UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS” DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE FARMACIE
PROGRAMUL DE STUDII: FARMACIE

ADHD - Tulburarea cu deficit de

atenție/hiperactivitate

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: STUDENT:

CONF. UNIV.DR. VERGINICA SCHRODER STANCESCU MIHAELA

 INTRODUCERE

ADHD (Attention Deficit / Hiperactivity Disorder) insemna tulburarea hiperkinetica cu

deficit de atentie (THDA), este un termen ce provine din clasificarea Americana DSM IV - TR.
Notiunea de hiperkinezie este similara cu cea de hiperactivitate, si este caracterizata prin exces
de activitate, lipsa de odihna, nervozitate, alergare, catarat, vorbit in exces.

ADHD-ul se caracterizeaza prin debutul precoce, inainte de varsta de 7 ani, a unei combinatii
intre hiperactivitate, comportament dezordonat si inatentie (lipsa de atentie). Durata acestei
tulburari trebuie sa fie de minim 6 luni, iar simptomele sunt grupate in cele de inatentie si cele de
hiperactivitate / impulsivitate.

ADHD-ul este o afectiune des intalnita in cabinetele medicilor pedopsihiatri, frecventa crescand
de la an la an, mai mult de jumatate ramanand nediagnosticati.
Raportul baieti : fete este de 2,5 - 12 : 1, la baieti predominand la varsta scolara iar la fete fiind
constanta pe grupe de varsta.
Tipul de ADHD predominant cu inatentie reprezinta 10 - 15 %, cel cu hiperactivitate 5 % iar cel
combinat circa 80 % din totalul cazurilor.

Cauzele ADHD :

 genetice - aproximativ 80 % din cazuri

 afectarea cerebrala (leziuni dobandite) - are o pondere de 20 %
 ambele cauze
 factorii familiali si sociali, precum absenta mamei si plasarea in orfelinate, mediul haotic
de crestere, pot duce la aparitia ADHD

In marea majoritate a cazurilor, tulburarile sunt mostenite, dar pot fi si dobandite.

Aproximativ 1/3 din parintii copiilor cu ADHD sunt afectati de aceasta boala.

S-a constatat ca exista si o afectare a functiei unor neurotransmitatori (dopamina, serotonina,

noradrenalina) precum si micsorarea unor structuri cerebrale (volumului cerebral total, lobului
frontal, ganglionilor bazali, cerebelului, corpului calos).

Tulburari asociate cu ADHD : cele de limbaj, de invatare, intarzierile mintale, tulburarile de

somn sau apetit alimentar, de comportament, de coordonare motorie, epilepsia, abuzul de alcool
si droguri, frici, simptome asemanatoare autismului, suicidul sau criminalitatea la varste mari.

1
ADHD este o afecțiune cronică ce afectează milioane de copii și care continuă adesea la vârsta
adultă. ADHD include o combinație de probleme persistente, cum ar fi dificultatea de a menține
atenția, hiperactivitatea și comportamentul impulsiv. Tulburările de tip deficit de atenție şi
hiperactivitate sunt manifestări la fel de frecvente ca în trecut, însă această problemă nu era
remarcată şi dezbătută atât de stringent ca astăzi. Oricare dintre noi, ocazional, poate avea
dificultăți în concentrarea și menținerea atenției. Pentru unele persoane, însă, aceste dificultăți
sunt foarte persistente și interferează zilnic cu munca, cu relațiile sociale, cu viața de familie,
astfel încât sunt privite ca o tulburare psihiatrică.

Copiii cu ADHD se pot confrunta, de asemenea, cu o stimă de sine scăzută, relații dificile și
performanțe școlare slabe. Simptomele se atenuează uneori odată cu vârsta. Cu toate acestea,
unele persoane nu își depășesc niciodată complet simptomele ADHD. Dar ei pot învăța strategii
pentru a avea succes.

Deși tratamentul nu va vindeca ADHD, poate ajuta foarte mult la ameliorarea simptomelor.
Tratamentul implică de obicei medicamente și intervenții comportamentale. Diagnosticul și
tratamentul precoce pot face o mare diferență în ceea ce privește rezultatele

Copiii cu ADHD sunt distrași ușor, nu finalizează ceea ce încep și nu sunt interesați de greșelile
pe care le fac. Ei trec cu ușurință de la o activitate la alta și sunt uneori instabili emoțional. Pe de
altă parte, dispun de inteligență normală, în multe situații reușind să treacă peste momente
dificile, ajutați de suportul mental. Mulți dintre acești copii sunt impulsivi. Ei par iritabili și
neliniștiți, incapabili să tolereze frustrarea. In general, acționează înainte de a gândi și nu își
așteaptă rândul în timpul desfășurării unei activități. În conversație întrerup, vorbesc prea mult,
prea repede și prea tare, spunând tot ce le trece prin minte.

Harta genelor responsabile pentru ADHD

Un studiu internațional, axat pe analiza genomului a mai mult de 50.000 de persoane din
întreagă lume, a identificat douăsprezece fragmente specifice ale ADN-ului legate de
vulnerabilitatea tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD). Studiul,
coordonat de Universitatea din Barcelona care a implicat participarea a 80 de cercetători
este primul studiu global privind ADHD la scară genomică și a fost publicat în revista
Nature Genetics, informează sciencedaily.com.

ADHD-ul este una dintre cele mai frecvente tulburări psihiatrice la copii și adolescenți și
afectează aproximativ 5% dintre copii și 2,5% la adulți.

Tulburarea este caracterizată prin deficit de atenție, de hiperactivitate, comportament impulsiv și

limitează abilitățile personale și sociale ale celor care suferă de această boală.

Cu o origine totală și necunoscută, totul arată că ADHD este rezultatul combinării factorilor de
mediu (toxicologici, psihologici și sociali etc.) cu o bază ereditară poligenă (care ar putea explică
aproximativ 75% din tulburare).

2
Pentru realizarea cercetării, echipa internațională a analizat aproximativ zece milioane de poziții
(loci) ale genomului la  mai mult de 50.000 de persoane din diferite țări din Europa, Statele
Unite, Canada și China. Prin întregul studiu de asociere a genomului (WGAS), cercetătorii au
analizat modificările dintr-o nucleotidă ADN (SNP), cea mai comună în genomul uman.

Studiul arată că aceste variante genetice comune ”reprezintă o pondere de 21% din totalul
geneticii ADHD”, spune Bru Cormand, șeful Grupului de Cercetare pentru Neurogenetică al
Facultății de Biologie a Universității din Barcelona.

Studiul a identificat douăsprezece segmente genomice, majoritatea corespunzând unor gene

specifice, care conferă vulnerabilitate la ADHD. În mod specific, multe dintre modificările
genetice care sunt legate de această tulburare afectează elementele de reglare a genei limbajului.

Printre fragmentele identificate se numără gena FOXP2 – una dintre cele mai studiate gene în
ceea ce privește dezvoltarea limbajului la om – care codifică o proteină cu un rol distinctiv în
crearea sinapsei neuronale și a învățării.
FOXP2 a fost considerată că fiind gena candidată la ADHD într-un studiu anterior (Psychiatric
Genetics, 2012). În prezent, această este una dintre puținele gene citate în bibliografia științifică
care apare din nou pe harta genetică a ADHD.

O altă genă identificată – DUSP6 – este implicată în controlul neurotransmisiei dopaminergice,

un proces țintă pentru cele mai frecvente tratamente farmacologice ADHD. De asemenea, gena
SEMA6D, care se manifestă în creier în timpul dezvoltării embrionare, ar putea juca un rol
important în crearea ramurilor neuronale.

Studiul arată că aceste variante genetice comune ”reprezintă o pondere de 21% din totalul
geneticii ADHD”, spune Bru Cormand, șeful Grupului de Cercetare pentru Neurogenetică al
Facultății de Biologie a Universității din Barcelona.

Studiul a identificat douăsprezece segmente genomice, majoritatea corespunzând unor gene

specifice, care conferă vulnerabilitate la ADHD. În mod specific, multe dintre modificările
genetice care sunt legate de această tulburare afectează elementele de reglare a genei limbajului.

Oamenii de stiinta au studiat legatura dintre structurile ce transporta dopamina si simptomele

produse de ADHD. De asemenea, au fost realizate studii care au sugerat ca modificarile
structurale ale creierului pot juca roluri importante in declansarea ADHD.

Potrivit unui mic studiu efectuat la 16 copii si adolescenti cu ADHD, medicamentele care
sporesc disponibilitatea dopaminei in creier conduc la inhibarea cortexului motor, adica a
regiunii din creier care controleaza miscarea voluntara. Acest efect a fost mult mai semnificativ
la copiii cu o variatie a genei DAT1.

DAT1 este o gena care, de obicei, creste activitatea transportatorului dopaminergic. Aceste
rezultate sugereaza ca factorii genetici ce afecteaza transportul dopaminei pot juca un rol
important in dezvoltarea ADHD.

3
O alta cercetare importanta a comparat rezultatele obtinute prin imagistica prin rezonanta
magnetica in cazul copiilor cu si fara ADHD. Cercetatorii au descoperit ca, in cazul copiilor cu
ADHD, cortexul era mai putin dezvoltat in zonele cerebrale responsabile pentru controlul
atentiei.

In 2013 a fost realizat un mic studiu prin care s-a descoperit ca metilfenidatul poate creste nivelul
de dopamina din creier si poate spori atentia adultilor, atat cu ADHD, cat si fara. De asemenea,
alte studii efectuate in 2015 au ajuns la concluzia ca exista asocieri intre modificarile genetice ale
genei DAT1 si instabilitatea starilor de dispozitie la adultii sanatosi. Instabilitatea dispozitiei
tinde sa fie un simptom persistent la persoanele cu ADHD.[1]

Genetica

Studii gemene indică faptul că tulburarea este adesea moștenită de la părinții persoanei, genetica
determinând aproximativ 75% din cazuri la copii și 35% până la 75% din cazuri la adulți. Frații
copiilor cu ADHD sunt de trei până la patru ori mai predispuși să dezvolte tulburarea decât frații
copiilor fără tulburare.

Excitația este legată de funcționarea dopaminergică, iar ADHD prezintă o funcționare

dopaminergică scăzută. De obicei, sunt implicate mai multe gene, dintre care multe afectează în
mod direct dopamina neurotransmisie. 
4
Cei implicați cu dopamină includ DAT, DRD4, DRD5, TAAR1, MAOA, COMT, și DBH. Alte
gene asociate cu ADHD includ SERT, HTR1B, SNAP25, GRIN2A, ADRA2A, TPH2,
și BDNF. O variantă comună a unei gene numită latrofilină 3 se estimează că este responsabil
pentru aproximativ 9% din cazuri și atunci când această variantă este prezentă, persoanele
răspund în mod deosebit la medicația stimulativă. 7R repetă varianta receptorului de dopamină
D4 (DRD4-7R) determină efecte inhibitorii crescute induse de dopamina și este asociat cu
ADHD. Receptorul DRD4 este un Receptor cuplat cu proteina G care inhibă adenilil ciclaza.
Mutația DRD4-7R are ca rezultat o gamă largă de comportamente fenotipuri, inclusiv simptome
ADHD care reflectă atenția împărțită. Gena DRD4 este legată atât de căutarea de noutate, cât și
de ADHD. Oameni cu Sindromul Down sunt mai susceptibile de a avea ADHD. Genele glucoză-
fructoză oxidoreductază domeniu care conține 1 (GFOD1) și cadherin 13 (CHD13) prezintă
asocieri genetice puternice cu ADHD. Asocierea CHD13 cu autism, schizofrenie, tulburare
bipolara, și depresie face din aceasta o interesantă genă cauzală candidată. O altă genă cauzală
candidată care a fost identificată este receptorul cuplat al proteinei G-L3 (ADGRL3). La
Zebrafish, eliminarea acestei gene determină o pierdere a funcției dopaminergice în
ventral diencefal iar peștii prezintă un hiperactiv / impulsiv fenotip.[4]

In asa fel incat variație genetică pentru a fi folosit ca instrument de diagnostic, trebuie efectuate

studii mai valide. Cu toate acestea, studii mai mici au arătat că polimorfisme genetice în gene
legate de catecolaminergic neurotransmisie sau CURSĂ complex al sinapsă poate prezice în mod
fiabil răspunsul unei persoane la medicamente stimulante.Variantele genetice rare prezintă o
semnificație clinică mai relevantă, deoarece penetranța lor (șansa de a dezvolta tulburarea) tinde
să fie mult mai mare. Cu toate acestea, utilitatea lor ca instrumente de diagnostic este limitată,
deoarece nici o genă nu prezice ADHD. Tulburările din spectrul autist (ASD) prezintă
suprapuneri genetice cu ADHD atât la niveluri comune, cât și la niveluri rare de variație
genetică.

Evoluţie este posibil să fi jucat un rol în ratele ridicate de ADHD, în special trăsăturile

hiperactive și impulsive la bărbați. Unii au emis ipoteza că unele femei pot fi mai atrase de
bărbații care iau riscuri, crescând frecvența genelor care predispun la hiperactivitate
și impulsivitate în rezerva de gene. Alții au susținut că aceste trăsături pot fi o adaptare care îi
ajută pe bărbați să se confrunte cu medii stresante sau periculoase, de exemplu, cu impulsivitate
crescută și comportament exploratoriu. În anumite situații, trăsăturile ADHD ar fi putut fi
benefice societății în ansamblu, chiar dacă au fost dăunătoare individului. Este posibil ca ratele
ridicate și eterogenitatea ADHD să fi crescut fitness reproductiv și a beneficiat societatea prin
adăugarea diversității la Fondului genetic în ciuda faptului că dăunează individului. În anumite
medii, unele trăsături ADHD ar fi putut oferi avantaje personale indivizilor, cum ar fi răspunsul
mai rapid la prădători sau abilități superioare de vânătoare.La poporul Ariaal din Kenya, alela 7R
a genei DRD4 are ca rezultat o sănătate mai bună a celor care sunt nomad dar nu pe cei care
locuiesc într-un singur loc.

5
Fiziopatologie

Modelele actuale de ADHD sugerează că este asociat cu deficiențe funcționale în unele dintre
creier sisteme de neurotransmițători, în special cele care
implică dopamina și norepinefrina. Căile dopaminei și norepinefrinei care își au originea în zona
tegmentală ventrală și locus coeruleus proiectează în diverse regiuni ale creierului și guvernează
o varietate de procese cognitive.căile dopaminei și căile norepinefrinei care proiect către cortexul
prefrontal și striatum sunt direct responsabili de modulare functie executiva (controlul cognitiv al
comportamentului), motivația, percepția recompensei și funcția motorie; se știe că aceste căi
joacă un rol central în fiziopatologie de ADHD. Au fost propuse modele mai mari de ADHD cu
căi suplimentare.

Structura creierului

[2]

Cortexul prefrontal stâng este adesea afectat în ADHD.

La copiii cu ADHD, există o reducere generală a volumului în anumite structuri ale creierului, cu
o scădere proporțional mai mare a volumului în partea stângă cortexul prefrontal. cortexul
parietal posterior arată, de asemenea, subțierea la persoanele cu ADHD în comparație cu
controalele. Sa constatat că alte structuri cerebrale din circuitele prefrontal-striatal-cerebelos și
prefrontal-striatal-talamic diferă între persoanele cu și fără ADHD.

Volumele subcorticale ale accumbens, amigdala, caudat, hipocamp, și putamen apare mai mic la

persoanele cu ADHD comparativ cu controalele. Asimetrii interemisferice în materie albă tractele
au fost observate și la copiii cu ADHD, sugerând că întreruperile din integrarea temporală pot fi
legate de caracteristicile comportamentale ale ADHD.

6
Căile neurotransmițătorului

Anterior se credea că numărul ridicat de transportori de dopamină la persoanele cu ADHD a

făcut parte din fiziopatologia, dar se pare că numărul crescut se datorează adaptării la expunerea
la stimulente. Modelele actuale implică calea dopaminei mezocorticolimbice si locus coeruleus-
sistem noradrenergic.Psihostimulanții ADHD posedă eficacitatea tratamentului, deoarece cresc
activitatea neurotransmițătorului în aceste sisteme. În plus, pot exista anomalii
în serotoninergic, glutamatergic, sau colinergic căi.

Cercetarea biomarkerului

Recenzii despre ADHD biomarkeri au observat că trombocitele monoaminooxidaza expresie,

urinară norepinefrina, urinar MHPG, și urinar fenetilamină nivelurile diferă în mod constant între
persoanele cu ADHD și controlul sănătos. Aceste măsurători ar putea servi ca biomarkeri
diagnostici pentru ADHD, dar sunt necesare mai multe cercetări pentru a stabili utilitatea lor de
diagnostic. Urinar și plasma din sânge concentrațiile de fenetilamină sunt mai mici la persoanele
cu ADHD față de martori și cele două medicamente cele mai frecvent prescrise pentru
ADHD, amfetamină și metilfenidat, cresc fenetilamina biosinteza la persoanele care răspund la
tratament cu ADHD.Concentrațiile mai mici de fenetilamină urinară sunt, de asemenea, asociate
cu simptome de neatenție la persoanele cu ADHD. Electroencefalografie (EEG) nu este suficient
de precis pentru a pune diagnosticul.

Simptome

Definiția şi criteriile de diagnostic ale deficitului de atenție şi hiperactivității au suferit

numeroase modificări de-a lungul timpului, datorită schimbărilor apărute în conceptualizarea
acestei tulburări, însă fundamentul este reprezentat de un pattern persistent de neatenție şi/sau
hiperactivitate-impulsivitate.

Caracteristicile principale ale ADHD includ neatenția și comportamentul hiperactiv-impulsiv.

Simptomele ADHD încep înainte de vârsta de 12 ani, iar la unii copii, acestea sunt vizibile încă
de la vârsta de 3 ani. Simptomele ADHD pot fi ușoare, moderate sau severe și pot continua până
la vârsta adultă.

ADHD apare mai des la bărbați decât la femei, iar comportamentele pot fi diferite la băieți și la
fete. De exemplu, băieții pot fi mai hiperactivi, iar fetele pot avea tendința de a fi neatente în
liniștite.

7
Există 3 sub-tipuri de ADHD:

Predominant neatent.

Majoritatea simptomelor se încadrează în categoria neatenție, distractibilitate, afectarea

memoriei pe termen scurt şi a procesului de învăţare.

Predominant hiperactiv-impulsiv.

Majoritatea simptomelor aparțin de hiperactivitate și impulsivitate/autocontrol slab.

Combinat.

Acesta este o combinație a primelor două subtipuri.. Majoritatea copiilor cu ADHD intră în
această categorie

Un copil care prezintă un tipar de neatenție prezintă adesea:

 Lipsa atenției la detalii sau greșeli inutile la serviciu ori în alte activități;
 Dificultăți în menținerea atenției în timpul activităților desfășurate, cum ar fi cititul sau
lectura de lungă durată;
 Persoanele afectate nu par a asculta atunci când vorbiți direct cu ei;
 Nu respectă instrucțiunile și nu reușesc să termine treburile la locul de muncă;
 Au dificultăți în organizarea sarcinilor și a activităților- de exemplu, persoana poate fi
împrăștiată și nu este capabilă să își gestioneze corespunzător timpul;
 Evită sau resping sarcinile care necesită un efort mental susținut;
 Pierd lucruri necesare realizării sarcinilor sau activităților, precum chei, portofele sau
telefoane mobile;
 Sunt ușor de distras de gânduri sau stimuli care nu au legătură cu activitatea pe care o fac;
 Sunt uituci în activitățile zilnice, precum plătitul facturilor, respectarea întâlnirilor sau
returnarea telefoanelor

O persoană cu hiperactivitate - impulsivitate are următoarele manifestări:

 Nervozitate, mișcatul mâinilor sau picioarelor, fâțâitul chiar și când stau pe scaun;
 Se ridică de pe scaun în situații când ar trebui să stea jos (la scoală sau in alte situaţii);
 Este neliniștit sau incapabil să stea locului pentru perioade mai lungi de timp;
 Este incapabil să se joace sau să desfășoare o activitate în liniște;
 Vorbește excesiv;
 Se grăbește cu răspunsul înainte ca întrebarea să fie terminată;
 Are dificultăți în a-și aștepta rândul, de exemplu când stă la o coadă întrerupe sau
deranjează alte persoane.

8
Simptome ADHD la preșcolar:

 Parcă este condus de un motor;

 Curiozitate exagerată;
 Joc gălăgios, distructiv;
 Solicită atenție exagerată din partea părintelui;
 Crize de furie frecvente, cooperare dificilă.

Simptome ADHD la școlar:

 Neliniștit, agitat, în continuă mișcare;

 Dificultăți în efectuarea sarcinilor școlare, performanță școlară scăzută;
 Nu se poate concentra sau este distras cu ușurință de stimuli;
 Dezorganizat, își pierde lucrurile, nu poate estima timpul;
 Dificultăți de a respecta regulile unui grup sau ale unui joc (dorește sa fie lider);
 Impulsiv, vorbește neîntrebat, nu-și așteaptă rândul îi întrerupe pe ceilalți
 Nu observă pericolele, frecvent suferă diverse accidente;
 Poate asocia tulburări de învățare, ticuri, enurezis.

Simptome ADHD la adolescent:

 Impulsiv, mai puțin hiperactiv;

 Neatent, plictisit, ușor de distras la stimuli;
 Comportament inadecvat la școală, refuz școlar, amânarea sarcinilor școlare;
 Probleme de disciplină în familie și la școală;
 Accese de furie, toleranță scăzută la frustrare;
 Nu recunoaște autoritatea și are relații tensionate cu cei de aceeași vârstă;
 Stimă de sine scăzută, risc de depresie;
 Risc de consum de substanțe, delicvență juvenilă.
 Se estimează că incidența ADHD la copiii de vârstă școlară este de 3-7%, fiind mai
frecvent întâlnită la băieți. Studiile pe gemeni indică faptul că tulburarea este adesea
moștenită de la părinții persoanei, genetica determinând aproximativ 75% din cazuri la
copii și de la 35% până la 75% din cazuri la adulți. Frații copiilor cu ADHD au o
probabilitate de trei până la patru ori mai mare de a dezvolta această tulburare decât frații
copiilor care nu au această tulburare.
 Deficitul în sfera atenției şi hiperactivității şi alte manifestări ca impulsivitatea sau
funcțiile executive deficitare, îi expun pe elevi riscului performanței școlare scăzute.
 Elevii cu deficit de atenție şi hiperactivitate îşi însușesc mai greu deprinderile de
organizare, planificare, management al timpului, în comparație cu colegii lor, care nu
prezintă astfel de tulburări. Aceștia au tendința de a avea mai multe accidente și răniri de
tot felul decât copiii care nu au ADHD precum și tendința de a avea o stimă de sine
scăzută. Sunt mai predispuși să aibă probleme în interacțiunea cu colegii și adulții și să
fie acceptați de aceștia, sunt expuși unui risc crescut de abuz de alcool, droguri și de alte
comportamente delincvente.

9
 [7]
Sursa: makingtherapyfun.com

Comorbidități

ADHD nu cauzează alte probleme psihologice sau de dezvoltare. Cu toate acestea, copiii cu
ADHD sunt mai predispuși decât alții să aibă și afecțiuni precum:

Tulburarea de opoziție și comportament sfidător, definită în general ca un model de

comportament negativ, sfidător și ostil față de figurile de autoritate. În populația generală,
tulburarea de opoziție și comportament sfidător se asociază cu ADHD la aproximativ 50% din
copiii cu tablou clinic combinat si la aproximativ un sfert din cei la care predomină lipsa de
atenție.

Tulburare de conduită, marcată de un comportament antisocial, cum ar fi furtul, bătaia,

distrugerea proprietății și rănirea oamenilor sau a animalelor. Tulburarea de conduită este
asociată la aproximativ un sfert din copiii și adolescenții cu tablou clinic combinat, în funcție de
vârstă și de context.

10
Tulburare de perturbare afectivă de tip disruptiv, caracterizată prin iritabilitate și probleme
de toleranță la frustrare. Majoritatea copiilor și adolescenților cu tulburare de perturbare afectivă
de tip disruptiv prezintă simptome care întrunesc și criteriile de ADHD; un procent mai mic de
copii cu ADHD prezintă simptome care întrunesc criteriile pentru tulburarea cu perturbare
afectivă de tip disruptiv.

Tulburarea de învățare, inclusiv probleme de citire, scriere, înțelegere și comunicare.

Tulburarea de învățare specifică apare frecvent în asociere cu ADHD.

Tulburările consumului de substanțe, inclusiv droguri, alcool și fumat. Deși tulburările

consumului de substanțe sunt relativ mai frecvente în rândul adulților cu ADHD decât în
populația generală, aceste tulburări sunt prezente doar la o mică parte din adulții cu ADHD.

Tulburări de anxietate, care pot provoca îngrijorare și nervozitate copleșitoare și includ

tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC). Tulburări anxioase și tulburarea depresivă majoră apar
într-un număr mic de cazuri cu ADHD, dar mai frecvent decât în populația generală.

Tulburări ale dispoziției, inclusiv depresia și tulburarea bipolară, care include depresia, precum
și comportamentul maniacal.

Tulburarea de spectru autist, o afecțiune legată de dezvoltarea creierului care are un impact
asupra modului în care o persoană percepe și socializează cu ceilalți.

Tulburările ticurilor sau sindromul Tourette, tulburări care implică mișcări repetitive sau
sunete nedorite (ticuri) care nu pot fi controlate cu ușurință.

Prof. Dr. Thomas Zentall (1985) argumenta că hiperactivitatea se produce de la niveluri joase de
excitație și servește la menținerea unui nivel optim. Cercetări mult mai recente, teoretizând pe
marginea sindromului deficitului de atenție, au localizat inhibiția comportamentală ca un deficit
central al tulburării.[3]

ADHD include un deficit în inhibiția comportamentului. In acest sens s-a construit un model
teoretic care leagă inhibiția comportamentală de patru funcții neurologice care apar și depind de
execuția lor efectivă:

a. Memoria de lucru;
b. Autoreglarea arousal-ului emoțional;
c. Internalizarea vorbirii;
d. Reconstituirea.

ADHD ar putea fi asociat cu deteriorarea secundară a acestor patru abilități executive. Inhibiția
comportamentală este specifică, ca deficiență centrală în ADHD. Se propune un model care să
realizeze o legătură între inhibiția răspunsului și cele patru funcții executive care depind de
această inhibiție pentru performanța lor efectivă. Aceste patru funcții servesc la aducerea
comportamentului sub controlul informațiilor reprezentate intern și a acțiunilor auto-

11
direcționate. Astfel, cele patru funcții, permit acțiuni direcționate mai bine și sarcini mai
persistente.

Funcțiile executive au o influență decisivă asupra modului în care noi ne comportăm în viața de
zi cu zi. Ele sunt responsabile de modul nostru particular în care reacționăm. Acțiunea lor face
posibil ca date provenind de la procese cognitive diferite să fie inter-relaționate și să sprijine
coerența unui comportament orientat către scop. Funcțiile executive sunt răspunzătoare de
controlul cognitiv din creier, de comportamentul de auto-reglare.

Thomas Brown (2005) folosește metafora orchestrei fără dirijor pentru a conceptualiza rolul
funcțiilor executive. "Imaginați-vă o orchestră simfonică în care fiecare muzician cântă foarte
bine la instrumentul sau, dar pentru că nu există un dirijor care să coordoneze ordinea în care
instrumentele interpretează, acestea încep toate în același timp și sunetele se suprapun producând
zgomot, nu muzică." Succesul acestor copii în anumite activități indică faptul că ei nu sunt în
totalitate incapabili să-și folosească atenția. Principala dificultate fiind inabilitatea cronică de a
activa și gestiona anumite funcții în diverse moduri și perioade de timp.

[6]

Diagnosticul ADHD este stabilit doar de către medicul specialist psihiatru de copii și adolescenți,
în colaborare cu psihologul clinician, dar cei care observă primii manifestările copilului sunt
părinții, bunicii, educatorii, învățătorii sau alte persoane implicate în îngrijirea și educația
acestuia. Pentru stabilirea diagnosticului, medicul specialist face o evaluare complexă, bazată pe
observația clinică și pe informațiile obținute direct de la copil, părinți și educatori, iar psihologul
clinician evaluează funcțiile executive cu ajutorul unor teste psihologice specifice.

Intensitatea simptomelor ADHD este influențată de o serie de factori contextuali și de

particularitățile sarcinilor pe care copilul le realizează. De exemplu, comportamentul copiilor cu
ADHD este mult mai problematic pe parcursul activităților prelungite (de ex. efectuare temelor)
sau în contexte care implică respectarea unor reguli, mai ales dacă este implicată evaluarea și
critica publică (biserică, restaurant), decât în situațiile de joc liber (ex. pauze, excursii). În acest
sens, orice modificare comportamentală trebuie să înceapă cu o analiză funcțională a acelei
manifestări.

12
Tratament

In majoritatea cazurilor, ADHD este tratat cu o combinație de terapie comportamentala si

tratament medicamentos. In plus, terapia de reeducare a abilitaților de învăţare, consilierea
psihologica pentru îmbunătățirea abilitaților sociale si masurile specifice de sprijin educațional la
scoală ajuta foarte mult in managementul acestei tulburări. Scopul tratamentului este
ameliorarea/dispariția simptomelor si îmbunătățirea performantelor școlare.

Terapii Comportamentale

Există dovezi bune pentru utilizarea terapiilor comportamentale în ADHD. Acestea reprezintă
tratamentul de primă linie recomandat în cazul celor care au simptome ușoare sau care sunt de
vârstă preșcolară. Terapiile psihologice utilizate includ: inițierea psihoeducațională, terapia
comportamentală, terapia cognitiv-comportamentală (TCC), psihoterapie personală, terapia de
familie, intervențiile școlare împreună cu colegii de clasă, formarea abilităților sociale, formarea
organizațională și antrenamentul managementului parental.
Se folosesc recompense pentru a întări comportamentele pozitive ale copilului și penalizări care
să elimine comportamentele nedorite sau problematice. În plus, părintele trebuie să structureze și
să organizeze cat mai mult mediul de viaţă al copilului prin stabilirea unor rutine de viaţă, care
să-i ofere acestuia predictibilitate și stabilitate. Toți adulţii implicați în îngrijirea copilului cu
ADHD trebuie sa fie consecvenți în aplicarea terapiei. Treptat, ordinea și structura exterioară
sunt internalizate, influențând modul de funcționare a creierului copilului cu ADHD.

Medicație

Tratamentul medicamentos al ADHD se bazează pe administrarea antidepresivelor,

antipsihoticelor, anticonvulsivantelor si amfetaminelor în conformitate cu schemele de tratament
stabilite de către medicul psihiatru.

Exerciții fizice

Exercițiile fizice regulate, în special exercițiile aerobice, reprezintă un tratament complementar

eficient pentru ADHD la copii și adulți, în special atunci când sunt combinate cu medicamente
stimulante (deși în prezent nu se cunoaște care este cea mai bună intensitate și cel mai bun tip de
exerciții aerobice pentru ameliorarea simptomelor). De exemplu, un studiu a constatat că
antrenamentul de înot a îmbunătățit cogniția, coordonarea și sănătatea mintală la copiii cu
ADHD.

Efectele pe termen lung ale exercițiilor aerobice regulate la persoanele cu ADHD includ un
comportament și abilități motorii mai bune, îmbunătățirea funcțiilor executive (inclusiv atenția,
controlul inhibitor și planificarea, printre alte domenii cognitive), o viteză mai mare de procesare
a informațiilor și o memorie mai bună.

Evaluările părinților și profesorilor cu privire la rezultatele comportamentale și socio-emoționale

ca răspuns la exercițiile aerobice regulate includ: o mai bună funcționare generală, reducerea
simptomelor ADHD, o mai bună stimă de sine, niveluri reduse de anxietate și depresie, mai

13
puține plângeri somatice, un comportament academic și în clasă mai bun și un comportament
social îmbunătățit.

Dieta

Modificările dietetice nu sunt recomandate din 2019 de către Academia Americană de Pediatrie,
Institutul Național pentru Sănătate și Excelență în Îngrijire sau Agenția pentru Cercetare și
Calitate în Sănătate din cauza dovezilor insuficiente.

O meta-analiză din 2013 a constatat că mai puțin de o treime dintre copiii cu ADHD văd o mică
îmbunătățire a simptomelor cu suplimentarea cu acizi grași (FFA) omega-3 si omega-6 sau cu
scăderea consumului de coloranți alimentari artificiali. Aceste beneficii pot fi limitate la copiii cu
sensibilități alimentare sau la cei care sunt tratați simultan cu medicamente pentru ADHD.
Această analiză a constatat, de asemenea, că dovezile nu susțin eliminarea altor alimente din
dietă pentru a trata ADHD. O revizuire din 2014 a constatat că o dietă de eliminare are ca
rezultat un mic beneficiu general la o minoritate de copii, cum ar fi cei cu alergii. O altă revizuire
din 2016 a declarat că nu se recomandă utilizarea unei diete fără gluten ca tratament standard
pentru ADHD.

Persoanele cu ADHD ar trebui să aibă o dietă sănătoasă și echilibrată. Nu renunțați la alimente

înainte de a cere sfatul medicului. Unele persoane pot observa o legătură între tipurile de
alimente și agravarea simptomelor ADHD. Dacă acesta este cazul, țineți un jurnal cu ceea ce
mâncați și beți și cu comportamentul care urmează. [5]

14
 Concluzii

ADHD este o problema medicala care nu poate fi tinuta sub control in lipsa tratamentului
medicamentos.

Parintii trebuie sa ofere copiilor cat mai multe informatii despre ADHD si sa le explice
importanta respectarii strategiei terapeutice. Eficienta tratamentului va fi mai mare prin
implicarea copilului in managementul simptomelor (de exemplu: sa-si ia medicamentul la timp).

Terapia nutritionala (restrictia de zahar, uleiul de peste etc) nu este o metoda terapeutica
recomandata, deoarece aceste diete nu au la baza nici un suport clinic.

Acupunctura poate reduce stresul si tensiunea musculara imbunatatind starea de bine si crescand
calitatea vietii copilului.

Se recomanda ca terapiile complementare sa se aplice alaturi de metodele conventionale de

tratament, nu sa inlocuiasca tratamentul medicamentos al ADHD.

Tratamentul medicamentos s-a dovedit a fi foarte eficient pentru diminuarea simptomelor

ADHD, desi raspunsul terapeutic variaza de la un pacient la altul.Tehnicile de modificare a
comportamentului, sesiunile de training, educare si consilire a parintilor sunt suficiente pentru
controlul simptomelor formelor usoare de ADHD.

Parintii care sunt, pe buna dreptate, refractari la ideea de a administra copilului lor medicatie pe
termen nedefinit, vor trebui sa inteleaga ca tratamentul medicamentos este lipsit de riscuri si
extrem de eficient, imbunatatind calitatea vietii copilului si a membrilor familiei.

Mai multe studii anterioare care au fost efectuate pe gemeni au demonstrat că 75% din
tulburările psihiatrice pot fi explicate prin factori genetici.

ADHD este ereditar? Simplu spus, da ADHD este adesea moștenit. Studiile arată că ADHD
rulează în familii. Se crede că genele care implică neurotransmițătorul dopamină fac parte din
moștenirea ADHD, deși acesta este un proces foarte complex și încă în mare parte necunoscut.

15
 Bibliografie

[1]. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/adhd/

[2].http://www.bellanima.ro/a-d-h-d/

[3].https://www.sfatulmedicului.ro/ADHD/tulburarea-cu-deficit-de-atentie-hiperactivitate-
adhd_26

[4]. https://wikicro.icu/wiki/Attention_deficit_hyperactivity_disorder#cite_note-
Malenka_ADHD_neurosci-132

[5].Dobrescu I (sub red.). Manual de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului, vol. I, Ed.

Medicală, Bucureşti, 2010

[6].http://snpcar.ro/wp-content/uploads/2018/08/pdf9-2.pdf

[7].makingtherapyfun.com

16