la femei.
c) atletic-vascos - se caracterizeaza prin: constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta
a sistemului osos si muscular, umeri lati si bazin ingust.

Ca accesoriu este mentionat tipul displastic – reuneste numeroase varietati dismorfice.

Tipologia lui Sheldon

Endomorful (viscerotonic) se caracterizeaza printr-o dezvoltare musculara si osoasa sub

medie. Ca talie, aceste persoane sunt breviline (tip constitutional, in antropologie, caracterizat
prin trup si membre scurte si groase) si adeseori picnice. In schimb, au viscerele dezvoltate. Se
caracterizeaza, din punct de vedere psihic, printr-o tendinta spre relaxare, gust de comfort,
placere de a se odihni, dar si tendinte accentuate de a ceda tentatiilor, mai ales celor alimenate.
Au un somn bun si odihnitor, le place sa doarma. Sunt sociabili si buni familisti, tolerabili
adeseori. Nu le place prea mult activitatea intelectuala. Sunt, in general, persoane pragmatice.
Sunt persoane amabile, prietenoase, fara a fi prea dependente de prieteni. Rareori sunt lipsite de
control.

Mezomorful (somatotonicul) este un tip masiv, greu, consistent, atletic, privind

constitutia. Are, in general, un tonus ridicat, multa energie disponibila. Conformatia sa generala
este de corp puternic cu dezvoltare superioara a oaselor si musculaturii, cu rezistenta la rani, si cu
evidente capacitati de a face eforturi fizice remarcabile. Este o persoana ce are dezvoltata cerinta
de a actiona, tendinte de competitie si lupta, dorinte de a se impune. Are o oarecare extraversie
dar si o oarecare instabilitate psihica. Este energic, activ, dar uneori rezervat, jenat. Ii plac
responsabilitatile. In munca, este sever, chiar dur. Are o inaltime peste medie, este puternic, are
toracele dezvoltat, pantecele tras si plat. Aparent este calm dar uneori vulnerabil.

Ectomorful este longilin (leptosom), dominant cerebral. Poseda o bogata viata interioara.
Este impresionabil pe linie sentimentala. Poseda, insa, o saraca viata exterioara. Are dificultati in
a face atasamente sociale deoarece este predispus la singuratate si independenta. Are fobie de
zgomote si de aglomeratii. Fiind introvertit, oboseste si se consuma psihic, fapt ce-i creeaza
adeseori insomnii. Este, in acelasi timp, o persoana contemplativa de fond. Este foarte rapid,
intelege foarte repede si bine subtexte, sensuri, probleme invaluite, dar, in acelasi timp este
sensibil, foarte vulnerabil si irascibil. Ii plac proiecte imaginare si disectii de scenarii interioare
complexe. Dispune de foarte multa imaginatie, care-i face rapida implicatia, in sisteme complexe
de cunostinte si probleme. Este insa timid si timorat.

34
Tipologia lui Eysenck

Unii oameni sunt orientati predominant spre lumea externa si intra in categoria
extravertitilor, in timp ce altii sunt orientati predominant spre lumea interioara si apartin
categoriei introvertitilor.

Extravertitii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori, se

inteleg sau se cearta cu cei din jur, dar raman in relatii cu ei.

Introvertitii sunt firi inchise, greu de patruns, timizi, putini comunicativi, inclinati spre
reverie si greu adaptabili.

Stabilitatea sau instabilitatea emotionala este exprimata prin gradul de nevrozism al

subiectului.

Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a

temperamentelor mult mai nuantata care va fi reluata si precizata de psihologii francezi Rene Le
Senne si Gaston Berger.

Pentru Le Senne caracterul este ceea ce intelegem azi prin temperament, adica
„ansamblul dispozitiilor innascute, care formeaza scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de
la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea si „rasunetul” (ecoul). Din combinarea lor
rezulta opt tipuri temperamentale.

Emotivitatea exprima reactiile afective ale persoanelor in fata diferitelor evenimente.

Emotivii au tendinta de a se tulbura puternic chiar si pentru lucruri marunte. Dimpotriva, non-
emotivii sunt aceia care se emotioneaza greu si ale caror emotii nu sunt prea violente.

Activitatea desemneaza dispozitia spre actiune a unei persoane. Persoanele active au o

continua dispozitie spre actiune, nu pot sta locului. Cele non-active actioneaza parca impotriva
vointei lor, cu efort si plangandu-se continuu.

Rasunetul se refera la ecoul pe care il au asupra noastra diferite evenimente, impresii.

Persoanele care traiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele
care au tendinta de a ramane sub influenta impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane
secundare.

Exista opt tipuri de temperament care rezulta din combinarea acestor factori, si anume:
pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii
(emotivi, non-activi, secundari), nervosii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-
emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-
activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

35
Personalitati accentuate

Personalitatea demonstrativa (sau isterica) se distinge prin capacitatea de a uita tot ce

nu isi doreste sa isi aminteasca, deci de a minti cu seninatate. Ei refuleaza (inhiba) tot ce nu
corespunde cu proiectia lor despre sine, astfel incat ajung sa performeze un rol cu totul strain de
ceea ce sunt ei de fapt. Lauda de sine se conjuga cu activitatea in sprijinul modului in care ar dori
sa se defineasca, astfel incat pe termen scurt ei pot convinge anturajul despre autenticitatea
rolului pe care il joaca. Adaptabilitatea excesivă precum si tendinta de autocompatimire sunt alte
trasaturi ale personalitatii de acest tip.

Personalitatea hiperexacta(acum denumirea cunoscuta este obsesiv-compulsiva) este

reprezentativa pentru persoanele care doresc ca totul sa se desfasoare dupa o ordine anume. Ei
doresc ca totul sa fie previzibil, logic, viata sa nu aduca surprize. Sunt incapabili de a lua decizii
pentru ca vor ca cele mai mici amanunte sa fie luate in calcul (este metoda acestor indivizi de a
controla anxietatea). Dezvolta adesea obsesii (exemplu: praful ca ,,inamic”, firele de par ca
primejdii potentiale pentru sanatate, microbii ca agenti patogeni etc.). Meticulozitatea si
atasamentul fata de rutina, care in mediul casnic pot deveni o povara, in organizatii pot fi
benefice pe anumite pozitii: hiperexactii nu agreeaza schimbarea locului de munca, deci vor fi
angajati fideli.

Personalitatea hiperperseverenta se distinge prin perseverenta anormala a afectelor. La

personalitatile medii, afectele odata declansate se estompeaza: la hiperperseverenti, ele se
estompeaza mult mai incet iar ecoul lor este mai profund. Consecintele vor fi susceptibilitatea
extrema, capacitatea de a se simti vizat sau jignit extrem de usor. Ei vor fi definiti de cei din jur
drept ,,ranchiunosi”, ,,oameni care nu iarta si nu uita”. Hiperperseverentii sunt dornici de
prestigiu personal (prestigiul sau realizarile grupului nu inseamna mare lucru pentru ei, oricum
nu sunt personalităti de grup). Afectele care persista timp indelungat pot ajunge sa domine
gandirea, astfel incat duc la idei fixe obsesive.

Alte tipuri de personalitati accentuate sunt legate de trasaturile accentuate de temperament, de

sfera afectiva:
- personalitatea hipertimica - o psihopatologie hipomaniacala; vesel, locvace (vorbaret),
superficial; fuga de idei, precipitare a ideilor in vorbire. Predispozitie la alcoolism;
- personalitatea distimica - da psihopatie depresiva; tacut, serios, pesimist, predispus la
depresie;
- firea exaltata - oscilare intre entuziasm si disperare, euforie si descurajare. Da un tip
special de ciclotimie, „un anxios-fericit”. In situatia de boala (nu neaparat psihica), are o
sensibilitate exagerata, excesiv de îngrijorat in raport cu boala sa sau cu simptome banale
(ex.anestezii);
- firea anxioasa - bazata pe o hiperiritabilitate a sistemului nervos vegetativ; tendinte
ipohondrice, timiditate. Are nevoie de discutii linistitoare cu medicul;
- firea emotiva - reactii foarte sensibile si de profunzime in sfera sentimentelor spirituale.
Este extrem de sensibil la suferintele celor din jur, mergand pana la reactii nevrotice,
depresie si clacare in fata evenimentelor.

36
Personalitate si boala
Exista mai multe variante de acceptare sau de amanare ori chiar de refuz al bolii.

a) Recunoasterea bolii

Recunoasterea bolii si acceptarea situatiei de bolnav

Exista urmatoarele modalitati de recunoastere a bolii si a situatiei de bolnav:
Prima varianta este cea realista, rationala, in cadrul careia un individ echilibrat emotional, cu un
nivel de cultura sanitara satisfacator si fara probleme existentiale presante, considera ca, in fata
unor tulburari de ordin somatic sau psihic aparute cu sau fara cauza aparenta, trebuie sa-si
adapteze comportamentul prin masuri igieno-dietetice provizorii pana la prezentarea la medic,
considerata obligatorie (sau sa se limiteze la tentative terapeutice simple, daca ele conduc la
disparitia simptomelor, iar acestea nu se mai repeta).
Un alt mod de acceptare este cel definit ca o constiinta a bolii disproportionata fata de substratul
real organo-lezional.

b) Ignorarea bolii

Cel mai adesea, ignorarea simptomelor se datoreaza unei desconsiderari a lor, chiar de catre
indivizi cu un psihic normal si cu o atitudine realista in viata de toate zilele, dar aflati intr-un
moment de puternica incordare, cu focalizarea intereselor asupra unor probleme care ii fac surzi
fata de propriile lor suferinte.

c) Negarea, refuzul starii de boala in conditiile constientizarii unor tulburari ce pot

constitui semne ale bolii

Este un caz foarte frecvent, deoarece este incomod pentru cineva sa recunoască faptul ca este
bolnav, in primul rand prin aceea ca, in mod necesar, el trebuie sa se supuna unor exigente legate
de tratarea bolii, care-i modifica uneori substantial modul sau de existenta. Sunt oameni care se
simt deranjati si violent stresati prin simplul fapt ca nu au voie sa iasa din locuinta cateva zile, in
timp ce altii sunt foarte linistiti in fata unor perspective mult mai neplacute. Prima categorie va
nega ideea de boala prin subestimarea simptomelor, chiar daca va recunoaste boala, nu va
accepta starea de boala, riscand agravarea simptomelor prin ,,sfidarea regulilor jocului’’.

Negarea starii de boala, in conditiile in care subiectul percepe o serie de simptome care-l
atentionează ca ,,ceva nu este in regula’’ cu corpul sau chiar cu psihicul sau, poate sa aiba la baza
doua atitudini fundamentale:
- amanarea deciziei prin sperante vagi in caracterul ei trecator sau lipsit de gravitate,
intalnita atunci cand urmarirea perseverenta a unui scop important nu-i permite individului sa
adopte situatia de bolnav chiar daca simptomele sunt evidente.
- autoamagire, prin mecanisme inconstiente de aparare, la bolnavii ale caror simptome
constientizate de ei sugereaza posibilitatea unei boli foarte grave.
Ambele situatii de negare a starii de boala sunt puternic generatoare de stres psihic.

37
d) Resemnarea
Atitudinea de resemnare, de dezinteres fata de soarta proprie, o manifesta de obicei bolnavii
cu o stare depresiva mai mult sau mai putin exprimata, dar si alti bolnavi ale caror conceptii
psihofizice sau religioase cu iz fatalist ii predispun la astfel de reactii, vecine cu starea de
indiferentism (proprie in special misticilor).

Cum am putea intelege ce se intampla cu psihicul nostru in aceasta situatie?

Imaginea de sine este o parte a eului fiecaruia si reprezinta forma subiectiva prin care
constientizam si ne reprezentam propria persoana. Ea este influentata si conditionata de o buna
autocunoastere, de increderea in noi insine, precum si de ceea ce vad ceilalti in noi, de realizarile,
esecurile, asteptarile noastre.
Pe parcursul vietii trecem in mod normal prin schimbari datorate dezvoltarii biologice, sociale
sau culturale, inerente, pe care le acceptam si carora ne adaptam astfel incat ne pastram
identitatea personala.
Alte schimbari sunt cauzate de evenimente neprevazute, cum ar fi boala sau accidentele care
provoaca modificarea schemei corporale. Acestea antreneaza alterarea imaginii de sine si aparitia
unor probleme de ordin psihologic, biologic, relational, care ne fac sa ne simtim debusolati. In
aceste momente suntem nevoiti sa gasim motivatii bune pentru care sa ne putem aduna toate
fortele vointei, pe care sa le folosim pentru adaptarea la noua situatie.

Psihologia medicala a varstelor si sexelor

Câmpul de studiu al psihologiei vârstelor cuprinde dezvoltarea psihică, intelectuală, afectivă a

fiinţei umane din momentul concepţiei până la sfârşitul vieţii.
Cele mai dramatice transformări şi procese de dezvoltare au loc în copilărie, cu precădere în
primii ani ai vieţii.
Ca urmare, până nu demult, majoritatea specialiştilor în psihologia dezvoltării s-au ocupat mai
ales de studiul dezvoltării psihologice până la perioada adolescenţei. În parte, aceasta se
datorează faptului că cei mai importanţi gânditori în domeniul psihologiei dezvoltării, Freud şi
Piaget, au considerat adolescenţa ca fiind ultima etapă majoră a dezvoltării.
Este general acceptat faptul că adolescenţa reprezintă o perioadă de schimbări majore, dar ce se
întâmplă în perioada vârstei adulte şi a bătrâneţii?
Cu precădere după al doilea război mondial, s-au realizat cercetări asupra naturii şi calităţii vieţii
adulte, cu accent particular asupra bătrâneţii. Studiile realizate pe parcursul ultimilor 50 de ani au
descris dezvoltarea în perioada adultă ca serii de faze determinate atât de vârstă, dar şi de
evenimente importante de viaţă, define de contextul sociocultural şi economic specific, la care
fiecare persoană trebuie să se adapteze: căsătoria, experienţa parentală, divorţul, şomajul, doliul
sau decesul sunt evenimente cu care orice persoană adultă se confruntă într-o anumită etapă a
vieţii. Pe măsură ce se înaintează în vârsta, apar probleme precum pensionarea, la care se adaugă
frecvent reducerea standardului de viaţă. În perioada vârstei a treia, persoana se confruntă
frecvent cu probleme de sănătate, sau pierderea partenerului de viaţă. Dezvoltarea psihologică
este un proces continuu, care se desfăşoară pe durata întregii vieţi. Cu toate acestea, până în
prezent s-au elaborat puţine teorii ale dezvoltării care să suprindă dezvoltarea pe întreagul
parcurs al vieţii.

38
Una dintre acestea este teoria elaborată de Erik Erikson (1963). În studiile sale, Erikson a abordat
nu numai copilăria şi adolescenţa, ci şi transformările evolutive care au loc la vârsta adultă.
Criterii în definirea stadiilor dezvoltării

În precizarea reperelor psihogenetice ca posibilităţi de explicare a dezvoltării psihice, se disting

trei criterii:

• tipul fundamental de activitate: joc, învăţare, muncă-exprimă direcţionarea şi structurarea forţei

energetice psihice pentru asimilarea de cunoştinţe, funcţionalitatea deprinderilor, abilităţilor cu
tendinţa de a fi integrate în trăsături, însuşiri de personalitate;
• tipul de relaţii care pot fi obiectuale şi sociale; exprimă structura evolutivă sub raportul
adaptării şi integrării sociale;
• tipuri de contradicţii dintre cerinţele externe şi cerinţe subiective (dorinţe, idealuri, aspiraţii) ca
şi contradicţiile dintre fiecare categorie şi posibilităţile societăţii de a le satisface.

Alte categorii de contradicţii se referă la opoziţia dintre structurile psihice vechi şi cele noi
(deprinderi, sentimente, interese), dintre diferitele laturi şi caracteristici ale personalităţii
(aspiraţii-posibilităţi, afectivitate-inteligenţă) ca şi dintre conştient şi inconştient. Cele trei criterii
amintite mai sus se raportează la vârsta cronologică.

Analiza evoluţiei istorice a acestor teme ne permite să integrăm abordările sau ideile diferiţilor
autori, să constatăm filiaţiile şi principalele conexiuni. Practic, ele urmăresc două axe
fundamentale: dezvoltarea intelectuală; şi dezvoltarea psiho-afectivă a copilului.

Cronologic, abordarea dezvoltării psihologice a copilului în diferite etape de dezvoltare, porneşte

chiar din perioada prenatală, urmărind dinamica dezvoltării:

• naşterea
• primul an de viaţă
• prima copilărie (perioada antepreşcolară): de la 1 la 3 ani
• a doua copilărie (perioada preşcolară): de la 3 la 6,7 ani
• a treia copilărie (perioada şcolarã mică) de la 6 la 10-12 ani

Cele trei criterii amintite mai sus se raportează la vârsta cronologică. Analiza evoluţiei istorice a
acestor teme ne permite să integrăm abordările sau ideile diferiţilor autori, să constatăm filiaţiile
şi principalele conexiuni. Practic, ele urmăresc două axe fundamentale: dezvoltarea intelectuală;
şi dezvoltarea psiho-afectivă a copilului.

Teorii stadiale

Pentru a explica perspectiva asupra dezvoltării oferită de modelul stadial vom trata secventele
corespunzătoare vârstei tineretii identificate de autorii care sustin acest model.
În cadrul teoriei psihosociale a dezvoltării, E. Erikson (1965) consideră că perioadei tineretii îi
corespunde stadiul intimitătii versus izolării. Asa cum am văzut fiecare stadiu este asociat cu o
anumită sarcină trasată de dezvoltarea personală.
39
Principala sarcină a individului constă în a se implica într-o relatie intimă, apropiată cu o altă
persoana, care poate să-i solicite o serie de compromisuri. Rezolvarea cu succes a crizei este
conditionată de dobândirea în adolescentă a sensului identitătii personale. Astfel persoana este
pregătită pentru a “fuziona”cu partenerul, este capabilă să se implice plenar în situatiile încărcate
emotional induse de relatiile intime. Cei care se tem de această implicare profundă, considerând
contopirea cu o altă persoană ca o pierdere a propriei identităti, ajung să se simtă izolati.
Pe măsură ce tânărul rezolvă cererile intimitătii ú, care deseori intră în conflict, dezvoltă un simt
etic pe care Erikson îl consideră semnul tineretii.
Punctul de vedere al autorului conform căruia castigarea sensului identitătii se produce în
adolescentă este criticat, considerându-se tineretea ca o perioadă în care căutarea identitătii
continuă. Astfel “fiecare descoperă în sine o fiintă nouă, până atunci latentă, potentială, dar care
se trezeste brusc prin iubire. În sfârúit, dragostea este poate, mai înainte de orice, o reciprocă
dăruire de noi identităti, de fapt, de ceea ce este perceput ca de ambii drept noua lor identitate,
ieri încă secretă, azi dezvăluită”
De asemenea Erikson omite importanta rolului dezvoltării vocationale în conturarea identitătii
personale.

Pornind de la teoria lui Erikson, Lovinger se centrează asupra dezvoltării eului ca integratorul
sistemului axiologic, motivational-afectiv cognitiv, dezvoltarea constând în modificări
fundamentale ale modului în care sunt organizate cunostintele, valorile, scopurile noastre. Pentru
fiecare stadiu sunt urmărite domeniile: sistem atitudinal-valoric, stil de relationare cu ceilalti,
preocupări majore ale persoanei si stil cognitiv.
Se propun opt stadii ale dezvoltării eului, însă vârstelor adulte sunt caracterizate de ultimele sase,
desi nu întotdeauna persoanele trec prin toate aceste stadii.

Nivelul conformist - marcat de influenta evidentă a normelor sociale: gândirea este dominată de
clisee, stereotipuri; în relatiile cu ceilalti un rol important îl are acceptarea socială, aparentele,
conformarea la standardele grupului.

Nivelul constient-conformist - în care persoana face diferenta între dorintele proprii si normele
sociale. Importanta regulilor grupului este văzută ca fiind foarte mare, conflictul dintre propriile
scopuri si aceste reguli ducând de cele mai multe ori la suprimarea dorintelor persoanei.

Nivelul constient - dezvoltarea caracterului implică standarde proprii, gândire critică, scopuri si
idealuri fixate de persoană, ceea ce reprezintă o schimbare a situatiei de până acum, în care
scopurile erau fixate de ceilalti, de grup; relatiile interpersonale sunt caracterizate de
responsabilitate reciprocă, evaluarea altora având la bază repere interne.

Nivelul individualitătii - marcat de respect pentru unicitatea fiecărui individ, persoana dând
dovadă de o mare tolerantă în relatiile cu altii; o preocupare majoră devine grija pentru
problemele sociale, ale grupului ca întreg; se face distinctie între scopuri si mijloace,
recunoscând că uneori, desi scopurile fixate sunt dezirabile, mijloacele de care se serveste
persoana au efecte negative asupra altora.

40
Nivelul autonomiei - este prezentă recunoasterea independentei persoanelor, împreună cu
constiinta interdependentei dintre oameni; este sesizată multitudinea punctelor de vedere asupra
aceleiasi probleme, acceptând faptul că altii pot să aibă vederi diferite de cea proprie.

Nivelul integrării - caracterizat de reconcilierea conflictelor interne, renuntarea la scopurile care

nu pot fi atinse; persona recunoaúte că putea să aleagă si alte căi în viată, fiind totodată
multumită de ceea ce a devenit, starea sa este aproape de auto-actualizarea propusă A. Maslow.

Teoria lui Loevinger oferă cadrul de examinare a relatiilor dintre dezvoltarea diferitelor laturi ale
personalitătii.

Psihologia situationala a bolnavului

Psihologia femeii in timpul sarcinii

In timpul sarcinii se intalnesc o serie de modificari psihologice de mica intensitate, care nu

depasesc sfera normalitatii (facand parte tot din asa-numita ,,psihologie a gestantei’’). Dintre
aceste modificări amintim: hiperestezia senzitivo-senzoriala, prin scaderea pragului sensibilitatii
generale (manifestata adesea prin modificari ale gustului si mirosului, prin repulsie si greata la
diferite mirosuri etc), apetit capricios (tendinta de foame pentru anumite alimente, „pofte" ale
gravidei), scaderea pragului de toleranta la frustratie, care duce la stari de iritabilitate,
instabilitate, irascibilitate, reactii disproportionate; stari de plans si alte izbucniri afective;
tulburari ale activitatii cu scaderea controlului, care duc uneori la impulsiuni cleptomanice;
modificari minore in sfera cognitiva exprimate prin oarecare lentoare ideativa, hipoprosexie,
hipomnezie.

Majoritatea femeilor traverseaza fara tulburari psihice seria de evenimente din secventa
conceptie - gestatie - nastere - lauzie - lactatie - maternitate. O parte din gravide prezinta insa
tulburari psihopatologice care debuteaza sau reapar in perioada gravido-puerperala. Aceste
„psihoze de gestatie" sau „nevroze de gestatie" nu sunt determinate de modificarile specifice
sarcinii. Fiecare entitate psihiatrica inregistrata in timpul graviditatii este determinata de acei
factori cauzali care intervin si in afara maternitatii (incat mai adecvata este denumirea de
„nevroza" ori „psihoza asociata cu gestatia"). Aceste boli psihice care debuteaza ori reapar in
perioada graviditatii prezinta totusi o serie de particularitati clinice, imprimate de stresul biologic
(asa-numita „baie hormonala", care modifica toate metabolismele) si stresul psihosociologic
al gestatiei.

Psihologia femeii in timpul lauziei

Perioada de lauzie incepe imediat dupa nastere, si dureaza intre 6 si 8 saptamani. In aceasta
perioada, proaspata mamica trece printr-o serie de modificari fiziologice care marcheaza, dincolo
de aspectele oarecum neplacute si incomode, primul pas in procesul revenirii in urma sarcinii si
41
aducerii pe lume a unui copil. Pe langa modificarile de ordin fiziologic, se produc si o serie de
efecte de ordin psihologic, mai mult sau mai putin subtile, cu efect inevitabil asupra dispozitiei
mamei. Din aceste motive, imediat dupa nastere intreaga familie a lauzei are tendinta, pe buna
dreptate, de a face tot posibilul pentru a menaja proaspata mamica si de a-i asigura o stare de
confort fizic. In unele situatii insa, aspectele care tin de confortul psihologic sunt neglijate, in
conditiile in care nevoile lauzei de suport psihic sunt foarte mari in aceasta perioada .

Odata cu nasterea copilului, statutul femeii se schimba brusc, aceasta vazandu-se in situatia de a
face fata unei situatii noi, si de a fi capabila, in primul rand sa ofere dragoste si afectiune
neconditionate copilului, sa raspunda nevoilor acestuia de dependenta. Este lesne de inteles ca
pentru o adaptare reusita la noua situatie, mama are nevoie de sprijin si de echilibru psihic. Odata
cu aceasta trecere brusca, femeia este in totalitate acaparata de rolul de mama, negasind timp, pe
perioada lauziei, pentru a se mai ocupa de rolul de femeie, sotie, fiica, prietena. Din aceste
motive, proaspata mama are nevoie de sprijin afectiv din partea familiei si a sotului, pentru a
duce la capat cu bine aceasta perioada si pentru a se afla intr-o stare optima si a fi capabila sa
raspunda nevoilor copilului.

Iata cateva dintre emotiile si temerile pe care le poate trai lauza, si care trebuiesc abordate cu
multa afectiune, sprijin neconditionat si suport emotional din partea familiei:

Teama de a nu fi o mama suficient de buna. Nimeni nu se naste invatat, iar a avea grija de un
copil care este in totalitate dependent de tine se poate dovedi un lucru deloc usor. Mama poate
dramatiza greseli minore pe care le face in ingrijirea copilului, ajungand la concluzia ca nu este
suficient de buna si de capabila pentru a face fata unei asemenea responsabilitati. Un mic sprijin
din partea familiei o poate ajuta sa depaseasca aceasta temere si sa abordeze copilul cu mai multa
incredere.

Imaginea de sine este afectata datorita modificarilor fizice survenite in timpul sarcinii si in
momentul nasterii. Mama se teme ca nu isi va recapata feminitatea, ca nu va mai fi placuta si
atragatoare, ca nu isi va putea recapata silueta avuta inaintea sarcinii. Nevoia de a se simti
acceptata neconditionat in aceasta perioada este sporita, iar cei din jur vor trebui sa raspunda
acestei nevoi pentru a o ajuta pe proaspata mamica sa isi redobandeasca increderea in sine.

Teama ca nu mai este la fel de importanta. Odata cu nasterea copilului, acesta devine centrul
universului familiei, iar mama se poate simti neglijata, poate simti ca nu mai primeste la fel de
multa afectiune. De aceea este indicat ca familia sa nu isi schimbe atitudinea protectoare si plina
de grija fata de lauza.

Senzatia de dependenta fata de sot poate fi impovaratoare pentru o femeie care inainte de
nastere a fost foarte activa. Ea poate ajunge sa se simta neajutorata si inferioara, pierzandu-si
increderea in sine si in propria capacitate de a fi independenta.

42
Echilibrul psihic al mamei depinde in mare masura de sprijinul primit de la familie, de afectiunea
neconditionata pe care aceasta este capabila sa i-o ofere pentru a-i asigura o stare de armonie
psihica.

Psihologia actului chirurgical

Trasaturile cu implicatii psihologice ale actului chirurgical sunt:

a) Este o relatie transanta, lipsita cel mai adesea de echivocuri, bolnavul avand
perspectiva unei vindecari rapide si, de regula, definitive;
b) Este dominat totusi de riscuri, uneori majore - amenintand integritatea si, uneori, viata
bolnavului;
c) Incarcatura emotionala este maxima si se refera nu numai la pacient ci si la chirurgul
care opereza, acestuia nefiindu-i indiferent un eventual esec al interventiei (inclusiv efectele
secundare sau complicatiile postoperatorii);
d) Intreaga desfasurare a actului chirurgical poarta pecetea unui dramatism generat, in
primul rand, de riscul chirurgical perceput de bolnav, si in al 2-lea rand de numeroasele surprize
ce pot apare in dinamica actului operator;
e) Bolnavul poate avea senzatii si sentimente generate de ideea de ,,prejudiciu corporal”
in cadrul unor exereze interesand segmente sau organe ale propriului corp;
f) Anxietatea, care este o dominanta in plan psihologic a bolnavului, este extrema si ea
domina bolnavul aproape pe tot parcursul actului chirurgical, incepand cu momentul internarii,
continuand cu pregătirea preoperatorie (ganduri despre riscul operator) sau cu momentul
anesteziei (griji referitoare la posibilitatea de ,,a nu se mai trezi’’), amplificandu-se, paradoxal -
dupa reusita interventiei chirurgicale (,,ganduri negre’’ despre posibilele sechele sau complicatii,
ca si despre viitoarea sa reinsertie socio-profesionala).

Cauzele anxietatii perioperatorii :

- internarea in clinica: separarea de familie si de prieteni

- mediu strain, zgomote si mirosuri (mai intense decat in alte servicii)
- ingrijiri de rutina
- griji cu privire la recuperarea sanatatii si a capacitatii de efort in familie, profesie
- teama de necunoscut, iminenta contactului cu acesta
- pierderea stapanirii de sine in relatiile cu cei din jur, constiinta neajutorarii, comunicarea
dificila cu lumea exterioara, desfasurarea neobisnuita a zilelor de spital
- relatarile unor pacienti despre nereusitele sau sechelele operatiilor ori accidentele
anesteziei
- relatarile din presa despre esecurile sau greselile intra-si postoperatorii.

Interventia chirurgicala:

- operatia ca o leziune si agresionare a corpului si sufletului

43
 - aprecieri prin prisma experientei personale (alte operatii sau recidiva)

Temeri cu privire la:

- rezultatul interventiei chirurgicale (daca isi va mai reveni la vechile capacitati)

- eventualele ,,surprize’’ negative intraoperatorii (ex. cancer)
- urmarile operatiei (griji cu privire la recuperarea sanatatii si a capacitatii de efort in
familie, profesie, pierderea conditiei fizice)
- ingrijiri adiacente ( sonde, perfuzii, cateterizare, etc.)
- vesti proaste inaintea operatiei
- anestezie
- teama de moarte
- senzatia stranie de ,,pseudomoarte’’, datorita pierderii cunostintei in cursul anesteziei
- sentimentul unui abandon total
- teama excesiva de complicatiile anesteziei (ex. alergice)
- grija fata de momentul trezirii
- neplaceri cauzate de perfuzii, injectii, masca
- teama de a nu se comite indiscretii asupra intimitatilor sale
- experiente anterioare neplacute
- momentul trezirii din anestezie si al evaluarii imediate a rezultatelor operaţiei
- griji cu privire la recuperarea sanatatii si a capacitatii de efort
- pierderea conditiei fizice.
g) Atat asupra bolnavului, cat si a medicului, impactul psihologic al bolii chirurgicale
este crescut. Sentimentul responsabilitatii la chirurg nu dispare odata cu sfarsitul
operatiei. Acest sentiment este accentuat, sau apare ca raspuns si la suprainvestirea
medicului de catre pacient, si uneori ca urmare a suprasolicitarii radicalitatii interventiei
terapeutice;
- Patrunderea in lumea spitalului, nefamiliara, rece, confruntarea cu suferintele, eventual
decesul altor bolnavi, ruperea puntilor de legatura cu mediul inconjurator sunt de
asemenea factori ce ridica serioase probleme psihologice.
- Momentul postoperator este cel care, prin durata lui relativ sporita si prin anumiti factori
obiectivi sau subiectivi, are o importanta deosebita in plan psihologic. In perioada
postoperatorie precoce disconfortul este mixt: fizic, prin dureri, varsaturi, meteorism,
impotenta functionala, dar si posibil psihic (numai ideea – cazul psihozelor post-partum-
sau chiar prezenta mutilarii, sechelelor, infirmitaţii - ca de ex. in amputatiile de
necesitate).
- In această perioada, de multe ori, ritmul progresului starii de sanatate, al recuperarii este
neconcordant cu al asteptarilor bolnavului. Acest lucru este perceput dureros de
persoanele vulnerabile la frustrare (ex. tipul psihocomportamental A, care are o motivatie
de tip social, de autoafirmare, foarte pregnanta).

44
 - In perioada postoperatorie precoce, pacientul este confruntat eventual si cu esecul
interventiei terapeutice, cu rezultate disproportionat de mici sau chiar dramatice, raportate
la expectatiile medicului sau ale pacientului (ex. descoperirea intraoperatorie a unui
cancer inoperabil). Tot acum, bolnavul este mai susceptibil la stresul psihic iatrogen
(disconfortul ,,minim’’ in alte situatii este amplificat, pregatirea psihologica a pacientului
se centreaza cel mai adesea pe acceptarea si desfasurarea momentului operator, si mai
putin sau deloc pe perioada postoperatorie).
- In perioada postoperatorie tardiva se pot manifesta doua tendinte cu sens contrar; pe de-o
parte, recidiva/recaderea (corelata cu suprasolicitarea anterioara de catre pacient a
interventiei chirurgicale) erodeaza puternic fundamentul increderii in medic: ,,Daca nu
chirurgia, atunci ce?’’; pe de alta parte, in aceasta perioada se rup adesea legaturile cu
terapeutul (de regula, ele se mentin doar scurt timp dupa operatie, iar problemele aparute
tardiv sunt gestionate adesea de medicii de medicina generala sau internisti, pana devin
critice).
- Desigur, in cadrul factorilor de prognostic prost in plan psihologic, se pot include in
aceasta perioada si complicatiile generate de insasi interventia chirurgicala (granulom de
fir, eventratii, evisceratii, etc.).

Asistenta psihologica a pacientilor neoplazici

In asistenta medicala, comunicarea este o nevoie fundamentala si trebuie sa fie o arta pe care
slujitorii stiintei medicale o innobileaza in relatia cu omul bolnav si familia acestuia.

In cazul bolnavilor cu boli incurabile, asa cum sunt bolile neoplazice, dar si alte boli
degenerative, neurologice, cardio-vasculare, de nutritie, dementele, SIDA, s.a., comunicarea
reprezinta o nevoie stringenta a acestora si presupune unele abilitati relationale, care constau in
abordarea unor strategii menite sa stabileasca relatii interpersonale, empatice.

Demersul paliativ, care se afla in complementaritatea celor preventive, terapeutice si de

recuperare, vizeaza satisfacerea tuturor nevoilor fundamentale si cuprinde pe langa tratamentele
medico-chirurgicale, toate ingrijirile ,, nursing" si toate sustinerile psihologice si spirituale,
destinate sa aline suferintele somato-psihice, sa amelioreze calitatea vietii si sa asigure
respectarea demnitatii conditiei umane.

In demersul paliativ, bolnavul incurabil este abordat plenar, bio-psiho-social, cultural si spiritual,
in interrelatie permanenta cu mediul familial si cu valorile, cu principiile sale de viata si cu
credintele sale, adica este abordat global integrativ sau holistic.

In cadrul demersului paliativ, acompaniamentul relational este esential, fiind o expresie a

solidaritatii umane si a respingerii abandonului, echivalent cu un gest eutanasic, o filosofie a
intrajutorarii umane si a respectului vietii, o terapie morala.
45
Pentru realizarea unei comunicari eficiente, sunt necesare:

- acordarea de timp suficient pentru stabilirea unei relatii cu bolnavul, bazata pe incredere
reciproca;
- ascultarea activa a bolnavului, cu respectarea opiniilor si credintelor sale, intr-un climat
de confidentialitate, in virtutea faptului ca fiecare persoana are dreptul la propriile credinte si
convingeri religioase, care trebuie acceptate si respectate, chiar daca difera de ale celui (celor)
din echipa multidisciplinara de ingrijire;
- abordarea cu empatie a comunicarii, pentru a incuraja bolnavul si apropiatii acestuia sa se
exprime deschis si neingradit;
- incredere si intelegere prin oferirea de raspunsuri empatice bolnavului;
- informarea corecta, fara ambiguitati, a membrilor familiei in legatura cu orice aspect
relevant, referitor la ingrijirile acordate.

Comunicarea vestilor proaste

In fata unui bolnav cu o maladie incurabila sau aflat in faza terminala a acesteia, cadrele
medicale, traiesc de cele mai multe ori sentimentul vinovatiei, nestiind cum sa comunice aceste
vesti pacientului sau familiei. Primul pas in comunicarea unei vesti proaste este pregatirea cu
atentie a momentului respectiv, a intregului personal de ingrijire.

Reactiile emotionale ale bolnavului sunt de cele mai multe ori imprevizibile, facand dificile
comunicarea si ingrijirea ulterioara: teama de moarte; teama de durere fizica; starea de depresie
(pacientul devine introvertit, retras, disperat, apatic, lipsit de speranta); sentimentul de abandon;
izolarea sociala; pierderea autocontrolului, autonomiei, confortului; rusine, manifestata de starea
de dependenta, ca urmare a evolutiei bolii; autocompatimire; furie, agresivitate, revolta; negare,
culpabilizare; plans, umor, rugaciune; acceptare, atunci cand ratiunea este inaintea emotiilor.

Familiei ii revine un rol important in cadrul ingrijirilor paliative, fiind adesea componenta a
echipei de ingrijire. In fata realitatii crude, membrii familiei pot dezvolta reactii ce pun in
dificultate actiunile viitoare si ingrijirea pacientului.

Terapii psihologice si practice ce pot fi indicate:

- psihoterapie cognitiva, cognitiv-analitica, sau axata pe rezolvarea problemelor; participarea

intr-un grup de discutii, analiza si suport; terapie prin muzica, prin arta, prin creatii literare;
tehnici de relaxare; hipnoterapie; activitati practice in functie de hobby-ul persoanei respective.

Aceste indicatii pot fi folosite si pentru membrii echipei de ingrijire in vederea rezolvarii
problemelor psihologice survenite in timpul acordarii ingrijirii paleative, fie intr-o directie
pozitiva (atitudine de luptator, acceptare) sau una negativa (abandon, disperare, izolare, depresie,
chiar autoliza). Comunicarea vestilor proaste, pacientului si familiei sale, este un act de
responsabilitate uriasa, cu impact asupra calitatii vietii si compliantei la tratament.
46
Abordare si consiliere psihologica in HIV pozitiv

La pesoanele seropozitive apar o serie de manifestari psihopatologice. Stresul generat de

particularitatile HIV/SIDA ca boala fara un tratament care vindeca, modificarea stilului de viata,
multiplele pierderi suferite, povara pastrarii secretului, discriminarea perceputa permanent in jur
sunt probleme care, de multe ori, provoaca pierderea echilibrului psiho- logic al persoanelor
afectate, generand tulburari psihice majore.

Manifestarile psihopatologice ale adultului se refera la afectiunile psihiatrice cu prevalenta cea

mai mare printre adultii HIV pozitiv sunt tulburarile anxioase (atacul de panica, fobiile,
tulburarea obsesiv-compulsiva, anxietate generalizata, sindromul de stres post-traumatic,
tulburarea de adaptare), tulburarile afective (episoade maniacale, tulburare bipolara, depresia),
tulburarile somnului si abuzul de substante (alcoolism, dependenta de medicamente, dependenta
de droguri).

La copilul/adolescentul seropozitiv apar o serie de manifestari psihopatologice precum:

anxietate, crize de afect, stari depresive, agresivitate, regresie. Aceste manifestari difera in
functie de varsta, dezvoltarea psihoafectiva, educatia primita si sustinerea din partea familiei.

Un alt obiectiv pe care il are de indeplinit consilierul in cadrul consilierii post-test seropozitiv
este acela de reducere a transmiterii HIV. In primul rand aceasta se realizeaza prin reducerea
riscului de transmitere sexuala astfel:
1) Transmiterea HIV poate fi prevenita prin abstinenta, adica lipsa relatiilor sexuale de orice
natura.
2) Riscul de transmitere a infectiei HIV poate fi redus in cursul relatiilor sexuale prin utilizarea
corecta a prezervativului, insa acesta reduce riscul dar nu-l elimina in totalitate.
3) In cazul refolosirii prezervativului riscul de infectie creste.
4) Trebuie furnizate informatii privind prevenirea sarcinii la femeia HIV pozitiva, consilierul sa
precizeze ca pilulele contraceptive nu reduc transmiterea infectiei HIV.

O alta metoda de reducere a transmiterii HIV se face prin reducerea riscului de transmitere la
utilizatorii de droguri injectabile, astfel:
1) Transmiterea HIV poate fi prevenita daca nu se refoloseste instrumentul cu care s-au facut
injectii (ace, seringi) si respectiv daca nu se imprumuta, aceasta regula fiind valabila nu doar
pentru utilizatorii de droguri ci si pentru cei care obisnuiesc sa-si efectueze la domiciliu diverse
tratamente injectabile.
2) O alta cale de prevenire a infectiei HIV este ca utilizatorii de droguri administrate intravenos
sa renunte la ele.
3) Un sfat pentru consumatorii de droguri administrate intravenos este acela ca inainte si dupa
utilizare sa dezinfecteze acele si seringile.

47
De asemenea, pentru reducerea altor riscuri pacientii testati seropozitiv vor fi sfatuiti: sa nu
donze sange, sperma, tesuturi, lapte; sa nu imprumute periuta de dinti, aparate sau masini de
barbierit sau epilat, pedichiura sau alte obiecte care pot fi contaminate; sa spele si sa dezinfecteze
suprafetele murdarite cu sange sau secretii care ar putea contine sange sau sperma.

Consilierul stabileste un plan individual de supraveghere care va contine servicii sociale si

medicale de care urmeaza sa beneficieze pacientul. Pacientul HIV pozitiv trebuie incurajat sa
declare ce parteneri are pentru ca acestia sa fie consiliati pre-test si/sau post-test. Este important
pentru pacient sa cunoasca statusul HIV al partenerilor: daca sunt pozitivi pot beneficia de
consult si evaluare clinica si de laborator precum si de un tratament complex precoce care poate
incetini evolutia infectiei; daca sunt negativi pot fi consiliati cum sa reducă riscul infectiei HIV
pe viitor.

Pacientul trebuie atentionat in legatura cu faptul ca este seropozitiv, deoarece acest lucru atrage
dupa sine o serie de probleme cum ar fi: pierderea serviciului, a locuintei, daca sta in chirie,
refuzul incheierii de asigurări, iar in cazul copiilor acest fapt duce la excluderea lor din
colectivitati (gradinite, scoli).

Cu ocazia consilierii trebuie intocmit un document in care este scris rezultatul testului, trimiterea
la serviciile medicale de specialitate, planul de supraveghere, recomandarile cu privire la
situatiile de discriminare, declaratiile referitoare la parteneri etc.

Informatiile privind pacientul sunt confidentiale. In cazul in care un document trebuie transmis
unui alt serviciu medical trebuie obtinut consimtamantul pacientului.

Terapia pierderii la copii

Cand o persoana draga moare este destul de dificil sa-i explicam unui copil ce se intampla si sa-l
ajutam sa depaseasca pierderea, mai ales ca este necesar sa ne descurcam si noi cu durerea.
Copiii inteleg despre moarte atat cat le permite varsta, experienta de viata si personalitatea.
Exista, insa, niste aspecte ce ar trebui luate in considerare in toate cazurile. Este necesar sa fim
sinceri cu copiii pentru a le incuraja astfel intrebarile ce ar putea veni din partea lor. Este posibil
sa nu avem raspuns pentru toate intrebarile copiilor dar este bine sa creem o atmosfera
confortabila si sa-i impartasim copilului credintele noastre despre spiritualitate si moarte. Copiii
nu vor reactiona precum un adult in momentul pierderii cuiva. Uneori pot sa nu planga sau sa
devina hiperactivi. Indiferent de reactia copilului este necesar sa-i fim alaturi, sa-l intelegem si sa
avem rabdare.

Terapia prin joc

In cadrul terapiei prin joc, jucariile sunt percepute ca si instrumente de verbalizare ale copilului,
iar jocul ca si limbaj al copilului. Asadar, terapia prin joc este pentru copil ceea ce este
consilierea sau psihoterapia pentru adult. In terapia prin joc, functia simbolica a jocului este cel

48
mai important aspect, asigurand copiilor posibiltatea de a-si reprezenta simbolic emotiile
interioare si experientele semnificative din punct de vedere emotional prin intermediul jocului.

Obiectivele terapiei prin joc pentru copii

Jocul permite copiilor sa isi transfere temerile, emotiile, fanteziile, visele si sentimentele de
culpabilitate asupra obiectelor mai repede decat asupra altor persoane. In acest fel copiii resimt
siguranta fata de propriile lor sentimente si reactii, deoarece jocul le permite sa se distanteze de
evenimentele si experientele traumatizante pe care le-au trait. In acest mod, copiii nu sunt
coplesiti de propriile lor actiuni, deoarece acestea au loc in imaginatia lor.
Terapia prin joc dezvolta:
- personalitatea copilului
- vocabularul si simtul comunicarii
- capacitatea de integrare si adaptare la grup (grup scolar, familie sau grup de joaca)
- stima de sine si ajuta la constientizarea rolului si sentimentului de apartenenta la grup
- creativitatea copilului

Specificitatea comunicarii

Comunicarea medic – pacient

Despre comunicare am putea spune că e un lucru natural, simplu, care vine de la sine şi pentru
care nu ai nevoie de vreun training special. Şi totusi, pentru cei mai multi medici nu e aşa.
Concentraţi pe munca lor, atenţi să nu le scape ceva, stresaţi de pacienţii nerăbdători de la uşa
cabinetului, medicii uită adesea să mai vorbească, să mai asculte şi altceva decât râspunsurile la
întrebările despre simptome sau tratament.

Comunicarea medic-pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată.

Intre cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care
îi conduce pe fiecare dintre cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea
răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea
acestora, modalităţile practice de acţiune. In afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem
central, are loc şi un schimb de mesaje secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme
„periferice". Pentru a încerca să lămurim mai atent felul în care relaţia de comunicare se
derulează, am apelat la conceptul de fereastră de comunicare. Aceasta este conceptualizată ca
având patru zone pătrate prin care cei doi parteneri, faţă în faţă, comunică. Unul este doctorul, pe
care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia,
pentru a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei DONA.

49
 Zona deschisă (ZD) Zona oarbă (ZO)

interactiune vulnerabilitate

cuprinde informaţii cunoscute cuprinde informaţii

propriei persoane, dar cunoscute şi necunoscute propriei persoane, dar
interlocutorului cunoscute interlocutorului

Zona ascunsă (ZA)

intimitate Zona necunoscută (ZN)

cuprinde informaţii cunoscute dezvaluire

propriei persoane, dar necunoscute
interlocutorlului; ex. secretele cuprinde informaţii
necunoscute propriei persoane şi
necunoscute interlocutorului.

♦ Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce

măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi, în mod liber, pot lucra împreună, se pot
bucura de experienţe comune.

Cu cât este mai mare acest pătrat, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este
mai bun şi cu atât este persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi.

♦ Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este
evident pentru ceilalţi.

Cea mai simplă ilustrare a acestui pătrat o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care
persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi.

♦ Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de
individ, nici de ceilalţi.

Atat individul cat şi ceilalţi cu care acesta intră in contact, descoperă din cand in cand noi
comportamente care existau de fapt din totdeauna. Un individ poate fi surprins, de exemplu, de
faptul că preia conducerea grupului intr-un moment critic.

♦ Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi.

Acest pătrat se mai numeşte şi „Agenda ascunsă". De exemplu, cineva doreşte să primească o
anume sarcină de Iα şeful său pentru a ieşi in evidenţă prin ducerea Iα bun sfarşit a sarcinii

50
respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu incearcă intr -un mod
prea evident să o obţină.

Factori perturbatori ai comunicarii

O serie de factori pot perturba comunicarea dintre medic şi pacient. Aceştia pot fi grupaţi,
in mod didactic, in următoarele trei categorii: factori fizici, factori interni şi factori semantici.

Factorii fizici:

1. deficienţele verbale (balbismul, bolile laringiene);

2. deficienţele acustice (hipoacuzia, surditatea);

3. amplasamentul (poziţia vorbitorului in raport cu ascultătorul);

4. iluminarea (slaba iluminare impiedică receptarea comunicării nonverbale);

5. temperatura (căldura excesivă sau frigul creează o stare neplăcută celor doi parteneri);

6. ora din zi (in cea de a doua parte a zilei comunicarea devine mai dificilă datorită acumulării
oboselii);

7. durata intalnirii (intalnirile pe fugă sau prea prelungite sunt ineficiente).

Factorii interni:

l. implicarea afectivă (atat implicarea pozitivă, cat şi negativă tulbură precizia

comunicării, precum şi felul in care ea este percepută de auditor);

2. frica (teama comunicatorului că, prin ceea ce comunică, ar putea intra intr-o situaţie neplăcută
sau cea a ascultătorului - că ar putea auzi lucruri neconvenabile, vor perturba mesajul);

3. ameninţarea statutului (dacă cel ce comunică nu este sigur de faptul că ceea ce comunică nu ii
ameninţă imaginea personală, va evita să transmită mesajul complet sau va denatura anumite
părţi din el);

4. presupuneri subiective (dacă vorbitorul crede că ascultătorul ii este ostil sau indiferent şi
mesajul va fi distors ionat);

5. preocupări ascunse (dacă unul din parteneri are o preocupare diferită decat scopul pentru care
se află in relaţia de comunicare - pecuniară, erotică - mesajul va fi perturbat);

6. fantasme (dacă medicul sau pacientul au o anumită imagine, pozitivă sau negativă, despre
propria persoană, diferită de realitate, aceasta va influenţa negativ comunicarea).

51
 Factorii semantici:

1. vocabularul incomplet sau prea tehnicist vor face imposibilă comunicarea;

2. gramatica (greşelile gramaticale vor denatura comunicarea, scăzand relaţia de incredere şi

depreciind imaginea celui care le face. Mai ales atunci cand acesta este medicul);

3. sintaxa (construcţiile verbale prea complicate sau după modelele altor limbi, perlurbă relaţia
de comunicare;

4. conotaţiile emoţionale ale unor cuvinte (anumite cuvinte, cu semnificaţie deosebită pentru
unul dintre partenerii comunicării, vor perturba mesajul prin polarizarea atenţiei sau
suprasemnificarea unor fragmente de mesaj).

Prima consultaţie

Calitatea informaţiilor obţinute de medic în timpul consultaţiilor este strâns legată de

abilitatea de a pune întrebări pacientului şi de a crea o relaţie cu el. Studiile arată că între 60 şi
80% din informaţiile necesare stabilirii diagnosticului primar sunt obţinute în timpul interviului
cu pacientul. La rândul său, pacientul trebuie să primească informaţii pentru a putea fi capabil să
ia o decizie.

Rolul comunicării:

- schimbul de informaţii;
- decizii reciproc acceptate;
- dezvoltarea înţelegerii;
- construirea încrederii.

Obligaţiile doctorului:

- concentrarea întregii atenţii asupra pacientului;

- crearea unui mediu care să protejeze demnitatea bolnavului;
- confidenţialitatea (nedezvăluirea către alte persoane a informaţiilor intime legate
de pacient);
- preocuparea permanentă pentru starea de bine a pacientului;
- respectarea rolului pe care îl are pacientul sau familia acestuia.

Obligaţiile pacientului:

- stabilirea unei liste de întrebari pe care vrea să le adreseze medicului;

- la nevoie, desemnarea unui membru al familiei sau altă persoană de încredere care
sa-l reprezinte în discuţiile cu medicul;
- dialogul deschis cu medicul;
52
 - prezentarea cât mai obiectivă a simptomelor pe care le are.
Când toate acestea nu se respectă, relatia medic-pacient este deficitară, iar consecinţele
pot fi: frustrarea, furia, acuzele, creşterea numărului de radiografii, analize, teste, vizite la medici
diferiţi. Şi nu doar pacientul poate trăi sentimente de frustrare sau furie, ci şi medicul, care nu
reuşeşte să obţina implicarea bolnavului şi ameliorarea sau vindecarea lui.

Comunicarea diagnosticului

Dezvăluirea diagnosticului către pacient, mai ales când este vorba de o maladie
incurabilă, este unul dintre cele mai grele aspecte ale comunicării între medic şi bolnav. Mulţi
cred încă faptul că aflarea unui diagnostic sumbru îl deprimă ireversibil pe pacient, îl face să
renunţe la a mai lupta cu boala, îl determină chiar să recurgă la gesturi finale. Desigur, toate
aceste riscuri sunt posibile. Ele pot fi însă sensibil atenuate şi chiar evitate prin abilitatea
medicului.

Se consideră că pacientul are dreptul de a şti diagnosticul dacă doreşte. Iar în cele mai
multe cazuri doreşte. Un studiu realizat în România în 1990 (Popovici - Marsu C) arăta că 95%
dintre cei intervievaţi doreau să ştie. De aici încolo este important cum anume i se comunică
diagnosticul. Medicii preferă să comunice cu familia şi să stabilească îimpreună cu membrii
acesteia conduita viitoare fără să-l consulte pe bolnav, ca şi cum acesta n-ar fi implicat. Desigur,
uneori rudele sunt cele care afirmă că bolnavul nu trebuie sau nu vrea să ştie. O atitudine corectă
din partea medicului presupune întrebarea directă a pacientului dacă doreşte sau nu să ştie.

Înainte de a comunica diagnosticul, e bine ca medicul să ştie cât mai multe despre
pacientul său, despre viaţa lui, valorile sale, abilităţile şi puterile lui. Astfel, prezentarea
diagnosticului se poate face într-un mod încurajator, subliniind ce ar putea face pacientul pentru
a-şi ameliora starea.

Pentru cei mai multi medici este cu atât mai greu să vorbească deschis despre diagnostic
cu cât prognosticul este rezervat, iar pacientul este foarte tânăr. Desigur, medicul poate apela la
sprijinul unui psiholog împreună cu care să facă o strategie de comunicare.

Componentele relatiei medic - pacient

1. Încredere şi confidenţialitate – medicul trebuie să practice meseria sa în interesul

suprem al pacientului;
2. Creşterea speranţei şi minimalizarea durerii şi a fricii – medicul trebuie să-l facă pe
bolnav să înţeşeagă că i se oferă cel mai bun şi potrivit tratament în cazul său şi să-l
asigure de efortul în diminuarea durerii;

53
 3. Empatia – plasându-se în locul pacientului, medicul poate să înţeleagă mai bine ce se
petrece cu acesta;
4. Preocuparea – dincolo de faptul că este un specialist, medicul trebuie să fie perceput ca
o fiinţă umană;
5. Comunicarea – comunicarea cu pacientul necesită răbdare;
6. Elemente de cultură – fiecare pacient are originile lui culturale, şi credinţele sale (sau
nu) în medicina tradiţională corespunzătoare. De aceea, medicul trebuie să ţină cont de
acest lucru în prescrierea unui tratament.

Modele ale reletiei medic - pacient

Componentele mai sus menţionate sunt instrumente utilizate în relaţia medic – pacient. În
cazul în care oricare dintre aceste componente sunt neglijate, îngrijirea pacientului poate avea de
suferit, deoarece fiecare individ funcţionează diferit.

Din această perspectivă, în literatura de specialitate, sunt descrise patru modele de bază
care descriu interacţiunea dintre participanţi.

A. MODELUL PATERNALISTIC – este utilizat preferenţial în situaţii de urgenţă, în

care medicul decide rapid ce este mai bine pentru bolnav.
B. MODELUL INFORMATIV – este potrivit pentru cazurile cu simptome uşoare, cu
boli uşoare sau cu ocazia consultului la clinică, când se face un olan de tratament.
C. MODELUL INTERPRETATIV- combină modelul informativ cu valorile personale
ale pacientului, cu istoria lui de viaţă, cu elementele de personalitate.se parcurge
la elucidarea cazului , a simptomelor prezente, prin stilul de viaţă al pacientului.
D. MODELUL DELIBERATIV – în acest model, medicul este un profesor sau un
prieten pentru pacient, care convinge bolnavul să considere informaţiile de natură
medicală.
Comunicarea medic-pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi
neformalizată. Intre cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de
informaţii, care îi conduce pe fiecare dintre cei doi parteneri către obiectivele precise ale
întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse
pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune. în afara acestui fascicol de
informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă treece de mesa je secundare, care permit răspunsul
la o serie de probleme „periferice". Pentru a încerca să lămurim mai atent felul în care relaţia de
comunicare se derulează, am apelat la conceptul de fereastră de comunicare. Aceasta este
conceptualizată ca având patru zone pătrate prin care cei doi parteneri, faţă în faţă, comunică.

6. fantasme (dacă medicul sau pacientul au o anumită imagine, pozitivă sau negativă, despre
propria persoană, diferită de realitate, aceasta va influenţa negativ comunicarea).

54
 II. NORME DE ETICA SI DEONTOLOGIE MEDICALA

În domeniul sănătăţii, spre deosebire de alte domenii de activitate, unde eroarea se poate
înscrie în parametrii corectabili sau admisibili, orice eroare, orice greşeală, chiar neintenţionată,
poate prelungi suferinţa pacientului, lăsând uneori traume greu de vindecat ce pot afecta intreaga
lui dezvoltare viitoare. Deoarece, în domeniul medical, competenţa, dăruirea, răspunderea
profesională, disponibilitatea de a fi alături de ceilalţi, se impun cu mult mai multă putere decât
în oricare altă profesiune, trebuie să manifestăm un comportament profesional. Acest
comportament profesional se caracterizează prin: asimilarea temeinică, la cel mai înalt nivel, a
cunostinţelor teoretice şi a deprinderilor practice proprii fiecarei ramuri medicale; stăpânirea
metodelor şi tehnicilor de investigare şi de terapie; administrarea operativă şi în cunoştinţă de
cauză a tratamentului; crearea unui climat de munca adecvat; perfecţionarea continuă.

La baza eticii medicale stau o serie de trăsături morale şi profesionale ale asistentei medicale
(personalului de îngrijire) cum ar fi: cinstea, onestitatea, spiritul de dăruire, solicitudinea,
altruismul, ascultarea empatiea, respectul. Din acest motiv, profesia medicală trebuie exercitată
cu rabdare, generozitate, pasiune, sinceritate, locul central în activitatea de îngrijire ocupându-l
pacientul, care trebuie înteles şi acceptat "aşa cum este". Pacientul trebuie să se simtă ascultat,
înteles şi valorizat pentru ceea ce este, dincolo de limitele impuse de un diagnostic strict
medical.

Etica medicala a fost conceputa ca un set de reguli pe care doctorii trebuiau sa-l urmeze - vezi
Juramintul lui Hipocrat. Astazi ea reprezinta o ramura a filozofiei care se ocupa cu studiul
moralei ce reglementeaza comportamentul corpului medical, medici, asistente, infirmiere, etc..,
in relatia lor cu viul, in toate aspectele lui. Reprezinta studiul principiilor de comportament
general acceptate in societate - bun/rau, corect/incorect.

Principiile eticii medicale

Principiistii plecă de la premisă că principiile sunt centrul vietii morale, că toate deciziile noastre
din domeniul moral ar trebui făcute pe baza acestor principii. Această procedura de decizie
a devenit cunoscută în domeniul bioeticii datorită lucrării lui Tom Beauchamp si James
Childress, “Principles of Biomedical Ethics”

Cei doi autori propun o teorie orientată spre principii care abandonează marile teorii etice
traditionale, oferind o listăde verificare, o listă de criterii în functie de care să judecam situatiile
din etica medicala.
Abordarea principiista se bazeză pe mai multe premise:

Principiile ca listă de evaluare

Cadrul metodologic pentru identificarea si rezolvarea problemelor morale e format din principii,
reguli, norme, dar si drepturi, virtuti.
Cele mai importante principii sunt:
- principiul respectului autonomiei ( respectarea capacitatii persoanei de a alege);
- obtinerea unui consimtamint,care sa fie obligatoriu informat;

55
 - principiul binefacerii (grija pentru binele persoanei în cauză);
- principiul nefacerii răului (evitarea cauzării raului);
- - princpiul dreptatii/ justitiei (se referă la distributia beneficiilor dar si costurilor în mod
echitabil).
Cele patru principii au si reguli particulare sau specificări pentru a ne ghida în situatiile
particulare. Atunci când ele intră în conflict trebuie cântarite reciproc.
Caracterul relativ al principiilor morale. Nici un principiu nu este absolut , există exceptii pentru
fiecare dintre ele; nici un principiu nu este primordial.
În situatiile morale dificile, când principiile se află în conflict, decizia trebuie cântarită în
raport cu judecătile chibzuite apartinând unui context sau altul, printr-un “model
de justificare”de tipul “echilibrului reflectat în sens larg”.

Moralitatea comună

Cele patru principii sunt întemeiate pe moralitatea comună; termenul desemnează ansamblul
normelor, regululilor încetatenite de-a lungul timpului între toate persoanele “serioase moral”
.Beauchamp si Childress admit că există reguli specifice pentru fiecare comunitate culturală dar
există în acelasi timp precepte universale, fundamentale, recunoscute de orice persoană serioasa
moral (cum ar fi să nu furăm, sanu mintim, să nu ucidem). Este vorba de standarde de conduită
recunoscute de toata lumea.

Deontologia medicală este o disciplină al cărei obiect este studiul normelor de comportament
profesional specifice profesiilor sanitare. Această disciplină include trei ordine de norme:

a. Normele morale, obiect al eticii medicale tradiţionale, considerate azi în cadrul bioeticii, la a
cărei construcţie, etica medicală a pregătit terenul;

b. Normele deontologice propriu-zise, reunite în coduri şi în toată tradiţia orală şi scrisă a

profesiei medicale;

c. Normele juridice ale fiecărei ţări.

Finalitatea deontologiei medicale este aprofundarea esenţială şi actualizarea normelor şi

regulilor de conduită a profesiei medicale.

„Instrumentele” de studiu ale celor trei arii sunt diferenţiate:

 Studiul normelor morale şi lectura lor actualizată se desfăşoară în strânsă legătură cu

concluziile ce derivă din bioetică;
 Actualizarea normelor deontologice propriu-zise comportă o comparaţie constantă cu
codurile deontologice naţionale şi internaţionale;
Normele juridice cu caracter deontologic sunt studiate sub profilul normelor de drept în vigoare
în fiecare ţară şi cu scopul de a găsi o corespondenţă cu valorile deontologice

56
Teorii etice medicale

Etica este domeniul filosofic în care se studiază diverse concepte morale (ex: bine, rău). Există
trei subdomenii în etică: meta-etica, etica normativă și etica aplicată.
Problemele de meta-etică privesc natura eticii: Ce facem când spunem că o acțiune este morală
sau imorală? Descriem obiectiv o acțiune sau ne exprimăm doar sentimentele noastre
subiective? Sunt adevărurile etice universale sau relative la o cultură sau alta sau de la un individ
la altul? Ce face ca o întrebare sau problemă să fie etică și nu, să zicem, științifică? De ce cineva
ar trebui să fie interesat de etică?
În etica normativă sunt formulate răspunsuri sistematice (teorii) la întrebări de genul: Ce este
corect moral? Când este o acțiune bună sau rea? Ce valori sau principii ar trebui să adopt?

Etica aplicată este domeniul filosofiei morale în care se discută probleme morale specifice ce țin
de avort, pedeapsa capitală, drepturile animalelor, valoarea ecosistemelor, eutanasia, sinuciderea,
drogurile, prostituția etc.
Pentru a putea discuta diverse probleme ce țin de etica medicala, de biodiversitate sau
suprapopulare trebuie întâi să înțelegem care sunt principalele teorii etice: având un răspuns
general la întrebarea ce este binele și răul moral, atunci putem să spunem dacă este moral să
creștem sau să vânăm animale pentru a le mânca sau pentru blană, care este valoarea speciilor
(sau a biodiversității), care este valoarea unei păduri sau a unei delte (a unor ecosisteme) sau
dacă este moral să impunem reducerea natalității (printr-o politică de genul ”un copil pe
familie”).

Etica kantiană, utilitarismul și etica virtuții

Teoriile etice nu privesc atât natura judecăților noastre etice, cât criteriile concrete de evaluare
morală și reprezintă un răspuns la întrebarea ”Când este o acțiune morală (sau imorală)?”
Conform teoriilor consecinționiste, pentru a decide dacă o acțiune este morală sau imorală
trebuie să luăm în calcul consecințele unei acțiuni. Cineva poate considera însă că, indiferent de
consecințele unei acțiuni, anumite lucruri pur și simplu nu trebuie făcute.
Teoriile care au la bază un anumit set de datorii (ceva ce trebuie întotdeauna făcut), și nu
consecințele acțiunilor, se numesc „non-consecinționiste” sau ”deontologiste” (de la grecescul
deontos, ceea ce se cade, ce este necesar). O acțiune este corectă din punct de vedere moral,
conform deontologismului, dacă nu contravine acestor datorii.
Etica virtuții pune accent pe urmărirea unui scop final absolut: fericirea. Dezvoltarea unui
caracter moral (virtuos) este o condiție necesară pentru a atinge acest scop, iar o acțiune bună va
fi cea realizată de un om virtuos. Important în cadrul eticii virtuții nu este atât să știu ce este bine
să fac, ci să fiu bun, adică să am un caracter virtuos.
Există și alte teorii etice importante în contextul eticii aplicate, precum etica drepturilor, etică
pământului sau etica ecologiei profunde.

Utilitarismul
Cea mai importantă teorie consecinționistă este utilitarismul hedonist, conform căreia o acțiune
este bună dacă produce cât mai multă fericire/plăcere și cât mai puțină durere/suferință. Intuiția
de la care pleacă utilitarismul este că toți oamenii (dar nu numai) doresc, pe de o parte, o formă

57
sau alta de plăcere și, pe de altă parte, doresc să evite suferința. Ca atare, dacă plăcerea este ceea
ce oamenii consideră valoros, atunci orice teorie etică ar trebui să plece de la acest fapt.

Utilitarismului hedonist, inițiat de Jeremy Bentham (1748 – 1832) și John Stuart Mill (1806 –
1873), este „concepţia care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai
Mari Fericiri [The Greatest Happiness Principle] susţine că acţiunile sunt corecte [right] în
măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte [wrong] în măsura în care tind să
producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire,
durerea şi privarea de plăcere“.
Contrar eticii kantiene, unde accentul este pus pe intenția cu care facem o acșiune, teoriile
utilitariste pun accent pe consecințele unei acțiuni.
Conform utilitarismului hedonist pozitiv, o acțiune este corectă din punct de vedere moral dacă
are ca consecință, în primul rând, cea mai mare cantitate de plăcere posibilă pentru câți mai mulți
oameni și, abia în al doilea rând, evitarea suferinței.
Unele plăceri, crede Mill, sunt superioare, altele inferioare. Pentru a decide care sunt inferioare și
care sunt superioare am putea organiza un vot, însă ar trebui să-i lăsăm să decidă numai pe cei
care le-au experimentat pe amândouă.
Conform utilitarismului hedonist negativ, ceea ce este relevant atunci când evaluăm o acțiune nu
este atât plăcerea care rezultă ca urmare a unei acțiuni, cât evitarea suferinței. Ca atare, o acțiune
este corectă din punt de vedere moral dacă în primul rând duce la evitarea suferinței și, abia în al
doilea rând, la producerea unei cantități cât mai mari de placer.
Se poate formula o versiune a utilitarismului care să nu aibă ca presupoziție ideea că oamenii
doresc, în cele din urmă, să obțină cât mai multă plăcere și să evite suferința, ci numai că
oamenii vor să-și realizeze cât mai multe din scopurile lor personale și nu că doresc să simtă
ceva, plăcere sau o altă stare. Utilitarismul scopurilor sau intereselor ar putea fi formulat astfel: o
acțiune este morală dacă are ca consecință realizarea preferințelor, scopurilor personale sau a
intereselor câtor mai mulți oameni.

Etica kantiană
Cea mai importantă teorie etică deontologistă este etica kantiană (vezi Immanuel Kant, 1724 –
1804) și are la bază conceptul de datorie: ceea ce este corect din punct de vedere moral sunt
numai actele realizate din simțul datoriei. Consecințele nu sunt relevante deoarece de multe ori
noi nu suntem răspunzători de consecințele acțiunilor noastre. Pot să vreau să ajut pe cineva, însă
consecința poate să fie suferința sau moartea unei persoane (cineva îmi cere o aspirina, eu vreau
să-l ajut și îi ofer pastila; însă persoana este, fără să știe, alergică la aspirină; ca atare, moare
subit). În acest caz numai intenția contează, iar dacă intenția a fost bună, atunci acțiunea ar trebui
considerată morală, indiferent de consecințe.
Acțiunile care au la bază o înclinație, adică orice tip de emoție sau sentiment, nu sunt acțiuni
autentic morale deoarece noi nu decidem mereu ce emoții să avem. Ca atare, dacă fac ceva moral
bazându-mă pe emoții sau sentimente, atunci eu nu sunt în totalitate demn de laudă deoarece eu
nu sunt în totalitate răspunzător pentru ceea ce simt: nu eu decid să simt într-o situație ceea ce
simt. Datoria, pe de altă parte, este o obligație care se impune rațiunii în orice situație, indiferent
de ceea ce simțim. Atunci când ajutăm, de exemplu, un cerșetor, trebuie să
ne asigurăm că actul nostru are la bază recunoașterea rațională a faptului că avem datoria să îi
ajutăm pe nevoiași.

58
Intențiile, consideră Kant, trebuie să se bazeze pe principii generale numite de Kant “maxime”.
Însă nu orice maximă este acceptabilă din punct de vedere moral. Morala este ceva valabil pentru
toți oamenii și în toate situațiile și, ca atare, reprezintă un sistem de imperative categorice, nu
ipotetice.
Dacă ajut o persoană rănită bazându-mă pe principiul “Ajută-i pe cei răniți, dacă vrei să fii
răsplătit!” sau pe principiul “Ajută-i pe cei răniți, dacă îți este milă!”, atunci acțiunea mea nu este
morală. Acestea sunt imperative ipotetice au un caracter relativ și condiționat (fă ceva dacă…).
Imperativele categorice, în schimb, sunt datorii absolute și necondiționate de genul “Nu trebuie
să ucizi!” sau “Nu trebuie să minți!”.
Imperativul categoric kantian principal (adică principiul moral de bază) din care rezultă lista
datoriilor noastre morale are, în scrierile lui Kant, trei formulări specifice. Prima dintre ele,
cunoscută sub numele de formula universalizării, ne spune că ar trebui să acționăm numai
conform acelor maxime pe care le poți voi totodată ca legi universale. Ar trebui să mă întreb, cu
alte cuvinte, ce s-ar întâmpla dacă toți oamenii ar face ceea ce vreau eu să fac.
În unele cazuri, dacă ceea ce vreau eu să fac ar fi făcut de către toți indivizii, atunci acest lucru ar
duce la ceva inacceptabil, la o contradicție practică. În cazul în care cineva vrea să ucidă pentru a
lua bunurile cuiva, problema este că dacă toți oamenii ar ucide când ar vrea să obțină bunurile
cuiva, atunci ceea ce face posibilă însăși existența moralei, adică viața oamenilor, ar fi
amenințată pentru toți indivizii. Dacă eu vreau să ucid, atunci s-ar putea să fiu și
eu ucis în cazul în cazul în care toți oamenii ar face ceea ce vreau eu să fac.
Reluând principiul universalizării, Kant scrie: „imperativul universal al datoriei ar putea fi
exprimat şi astfel: acţionează ca şi când maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta,
lege universală a naturii“.
Într-o altă formulare (cea a scopului în sine), imperativul categoric ne spune că trebuie să le
acordăm oamenilor aceeași demnitate absolută, să îi tratăm pe ceilalți oameni ca scopuri în sine,
niciodată ca mijloace în vederea unui scop: „acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în
persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai
ca mijloc“. Nu ar trebui, deci, să ne folosim niciodată de alți oameni spre a ne satisface interesele
noastre personale. Ca atare, minciuna, furtul, crima, încălcarea unei promisiuni etc. sunt imorale
pentru că în aceste cazuri tratăm persoanele din jur ca mijloace și nu ca scopuri.
Bazându-ne pe cele două formulări ale imperativului categoric, Kant consideră că putem să ne
dăm seama în orice situație ce datorii avem.

Etica virtuții
Un al treilea tip de etică este etica virtuții (nu este atât o teorie etică, deoarece nu are un principiu
central care să ne ofere o procedură de decizie etică). Conform eticii virtuții, ceea ce este
important din punct de vedere moral nu este atât să găsim principiul care să ne ghideze acțiunile
în fiecare situație, care să ne spună, deductiv, ce datorii avem sau cum să facem un anumit calcul
moral, ci important este să ajungem să avem un caracter moral, adică să fim virtuoși. Mai ales în
gândirea estică (de exemplu în China) și în creștinism, ideea de virtute joacă un rol foarte
important.
Aristotel (384 - 322 î.Hr.) este cel care a expus primul o versiune a eticii virtuții în cartea Etica
Nicomahică (aprox. 350 î.Hr.), scrisă pentru fiul său Nicomahos. Aristotel consideră că scopul
nostru final este fericirea (eudaimonia; care nu este o stare momentană, de o clipă, ci o stare ce
ține de perioade lungi de timp; eudaimonia se mai poate traduce și prin înflorire/dezvoltare).

59
Fericirea este atinsă de către oameni dacă sunt virtuoși, dacă au diverse virtuți în cel mai mare
grad. Virtutea nu este însă plăcere, căci plăcerea este insațiabilă, discontinuă, capricioasă, ne
consumă timpuriu puterile vitale şi creează dependență. Fericirea nu înseamnă nici bani, faimă,
carieră sau putere.
Aristotel consideră că fără anumite plăceri rezonabile, fără o situație materială stabilă, fără
respectul celorlalți și facă chiar un anumit noroc în viață nu putem fi fericiți. Virtutea este, cu
alte cuvinte, ceva necesar, dar nu suficient pentru atingerea fericirii (Socrate, Platon, stoicii și
unii autori contemporani considera ca virtutea este necesară și suficientă pentru atingerea
fericirii). Aristotel susține însă că fericirea nu poate fi atinsă de către oamenii unilaterali şi
mărginiți, care urmăresc o singură formă de satisfacție în viață, întrucât aceștia iau drept scop
(plăcerea, faima, averea sau puterea) ceea ce nu poate fi decât un mijloc în vederea scopului final
unic, anume fericirea. Aristotel consideră că omul are o natură proprie, la fel ca orice altă ființă.
Natura sa de ființă umană este inițial prezentă ca ceva potențial ce se actualizează treptat, la fel
cum stejarul aflat potențial într-o ghindă ajunge treptat să-și actualizeze natura crescând.
Oamenii pot ajunge să fie fericiți dacă își actualizează potențialul în modul cel mai bun posibil.

Virtutea sau excelența (arete) reprezintă un mod specific de a fi al unei ființe sau al unui obiect
prin care se actualizează maxim și în cel mai bun mod posibil natura proprie acelui lucru sau
ființe. Virtutea pentru un cuțit înseamnă a fi ascuţit, elastic, rezistent, uşor de mânuit etc.; prin
aceste calități, cuțitul servește bine scopului pentru care a fost făurit de către meşteşugar.
Pentru un câine de pază excelența constă în dezvoltarea unor calităţi precum fidelitatea faţă de
stăpân, inteligenţa, curajul, forţa sau agilitatea.
Pentru un medic virtutea reprezintă capacitatea de a da un diagnostic corect, de oferi un
tratamentul eficient, de a fi plin de grijă și compasiune, de a empatiza cu pacienții etc. Pentru un
businessman sau manager virtuțile sunt competența, autoritate, flexibilitate, spiritul de inițiativă
(antreprenorial), puterea de decizie rapidă, eficiența financiară etc.
Dincolo de virtuțile particulare ce țin de un anumit rol social, oamenii, ca oameni, au o anumită
natură proprie și, ca atare, pot avea anumite virtuți specifice. Pentru Aristotel oamenii sunt
animale raționale și animale sociale.
Virtuțile sale sunt, ca atare, de două feluri: virtuți intelectuale (dianoetice) și virtuți sociale (etice;
ethos înseamna obicei sau deprindere). Cele două tipuri de virtuți depind unele de altele: la fel
cum nu putem excela la un instrument muzical fără să știm teorie muzicală și fără să exersăm, tot
astfel nu putem să devenim curajoşi, drepţi, cinstiţi, sinceri sau generoși fără să abordăm teoretic
etica și fără să încercăm să fim curajoși, drepți sau generoși cât mai des.
Virtuțile intelectuale (modestia intelectuală, perseverența intelectuală, generozitatea intelectuală,
integritatea intelectuală, obiectivitatea intelectuală etc.) sunt necesare pentru a înțelege ce sunt
virtuțile, cum le putem dobândi, de ce sunt importante, pentru a descoperi noi virtuți etc.
Virtuțile etice ca sinceritatea, dreptatea, generozitatea, curajul, compasiunea, răbdarea,
loialitatea, responsabilitatea socială, altruismul etc. sunt dispoziții de a acționa complexe care
se dobândesc în timp.
Pentru a fi virtuos, Aristotel consideră că este necesar să avem și ceea ce el numește înțelepciune
morală (phronesis). De exemplu, sinceritatea nu înseamnă să spunem întotdeauna adevărul, ci
numai atunci când acest lucru este în folosul celui cu care vorbim. Dacă cineva nu este capabil să
înțeleagă ceea ce îi spunem și stim că va interpreta aiurea vorbele noastre și, în plus, va suferi

60
fără sens din cauza aceasta, atunci nu ar trebui să spunem adevărul. Pentru a ne da seama dacă un
om are tendința să interpreteze greșit anumite lucruri și pentru ca ne 4
da seama dacă va suferi sau nu, sau dacă suferința îi va fi de folos, atunci avem nevoie de această
înțelepciune practică
ce apare uneori numai cu o experiență de viață vastă. Virtutea nu este înțeleasă numai ca o
simplă dispoziție de a
acționa într-un anumit fel în anumite circumstanțe. O persoană virtuoasă trebuie să fie capabilă
a) să detecteze situațiile în care trebuie să acționeze într-un anumit fel,
b) să aibă atitudinea potrivită,
c) să aibă emoțiile potrivite și
d) să acționeze pentru motivele potrivite.
Virtutea este ceva ce acceptă grade, sfinții fiind cei care, cel mai probabil, au cele mai multe
virtuți în gradul cel mai mare. Dat fiind toate aceste condiții, putem spune că o acțiune este
corectă moral în contextul C dacă și numai dacă este acțiunea pe care o persoană virtuoasă ar
face-o în acel context C.

Drepturi, libertate, respect si integritate

Drepturile omului sunt valori in sine ce proclama primatul fiintei umane asupra intereselor
sociale si colective (principiul subsidiaritatii sau al preeminentei drepturilor individuale fata de
cele sociale), al persoanei asupra nevoilor comunitare. Rezulta deci ca cercetarea este libera cu
conditia respectului fiintei umane.

Drepturile omului, ca valori in sine, sensul vietii umane fiind in valori, atesta ca omul desi este o
copie a evolutiei, este si o creatie a spiritului, ceea ce obliga la respectarea acestor valori
indiferent de avantajele cercetarii stiintifice pentru om si societate. Primordialitatea individului
fata de universalitatea stiintei determina ca ce ceea ce se castiga in tehnic sa nu se piarda in etic.

Dreptul la viata si sanatate reprezinta nucleul celorlalte drepturi ale omului si prin aceasta ele
sunt imperative, neputand fi afectate decat in cazuri precis prevazute de lege. Altfel spus,
drepturile omului nu pot fi restranse sub justificarea legitimitatii generale ci doar in conditii
precis stipulate de lege. Din principiul matricial al primordialitatii fiintei umane decurge
inviolabilitatea integritatii de specie si a eului uman, a corpului ca realitate nepatrimoniala, al
respectului inceputului si sfarsitului vietii, al libertatii individuale, etc.

In virtutea drepturilor omului, fiecare individ are dreptul de a judeca calitatea vietii proprii, statul
neputand impune o conceptie unica despre existenta.
Omul nu poate renunta la drepturile sale, deoarece, demnitatea fiintei este superioara celui ce o
poarta, iar respectul datorat vietii umane este suveran, incat, nici parti din corp nu pot fi
contrapuse legilor umanitatii (conf. Tokio). Omul poate dispune insa liber de corpul sau,
deoarece, libertatea de constiinta si credinta este inviolabila si decurge din faptul ca viata
spirituala primeaza asupra celei fizice. Viata nu este doar executia unui program ci aventura unei
existente (Heidegger), iar dreptul omului la sensul existentei sale devine un acord intre imanenta
si transcedenta vietii sale. In acest demers, stiintele despre om au obligatia de a proteja eul uman
in demnitatea si integritatea sa (UNESCO) "demnitatea fiind ceea ce este superior si nu are nici
un echivalent" (Kant).

61
Medicul nu se poate erija in judecator al valorilor bolnavului ci va respecta autonomia persoanei
care are o valoare supralegislativa. Astfel, drepturile omului devin individuale si defensive (in
fata exceselor normative), afirmative si pozitive (subsidiare lor fiind interesele sociale), din
fundamentele drepturilor omului rezultand drepturile bolnavilor.

Confidentialitatea

Consimţământul şi confidenţialitatea sunt ambele principii etice fundamentale pentru practica

medicală, care este întemeiată pe respectul pentru autonomia individuală a pacientului.

Confidenţialitatea informaţiilor medicale este obligatoriu să fie respectată, cu

excepţia circumstanţelor excepţionale,cum ar fi în cazul în care starea de sănătate a pacientului
reprezintă o ameninţare la adresa altora sau cândpacientul nu dispune de capacitatea de a
lua decizii şi comunicarea unor informaţii medicale relevante, familiei pacientului sau unei terţe
persoane, este esenţială pentru ca medical să poată acţiona în interesul pacientului.Există excepţii
de la cerinţa de autorizare a pacientului pentru ca medicul să renunţe la clauza
de confidenţialitate a relaţiei sale cu pacientul. Aceste excepţii includ informaţiile utilizate pentru
activităţile de supraveghere a sănătăţii,activităţi de sănătate publică, activităţi de cercetare,
de marketing şi cele de aplicare a legii, a procedurilor legale şide siguranţă publică.

Jurământul lui Hippocrate

Jurământul lui Hippocrate este un jurământ atribuit lui Hippocrate, medic din Grecia antică,
care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. Multe din
principiile acestui jurământ sunt și astăzi valabile, ca păstrarea secretului profesional sau
interzicerea relațiilor intime cu pacienții. Altele sunt subiecte controversate, cum ar fi
interzicerea avortului sau a eutanasiei.
În multe universități, absolvenții facultăților de medicină prestează la sfârșitul studiului
jurământul lui Hippocrate:
"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau
ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:
 Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu
el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați
și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit.
 Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai
acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.
 Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și
buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.

62
 Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi
da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.
 Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața.
 Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.
 În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține
departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni
liberi sau sclavi.
 Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici
tăcerea este o datorie.
 Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume
și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci
contrariul."

Declaratia de la Helsinki

1. Adunarea Generală a Asociaţiei Medicale Mondiale a elaborat Declaraţ ia de la Helsinki,

care reprezintă un set de principii etice destinate î ndrumării medicilor şi altor participanţi
î n cercetarea medicală pe subiecţi umani. Cercetarea medicală pe subiecţ i umani include
cercetarea pe materiale umane sau date identificabile.
2. Datoria mediculuii este de a promova ş i proteja sănătatea oamenilor.
3. Cunoş tinţ ele ş i conş tiinţ a medicului sunt dedicate î ndeplinirii acestei datorii.
4. Declaraţia de la Geneva obligă medicul prin afirmaţia „Sănătatea pacientului meu va fi
prima mea preocupare", iar Codul Internaţ ional de Etică Medicală afirmă că „Un medic
trebuie să acţioneze numai în interesul pacientului atunci când furnizează îngrijiri de
sănătate care ar putea duce la deteriorarea stării fizice sau psihice a pacientului".
5. Progresul medical este bazat pe cercetare care trebuie să implice numai î n ultimul rând
experimentarea pe subiecţ i umani.
6. În cercetarea pe subiecţi umani, protejarea stării de bine a subiecţ ilor umani trebuie să fie
mai presus de interesele ş tiinţ ei şi ale societăţ ii.
7. Principalul scop al cercetării medicale pe subiecţi umani este îmbunătăţ irea procedurilor
profilactice, diagnostice şi terapeutice şi înţelegerea etiologiei ş i patogenezei bolilor.
Chiar cele mai bune metode profilactice, diagnostice sau terapeutice trebuiesc testate
continuu prin cercetare pentru evaluarea eficacităţ ii, eficienţ ei, accesibilităţ ii ş i calităţ ii
lor.
8. În practica medicală curentă şi cercetarea medicală, cele mai multe dintre procedurile
profilactice, diagnostice ş i terapeutice implică riscuri.
9. Cercetarea medicală este supusă standardelor etice care promovează respectul pentru
toate fiinţele umane şi le protejează sănătatea ş i drepturile. Unele populaţ ii incluse î n
cercetare sunt vulnerabile ş i necesită o protecţ ie specială. Trebuie luate în consideraţie
nevoile particulare ale persoanelor dezavantajate economic şi medical. O atenţie specială
trebuie acordată, de asemenea, celor care nu pot consimţi sau refuza pentru ei î nş iş i, cei
care sunt î n situaţ ia de a consimţ i sub presiune, cei care nu vor avea un beneficiu personal
din cercetare ş i cei pentru care cercetarea este combinată cu î ngrijire medicală.

63
10. Cercetătorii trebuie să cunoască cerinţele etice, legale ş i reglementările pentru cercetarea
pe subiecţ i umani în ţările lor precum şi reglemetările internaţ ionale î n acest domeniu. Nu
trebuiesc admise reglementări etice sau legale naţionale care să minimizeze sau să
elimine oricare dintre protecţ iile pentru subiecţ ii umani stabilite î n această declaraţ ie.
11. Medicul implicat în cercetarea medicală are datoria de a proteja viaţ a, sănătatea,
intimitatea ş i demnitatea subiecţ ilor umani.
12. Cercetarea medicală pe subiecţi umani trebuie să se supună principiilor ş tiinţifice general
acceptate, pe cunoş tinţ ele ş tiinţ ifice existente î n literatura de specialitate, alte surse de
informaţ ie relevante ş i pe experimente de laborator sau pe animale.
13. Trebuie luate precauţii speciale î n desfăşurarea de cercetări care ar putea afecta mediul
î nconjurător, iar starea de bine a animalelor implicate î n cercetare trebuie respectată.
14. Design-ul şi desfăşurarea fiecărei proceduri experimentale pe subiecţ i umani trebuie
formulate cu claritate î n protocolul experimentului. Acest protocol trebuie î naintat pentru
evaluare, comentarii, îndrumare şi aprobare unui comitet de evaluare etică, care trebuie să
fie independent faţă de cercetători, sponsori sau orice altă formă de influenţ are. Acest
comitet independent trebuie să se supună legilor şi reglementărilor aflate în vigoare în
ţ ara în care se desfăşoară cercetarea. Comitetul are dreptul de monitorizare continuă a
cercetărilor pe parcursul desfăş urării acestora. Cercetătorul are obligaţia de a furniza
comitetului informaţii necesare monitorizării, î n special cele referitoare la efecte adverse
serioase. Cercetătorul are obligaţia, de asemenea, de a furniza comitetului informaţii
referitoare la finanţarea cercetării, sponsori, afiliere instituţ ională, alte conflicte de
interese posibile ş i recompensele oferite participanţ ilor î n cercetare.
15. Protocolul cercetării trebuie să conţină o descriere a problemelor etice implicare î n
cercetare ş i trebuie precizat faptul că cercetarea se va desfăşura î n conformitate cu
principiile enunţate în această Declaraţ ie.
Cercetarea medicală pe subiecţi umani trebuie condusă numai de către persoane cu
calificare ştiinţifică adecvată ş i sub supervizarea unei persoane competente cu calificare
medicală. Responsabilitatea pentru subiecţii umani aparţine persoanei calificate medical
ş i nu subiectului cercetării, chiar dacă acesta ş i-a dat consimţ ământul pentru participare.
16. Fiecare proiect de cercetare medicală pe subiecţ i umani trebuie să fie precedat de o
evaluare atentă a riscurilor previzibile în comparaţie cu beneficiile aş teptate pentru
subiecţi sau alte persoane. Aceasta nu exclude participarea voluntară a subiecţilor
sănătoşi în cercetarea medicală. Design- urile studiilor trebuie să fie disponibile
publicului larg.
17. Medicii nu trebuie să se implice în proiecte de cercetare pe subiecţi umani cu excepţia
cazurilor în care sunt siguri că riscurile au fost atent evaluate ş i pot fi controlate adecvat.
Medicii nu trebuie să se implice în cercetări în care se constată că riscurile depăşesc
beneficiile.
18. Cercetarea medicală pe subiecţi umani trebuiesc efectuate numai dacă importanţa
obiectivului depăşeşte riscurile inerente pentru subiecţ i. Acest aspect are o importanţ ă
deosebită mai ales atunci când subiecţ ii sunt voluntari sănătoş i.

64
19. Cercetarea medicală este justificată numai dacă există o posibilitate rezonabilă că
populaţiile î n cadrul cărora se desfăş oară cercetarea vor beneficia de pe urma acesteia.
20. Subiecţ ii trebuie să fie informaţ i cu privire la cercetare ş i să participe î n mod voluntar.
21. Dreptul subiecţilor care participă în cercetare de a-şi proteja integritatea trebuie să fie
respectat. Trebuie luate măsuri de precauţ ie pentru respectarea intimităţii subiecţilor,
confidenţialitatea privind informaţiile referitoare la subiecţi şi pentru minimizarea
impactului cercetării asupra
integrităţii fizice şi psihice şi personalităţii subiectului.
22. În orice cercetare pe subiecţ i umani, fiecare potenţial participant trebuie să fie informat
adecvat cu
privire la scopurile, metodele, sursele de finanţare ale cercetării, posibilele conflicte de
interese, afilierea instituţională a cercetătorului, beneficiile anticipate şi riscurile
potenţiale precum şi discomfortul pentru subiecţi, cauzat de participarea î n cercetare.
Potenţialul participant trebuie informat că are dreptul de a refuza participarea în cercetare
sau să-ş i retragă consimţ ământul pentru participare î n orice moment, fără ca el să aibă de
suferit de pe urma acestui lucru. După ce s-a asigurat că subiectul a î nţ eles informaţ iile
furnizate, medicul trebuie să obţină consimţ ământul liber al acestuia, preferabil î n scris.
Dacă consimţământul nu poate fi obţinut în scris, se poate obţine un consimţământ formal
documentat, î n prezenţa unui martor.
23. Atunci când obţine consimţământul informat al subiectului pentru participarea î ntr-o
cercetare medicală, medicul trebuie să ia măsuri de precauţie dacă subiectul este î n relaţ ie
cu medicul sau dacă ar putea fi forţat să consimtă. În acest caz consimţ ământul informat
trebuie obţinut de către un medic bine informat, care nu este implicat î n cercetare ş i care
este complet independent.
24. Pentru un subiect incompetent din punct de vedere legal, incapabil fizic sau psihic de a
consimţi sau un minor incompetent legal, cercetătorul trebuie să obţ ină consimţământul
informat de la reprezentantul legal al subiectului î n concordanţă cu legislaţia î n vigoare.
Aceste grupuri de subiecţi nu trebuiesc incluse în cercetare decât dacă cercetarea este
necesară pentru a promova sănătatea populaţiei din care fac parte, iar cercetarea nu poate
fi efectaută pe persoane competente din punct de vedere legal.
25. Atunci când un subiect considerat incompetent din punct de vedere legal, cum ar fi un
copil, este capabil de a-ş i da acordul pentru participarea în cercetare, cercetătorul trebuie
să obţină acest acord î n plus faţă de consimţ ământul informat al reprezentantului legal.
26. Cercetarea medicală pe subiecţi de la care nu se poate obţine consimţ ământul informat,
inclusiv consimţământul în avans sau prin reprezentant legal, poate fi efectaută numai
dacă starea fizică sau psihică ce pune subiectul în incapacitate de a consimţ i este o
caracteristică necesară a populaţiei cercetate. Motivele speciale pentru includerea în
cercetare a subiecţ ilor care prezintă o stare ce î i pune î n imposibilitatea de a-ş i da
consimţământul informat trebuie specificate clar în protocolul cercetării pentru a fi
evaluate şi aprobate de comitetul de evaluare etică. Protocolul trebuie să specifice că
consimţământul de a rămâne î n cercetare trebuie obţ inut de la reprezentantul legal cât mai
curând posibil.

65
 27. Atât autorii cât şi editorii au obligaţii etice. În publicarea rezultatelor cercetării,
cercetătorii sunt obligaţi să păstreze acurateţ ea acestora. Rezultatele negative ş i pozitive
trebuiesc publicate sau făcute publice prin alte mijloace. În publicarea rezultatelor unei
cercetări trebuiesc precizate, de asemenea, sursele de finanţare, afilierea instituţională ş i
posibilele conflicte de interese. Nu trebuiesc acceptate spre publicare articole î n care sunt
prezentate rezultate ale cercetărilor care nu se supun principiilor etice formulatre în
această Declaraţ ie
28. Medicul poate combina cercetarea medicală cu îngrijirea medicală numai dacă cercetarea
este justificată prin valoarea sa potenţială profilactică, diagnostică sau terapeutică. Atunci
când cercetarea medicală este combinată cu îngrijire medicală trebuiesc luate măsuri
suplimentare de protejare a pacienţ ilor care sunt subiecţ i î n cercetare.
29. Beneficiile, riscurile ş i eficacitatea unei noi metode trebuiesc evaluate în comparaţie cu
cele mai bune metode profilactice, diagnostice şi terapeutice existente la acel moment.
Aceasta nu exclude folosirea placebo-ului sau lipsa de tratament atunci când nu există
nici o metodă profilactică, diagnostică sau terapeutică cunoscută.
30. După terminarea cerectării fiecare subiect participant trebuie să aibă acces la metodele
profilactice, diagnostice sau terapeutice superioare identificate în cadrul cercetării.
31. Medicul trebuie să informeze complet subiectul asupra acelor aspecte ale î ngrijirii
medicale în relaţie cu cercetarea. Refuzul unui pacient de a participa î n cercetare nu
trebuie să interfere î n relaţia pacient-medic.
32. În cazul î n care nu există nici o metodă profilactică, diagnostică sau terapeutică
demonstrată sau când acestea sunt ineficiente, medicul, având consimţ ământul informat
al pacientului, poate folosi metode profilactice, diagnostice sau terapeutice noi sau
neverificate, dacă medicul consideră că aceste metode oferă şansa de a salva viaţa
subiectului, vindecarea sau ameliorarea suferinţelor acestuia. Atunci când este posibil,
aceste metode trebuie să constituie obiectul unei cercetări pentru evaluarea eficacităţii ş i
siguranţ ei acestora. În toate cazurile, noile informaţ ii obţ inute trebuiesc î nregistrate ş i
publicate. Toate celelalte reguli relevante ale acestei Declaraţii trebuiesc respectate.

Aplicarea deciziei etice in situatia de ingrijire

Avortul

Avortul reprezinta terminarea sarcinii inainte ca fatul sa fie viabil, fiind desemnata in general
perioada de dinaintea celei de-a 24-a saptamini, adica inainte ca fatul sa fie capabil sa
supravietuiasca in afara uterului. Viabilitatea fatului este considerata ca fiind momentul in
care fatul poate supravietui in afara uterului matern, chiar cu riscul de a fi sustinut artificial. De
obicei acest moment este considerat la aproximativ 7 luni (28 de saptamini),dar poate fi si mai
devreme, chiar la 24 saptamani.

In embriologia umana, unirea unui unui spermatozoid cu un ovul se numeste zigot. Zigotul
incepe sa se dividaformind 2,4,8, celule si asa mai departe. Citeodata, o celula intre 4 si 8
saptamani poate primi denumirea de preembrion. Intre 4 si 8 saptamani organismul se numeste

66
embrion. De la varsta de 9 saptamani pina la nastere se numeste fat, iar din momentul nasterii
se numeste nou-nascut.

Medicina nucleara contemporana constata urmatoarele momente in evolutia intrauterina

a fatului:
a) la 18 zile de sarcina se pot percepe bataile inimii fatului si se pune in functiune sistemul
circulator;
b) la 5 saptamani se vad clar: nasul, obrajii si degetele fatului;
c) la 6 saptamani incep sa functioneze: sistemul nervos, stomacul, rinichii si ficatul fatului,
iar scheletul acestuia se distinge clar;
d) la 7 saptamani (50 de zile) se fac simtite undele encefalice. Micutul copil are toate organele
interne si externe definitiv conturate;
e) la 10 saptamani (70 de zile), copilul nenascut are toate caracteristicile pe care le vedem clar la
copil dupa nasterea sa (9 luni);
f) la 12 saptamani (92 zile, 3 luni), copilul in pantecele mamei are toate organele sale definitiv
conturate, chiar si amprentele degetelor; nu-i lipseste decat respiratia. La 3 luni de viata
intrauterina fatul are atata viata, incat reuseste sa se miste, sa-si schimbe expresia fetei, sa stranga
pumnul, sa gaseasca gura si sa-si suga degetul. Una dintre cele mai importante si dificile dintre
intrebarile etice care se pun in disputa privind avortul este "care este momentul in care fatul
devine o persoana, cu drept de viata si, implicit, la protectie legala"?
Fatul reprezinta o evolutie somatica si sufleteasca in corpul matern. Asupra acesteia toti medicii
sunt de acord chiar daca nu toti dau aceleasi date privind inceputul manifestarii vietii fatului.
De pilda, unii medici au demonstrat faptul ca fetii pot supravietui in afara uterului inainte de 12
saptamini. Dar pentru cit timp? Unii autori au incercat definirea viabilitatii ca fiind "capacitatea
de a supravietui in afara uterului chiar si pentru o secunda dupa nastere".
Video-caseta, care poarta titlul de Strigatul mut, dovedeste ca:
a)fatul presimte amenintarea instrumentului utilizat in provocarea avortului;
b) el manifesta perceperea pericolului, lucru demonstrat de urmatoarele aspecte:- se misca
violent si agitat;- frecventa cardiaca creste;- deschide gura larg ca intr-un strigat: strigatul mut.

Pro/Contra

Avortul reprezinta o problema importanta de etica care nu a fost solutionata inca datorita
ambiguitatii datelor privind momentul cand produsul de conceptie poate fi considerat o finta
umana, a importantei consecintelor acestei interventii cat si multitudinii de opinii existente.
Raspunsurile sunt modelate de conceptiile noastre morale, filozoficesi religioase.Pentru
geneticienii crestini, viata incepe in momentul fecundatiei: "
Din moment ce ovulul este fertilizat incepe o viata care nu apartine nici tatalui, nici mamei. Este
viata unei noi fiinte umane
.În apărarea acestui principiu, la începutul secolului nostru, profesorul Prenant, iniţiatorul
endocrinologiei sexuale, spunea :”
“Embrionul se formează ,dacă nu chiar se animează, din momentul în care cei doi nuclei,
mascul şi femela, se unesc pentru a-i da naştere. Din acest moment orice practică nu mai este
anticoncepţională ci postconcepţională : orice profilaxie devine atunci un mic asasinat motivat
de micimea victimei, simplă celulă la început, o masă celulară microscopică ulterior.

67
Acest asasinat este cu atât mai grav cu cât este premeditat şi victima luată prin surprindere, mai
odios decât un altul pentru că victima este lovită în întuneric şi pentru că ea nu poate scoate nici
chiar un strigăt, un plânset, pentru a-şi apăra dreptul său la existenţă, de a implora milă de la
mama care îl omoară…”
Sustinatorii acestei teorii adauga urmatoarele: “Avortul reprezinta întreruperea intempestivă a
sarcinii, spontană sau provocată, înainte ca produsul de concepţie să se poată adapta condiţiilor
de viaţă extrauterină, pentru supravieţuirea sa. Limita inferioară însă a vârstei sarcinii
corespunzătoare viabilităţii fetale este imprecisă. Nu există discuţie asupra momentului acestui
întreruperi : la începutul sarcinii sau în stadiile mai avansate. Înviolabilitatea embrionului uman
este un principiu etern al tuturor ţărilor avansate.”
La cealalta extrema, exista embriologii care afirma ca viata are numai un organism autonom,
adica un fat mai marede 3 luni, eventual 24 de saptamani. Ei afirma urmatoarele: “In timpul
studiilor foarte timpurii ale dezvoltarii, cand organismul este inca microscopic legea
nu recunoaste existenta lui. Astfel, distrugerea embrionilor la inceputuldezvoltarii lor nu este
prohibita."
Aceste legi se bazeaza intr-o anumita masura pe ideea ca embrionul este doar "o picatura de
lichid" in primele 40 de zile de la conceptie si ca nu este viabil in vitro. Daca embrionul ar putea
fi insa mentinut artificial in afara uterului, este incert daca aceste reguli mai pot fi aplicate .Alti
oameni de stiinta sunt de parere ca perioada de tranzitie intre non-fiinta si fiinta umana este
dependenta de aparitia primelor organe. Astfel ei incearca o extrapolare de la organele care sunt
importante in mentinerea vietii pentru a defini momentul in care embrionul poate fi considerat
fiinta umana. Daca moartea este definita prin incetarea bataii inimii, atunci viata ar putea
fi definita prin inceperea activitatii acestui organ. In acest caz trebuie stiut ca inima copilului se
formeaza in uterul femeii deja in a optsprezecea zi. De asemeni si incetarea activitatii creierului
defineste moartea, atunci inceputul activitatii creierului ar putea definiviata. Este interesant de
stiut ca encefalul incepe sa functioneze la fat la aproximativ 40-43 de zile de viata
intrauterina.Pentru a defini aceasta perioada Raportul European Science Foundation din 1985
introduce termenul de pre-embrion. Prin "pre-embrion" se desemneaza etapele de dezvoltare a
embrionului uman in primele 14 zile. Aceastadenumire incearca sa justifice din punct de vedere
etic si legal experimentele pe embrionul uman mai mic de 14zile. Pentru a justifica distinctia
intre embrion si pre-embrion European Science Foundation a sustinut ca exista diferente
esentiale intre acestia si ca acestea pot fi analizate pe baza a trei criterii:
- posibilitatea de a suferi (perceptia sinelui); tubul neural se formeaza in jurul celei de a 32-a zile
dupa fecundare; prima care apare este linia primitiva (in a 13-14 zi); linia primitiva inaugureaza
o oarecare sensibilitate individuala;
- individualitatea caracteristica fiintei umane; pana la 14 zile embrionul este divizibil, putand da
nastere gemenilor monozigoti;
- dependenta de corpul mamei; preembrionul incepe nidatia in uter in ziua a 6-a si o incheie in a
14-a zi.

OMS
In zilele noastre problema avortului este solutionata din punct de vedere legal de catre
Organizatia Mondiala a Sanatatii.Definiţia dată de OMS ( Organizaţia Mondială a Sănătăţii) este
limitată la terminarea sarcinii înainte de 22 săptămâni de gestaţie, calculată în funcţie de data
68
primei zile a ultimei menstruaţii şi expulzarea unui făt nou născut care cântăreşte mai puţin de
500 grame . În România, această definiţie se concretizează prin terminarea sarcinii înainte de 28
de săptămâni de gestaţie, după data primei zile a ultimei menstruaţii normale şi expulzarea unui
făt nou-născut care cântăreşte mai puţin de 1000 de grame.Aceasta solutie este insa paleativa
intrucat intreruperea sarcinii este o problema psihologica, fizica si sociala majora pentru toata
populatia, pentru toate cuplurile, care a fost dezbatuta din cele mai vechi timpuri.

Datele isorice ne prezinta in mare parte a cazurilor avortul ca un act care ar trebui sanctionat
penal. Primul text penal privind avortul se găseste în legile asiriene cu privinţă la femeia care
avorteaza voluntar:” se va trage în teapă si nu se va ingropa femeia… ’’ . In India antica , legile
lui Manu asimilau avortul cu omuciderea. Este interesanta, daca nu chiar uimitoare teoria lui
Aristotel care nu considera avortul ca o crimă decat după ce fatul a primit ’’suflul vieţii’’ . Or,
aceasta perioada era fixata de la a 14-a la a 24-a zi de la conceptie. ’’Cum să nu fim intrigaţi de
stabilirea acestei perioade, spune Dr. V. Luca, când astăzi în experimentele pe embrioni umani
pentru fertilizarea in vitro limita superioară este stabilită a 14-a zi, dată embriologică a apariţiei
sistemului nervos !’’.Aceasta teorie poate fi combatuta azi deoarece aparitia sistemului nervos
este reprezentata de diferentierea liniei primitive, care precede geneza sistemului circulator si
a encefalului care dupa unii reprezinta momentul in care fatul primeste ’’suflul vietii’’.

Hipocrate în celebrul sau juramant care a constituit regula de conduita medicala de-a lungul
secolelor , interzisese practica avorturilor:”eu nu voi da nimănui otravă dacă mi se cere, nici nu
voi avea iniţiativa unei astfel de sugestii ;la fel eu nu voi da nici unei femei un pesar abortiv ’’

;La Roma avortul era practicat clandestin în special de « matroane », moase empirice. Cu apariţia
crestinismului,concepţia de crima se impune şi represiunea se intensifica. In epoca moderna,
odata cu progresele din domeniul stiintelor medicale avortul se legalizeaza, devenind o problema
de etica si morala, nu si juridica.

In zilele noastre avortul chirurgical este considerat o operatie, dar nu este una obisnuita, pe
’’camp deschis” ci este o operaţie oarba, bazata pe o tehnica speciala. Tocmai din acest motiv,
anume ca medicul nu vede şi nu poate urmari cu ochii ceea ce efectuează cu mana, se pot
întâmpla incidente, adica exista pericolul perforarii uterului cu aparatura folosită, sau pot ramane
resturi, atat placentare cat şi ale produsului de conceptie, în uter, care provoaca nu rareori infectii
uterine şi duc apoi la cicatrici şi sterilitate (adica imposibilitatea de a mai mentine o viitoare
sarcină). Dar cel mai mare pericol este moartea mamei, cauzata de o ruptura uterina, urmata de o
hemoragie masivă, care duce la soc hemoragic şi deces sau de o infectie gravea– septicemie- care
de asmenea este frecvent o cauza dedeces.

Este pentru prima data in lumea medicala cand relatia medic-pacient nu are o finalitate normala,
taumaturgică, de vindecare a pacientului ci este o relatie inversata cand cei doi pacienti-mama şi

69
copilul- se prezinta sanatosi la medic iar finalitatea este una patologica, unul din pacienti – mama
- se întoarce bolnava acasa iar cel de-al doilea pacient - copilul – moare!

Desi aceasta interventie incalca principiile bioeticii: cel al non-vatamarii, al beneficiului, al

dreptatii si echitatii cat si principiul autonomiei, ea este acceptata azi deoarece statutul moral
al embrionului nu este inca bine definit. De asemeni analiza obiectiva a celor doua parti
implicate in conflict: mama si fatul poate favoriza intreruperea sarcinii in conditiile in care
se urmareste principiul beneficiului, situatie intalnita in cazul in care sarcina ar periclita viata
mamei sau atunci cand fatul sufera de o maladie ereditara grava.

Clasificarea avorturilor

Din punct de vedere al conflictului materno-fetal si al mecanismului de producere se disting :

1) Avortul « la cerere » ( provocat/ voluntar/legal) :
Avortul voluntar sau electiv este intreruperea sarcinii la cererea femeii, dar nu pentru motive de
afectare a mamei sau de suferinţa fetala. Acesta se poate efectua conform legislaţiei în cazul
sarcinilor sub 12 saptamani , adica în trim.I. Acesta este legal şi se efectueaza doar în clinici şi
cabinete de ginecologie, în conditii de asepsie.
2) Avortul terapeutic / medical :
Avortul terapeutic sau medical este intreruperea sarcinii din motive medicale- materne sau fetale-
indiferent de varsta gestatională. Avand in vedere ca in primul trim. de sarcina (adica în primele
3 luni ) avortul este legal, ramane de motivat avortul din trim. II şi III de sarcina;
3) Avortul spontan
care reprezinta intreruperea spontana a sarcinii (neimpusa, indiferent de vointa femeii) in
perioada de pana la 22 saptamani de graviditate si care nu presupune prezenta conflictului
materno-fetal.
Statistica arata ca 15-20% din sarcinile dorite se termină cu avort spontan. Problema avortului
poate fi solutionata doar dupa interpretarea conflictului materno-fetal. Acest conflict se stabileste
inca din momentul formarii zigotului care ulterior va duce la aparitia embrionului si a fatului,
intrucat produsul de conceptie reprezinta o grefa xenogena in organismul mamei. Acest conflict
este insa aplanat pe jumatate ab initio deoarece jumatate din garnitura cromozomiala a fatului
este mostenita de la mama. Instinctul sidragostea materna constituie in general argumentele
supreme pentru aplanarea totala a conflictului si mentinerea sarcinii. In momentul in care alti
factori extrinseci intervin in relatia mama-fat se poate realiza un conflict de interese care trebuie
neaparat solutionat pentru a stabili acceptabilitatea din punct de vedere legal si etic a intreruperii
sarcinii. De aceea este important de stabilit daca fatul are si el drepturi. Parerile sunt impartite,
existand doua curente morale in acest sens.
Curentul pro-life ofera drepturi fatului, care prin aceasta ar putea fi protejat, el incadrandu-se in
categoria fiintelor vulnerabile. Ei considera ca ‘’Embrionul uman nu este numai expresia
genetica completa afiintei umane, dar si un puternic simbol al regenerarii umane.’’ Astfel, el
poate fi apreciat si i se poate oferi recunostere legala, chiar daca nu se recunoaste legal
nici ovulul, nici spermatozoidul. De cealalta parte sustinatorii‘dreptului de “a alege” considera
ca independenta fatului din punct de vedere legal ar surclasa drepturile adultilor ceea ce ar duce
la crearea unei situatii utopice si nedezirabile care ar augmenta fragilitatea fatului. In concluzie
statutul moral al embrionului este inca echivoc datorita variabilitatii conflictelor materno-fetale
70
si a numeroaselor ipoteze privind transformarea produsului de conceptie din non-fiinta in fiinta.
Solutia gasita de OMS conform careia embrionul este viabil abia incepand cu a 22-a saptamana
de viata intrauterina este discutabila fiind o rezolvare paleativa a problemelor de ordin moral si
juridic pe care le presupune avortul. Astfel cea mai buna metoda de rezolvare a conflictelor
materno-fetale ramane analiza obiectiva a cazurilor din perspectivele juridica,deontologica si
religioasa, analiza care trebuie efectuata de o comisie heterogena de persoane.

Eutanasia şi demnitatea morţii

În ceea ce priveşte eutanasia şi demnitatea morţii, progresele medicinii au acutizat

problema eutanasiei, sau mai bine spus, au evidenţiat mai mult problema "morţii demne".Acest
lucru s-a petrecut în două direcţii:
- direcţia progresului tehnologic al asistenţei acordate muribunzilor’
- direcţia deja amintită a socializării medicinii.
Eutanasia voluntara, involuntara si non voluntara\Sinuciderea

Sinucuderea numită și suicide (din latină - sui caedere, a se omorî pe sine) este actul prin care
cineva î-și ia singur viața. În unele religii, sinuciderea este considerată un păcat, iar în unele
state, e un delict. Pe de altă parte, în alte culturi, sinuciderea este văzută ca o modalitate
onorabilă de a scăpa din situații umilitoare,sau prea dureroase.
Percepția sinuciderii a fost astfel influențată de mediul cultural,și de abordarea temelor
existențiale precum religia, onoarea și sensul vieții.În cele mai multe religii occidentale și
asiatice,creștinism,islam,iudaism,budism și hinduism,sinuciderea este condamnată. În Japonia, în
perioada samurailor pe de altă parte,seppuku, sinuciderea rituală, era văzut ca o modalitate
onorabilă de a plăti pentru greșeli sau eșecuri.
Sinuciderea mai are loc și ca formăde protest (auto-incendierea,de pildă).
Suicidul a fost folosit și în scopuri militare, începând cu kamikaze din aldoilea război mondial,
și până la teroriștii din prezent.
Eutanasia, uciderea pacientului la cererea sa (sau lăsarea lui să moară) este o problemă etică
relative controversată, implicând oameni bolnavi în fază terminală, cu dureri prea mari, sau
lipsiți de posibilitatea de a duce o viață la standarde acceptabile.
Sacrificiul,acceptarea morții pentru salvarea altcuiva, nu e de obicei considerat sinucidere,
întrucât lipsește dorința de a muri.
Anual, aproximativ un milion de oameni se sinucid, de asemenea, în fiecare an au loc între 10 și
20 de milioanede tentative de suicid. Bărbații în vârstă au cea mai mare frecvență de suicid, deși
frecvența în rândurile tinerilor este în creștere.

Eutanasia

Eutanasia provine din limba greaca, de la cuvantul “euthanasia », « eu » - bine, « Thanatos » –

moarte,insemnand “moarte frumoasa” sau usoara. Eutanasia este actiunea prin care, intr-un
mod nedureros, se suprima viata unei persoane a carei suferinta grea si prelungita,
este considerata iremediabila. Hotararea de a recurge la aceasta metoda, poate aparţine
bolnavului, rudelor sau medicului, avand la baza compasiunea sau mila fata de persoana care
sufera.

71
Conform religiei, dreptul de ridicare a vietii omului apartine exclusiv lui Dumnezeu, ca Unul
care ne-a creat, si nici o persoana nu are dreptul de a suprima viata altuia sau pe cea proprie.
Biserica nu admite eutanasia, deoarece ea inseamna ucidere sau sinucidere.
Totodata eutanasia incalca si "Drepturile omului". In articolul 3 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului se spune ca "orice fiinta umana are dreptul la viata." iar in Conventia pentru
protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale este accentuat faptul ca "moartea
nu poate fi aplicata in mod intentionat."
Eutanasia a fost legiferata in anul 1906. in statul Ohio, SUA. Ulterior a fost practicata in
Germania, unde Hitler a ordonat sa fie omorati copii nou-nascuti cu neajunsuri fizice, bolnavii
incurabili si invalizii.
Conform cercetarilor facute pe baza documentelor procesului de la Nurenberg, intre anii 1939-
1941 au fost eliminate peste 70 de mii de vieti, considerate “existente fara valoare vitala”.
Pentru unele state eutanasia a devenit ceva normal in decursul anilor, si foarte multe persoane au
decurs la aceasta metoda, in ciuda eforturilor Bisericii Ortodoxe de a se opune acestei practici.
Numai in anul 1995, in Olanda, au murit prin eutanasie 3% din cei decedati, iar in 1998 au fost
inregistrate 2565 de decese folosind aceeasi metoda. Acest lucru se intampla deoarece Olanda
este prima tara din lume in care eutanasia a fost legalizata.
In aprilie 2001, in cadrul Uniunii Europene, Olanda a legalizat eutanasia pe motive de
"compasiune". Drept conditii ale practicarii eutanasiei au fost stabilite urmatoarele:
a) Existenta unei boli incurabile sau a durerilor insuportabile;
b) Aducerea la cunostinta pacientului a tuturor solutiilor alternative;
c) Formularea unei a doua opinii de catre specialist;
d) Cererea eutanasiei de catre pacientul insusi, in deplinatatea facultatilor sale;
e) Interzicerea faptului ca propunerea sa vina din partea medicilor curanti.
Exemplul Olandei a fost urmat la numai un an de Belgia, iar in momentul de fata din ce in ce mai
multe state se pregatesc sa recunoasca eutanasia drept o practica legala. In marea majoritate a
tarilor lumii eutanasia este interzisa. De exemplu, in SUA, numai in statul Oregon aceasta este
permisa.
In Franţa se face o distinctie intre doua feluri de eutanasie – si anume:
- activa, cand moartea survine conform interventiei medicilor considerat omor premeditat, si
pasiva – prin abtinerea terapeutica de la tratament, in alte cuvinte, neacordarea asistentei
medicale.
In Suedia doar in cazuri exceptionale, medicilor le este permis sa deconecteze aparatele care
mentin bolnavul inca in viata.
In Marea Britanie eutanasia este interzisa in momentul de fata. Doar anii 1993 si 1994 sunt
considerati o exceptie, cand medicii aveau dreptul sa deconecteze de la aparate doar pacientii
incurabili. In statele in care eutanasie se practica, rolul medicilor este foarte important , deoarece
ei hotarasc sau nu soarta bolnavului. Ei sunt datori sa se convinga ca bolnavul are dureri
insuportabile, nu mai are nici o sansa de supravietuire si ca doreste sa moara. Insa aceasta
hotarare, se ia numai dupa ce un al doilea medic este de aceeasi parere. Insa numai dupa varsta
de 16 ani, se poate hotara eutanasia in cazul unui copil, deoarece aceasta este considerata varsta,
la care un copil este capabil sa inteleaga consecintele asumarii unui astfel de act. Biserica
ortodoxa nu va accepta niciodata eutanasia, ca si de altfel avortul.
Pentru a concluziona, putem spune ca reactiile si atitudinile cu privire la eutanasie, fac din
aceasta un subiect controversat in lumea larga. Conform religiei, eutanasia contravine poruncii

72
« Sa nu ucizi! » , iar medicii o vad ca curmare a unei suferinte, care ar duce la moarte inevitabil.
Parerea poate fi subiectiva in cele mai multe cazuri, in functie de persoana si de cazul in care,
putem vedea in eutanasie o varianta pentru nevoile celui in cauza.

Clonarea

Sfârşitul secolului XX avea să fie martorul primului caz de clonare a unui mamifer, acesta
având loc la Institutul Roslin din Edinburgh, prin transplantarea nucleului unei celule care
aparţinea unei oi din rasa Finn Dorsett în ovulul denuclearizat al unei mame-gazdă din rasa
de oi scoţiene cu faţa neagră. S-a stimulat apoi artificial diviziunea celulară, iar uterul
respectivei oi cu faţa neagră a fost purtătorul viitoarei clone.

Dolly reprezintă copia fidelă a unei oi Finn Dorsett. După Dolly a urmat clonarea de
vaci, porci, maimuţe şi şoareci. Prin clonare se pot obţine organisme cu calităţi
„programate”. De exemplu, la Institutul Roslin s-au desfăşurat experimente pentru a se ajunge
la vaci care să producă lapte foarte apropiat, din punct de vedere al compoziţiei, de cel
uman. Savanţii au luat în calcul şi posibilitatea ca prin clonare să fie înlocuite animalele de
casă care au murit sau să fie refăcute speciile ameninţate. Şi de la donarea animalelor,
atenţia oamenilor de ştiinţă s-a îndreptat în mod firesc spre clonarea umană.

Doi cercetători, unul american, Panayiotis Zavos, profesor la Universitatea din

Kentucky, şi unul italian, Severino Antinori, celebru de câţiva ani de zile prin faptul ca a
ajutat o femeie de 62 de ani să rămână însărcinată, prin implantarea în uter a unui ovul deja
însămânţat, au anunţat că în cel mult doi ani vor realiza prima clonare umană. Previziunile
mai prudente au dat însă ca dată probabilă anul 2005, mai ales datorită faptului că nu
ştim în prezent dacă se va dovedi viabilă tehnica de clonare utilizată în cazul lui Dolly.
Problema cea mai gravă este ridicată de rata foarte scăzută de reuşite: pentru Dolly au fost
necesare 276 de încercări. Cine îşi poate asuma însă un asemenea risc, atunci când este vorba
de embrioni umani? De altfel, dr. Harry Griffin, membru al echipei care a clonat-o pe Dolly, a
avertizat ca tehnica actuală de clonare este încă la început, fiind „ineficientă, deoarece s -au
utilizat pentru Dolly 277 de ovule pentru a obţine o sarcină reuşită, recoltând ovule de la circa
40 de oi donatoare, dar şi riscantă deoarece o mare parte din sarcini au eşuat, astfel încât am
avut miei care au murit imediat după naştere”. În plus, „riscurile sunt prea mari pentru
femeie şi, bineînţeles, pentru copil”, sănătatea acestuia rămânând în permanenţă precară.

Până acum s-au întreprins experienţe cu cinci specii de animale, iar rata foarte mare de
eşecuri a dat naştere multor semne de întrebare privind succesul donării umane. Doar 1% din
clonările animale efectuate până în prezent au avut un rezultat pozitiv, dar şi dintre acestea
covârşitoarea majoritate a suferit serioase disfuncţii: ficatul nu funcţiona bine, sângele nu
avea o presiune normală, plămânii erau nedezvoltaţi, apăreau grave deficienţe ale sistemului
73
imunitar. Concluzia specialiştilor este că, pentru nivelul actual al tehnicii, clonarea umană
este foarte periculoasă. Antinori şi Zavos susţin însă că pot depăşi aceste handicapuri, aflând
din timp care sunt embrionii „bolnavi”, pentru ca astfel să le fie stopată creşterea, dar lumea
ştiinţifică a negat posibilitatea concretă a acestui control: noi nu dispunem actualmente de
nici un mijloc sigur de a şti dacă „imprimarea” genelor a decurs normal. Este vorba de un
proces încă insuficient descifrat. Acceptând totuşi reuşita clonării, nu ştim cât şi cum va
evolua clona. Viaţa adultă a acesteia s-ar putea să nu fie decât un şir de probleme medicale, mai
cu seamă datorită faptului că, cel mai probabil, sistemul imunitar va fi foarte slăbit.

Un alt fel de clonare

Partizanii clonării umane atrag atenţia ca nu trebuie neapărat să urmărim naşterea unui
organism uman complet dezvoltat. Clonarea ar putea fi soluţia pentru o serie de boli în prezent
netratabile. De exemplu, Marea Britanie a legalizat utilizarea embrionilor umani pentru
cercetările care sunt îndreptate în direcţia vindecării unor maladii ca Parkinson şi
Alzheimer. Se face deosebirea între clonarea reproductivă şi cea terapeutică, aceasta din urmă
reprezentând o şansă uriaşă pentru medicina contemporană. Probabilitatea mai mare de
realizare o are clonarea terapeutică, mai accesibilă din punct de vedere al tehnicii, dar şi mai
puţin problematică moral.

Plecând de la ADN-ul bolnavului putem obţine un embrion-clonă care nu mai este

apoi introdus într-un uter, ci este utilizat drept cultură de celule stem (celulele stem fiind
nediferenţiate, capabile să formeze orice tip de ţesut, constituind astfel materialul ideal
pentru refacerea ţesuturilor necrozate). Unica soluţie pentru refacerea numărului de celule
pierdute de către organismul bolnavului, „cărămizi” care nu se mai regenerează, pare a fi
înlocuirea cu celulele stem.

Se spera ca ele vor putea fi „învăţate” să formeze ţesuturi de un anumit tip. Mai mult,
pornind de la celulele pacientului, prin clonare se va elimina pericolul respingerii
materialului transplantat, acesta fiind în mod natural acceptat de către organism. Teoretic,
lucrurile sunt limpezi, mai puţin evidentă este modalitatea prin care putem obţine practic aceste
celule.

Aspecte juridice, etice şi morale ale clonării

O a treia direcţie, oarecum de domeniul fantasticului, vizează clonarea fiinţelor

decedate, de la animale de casă la personalităţi istorice, pornind de la mostre de ADN din
ţesuturile celui dispărut. De aici, o altă paletă de probleme de ordin etic şi moral.

74
 Pe ansamblu, se pare că legalizarea clonării umane nu se va produce. De câţiva ani, acest
subiect se află în centrul dezbaterii mondiale, la ea participând nu numai oamenii de ştiinţă, dar
şi politicienii, filozofii, teologii, psihologii, fiind vorba, în fond, de un subiect care priveşte
întreaga societate. De pildă, American Association of Pro-Life Obstretricians and
Gynecologists (AAPLOG) s-a pronunţat împotriva clonării, atrăgând atenţia ca unii
oameni de afaceri s-ar putea gândi la o comercializare a vieţii umane. Ceea ce este mai grav
este că s-ar putea ajunge la „reproducerea unor oameni vii, fără ca aceştia să ştie, să fie
implicaţi în acest proces sau să-şi dea acordul”. Au apărut şi întrebări privind statutul
social al eventualelor clone. Care va fi locul acestora în societate? În SUA, Camera
Reprezentanţilor a dat o hotărâre prin care clonarea umană este considerată ilegală, dar
Senatul încă nu s-a pronunţat în această privinţă. Părerile înclină totuşi spre acceptarea
doar a clonării terapeutice. S-a propus legalizarea clonării terapeutice ca unică modalitate de
a cerceta, cu şanse de reuşită, sfere până acum inaccesibile medicinei obişnuite, criteriul
fundamental pentru finanţarea unor astfel de programe fiind ca obiectivul principal să fie
găsirea unor tratamente pentru bolile incurabile.

Amintim în încheiere câteva dintre condiţiile propuse, într-o listă deocamdată

provizorie, pentru ca cercetările privind clonarea terapeutică umană (cea reproductivă fiind
ilegală) să decurgă legal: este necesar ca embrionii sa fie utilizaţi numai în primele etape
ale dezvoltării lor, fără a fi lăsaţi să se dezvolte în continuare; toate prog ramele de
cercetare trebuie sa fie supervizate de organizaţiile guvernamentale care se ocupa de
fertilizare şi tehnici genetice; diferitele programe de cercetare urmează să primească
fonduri şi aprobare doar dacă se demonstrează ştiinţific faptul că nu există nici o altă
modalitate convenţională de obţinere a aceloraşi rezultate; nu vor fi admise cercetările în care
se pot combina materialul genetic uman cu cel al animalelor; trebuie să existe o
permanentă informare a publicului asupra stadiului cercetărilor întreprinse şi să fie
postulate clar limitele până la care poate fi împins raportul dintre suferinţa animalelor folosite
în experienţe şi beneficiul uman.

Dreptul la sanatate

Sănătatea populaţiei constituie una dintre valorile fundamentale, definitorii pentru însăşi
existenţa fiinţei umane. Pentru realizarea acestei valori, prin multiplele acte normative care
reglementează activitatea din domeniul sanitar, sunt consacrate drepturi şi obligaţii corelative atât
pentru beneficiarii îngrijirilor de sănătate cât şi pentru personalul medical sau nemedical din
unităţile sanitare. În cadrul raportului contractual având ca obiect furnizarea de servicii medicale,
servicii comunitare precum şi servicii conexe actului medical, este necesară delimitarea,
cunoaşterea şi respectarea acestor două categorii de drepturi şi obligaţii. Pentru pacient se
creează cadrul instituţional care să-i permită să beneficieze de îngrijiri medicale de cea mai bună
calitate, iar pentru corpul medical, garanţia prestării serviciilor medicale cu respectarea normelor

75
de deontologie şi etică medicală, a normelor legale în vigoare, la adăpost de consecinţele
nedorite ale oricărei forme de răspundere juridică.

Relaţia dintre medic şi pacient se particularizează şi prin dimensiunea coordonatelor

umane, antrenate pe parcursul actului medical. Fiind mai vulnerabilă, personalitatea pacientului
trebuie să se bucure de un plus de protecţie şi respect din partea corpului medical. Din această
perspectivă, legiuitorul a consacrat, în mod expres, şi dreptul pacientului de a fi respectat ca
persoană umană, obligaţie care rezultă în principal din Codul de Deontologie profesională
precum şi din normele legale generale. Astfel, potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din Legea nr.
74/1995, privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Colegiului Medicilor din România, în exercitarea profesiunii, medicul trebuie să dovedească
„disponibilitate, corectitudine, devotament şi respect faţă de fiinţa umană”, iar potrivit art. 15
din Legea nr. 461/2001, „în exercitarea profesiunii, asistentul medical respectă demnitatea
fiinţei umane şi principiile eticii, dând dovadă de responsabilitate profesională şi morală,
acţionând întotdeauna în interesul pacientului, familiei pacientului şi al comunităţii”. În acelaşi
sens, potrivit art. 3 din Legea nr. 46/2003, pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoana
umană, fără nici o discriminare.

Chiar şi în lipsa unor consacrări exprese, în legea cu privire la drepturile pacientului,

prin prevederile Codului penal, alături de celelalte atribute fundamentale, este protejată onoarea şi
demnitatea persoanei

Declaraţia Asociatia Medicala Mondiala privind drepturile bolnavului

a. bolnavul are dreptul să-şi aleagă singur medicul

b. bolnavul are dreptul de a fi îngrijit de un medic liber de a lua o decizie clinică şi etică,
independent de orice intervenţie exterioară.
c. după ce a fost informat asupra tratamentului propus, bolnavul are dreptul să îl accepte sau să îl
refuze
d. bolnavul are dreptul ca medicul să respecte natura confidenţială a tuturor datelor medicale şi
personale care îl privesc
e. bolnavul are dreptul de a muri în mod demn
f. bolnavul are dreptul de a primi sau a refuza ajutor spiritual şi moral, inclusiv acela al unui
preot şi al religiei potrivite.

Hotărârea AMM asupra drepturilor omului (California 1990, modificată în 1993)

Considerăm că:
1. Asociaţia Medicală Mondială şi asociaţiile membre sunt preocupate de a promova cauza
drepturilor omului la toate popoarele şi de a lua măsuri privind înlăturarea violărilor drepturilor
omului
2. membrii profesiunii medicale sunt deseori primii care constată violări ale drepturilor omului

76
3. asociaţiile medicale au un rol capital în atenţionarea asupra existenţei acestei violări în ţările
lor.
Asociaţia Medicală Mondială invită din nou asociaţiile membre:
1. să examineze situaţia din ţara lor pentru a se asigura că nu există violări ascunse. Din
teama de represalii din partea autorităţilor competente şi să ceară respectarea cu stricteţe a
drepturilor omului
2. să formuleze în termeni expliciţi principiile etice după care să se conducă medicii care
lucrează în sistemul penitenciar
3. să-şi procure materialul necesar în urmărirea practicilor medicale contrare eticii în
domeniul drepturilor omului
4. să facă tot posibilul pentru a obţine îngrijiri de calitate a sănătăţii pentru toţi, fără
deosebire de naţionalitate, rasă, origine etnică, credinţă, apartenenţă politică, clasă socială,
vârstă, sex, boală sau infirmitate
5. să se ridice împotriva oricărei violări prezumate a drepturilor omului prin
întreprinderea de mesaje cu recomandare de tratament uman al prizonierilor, căutând totodată să
obţină eliberarea imediată a persoanelor reţinute fără motiv.

Referinte bibliografice:
Golu,P.- Fundamentele psihologiei - Editura Fundatia Romania de maine, Bucuresti ,2002
Zlate,M.-Introducere in psihologie-Editura Polirom, Iasi, 2000
Zlate,M. –Fundamentele psihologiei-Editura ProHUmanitate, Bucuresti, 2000
Lupu, I. Zanc - Sociologie Medicală - Editura, Polirom1999
Gh.Scripcaru – Bioetica
Coralia Cotoraci – Bioetica – Note de curs
CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului
medical din România

77