FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

2019
INTRODUCERE

Nota de prezentare:

Suportul de curs Fundamentele psihologiei pentru programul de conversie

profesională pentru cadrele didactice încadrate în sistemul de învățământ
preuniversitar – PIPP Pedagogia învățământului primar și preșcolar reprezintă o
sinteză realizată din câteva cărți fundamentale de psihologie generală:

Atkinson, R.L, Atkinson R. C., Smith, E. E., Bem, D. J, (2002). Introducere în

psihologie. Ediția a XI-a, București: Editura Tehnică.

Zlate, M. (2006, 2009). Fundamentele psihologiei, Iași: Editura Polirom.

Zlate, M. (2007). Introducere în psihologie, Iași: Editura Polirom.

Sinteza a fost realizată de asist.univ.dr. Iulia Molnar (unitățile 1, 2, 3, 7 și 9) și

asist.univ.drd. Sorin Ropotan (unitățile 4 și 10) și apoi revizuită de conf.univ.dr.
Raluca Tomșa.

Cele zece unități sunt:

1. Ce e psihologia? Obiectul psihologiei.

2. Domenii aplicative și direcții noi.
3. Metode de cercetare în psihologie
4. Repere istorice
5. Mecanisme cognitive (I): Senzaţia și percepția
6. Mecanisme cognitive (II): Reprezentarea și gândirea
7. Mecanisme cognitive (III): Memoria și imaginația
8. Mecanisme reglatorii (I): Motivaţia și afectivitatea
9. Mecanisme reglatorii (II): Comunicarea și limbajul, voința și atenția
10. Conștiința și stările sale modificate
Finalitățile cursului

Pentru studenții care parcurg această disciplină, finalitățile pe care ni le propunem

sunt:

▪ Dobândirea informațiilor și aptitudinilor necesare pentru înțelegerea

funcționării mecanismelor psihice;
▪ Efectuarea unei analize a literaturii științifice pe teme de psihologie
generală.
▪ Interpretarea și analiza r e a critică a ideilor descrise în literatura de
specialitate precum și rezultatele cercetărilor de psihologie generală.
▪ Demonstrarea unei înțelegeri a conceptelor și metodelor legate de
psihologie generală.
▪ Înțelegerea și folosirea conceptelor din psihologie generală.
▪ Aplicarea în practică a informațiior din psihologie generală.

Competențe

Profesionale

▪ Cunoașterea și înțelegerea noţiunilor şi ideilor fundamentale ale

psihologiei generale;
▪ Cunoașterea și interpretarea conceptelor de bază ale psihologiei ştiinţifice
privind mecanismele cognitive și reglatorii;
▪ Explicarea modului de funcţionare a mecanismelor psihice de prelucrare
primară și secundară, de energizare și reglare;
▪ Analizarea comparativă a mecanismelor psihice implicate în realizarea
cogniţiei, energizării şi autoreglării activităţii şi a comportamentului uman;
▪ Aplicarea principiilor, conceptelor şi teoriilor învăţate în activitatea
profesională ulterioară.

Transversale

▪ Manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de cunoaşterea şi

aplicarea cunoştinţelor psihologice precum și în utilizarea riguros ştiinţifică
a conceptelor, principiilor şi legilor psihologice;
▪ Manifestarea interesului pentru autocunoaştere şi dezvoltare personală;
▪ Conștientizarea principalelor surse informaționale din domeniu;
▪ Dezvoltarea unei abordări etice în cercetare și aplicații practice;
▪ Exersarea autonomiei în decizii profesionale.
INDICAŢII PENTRU REALIZAREA TEMELOR DE CONTROL

Pentru evaluare există două teme de control valorând 5 puncte fiecare.

Cei care absentează de la una dintre întâlniri trebuie să realizeze și o temă
suplimentară, iar cei care au două absențe vor realiza cele două teme de control
și cea suplimentară și vor participa, în plus, și la un examen grilă cu 50 de itemi.

Tema de control 1
• O analiză critică pornind de la unul dintre titlurile din lista bibliografică pentru
analize critice (5-7 pagini, TNR 12, spațiere 1.5)
• Criterii
1. Identificarea şi precizarea ideilor principale din fiecare capitol (0.5 p)
2. Listarea ideilor şi argumentelor utilizate de autor pentru fiecare capitol (1 p)
3. Aprecieri asupra organizării şi calităţii surselor bibliografice utilizate (0.5p)
4. Aprecierea personală asupra congruenţei dintre informaţiile prezentate şi
concluziile autorului (0.5p)
5. Formularea unor concluzii și opinii personale în raport cu informațiile prezentate
(0.5p)
6. Identificarea a cinci informații/ idei (0.2px5) care pot fi folosite la clasă și scurtă
descriere a modalității în care aceste idei vor fi aplicate în activitatea didactică 2p

Tema de control 2
1. Construiți o activitate la clasă folosind un fragment din Fimul 1 disponibil pe
platformă la secțiunea Tema de control 2, de exemplu primele 8-9 minute (1p)
Minim 1 pagina TNR12, 1,5.
2. Construiți o activitate la clasă folosind Filmul 2 despre emoții disponibil pe
platformă (1p). Minim 1 pagina TNR12, 1,5.
3. Scrieți un eseu de o pagină (TNR, 12, s p a ț i e r e 1,5) pornind de la
vizionarea Filmului 1 (1p).
4. Formularea de sarcini educaționale (4) care să se adreseze, cu precădere,
anumitor procese și mecanisme psihice. Alegeți un context educațional în care
elevii/ copii primesc o sarcină de lucru. Precizați pentru acea sarcină de lucru
modul în care intervin procesele psihice pentru îndeplinirea sarcinii (4x0,5 = 2p).
Minim 2 pagini TNR12, 1,5.
Temă suplimentară
Un eseu de trei pagini (TNR 12 la 1,5) pe baza vizionării Filmului 3 disponibil pe
platformă la secțiunea Tema suplimentară. Eseul trebuie să conțină elemente și
detalii care să dovedească vizionarea filmului, precum și opinii personale despre
ce tip de intervenții educaționale ar fi putut să modifice finalul documentarului.
Unitatea 1

Ce este psihologia?

În această unitate vom descrie principalele obiective pe

care psihologia le-a avut de-a lungul timpului și vom
evidenția în ce măsură ele au constituit un răspuns la un
curent existent anterior. În acest scop vom descrie și
principalele perspective în psihologie și caracteristicile lor
importante.
CUPRINS

1.1 Obiectivele psihologiei

1.2 Perspective în psihologie:
1.2.1 Perspectiva biologică
1.2.2 Perspectiva comportamentală
1.2.2 Perspectiva cognitivă
1.2.3 Perspectiva psihanalitică
1.2.4 Perspectiva fenomenologică

Anexe

Bibliografie

1.1 Obiectivele psihologiei

Studiul psihologiei devine un aspect din ce în ce mai relevant în ziua de azi
deoarece este aproape imposibil să nu ne gândim la întrebări cum ar fi: ce legătură
este între modul în care ați fost crescut de părinți și cel în care vă creșteți și
educați proprii copii?, Care este eficiența psihoterapiei în tratarea depresiei?, Dar a
dependențelor de droguri?. Psihologii caută răspunsuri la aceste întrebări, dar și la
multe altele. De asemenea, psihologia influențează politicile legislative și sociale
prin faptul că teoriile și cercetările psihologice oferă răspunsuri în legătură cu
diferite probleme de interes social (Atkinson et al., 2002).

De reținut
Psihologia contribuie la o mai bună înțelegere a motivelor pentru care
oamenii gândesc și reacționează în modul în care o fac, alături de înțelegerea
propriilor atitudini și comportamente. Totodată, prin rezultatele confirmate în urma
numeroaselor cercetări efectuate în domeniul psihologiei se poate aprecia
validitatea unor afirmații care sunt deseori întâlnite în media (Atkinson et al., 2002).

Definirea
În literatura de specialitate apar mai multe încercări de definire a psihologiei
și delimitare a obiectului său de studiu. Unii autori preferă definițiile de tip butadă
(de exemplu Max Meyer considera că psihologia este știința studiată de psihologi),
alții pe cele de tip metaforă (psihologia este o știință care trebuie făcută cu artă).
Vasile Pavelcu optează pentru o definire a psihologiei prin negare și afirmă că
psihologia nu-i fizică, psihologia nu-i fiziologie, psihologia nu-i sociologie. Cei mai
mulți autori însă au pornit în definirea psihologiei de la etimologia cuvântului,
afirmând că psihologia este știința psihicului. Definițiile comprehensive sunt mai
ample și încearcă să surprindă elementele centrale ale psihologiei ca știință
(Wundt considera că psihologia este știința experienței imediate, iar James
susținea că psihologia este știința vieții mentale, a fenomenelor și condițiilor reale).
M. Zlate definește psihologia ca știința care studiază psihicul, utilizând un
ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legității lui de funcționare,
în scopul descrierii, explicării, integrării, optimizării și ameliorării existenței umane
(Zlate, 2006).
Psihologia poate fi definită ca știința comportamentelor și a proceselor
psihice, însă o astfel de definiție poate părea prea vastă. Pentru o mai bună
înțelegere a definiției psihologiei, putem avea în vedere cinci categorii principale
de probleme concrete care îi preocupă pe psihologi: viața în condiții de secționare
a legăturilor interemisferice, teama condiționată, amnezia copilăriei, obezitatea și
exprimarea agresivității (Atkinson et al., 2002).

Viața în condiții de secționare a legăturilor interemisferice. Creierul

este alcătuit din doua emisfere care, în condiții de normalitate, sunt interconectate
printr-o rețea de fibre nervoase. Experimentele psihologice cu bolnavii de epilepsie
(în cazul cărora conexiunea interemisferică este absentă) au arătat existența unor
experiențe perceptive și de conștiință neobișnuite, ceea ce ne oferă numeroase
informații despre stările normale de conștiință.

Teama condiționată. Teama poate fi învățată, îndeosebi în copilăria

timpurie. Dacă un copil este supus în mod repetat unor abuzuri fizice sau
emoționale, după o perioadă, copilul poate reacționa cu teamă doar auzind vocea
persoanei abuzive. Teama condiționată este dificil de înlăturat, iar o abordare
terapeutică eficientă este cea bazată pe principiile condiționării.

Amnezia copilăriei. Cei mai mulți adulți își amintesc evenimente din
copilărie, însă doar de la o anumită vârstă. Oamenii nu păstrează prea multe
amintiri din primii trei ani de viață, volumul amintirilor mărindu-se odată cu
creșterea vârstei.

Obezitatea. O problema importantă pentru psihologia contemporană o

reprezintă cauza exagerării (obezitatea) sau a diminuării aportului alimentar
(anorexia nervosa).

Exprimarea agresivității. Deși multe persoane susțin că își pot reduce

trăirile agresive, fie prin exprimare directă, fie prin exprimare indirectă, cercetările
psihologice au demonstrat contrariul. Un studiu privind comportamentul copiilor în
timp ce privesc filme violente a arătat că aceștia au devenit mai agresivi față de
colegii lor și că vizionarea filmelor violente are efecte de durată.

Temă de reflecție:
Psihologia este știință sau artă? Găsiți argumente prin intermediul cărora
să formulați un răspuns la această întrebare.

Text de studiu/ studiat:

Citiți capitolul Definirea psihologiei (pp. 33-38) din Zlate, M. (2007). Introducere
în psihologie. Iași. Polirom.

De reținut!
Psihologia este un domeniu vast ce studiază procesele, mecanismele și
fenomenele psihice încă de la începutul formării lor, dar și de-a lungul timpului, pe
măsură ce ele se dezvoltă, se asimilează și se manifestă sub influența mediului
socio-cultural. Psihologia studiază omul atât la nivel individual, cu toate
particularitățile sale bio-psiho-fiziologice, cât și la nivel social, în relație cu mediul
exterior. Ea vizează înțelegerea și explicarea mecanismelor și a funcțiilor psihice
care influențează comportamentul și activitatea omului, precum și formularea unor
predicții privind modul în care un individ se va comporta în viitor.

Resurse suplimentare, linkuri:

https://www.youtube.com/watch?time_continue=34&v=lssB8UcLBM8

Sarcină de lucru
Elaborați o definiție proprie a psihologiei ca știință, în care să includeți
informații privind obiectivele sale și obiectul său de studiu.

1.2. Perspective în psihologie

Orice subiect din cadrul psihologiei sau orice acțiune umană poate fi
abordată printr-o varietate de perspective. Cele mai reprezentative perspective în
psihologie sunt: perspectiva biologică, perspectiva comportamentală, perspectiva
cognitivă, perspectiva psihanalitică și perspectiva fenomenologică. Fiecare dintre
aceste perspective oferă o explicație specifică pentru acțiunile umane, contribuind
astfel la înțelegerea omului ca întreg. Astfel, deși diferite ca abordare, aceste
perspective nu se exclud, ci contribuie mai degrabă la o înțelegere complexă a
diferitelor aspecte ale aceluiași fenomen (Atkinson et al., 2002).

1.2.1. Perspectiva biologică

Este centrată pe ideea că toate fenomenele și procesele psihice sunt
influențate de activitatea creierului și a sistemului nervos și își propune să explice
comportamentul pe baza activității electrice și biochimice a organismului la nivelul
sistemului nervos în general și la nivel cerebral în mod special.
Perspectiva biologică are o contribuție importantă în studiul învățării și al memoriei.
Neurobiologii au propus mecanismul de acumulare din-aproape-în-aproape al
învățării prin condiționare. Un exemplu în acest sens este experimentul în care un
șobolan este învățat prin condiționare să îi fie frică de un anumit sunet. Explicația
care stă la baza acestui mecanism este că procesul condiționării presupune
modificări biochimice ale conexiunilor dintre neuroni.
Abordarea biologică a memoriei a vizat în principal importanța hipocampului
în consolidarea informațiilor. Hipocampul se dezvoltă pe deplin în jurul vârstei de
2-3 ani și astfel poate fi explicată lipsa amintirilor din primii ani de viață.
Totodată, perspectiva biologică a înregistrat progrese și în studiul motivației
și al emoțiilor, îndeosebi prin derularea unor experimente cu alte specii. În urma
acestor experimente, a fost evidențiată existența unor zone cerebrale a căror
stimulare electrică are ca efect alimentarea excesivă sau comportamentul agresiv.
Deși insuficientă pentru a înțelege comportamentul uman, studierea animalelor
oferă totuși o bază importantă pe care perspectiva biologică și-a clădit explicațiile
în înțelegerea emoțiilor și motivațiilor omului (Atkinson et al., 2002).

1.2.2. Perspectiva comportamentală

Este cunoscută și ca behaviorism si se concentrează pe studiul psihicului
uman prin observarea comportamentului și nu prin intermediul vieții psihice
interioare. John B. Watson, la începutul secolului XX, lansează ideea conform
căreia psihologia trebuie să studieze doar ceea ce este obiectiv, observabil și
măsurabil, adică răspunsul la diferiții stimuli din mediu. Comportamentul este
văzut din această perspectivă ca o reacție ce apare în relație cu un stimul
(psihologia stimul-răspuns).
Behavioriștii nu au luat în considerare procesele mentale sau experiențele
subiective conștiente, considerând că orice apare în relația dintre stimul și răspuns
este irelevant și trebuie eliminat din studiul comportamentului. Cercetările pe care
s-a bazat această orientare s-au centrat în principal pe stimulii semnificativi din
mediul înconjurător, răspunsurile declanșate de aceștia și mecanismul ulterior de
recompensă sau pedeapsă (Atkinson et al., 2002).

1.2.3. Perspectiva cognitivă

S-a dezvoltat pe de o parte, ca o reacție la viziunea restrictivă a
behaviorismului care privea comportamentul ca relație dintre stimul și răspuns și
pe de altă parte, ca o reîntoarcere la rădăcinile cognitive ale psihologiei.
Cognitivismul a reproșat behaviorismului neglijarea unor aspecte extrem de
importante în înțelegerea omului, cum ar fi: gândirea, luarea deciziilor pe baza
informațiilor stocate în memorie și folosirea limbajului în vederea relaționării cu
ceilalți.
Perspectiva cognitivă modernă studiază procese mentale precum
percepția, judecățile, deciziile, fără a se baza însă pe introspecție. Studiul
contemporan al cogniției pornește de la presupunerea că acțiunile umane pot fi
înțelese doar prin studiul proceselor mentale și că procesele mentale pot fi înțelese
prin analizarea comportamentului, acesta fiind interpretat în termeni de procese
mentale. Această interpretare se realizează frecvent prin analogia dintre psihicul
uman și computer: informațiile sunt selectate, comparate cu alte informații
existente în memorie, sunt transformate, reorganizate, categorizate etc. (Atkinson
et al., 2002).

1.2.4. Perspectiva psihanalitică

A fost elaborată de Sigmund Freud și a apărut în Europa. Principiul central
al teoriei freudiene este acela că, în mare parte, comportamentul uman este
determinat de procese inconștiente, precum dorințe și temeri. Freud susținea că
oamenii se nasc cu anumite instincte, a căror manifestare este însă interzisă sau
pedepsită de către părinți sau societate. Această interdicție face ca ele să
părăsească zona conștiinței și să ajungă în inconștient, de unde continuă să se
manifeste, sub diverse forme: vise, lapsusuri, manierisme, activități
artistice/creative sau tulburări emoționale, de tipul nevrozelor.
Teoria psihanalitică a lui Freud consideră că oamenii, la fel ca și animalele,
sunt conduși de instincte (îndeosebi de instinctul sexual și cel agresiv) și se află
într-o luptă continuă cu societatea, care încearcă să controleze manifestarea
acestor impulsuri. Deși a fost îndelung criticată, teoria lui Freud a avut totuși o
contribuție semnificativă în înțelegerea faptului că oamenii nu sunt pe deplin
conștienți de anumite aspecte importante ce țin de personalitatea lor (Atkinson et
al., 2002).

1.2.5. Perspectiva fenomenologică

Are ca punct central trăirea subiectivă a experienței, dezvoltându-se ca
reacție la abordarea mecanicistă a comportamentului ca relație dintre stimul
și răspuns (behaviorism), procesarea informației în memorie și procesele
perceptive (cognitivism) și determinarea inconștientă a comportamentului omului
(psihanaliza).
Obiectivele acestei perspective includ descrierea vieții interioare și a
experiențelor unice, specifice fiecărui individ și nu elaborarea unor teorii sau
explicații generale privind comportamentul. Teoriile fenomenologice sunt definite
ca umaniste pentru că pun accentul pe ceea ce îi diferențiază pe oameni de
animale. Forța motivațională principală a omului este autorealizarea, adică
dezvoltarea maximă a propriului potențial. Prin depășirea obstacolelor se satisface
tendința naturală de actualizare a propriului potențial.
Psihologia fenomenologică consideră că esențială este soluționarea
problemelor importante pentru umanitate și nu studiul unor secvențe de
comportament, deoarece problemele psihice nu pot fi rezolvate pe baza metodelor
științifice (Atkinson et al., 2002).
1.3. Obiectul psihologiei
Potrivit autorilor români (Zlate, 2007), problematica îndelung dezbătută privind
obiectul psihologiei nu este legată de faptul că psihologia nu are un obiect de
studiu, ci este legată de faptul că psihologia are prea multe obiecte de studiu.
Elaborarea unui obiect unitar al psihologiei a fost întârziată de câțiva factori,
precum:
• Complexitatea existențială a psihicului, ca ultimă expresie a celorlalte
forme de existență din univers (biologice, fizice, mecanice, chimice etc);
• Existența unor școli psihologice, orientări și teorii care prezintă contradicții.
Asociaționismul, behaviorismul, psihanaliza, psihologia umanistă sunt
principalele curente din istoria psihologiei, fiecare dintre acestea
propunând o viziune diferită, deseori contradictorie, asupra vieții psihice.
Mai mult chiar, contradicțiile se pot manifesta și la nivel intern, unele
perspective, ca de exemplu psihanaliza și behaviorismul, dezvoltând cu
timpul noi forme, care încearcă să suplinească limitele variantelor
tradiționale (de exemplu, neopsihanaliza sau neobehaviorismul).
• Reducerea vieții psihice la un singur model explicativ, ce se pretinde a fi
general și totalitar în viziunea fiecărei școli și orientări.
De-a lungul timpului, obiectul psihologiei a fost abordat din mai multe
perspective: viața psihică interioară (introspecționismul și psihanaliza),
comportamentalismul sau behaviorismul, conduita ca obiect al psihologiei și omul
concret ca obiect al psihologiei (Zlate, 2007).
Introspecționismul
Conform acestei perspective, psihicul uman este o lume exclusiv interioară,
format din trăiri pur subiective. Psihicul există numai în măsura în care se reflectă
în conștiință, existența sa fiind determinată de fapt de trăirea lui. În centrul studiului
lor, introspecționiștii plasează fenomenele conștiente, de aceea introspecționismul
mai este cunoscut și ca psihologia conștiinței.
Psihanaliza
Dacă introspecționismul pune accent pe procesele conștiente, psihanaliza
accentuează rolul proceselor inconștiente. Freud introduce conceptul de aparat
psihic, structurat pe 3 niveluri: inconștient, preconștient și conștient. Conștiința
reprezintă pentru Freud doar vârful iceberg-ului, acesta considerând că
majoritatea fenomenelor psihice se produc de fapt la nivel inconștient.
Inconștientul este dinamic și cuprinde toate pulsiunile care au fost refulate din sfera
conștientă, fiind considerate indezirabile sau inacceptabile la nivel social. După
1920, Freud își revizuiește propria concepție și reformulează instanțele psihice în
Sine, Eu și SupraEu.
Comportamentalismul (behaviorismul)
Se concentrează pe studierea relației stimul-reacție, având ca scop
prevederea răspunsului în condițiile cunoașterii stimulului, dar și prevederea
stimulului atunci când este cunoscut răspunsul. Comportamentalismul a accentuat
importanța studiului prin metode obiective, bazându-se strict pe cuplul stimul-
reacție. Watson, reprezentatul behaviorismului, considera că această
perspectivă poate scoate psihologia din ceea ce el numea ”coșmarul
subiectivismului”, criticând introspecționismul și considerând conștiința ca fiind
o simplă presupunere ce trebuie înlăturată din psihologie.
 Conduita ca obiect al psihologiei
În condițiile în care celelalte orientări absolutizau fie rolul vieții interioare a
individului, cu aspectele ei invizibile și particulare, fie comportamentul ca
modalitate de exteriorizare a psihicului, acesta fiind ușor de observat și măsurat,
s-a conturat și abordarea psihicului prin intermediul conduitei, ca încercare de a
îmbina și unifica perspectivele elaborate anterior. Conform acestei perspective,
activitatea este văzută atât ca o cauză, cât și ca un efect al dezvoltării omului. Prin
activitate, individul își satisface nevoile, își concretizează ideile, își elaborează noi
planuri și perspective de viitor, își exprimă trăirile, adaptându-se deopotrivă
condițiilor interne și externe.
Omul concret ca obiect al psihologiei
Această viziune umanistă plasează în centrul preocupărilor sale omul și
problematica sa existențială, viața personală și relațională a individului, atitudinea
față de propria existență, dar și ipostazele devenirii și autoactualizarea individului.
Spre deosebire de behaviorism care impunea o viziune mecanicistă asupra omului
și de psihanaliză, care privea individul ca fiind controlat de impulsurile sale
inconștiente, psihologia umanistă propune studiul omului concret, în viața sa
cotidiană, cu toate dilemele inerente existenței. Se pune astfel accent pe
cunoașterea și înțelegerea omului în vederea abordării unor aspecte precum
creativitatea, dezvoltarea maximă a propriului potențial, autovalorizarea,
maturizarea psihologică, autorealizarea etc.
Fiecare dintre orientările mai sus menționate își are propriile limite și luate în
sine, adică separate de celelalte, nu reușesc să rezolve dilema privind obiectul
psihologiei. Introspecționismul ignoră elementele ce țin de exteriorizarea psihicului
și determinismul fenomenelor psihice, behaviorismul pierde din vedere tocmai
mecanismul prin care acțiunea unui stimul se transformă într-o manifestare
comportamentală, activitatea trece în plan secundar elementele de bază ale
psihicului, în timp ce psihologia umanistă centrată pe autoactualizarea și devenirea
omului, nu mai ține cont și de procesele psihice inferioare.
Zlate (2007) propune trei tipuri de soluții la problematica obiectului psihologiei:
soluții unilaterale (adoptarea unei singure perspective, ignorându-le pe celelalte),
soluții eclectice (combinarea perspectivelor de abordare) și soluții selective
(adoptarea uneia sau alteia dintre perspectivele de abordare a diferitelor
problematici ce țin de psihicul uman, în funcție de scopul și intențiile
cercetătorului). Autorul consideră că primele doua soluții sunt inadecvate
determinând absolutizări, generalizări sau fuzionarea nejustificată a diferitelor
perspective. A treia soluție pare mai eficientă, însă prezintă și ea o capcană: dacă
demersul de selecție nu este însoțit și de o corelare a diferitelor viziuni asupra
psihicului, atunci ea va avea, ca și prima, un caracter unilateral. O altă soluție pe
care autorul o propune este cea de tip sintetic-integrativ, bazată pe selecția unei
perspective în funcție de scopul studiului, urmată de corelarea cu celelalte
perspective, în urma unui demers de sinteză și integrare.

Texte de studiat
Aprofundați problematica obiectului psihologiei citind capitolul Perspective
de abordare a obiectului psihologiei (pp. 83-107) din Zlate, M. (2007).
Introducere în psihologie. Iași: Polirom.

Sarcini de lucru
Realizați o sinteză a principalelor diferențe dintre introspecționism și
psihanaliză sau dintre behaviorism și umanism.

Concluzii
Deși poate părea că există mai multe psihologii, fiecare cu obiectul său
specific de studiu, depinzând de modalitatea de abordare a psihicului uman
(introspecționistă, comportamentalistă, cognitivă, psihanalitică sau umanistă), de
fapt există o singură psihologie, care de-a lungul timpului, a pus accent pe aspecte
și laturi distincte ale psihicului uman. Deși diferite sau poate chiar contradictorii,
orientările psihologice au contribuit la extinderea cunoașterii, fiecare dintre
acestea aducând un element de noutate pentru studiul și înțelegerea omului ca
ființă bio-psiho-socială.
Unitatea 2

Domenii aplicative și direcții noi

În această unitate vom prezenta diferitele domenii

aplicative ale psihologiei, alături de specializările
psihologilor cu drept de liberă practică. În final, vom
aborda domeniul psihologiei și dintr-o perspectivă
multi- și inter-disciplinară.

2.1. Domenii și specializări în psihologie

2.1.1. Biopsihologia
2.1.2. Psihologia experimentală
2.1.3. Psihologia dezvoltării, socială și a personalității
2.1.4. Psihologia clinică și consilierea
2.1.5. Psihologia școlară și educațională
2.1.6. Psihologia industrială și organizațională
2.1.7. Profesia de Psiholog în România
2.2. Abordări interdisciplinare
2.2.1. Psihologia cognitivă
2.2.2. Psihologia evoluționistă
2.2.3. Psihologia pozitivă

2.1. Domenii și specializări în psihologie

Absolvenții facultăților de psihologie își pot desfășura activitatea în licee sau
universități unde, pe lângă componenta didactică, mai pot avea și activități de
cercetare sau de consiliere. Alți psihologi își desfășoară activitatea în școli
generale, spitale, institute de cercetare, agenții guvernamentale sau în domeniul
afacerilor sau al industriei. O parte semnificativă dintre absolvenții facultăților de
psihologie activează în cadrul cabinetelor individuale, unde își oferă contra cost
serviciile de evaluare, expertiză psihologică sau psihoterapie. În continuare, vom
descrie pe scurt principalele domenii și arii de specializare din psihologie (Atkinson
et al., 2002).
Psihologul îndeplinește numeroase funcții, specifice competențelor sale din
domeniul în care s-a specializat. El poate fi atât teoretician, precum și practician.
În general, psihologul este specialistul care derulează studii experimentale și
observații asupra oamenilor și animalelor cu scopul de a măsura diferite
caracteristici psihice, interpretează datele obținute în urma cercetărilor sale și face
predicții, elaborează și aplică teste prin care se măsoară diverse caracteristici
umane, cum ar fi inteligența, aptitudinile sau trăsăturile de personalitate,
analizează influența diferiților factori asupra gândirii și comportamentului,
desfășoară activități de psihodiagnoză, terapie și prevenire a tulburărilor
emoționale sau de personalitate, oferă sprijin psihologic persoanelor aflate în
impas sau într-o situație traumatică, se ocupă de selecția, recrutarea și formarea
personalului, diagnostichează și propune soluții privind tulburările de adaptare ale
copiilor și adolescenților din mediul școlar (Zlate, 2007). Spre deosebire de
psihologul teoretician, psihologul practician îndeplinește funcții nu doar mai
numeroase, ci și mai diferențiate, care au fost grupate în patru categorii: cercetare
și măsurare, intervenție, evaluare și aplicații organizaționale (Rosenfeld,
Schinberg & Thornton, 1983 cit. in Zlate, 2007).

2.1.1. Biopsihologia
Această specializare este specifică perspectivei biologice. Biopsihologii sau
psihofiziologii au ca obiect de studiu stabilirea relațiilor care există între
comportament și procesele biologice, ca de exemplu: influența hormonilor sexuali
asupra comportamentului, aria corticală responsabilă de controlul vorbirii, efectele
drogurilor asupra personalității etc.

2.1.2. Psihologia experimentală

Specialiștii în psihologie experimentală au de regulă o orientare
behavioristă sau cognitivistă și studiază fie subiecți umani, fie animale în ceea ce
privește diferitele reacții la stimulii senzoriali, mecanismele percepției, învățarea și
memoria sau răspunsurile emoționale.

2.1.3. Psihologia dezvoltării, socială și a personalității

Psihologia dezvoltării studiază dezvoltarea umană, factorii care determină
comportamentul și diferitele abilități psihice (de exemplu dezvoltarea limbajului) de
la naștere până la bătrânețe. Psihosociologii sunt interesați de influența pe care
interacțiunile cu cei din jur o au asupra atitudinilor și comportamentului individului,
dar și de cercetările de marketing, opinia publică sau dinamica grupurilor.
Psihologia personalității studiază diferențele dintre oameni pe baza unor clasificări
utile atât în domeniul practic, cât și în studiul caracteristicilor particulare ale
individului.

2.1.4. Psihologia clinică și consilierea

Psihologii clinicieni sunt acei specialiști care aplică principiile psihologice în
psihodiagnosticul și tratamentul tulburărilor emoționale și de comportament –
tulburări mentale, anxietate, depresie, întârziere cognitivă, dependență de droguri,
conflicte maritale sau familiale și alte tulburări de adaptare. Psihologii clinicieni pot
avea diferite abordări: psihanalitică, cognitivă, behavioristă sau fenomenologică.
Consilierii vocaționali sau de orientare vocațională/profesională/în carieră
lucrează preponderent în mediul educațional, fiind preocupați de abordarea
dificultăților de adaptare școlară și socială, vizând în principal obiective legate
de orientarea școlară și profesională.
2.1.5. Psihologia școlară și educațională (Atkinson et al., 2002).
Psihologii din domeniul școlar și educațional au competențe în domeniul
dezvoltării copilului, psihologiei educației și psihologiei clinice. Psihologii școlari
desfășoară activități individualizate privind evaluarea aspectelor emoționale ale
elevilor și a nivelului de învățare, pe când psihologii educaționali, specialiști în
domeniul învățării și al predării studiază și stabilesc modalități de perfecționare a
metodelor de învățare și predare.

2.1.6. Psihologia industrială și organizațională

Psihologii organizaționali își desfășoară activitatea în companii și
organizații, unde se ocupă de selecția personalului, elaborarea și implementarea
unor programe de pregătire profesională, precum și de identificarea factorilor de
consum.

2.1.7. Profesia de psiholog în România

În România, profesia de psiholog este reglementată prin legea 213/2004.
Foarte important pentru profesia de psiholog în România este și Codul Etic și
Deontologic ale cărui prevederi pot fi accesate pe pagina de internet a Colegiului
Psihologilor din România (www.alegericpr.ro). Activitatea psihologului este definită
prin intermediul a patru domenii de specializare: psihologia clinică, consiliere și
psihoterapie; psihologia muncii, transporturilor și serviciilor; psihologia
educațională, școlară și vocațională; psihologia apărării, ordinii publice și siguranței
naționale. Fiecare dintre aceste specializări dispune de o comisie, care vizează
în principal evaluarea psihologilor cu drept de liberă practică în vederea accesului
în Colegiu (psiholog practicant sub supervizare) și a schimbării treptei de
specializare (psiholog autonom, psiholog specialist și psiholog principal). Trecerea
de la o treaptă la alta este reglementată de anumite prevederi emise de Colegiul
Psihologilor și evaluate de comisiile specifice fiecărei arii de specializare, cum ar fi:
experiența în domeniu însoțită de acte doveditoare ale practicării profesiei de
psiholog, elaborarea unor rapoarte de activitate sau a unor studii de caz din
activitatea profesională, întrunirea unui număr de credite prin participarea la
activități de formare continuă precum workshopuri sau conferințe.
Acestor patru comisii privind specializările psihologului cu drept de liberă
practică li se adaugă încă două, comisia metodologică ce vizează respectarea și
implementarea normelor de avizare metodologică de către psihologii care lucrează
cu probe și instrumente psihologice validate și aprobate de către Colegiu și
comisia de deontologie și disciplină, centrată pe aplicarea normelor etice și
deontologice în activitatea profesională a psihologilor.
Indiferent de domeniul de specializare, psihologilor le revine
responsabilitatea și datoria morală de a respecta principiile și standardele codului
deontologic. Aceste principii se referă la respectarea drepturilor și demnității
persoanei, competența psihologului practicant, responsabilitatea profesională și
socială și integritatea profesională.

De reținut
Psihologia apare în două ipostaze: ca știință, ce cuprinde totalitatea
aspectelor de ordin teoretic și metodologic și ca profesie, referitoare la
implementarea profesională a cunoștințelor psihologice în baza competențelor și
a specializării, între acestea existând o relație de interdependență.

2.2 Abordări interdisciplinare

Abordările interdisciplinare se referă la celelalte științe interesate de studiul
psihicului și a comportamentului uman (biologia, filosofia, antropologia etc). Dintre
toate abordările interdisciplinare, se evidențiază în mod deosebit științele
cognitive, centrate pe natura proceselor cognitive și psihologia evoluționistă,
interesată de influența evoluției asupra proceselor psihice și comportamentului
uman. Psihologica ca știință reprezintă o bază indispensabilă pentru profesia de
psiholog, în timp ce activitatea profesională a psihologului reprezintă, în general,
un cadru de aplicare și verificare a științei.

2.2.1. Științele cognitive

În științele cognitive sistemul cognitiv uman este văzut ca un computer
capabil să efectueze operații complexe. Conceptele de calcul mintal si nivelurile
de analiză sunt fundamentale în științele cognitive (Osherson, 1990 cit. in
Atkinson, 2002).
În științele cognitive sunt reunite mai multe domenii, interrelaționate:
psihologia, filosofia, lingvistica, antropologia, neuroștiința și inteligența artificială.
Principalele obiective ale științelor cognitive sunt:
• Identificarea reprezentărilor mentale;
• Procesele care conduc la elaborarea percepțiilor, raționamentelor,
amintirilor etc;
• Modul de realizare a acestor procese la nivel cerebral.

2.2.2. Psihologia evoluționistă

Spre deosebire de științele cognitive care vizează conținutul mecanismelor
cognitive, psihologia evoluționistă studiază originile mecanismelor cognitive și a
altor mecanisme psihice. Ideea centrală a psihologiei evoluționiste este aceea că,
asemănător mecanismelor biologice, mecanismele psihologice au presupus o
evoluție de milioane de ani a unui proces de selecție naturală. Așadar, conform
evoluționismului, mecanismele psihologice au o bază genetică și și-au dovedit
utilitatea în trecut, în procesul de supraviețuire sau reproducere. Cercetarea
psihologică evoluționistă s-a centrat preponderent pe subiecte precum: alegerea
partenerului heterosexual, stăpânirea trăirilor agresive și modul în care îi abordăm
pe cei care ne domină (Atkinson et al., 2002).
Psihologia evoluționistă își propune să explice comportamentul uman în
termenii unor mecanisme universale, ancestrale, prin reconstruirea problemelor cu
care s-au confruntat strămoșii noștri în mediile primitive și a strategiilor pe care
aceștia le-au adoptat în vederea rezolvării lor, pentru a-și asigura supraviețuirea
(Zlate, 2001).
 Să luăm un exemplu legat de teama condiționată. Oamenilor le este frică
mai mult de unele situații decât de altele. Să spunem că le este teamă mai degrabă
de șerpi, păianjeni și întuneric decât de mașini, arme sau aparate electrice, deși
acestea din urmă sunt mai periculoase. Din perspectivă evoluționistă, șerpii,
păienjenii și întunericul au ridicat, la un moment dat, probleme privind
supraviețuirea, ceea ce a dus la tendința de a ne teme de ele, tendință care a fost
astfel selectată natural ca mecanism de supraviețuire (Buss, 1991 cit. în Atkinson,
2002; Seligman, 1971 cit. în Atkinson et al., 2002).
Psihologia evoluționistă aplică cinci principii esențiale pentru înțelegerea
omului și a modului în care acesta funcționează în societate: creierul este un
sistem fizic; circuitele neuronale au fost desemnate prin selecție naturală să
rezolve problemele cu care strămoșii noștri s-au confruntat în istoria evoluției;
diferitele circuite neuronale sunt specializate în rezolvarea diferitelor probleme de
adaptare; conștiința este vârful aisbergului; craniile noastre moderne găzduiesc o
minte din epoca de piatră (Cosmides & Tooby cit. in Zlate, 2001).
Fiind o abordare interdisciplinară, la fel ca științele cognitive, psihologia
evoluționistă include, pe lângă psihologie, și antropologia, psihiatria și biologia.
Deși dezvoltate relativ recent, aceste două abordări interdisciplinare au trasat o
nouă direcție în înțelegerea și abordarea fenomenelor și proceselor psihice și
exercită o influență semnificativă asupra diferitelor domenii ale psihologiei.
Psihologia evoluționistă ne ajută să explicăm caracteristicile cogniției,
emoției, limbajului, atenției, învățării, memoriei, proceselor sociale, dezvoltării,
comportamentului sexual în contextul evoluției speciei (Travis & Wade cit. în Zlate,
2001).

2.2.3. Psihologia pozitivă

Psihologia pozitivă s-a conturat ca o știință obiectivă a experiențelor
subiective, a caracteristicilor individuale și sociale pozitive, care contribuie la
creșterea calității vieții și a nivelului de satisfacție privind propria existență.
Aspectele esențiale abordate de psihologia pozitivă includ fericirea, optimismul,
speranța, bunăstarea psihologică, plăcerea, dorința, autodeterminarea. Această
abordare oferă o bază științifică pentru a răspunde la întrebări precum: ce este
fericirea?, cum poate fi cultivat optimismul?, tratamentul înseamnă numai
restabilirea a ceea ce a fost stricat sau si susținerea a ceea ce este bun?, domeniul
psihologiei este interesat doar de patologie sau și de studiul normalității, a puterii
și a virtuții? (Zlate, 2001).
Așadar, obiectul de studiu al psihologiei pozitive îl constituie cercetarea
experienței subiective pozitive, investigarea personalității pozitive, alături de
cunoașterea și controlarea contextului social în care se formează experiențele și
personalitățile pozitive. Abordarea pozitivă a omului își propune să stimuleze și să
valideze construirea calităților pozitive, dar și să prevină probleme precum
depresia, dependențele sau violența. Psihologia pozitivă are două mari contribuții
în domeniul psihologiei: creșterea stării de sănătate a oamenilor prin descoperirile
sale privind efectele stării de bine asupra minții și a corpului și îi face pe oameni
mai puternici și mai productivi prin actualizarea potențialului lor la nivel maximal.
Sintetizând, putem afirma că psihologia pozitivă îi ajută pe oameni să înțeleagă că
viața merită trăită (Zlate, 2001).

Texte de studiat
Aprofundați noile direcții în psihologie citind capitolele Psihologia
evoluționistă (pp. 33-43) și Psihologia Pozitivă (pp. 51-60) din Zlate, M. (2001).
Psihologia la răspântia mileniilor. Iași: Polirom.

Sarcină de lucru (opțională)

Dacă vă faceți un cont pe site-ul https://www.viacharacter.org puteți sa vă
aplicați gratuit testul de identificare a punctelor forte.Testul poate fi realizat și în
limba română (selectați varianta pentru adulți și nu pe cea pentru youth - 10-17
ani)

Concluzii
Dacă între orientările tradiționale din psihologie, mai vechi
(introspecționismul, psihanaliza, behaviorismul) există o contradicție puternică,
fiecare dintre acestea apărând ca o reacție la cea anterioară, în ceea ce privește
abordările mai noi, ca științele cognitive, psihologia evoluționistă și psihologia
pozitivă, acestea mai degrabă se completează reciproc, fiecare oferind celorlalte
informații relevante pe baza cărora să își construiască cadrul teoretic și
metodologic. De exemplu, dacă științele cognitive sunt interesate de designul
minții umane, evoluționismul încearcă să explice cum s-a perfecționat acest design
de-a lungul timpului.
Unitatea 3

Metode de cercetare în psihologie

În această unitate vom descrie metodele de

cercetare folosite în psihologie, abordând totodată
și principalele problematici legate de folosirea
acestora în domeniu.

3.1 Specificul metodelor de cercetare în psihologie

3.2 Observația
3.3 Metoda experimentului
3.4 Metoda convorbirii
3.5 Metoda anchetei psihologice
3.6 Metoda biografică
3.7. Metoda analizei produselor activității
3.8. Metodele psihometrice
3.9. Metoda modelării și a simulării

3.1. Specificul metodelor de cercetare în psihologie

Spre deosebire de științele naturii, care sunt științe exacte și în cazul cărora
obiectul investigat este cunoscut în mod direct, nemijlocit, în psihologie, obiectul
investigat este cunoscut indirect deoarece manifestările comportamentale,
exterioare sunt influențate de trăirile subiective și stările interne. În plus, în
psihologie, cercetătorul, prin conduita sa, poate influența subiectul investigat. De
aceea, în psihologie, metodele de cercetare nu dispun de aceeași rigurozitate ca
în științele exacte (Zlate, 2007). Cu toate acestea, metodele folosite în psihologie
au un caracter științific, adică sunt imparțiale și obiective (Atkinson et al., 2002).
Metodele psihologiei au un caracter instrumental, de intervenție, informare,
interpretare și acțiune. Acestea sunt ghidate de principiile teoretico-științifice de la
care pornește cercetătorul, aceste principii constituind metodologia cercetării.
Având în vedere faptul că în psihologie există mai multe perspective, fiecare
abordare sau orientare psihologică și-a construit propria metodologie de
investigare a fenomenelor studiate. Metodele de cercetare a psihologiei pot fi
clasificate în funcție de diverse criterii, însă referindu-ne la scopul lor, se
evidențiază următoarele tipuri: metode de recoltare, prelucrare și interpretare a
informațiilor, metode de investigare intensivă și extensivă, metode de diagnoză și
prognoză, metode de cercetare și metode aplicative (psihoterapeutice,
psihoeducaționale etc.) (Zlate, 2007).
3.2. Metoda observației
Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare și presupune urmărirea
intenționată și înregistrarea exactă și sistematică a diferitelor comportamente ale
individului sau ale grupului, ca și a contextului situațional în care se manifestă
comportamentul (Zlate, 2007).
Conținutul observației este alcătuit din simptomatica stabilă și simptomatica
labilă. Simptomatica stabilă se referă la trăsăturile bio-constituționale ale omului
(înălțimea, greutatea, circumferința craniană, toracică etc.) și la trăsăturile sale
fizionomice (aspectul feței, diferite detalii anatomice precum fruntea, nasul etc.).
Aceste aspecte oferă o serie de informații, mai ales dacă avem în vedere faptul că
trăirile emoționale conferă o anumită expresivitate chipului. Simptomatica stabilă
se referă la conduitele și comportamentele mobile, cum ar fi expresiile afective,
atitudinale, modul în care merge și vorbește o persoană, cum gesticulează etc
(Zlate, 2007).
Condițiile unei bune observații sunt (Zlate, 2007):
• Stabilirea clară a scopului urmărit;
• Selectarea condițiilor și a mijloacelor necesare (cronometre, aparate
foto, grilă de observație etc);
• Elaborarea unui plan de observație;
• Stabilirea detaliilor de desfășurare: unde și când va fi efectuată, cât
timp va dura;
• Consemnarea imediată a celor observate în grila de observație sau
în protocolul de observație;
• Efectuarea unui număr optim de observații;
• Desfășurarea ei în condiții cât mai variate;
• Discreția ei (persoana investigată să nu își dea seama că este
observată).
Unul dintre riscurile acestei metode este acela de a pierde din obiectivitatea
științifică, de aceea investigatorii trebuie să observe și să înregistreze corect cele
observate, astfel încât observația să nu fie afectată de convingerile celui care
observă (Atkinson, 2002).

3.3. Metoda experimentului

Experimentul se bazează pe controlul variabilelor și constă în ”observarea
și măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei
dependente într-o situație în care acțiunea altor factori este redusă la minimum”
(Festinger și Katz, cit. în Zlate, 2007). Experimentatorul controlează riguros
condițiile de desfășurare, de cele mai multe ori în laborator, și stabilește relațiile
dintre variabila independentă (cea manipulată de experimentator – numărul de ore
de studiu, numărul de ore de somn) și cea dependentă (cea măsurată de
experimentator - rezultate la examen, număr de cuvinte reamintite etc.) .
În literatura de specialitate întâlnim atât experimentul de laborator (în care
subiectul este scos din mediul său obișnuit și adus în laborator), dar și experimentul
natural (în care subiectul este investigat în mediul său de viață cotidian, familiar).
Psihologii care utilizează metoda experimentului trebuie să își cuantifice
rezultatele, astfel că pot folosi ca instrumente de măsurare instrumente uzuale (de
exemplu durata deprivării de somn, timpul de reacție, dozajul unor substanțe) sau
diverse scale, cum ar fi scala Likert cu cinci trepte (niciodată/ rar/ uneori/ adesea/
totdeauna). Experimentele implică de obicei evaluarea unui eșantion format din
mai mulți subiecți și de aceea rezultatele cercetării vor lua forma unui set de
numere a căror semnificație trebuie interpretată mai întâi statistic și apoi psihologic
(Atkinson, 2002).

3.4. Metoda convorbirii

Această metodă presupune o discuție între cercetător și subiectul
investigat, oferind informații cu privire la viața interioară a acestuia, credințele,
valorile, interesele, atitudinile și trăirile sale. Principalele caracteristici ale metodei
convorbirii sunt (Zlate, 2007):
• Relația directă, față în față dintre cercetător și subiect;
• Schimbarea locului și rolurilor celor doi (cel care a întrebat poate să
și răspundă, cel care răspunde poate pune întrebări);
• Sinceritatea și deschiderea subiectului;
• Capacitatea de autoanaliză, autodezvăluire și introspecție a
subiectului;
• Empatia cercetătorului și abilitatea sa de a obține angajarea
autentică a subiecților în convorbire.
Metoda convorbirii poate lua o forma standardizată, dirijată sau o forma
semistandardizată și semidirijată sau poate fi o conversație liberă, nedirijată. Un
aspect important în metoda convorbirii este abilitatea cercetătorului de a-l motiva
pe subiect să se angajeze în convorbire și să se autodezvăluie în mod autentic. În
acest sens, este necesar ca psihologul să manifeste o atitudine de acceptare
necondiționată a subiectului, să abordeze cu simpatie și căldură relatările acestuia,
intuiția și empatia reprezentând două dintre caracteristicile esențiale ale celor care
aplică metoda convorbirii (Zlate, 2007).

3.5. Metoda anchetei psihologice

Această metodă constă în recoltarea sistematică a unor informații despre
viața psihică a individului sau a grupului și interpretarea acestora în vederea
desprinderii semnificației psihocomportamentale (Zlate, 2007). În psihologie se
folosește îndeosebi ancheta pe bază de chestionar și ancheta pe bază de interviu.
Ancheta pe bază de chestionar presupune ca cercetătorul să parcurgă mai
multe etape: stabilirea obiectului anchetei; documentarea; formularea ipotezei;
stabilirea populației anchetei; eșantionarea; alegerea tehnicilor și redactarea
chestionarului; pretestarea; redactarea finală a chestionarului; alegerea modului
de administrare; desprinderea și analiza rezultatelor obținute; redactarea raportului
final de anchetă. Construirea chestionarului poate ridica o serie de probleme, de
aceea cercetătorul psiholog trebuie să acorde o atenție deosebită conținutului
întrebărilor, tipului și formei întrebărilor, structurii chestionarului și a ordinii
întrebărilor, precum și evitării unor greșeli în formularea întrebărilor (Zlate, 2007).
Ancheta pe bază de chestionar poate fi utilizată pentru cunoașterea opiniilor
oamenilor cu privire la diferite teme specifice, dar și referitor la preferințele lor sau
la nevoile lor într-un context specific. Un exemplu popular de anchetă îl reprezintă
chestionarele de opinie desfășurate în preajma alegerilor. Pentru a beneficia însă
de un caracter riguros, o anchetă trebuie să întrunească anumite condiții: să
dispună de un chestionar validat prin testări anterioare, cei care aplică instrumentul
să fie abilitați în folosirea acestuia, să fie selectat un eșantion reprezentativ din
cadrul populației și rezultatele să fie interpretate corect prin folosirea unor metode
adecvate de analiză (Atkinson, 2002).
Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanții
aflați față în față, centrarea pe tema cercetată și direcția unilaterală de acțiune,
prin acest ultim aspect deosebindu-se de metoda convorbirii (participanții își
păstrează rolurile de emițător și respectiv, receptor). Interviurile se pot desfășura
în manieră individuală sau în grup și pot fi atât de natură clinică (centrate pe
emițător – persoana investigată), cât și focalizate (centrate pe tema de cercetare)
(Zlate, 2007).

3.6. Metoda biografică

Presupune colectarea informațiilor privind evenimentele semnificative din
viața individului, precum și semnificația lor, în vederea cunoașterii istoriei de viață
a persoanei. Această metodă se centrează pe succesiunea evenimentelor de viață
și a relațiilor cauză și efect, precum și a relațiilor dintre scop și mijloc (Zlate, 2007).
În prezent, cercetătorii preferă să chestioneze oamenii referitor la
evenimentele de viață importante din trecutul lor decât să le observe comportamentul,
metoda biografica constituindu-se astfel ca o sursă importantă de informații
necesare pentru înțelegerea comportamentului din prezent al subiectului (Atkinson,
2002).

3.7. Metoda analizei produselor activității

Această metodă pornește de la premisa că prin activitatea sa omul își
exteriorizează trăirile, însușirile și capacitățile. Desenul, pictura, creațiile literare,
modul de rezolvare a unor probleme include informații importante cu privire la
diferitele mecanisme psihice ale individului. De exemplu, din desenul unui copil
preșcolar ne putem da seama dacă acesta și-a format percepția formei sau a
proporțiilor (Zlate, 2007).

3.8. Metodele psihometrice

Vizează măsurarea capacităților psihice ale individului, cu scopul
determinării nivelului lor de dezvoltare. Cea mai răspândită metodă psihometrică
este metoda testelor psihologice, care reprezintă probe pe baza cărora se poate
diagnostica nivelul de dezvoltare a aspectelor măsurate și se pot formula predicții
privind evoluția ulterioară. Pentru aceasta, testul psihologic trebuie să
îndeplinească anumite condiții: validitatea (să măsoare exact ce își propune),
fidelitatea (să permită obținerea unor performanțe relativ asemănătoare la o nouă
aplicare), standardizarea (să creeze condiții identice pentru toți subiecții supuși
testării) și etalonarea (stabilirea unei unități de măsură a rezultatelor obținute de
subiecți) (Zlate, 2007).
Testele psihologice pot fi individuale sau colective (după modul de aplicare),
verbale sau neverbale (după materialul folosit), cu timp strict determinat sau cu timp
la alegerea subiectului (în funcție de durată), de performanță, personalitate sau
comportament (după conținutul măsurat).
Cele mai complexe sunt testele de personalitate, o formă a acestora fiind
reprezentată de inventarele de personalitate. Chestionarele sau inventarele de
personalitate conțin întrebări la care subiectul trebuie să răspundă fie cu da/nu, fie
selectând un răspuns din mai multe variante date.
Testele de completare reprezintă o altă categorie a testelor de personalitate
ce constau în formularea unor începuturi de frază, pe care subiectul trebuie să
le completeze în acord cu convingerile, concepțiile sau interesele sale (De
exemplu: ”Cel mai mult îmi doresc să…..”).
Testele proiective sunt o altă categorie de teste de personalitate și se
bazează pe capacitatea de proiecție a subiectului, precum și pe abilitatea
psihologului de a analiza, decodifica și interpreta proiecțiile subiectului. În cazul
testelor proiective subiectul, în încercarea de a da un sens unei imagini sau de a
elabora o povestire, își exteriorizează trăsăturile de personalitate, precum și modul
său unic de a fi și a gândi. Cele mai cunoscute teste proiective sunt Testul
Rorschach sau testul petelor de cerneală (subiectul trebuie să spună ce crede că
reprezintă imaginea de pe planșă) și Testul aperceptiv tematic (pornind de la o
imagine, subiectului i se cere să construiască o povestire în care să ofere detalii
despre ce s-a întâmplat, care sunt sentimentele și gândurile personajelor, ce a
cauzat situația respectivă și care este deznodământul) (Zlate, 2007).

De reținut
Psihologii au la dispoziție o gamă largă de metode de cercetare. Fiecare
metodă își are propriile avantaje și dezavantaje, de aceea o anumită metodă
poate fi potrivită pentru o anumită situație particulară și nepotrivită în alt context.

Texte de studiat
Aprofundați metoda experimentului citind capitolul aferent din Zlate, M.
(2007). Introducere în psihologie. Iași: Polirom, pp. 124-133.

Sarcină de lucru
Calculați-vă scorul aplicându-vă scala de măsurare a stimei de sine a lui
Rosenberg disponibilă aici:
http://www.researchcentral.ro/index.php?action=listateste&ID=404.

Concluzii
Complexitatea obiectului de cercetare al psihologiei, influențează metodele
utilizate în psihologie. Cunoașterea psihologică se realizează mijlocit, indirect,
comportamentul fiind o expresie a unor stări și trăiri interne, de ordin subiectiv. Cu
toate acestea, cercetarea psihologică se realizează în acord cu standardele
metodelor științifice deoarece dispune de modalități diverse de investigare a
fenomenelor psihice, care permit generarea explicațiilor și a predicțiilor.
Unitatea 4

Repere istorice

În această unitate vom descrie câteva din cele mai

importante curente în psihologie și orientări în
psihoterapie. Vom prezenta perspectivele fiecăreia
în legătură cu personalitatea umană și principiile lor
terapeutice.

CUPRINS

4.1 Originile psihologiei contemporane

4.1.1 Laboratorul lui Wundt
4.1.2 Influența britanică
4.2 Școlile de psihologie
4.2.1 Structuralismul și funcționalismul
4.2.2 Behaviorismul
4.2.3 Gestaltismul
4.2.4 Psihanaliza

4.1. Originile psihologiei contemporane

Se spune despre psihologie că are „un trecut lung, dar o istorie scurtă”.
Desprinderea psihologiei de filozofie, începută la mijlocul secolului XIX, a fost
facilitată de cercetări realizate în domenii conexe cum ar fi fiziologia sistemului
nervos și psihofiziologia organelor de simț. Rezultatele acestor cercetări au oferit
o dimensionalitate a psihicului și astfel au apărut primele teorii. Cele două teorii ce
s-au impus în psihologia secolului XIX au fost psihologia facultății și psihologia
asociaționistă.
Adepții psihologiei facultății susțineau că întreg psihicul este format dintr-o
serie de capacități mentale (facultăți) cum ar fi simțirea și gândirea iar ele au la
rândul lor o serie de subfacultăți cum ar fi memoria sau imaginația pentru
facultatea gândirii. Această teorie a încurajat încercările frenologilor de a localiza
aceste facultăți în diferite zone ale creierului. Fondatorul frenologiei este medicul
anatomist și fiziolog germen Franz Joseph Gall (1758-1828) (Atkinson et al.,
2002).
Psihologii asociaționiști au o perspectivă opusă psihologilor facultății și
frenologilor, ei susținând că întreg psihicul este format prin intermediul simțurilor
iar ideile se formează prin asociere, pe baza unor principii ca: similaritatea,
contrastul și contiguitatea. Aceste două teorii au fundamentat o divergență ce are
ecouri până în ziua de azi în explicarea personalității și comportamentului,
psihologia facultății punând accentul pe aspectele ereditare în timp ce psihologia
asociaționistă este interesată de influențele mediului.

4.1.1 Laboratorul lui Wundt

Profesor universitar la Universitatea din Heidelberg, Wilhelm Wundt este
recunoscut ca fondator al psihologiei ca știință odată cu deschiderea primului
laborator de psihologie în 1879 la Leipzig, în Germania. Deși psihologia lui se baza
pe perspectiva introspecționistă, el a realizat că nu se poate baza doar pe
autoobservație și a conceput o serie de experimente ce variau sistematic o serie
de caracteristici fizice ale stimulilor pentru a determina variații ale conștiinței.
Principalele experimente au vizat zona simțului vizual, Wundt efectuând
măsurători ale timpului de reacție de la momentul apariției unui stimul luminos
până la momentul apăsării unui buton.
Wundt are meritul de a fi pregătit în laboratorul său foarte mulți cercetători
ai vremii respective, ceea ce a permis popularizarea psihologiei ca știință.

4.1.2 Influența britanică

În timp ce în Germania se puneau bazele primului laborator de psihologie,
în Marea Britanie, Sir Francis Galton (1822-1911), un naturalist, antropolog și
fiziolog este interesat de studierea diferențelor interindividuale. Pentru a evidenția
aceste diferențe, a pus bazele tehnicilor statistice ale corelației și a elaborat
conceptul de coeficient de corelație (Atkinson et al., 2002).
O altă contribuție importantă vine din partea lui Charles Darwin (1809-1882)
care, prin teoria sa evoluționistă, propune noțiunea de continuitate între animale și
ființele umane și astfel deschide calea studiilor comparative în psihologie.

4.2. Școlile de psihologie

Vom parcurge acum câteva din școlile de psihologie ce au derivat din cele
două teorii ale începutului de secol XIX pentru a surprinde perspectiva fiecăreia
asupra personalității și comportamentului uman.

4.2.1 Structuralismul și funcționalismul

Structuralismul a fost încurajat la sfârșit de secol XIX de descoperirile
cercetătorilor altor domenii cum ar fi chimia și fizica, unde molecule complexe au
putut fi explicate și înțelese prin prisma componenței lor (atomii). În același fel,
procesele psihice au fost descompuse pentru a fi analizate. De exemplu, percepția
gustativă a limonadei a fost analizată ca sumă a senzațiilor de dulce, acru, amar,
rece și orice altă senzație identificată prin introspecție (Atkinson et al., 2002).
Termenul de structuralism a fost propus de E.B. Titchener, un psiholog pregătit de
Wundt ce a activat în Statele Unite la Universitatea Cornell.
Acestei abordări i s-a opus perspectiva funcționalistă al cărei promotor era
psihologul Wiliam James de la Universitatea Harvard. El susținea că este mai puțin
importantă investigarea structurilor unei experiențe și este mult mai relevantă
înțelegerea caracterului personal și al desfășurării experienței. Această înțelegere
avea în vedere caracterul adaptativ la mediul înconjurător al experienței trăite.
James a introdus termenul de obicei ca fiind rezultatul experiențelor de învățare și
prin urmare, învățarea a fost subiectul central al studiilor sale. Acest interes a fost
alimentat și de teoria evoluționistă a lui Darwin ce susținea că evoluția conștiinței
a fost posibilă deoarece a servit unui scop ce a ghidat activitățile individului. Prin
urmare, funcționalismul lărgește scopul psihologiei prin includerea studiului
comportamentului ca variabilă dependentă.

4.2.2 Behaviorismul
Cea mai mare influență asupra psihologiei ca știință este dată de
perspectiva behavioristă (comportamentală), fondată de psihologul american John
B. Watson (1878-1958). Această perspectivă a apărut ca reacție la perspectiva
introspecționistă, Watson evitând orice referință la conștiință în studiile sale. El
susținea că pentru a stabili caracterul de știință al psihologiei, este necesară
oferirea către public a datelor psihologice ale experimentelor, pentru a putea fi
verificate, ca în cazul celorlalte științe. Cum datele despre conștiință erau puternic
subiective, tot ce rămânea de cercetat era comportamentul, care era public și
observabil obiectiv.
Bazele acestei perspective le constituie cercetările psihofiziologului rus Ivan
Pavlov (1849-1958), laureat al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. El a
cercetat răspunsul condiționat, concept considerat atomul comportamentului mai
târziu de Watson, care a preluat ideile lui Pavlov și a propus condiționarea ca
responsabilă de aproape întreg comportamentul uman. Psihologia behavioristă a
fost numită și psihologia stimul-răspuns deoarece ea considera ca orice fenomen
psihic este determinat de un stimul ce produce un răspuns.
Definirea ulterioară a condițiilor antecedente ca stimul iar a consecințelor
ca răspuns, constituie baza limbajului folosit până azi în cercetările efectuate în
psihologie unde se caută relații între variabile independente și variabile
dependente.

4.2.3 Gestaltismul
În timp ce behaviorismul era perspectiva cu cea mai mare răspândire în
Statele Unite, în Germania apare un nou curent ce poartă numele de gestaltism
(gestalt = formă sau configurație în germană). Promotorul acestui curent a fost Max
Wertheimer, care în 1912 propune o psihologie interesată de organizarea
proceselor psihice alături de colaboratorii săi, Kurt Koffka și Wolfgang Köhler.
Experimentele desfășurate de gestaltiști au evidențiat mișcarea aparentă ce
apărea când două surse de lumină se aprind într-o succesiune stabilită. Prin
aceste experimente au încercat să dovedească faptul că experiențele noastre sunt
influențate de pattern-urile stimulilor și de modul de organizare a experienței.

4.2.4 Psihanaliza
O altă perspectivă importantă în psihologie o constituie psihanaliza. Ea a
fost introdusă în Statele Unite de Sigmund Freud în 1909 cu ocazia unor prelegeri
ținute la Universitatea Clark, după ce fusese lansată întâi în Europa. Noutatea
acestei perspective constă în adăugarea inconștientului la obiectul de studiu al
psihologiei, Freud considerând că dorințele inacceptabile sunt eliminate din
conștiință și formează inconștientul. Aceste conținuturi continuă să-și caute
exprimarea și astfel apar visele sau diferite erori de vorbire (acte ratate) ori
manierisme inconștiente.
Psihoterapia propusă de Freud caută să aducă în conștient aceste
conținuturi prin intermediul asocierilor libere. În modelul propus de Freud,
majoritatea acestor conținuturi erau de natură sexuală, iar accentul pus pe
sexualitatea infantilă a constituit un obstacol în adoptarea la o scară și mai mare
a teoriei lui.

De reținut
Funcționaliștii lărgesc aria de interes a psihologiei prin includerea
comportamentului ca variabilă dependentă.
Atât structuraliștii cât și funcționaliștii văd psihologia ca pe o știință a
experiențelor conștiente.
Behavioriștii se opun curentului introspecționist și se concentrează pe
studiul comportamentului, singurul ce poate fi observat obiectiv, în dorința de a da
un caracter de știință psihologiei. Aportul lor a influențat teoriile învățării și modul
în care și în ziua de azi gândim experimentele în psihologie prin căutarea relațiilor
între variabilele dependente si cele independente.
Gestaltiștii susțin că întregul este mai mult decât suma părților, el fiind
alcătuit din părți și din relațiile dintre ele.
Psihanaliza lărgește obiectul psihologiei prin includerea inconștientului ca
obiect de studiu.

Texte de studiat

Vă invităm să citiți paginile 912-922 din Atkinson, R.L, Atkinson R. C., Smith, E.
E., Bem, D. J, (2002). Introducere în psihologie. Ediția a XI-a București: Editura
Tehnica.

Sarcini de lucru
Consultați, accesând mai jos lista celor mai influenți 100 de psihologi ai secolului
XX și alegeți 10 nume despre care să căutați informații suplimentare
https://www.apa.org/monitor/julaug02/eminent.aspx

Concluzii

Indiferent de perspectiva în care au activat, dorința de a fundamenta

psihologia ca știință a constituit interesul psihologilor după înființarea laboratorului
lui Wundt. Chiar dacă unele școli au apărut ca reacții antagoniste la alte curente,
ele au reușit să îmbogățească înțelegerea noastră legata de funcționarea
psihicului uman. Behavioriștii au fundamentat principiile cercetării în psihologie, în
timp ce psihanaliștii au pus bazele primei clasificări a psihopatologiei.
Unitatea 5

Senzația și percepția

În această unitate vom descrie procesele senzoriale

și perceptive ce stau la baza înțelegerii și
interacțiunii ființelor umane cu mediul înconjurător.
Vom prezenta proprietățile comune ale tuturor
simțurilor și apoi cele mai importante simțuri
implicate în percepția realității precum și modul de
funcționare al analizatorilor.

CUPRINS

5.1 Sensibilitatea
5.2 Simțul vizual
5.3 Simțul auditiv
5.4 Simțul olfactiv
5.5 Simțul gustativ
5.6 Simțurile cutanate
5.7 Percepția
5.7.1 Funcțiile percepției

5.1 Sensibilitatea
Fiecare schimbare survenită în mediul înconjurător este detectată de către
simțurile omului datorită unui aspect important caracteristic acestora și anume
faptul că sunt foarte sensibile în detectarea schimbărilor.
Pentru a investiga sensibilitatea unui simț, psihologii au recurs la un mod
simplu prin care au urmărit să stabilească magnitudinea minimă ce poate fi
discriminată dintre alți stimuli denumindu-l pragul absolut.
Pentru o exemplificare a estimării stimulilor minimali ce pot fi detectați de
către organele de simț ale omului s-a întocmit un tabel pentru cele cinci simțuri.
Tabelul 4.1 Stimuli minimali. Stimulii aproximativ minimali pentru diferite simțuri.
(După Galanter, 1962 preluare din Atkinson et al., 2002)

SIMȚUL STIMULUL MINIMAL

Vizual Flacăra unei lumânări poate fi observată de la
o distanță de aproximativ 48 de km, într-o
noapte senină.
Auditiv Ticăitul ceasului poate fi auzit în condiții de
liniște de la o depărtare de cca 6 metri
Gustativ O linguriță de zahăr poate fi simțită într-un
volum de 3,4 l de apă
Olfactiv O picătură de parfum difuzată poate fi simțită
în volumul intern a șase camere
Tactil Aripioara unei insecte poate fi simțită pe obraz
de la o distanță de 1 cm

5.2 Simțul vizual

Dintre toate simțurile omului, simțul vizual este unul dintre cele trei simțuri
capabile să obțină informația aflată la distanță, celelalte două fiind simțul auditiv și
cel olfactiv. Energia fizică la care simțul vizual este senzitiv este lumina. Atât
lumina cât și razele cosmice, razele X, razele ultraviolete și infraroșii, undele tv și
radio fac parte din spectrul de radiații electromagnetice. Simțul vizual al omului
este sensibil doar la o mică parte din radiațiile electromagnetice.
Ochii omului sunt reprezentanții sistemului vizual. Ochiul este alcătuit din
două sisteme cu funcții diferite. Unul dintre ele are funcția de a forma imaginea, iar
celălalt de a transduce imaginea în impulsuri electrice. Din primul sistem, cel de
formare a imaginii fac parte corneea, pupila și lentila. Prin suprafața transparentă
a ochiului numită corneea, razele luminii pătrund spre interior inițiind procesul de
formare a imaginii. Sunt preluate de către lentilă care completează procesul de
focalizare a luminii pe retină modificându-și forma în funcție de distanțele unde se
află obiectul focalizat. Următoarea componentă a sistemului de formare a imaginii
este pupila. Se prezintă sub forma unei deschizături circulare cu diametru variabil,
se modifică ca și lentilele (acestea în funcție de distanță) însă de data aceasta în
funcție de intensitatea luminii, mărindu-se la lumina slabă și micșorându-se la
lumina puternică, asigurând astfel cantitatea necesară de lumină pentru a păstra
calitatea imaginii la diferite intensități ale luminii. După captarea imaginii pe retină
cu ajutorul acestor mecanisme de captare a luminii pe suprafața internă a globului
ocular, comanda este preluată de al doilea sistem și anume sistemul de
transducție. La rândul lui acest sistem este alcătuit din două tipuri de celule
receptoare, fiecare dintre acestea având forme și scopuri diferite, numite bastonașe
și conuri. Bastonașele operează cu intensități scăzute de lumină fiind specializate
pentru vederea nocturnă și conduc la formarea senzațiilor acromatice. Pentru
vederea diurnă și formarea senzațiilor cromatice sunt specializate conurile. Cu
ajutorul unor substanțe chimice numite fotoreceptori existente în aceste celule
receptoare, lumina absorbită declanșează procesul de transducție a acesteia în
impuls nervos care este transmis către creier.

5.3 Simțul auditiv

Simțul auditiv este cel de-al doilea simț capabil să obțină informația aflată
la distanță. Din punct de vedere anatomic urechea este alcătuită din două sisteme.
Primul sistem amplifică și transmite sunetul spre receptorii acustici și cuprinde
urechea externă și urechea medie. La rândul ei urechea externă este formată
din pavilion și orificiul auditiv extern, pe când urechea medie este alcătuită dintr-o
membrană numită timpan, care vibrează la sunetele provenite din exterior, și un
lanț de trei oscioare (ciocanul, scărița și nicovala). Cel de-al doilea sistem preia
sunetul și îl transduce în impulsuri nervoase, fiind localizat într-o structură din
urechea internă, numită cohlee, ce conține receptori acustici și are rolul de a
transmite vibrațiile timpanului preluate de la cele trei oscioare către o altă
membrană, numită fereastra ovală.

5.4 Simțul olfactiv

Cel de-al treilea simț capabil să obțină informația aflată la distanță este
simțul olfactiv. Organul de simț pentru miros este nasul. Spre deosebire de
celelalte două simțuri, mirosul are rută directă către creier deoarece receptorii
olfactivi aflați în cavitatea nazală sunt conectați fără sinapse cu creierul. Moleculele
din compoziția unei substanțe eliberate în aer reprezintă stimulii olfactivi. Acestea
sunt receptate de către cilii receptorilor olfactivi, apoi intră în contact cu moleculele
ordonate producând impulsul electric.

5.5 Simțul gustativ

Organul de simț specific simțului gustativ este limba. Pe suprafața acesteia,
la nivelul papilelor gustative, se găsesc receptorii gustativi sub forma unor ciorchini,
denumiți muguri gustativi, care iau contact cu un stimul gustativ (o substanță
solubila în salivă), pentru a genera cele patru gusturi: dulce, acru, sărat și amar
(McBurney,1978).

5.6 Simțurile cutanate

Când vorbim despre senzații cutanate, ne referim la senzațiile de presiune,
la cele care detectează temperatura, precum și la senzațiile algice sau de durere.
Senzația de presiune este simțită atunci când presiunea fizică a unui stimul
acționează asupra corpului. Pe suprafața corpului există regiuni mai sensibile la
senzația de presiune decât altele, diferența fiind dată de numărul diferiți de
receptori. Dintre aceste regiuni fac parte buzele, nasul și obrazul. Dintre cele mai
puțin sensibile face parte, de exemplu, degetul mare de la picior.
Simțul termic este declanșat atunci când sunt activați termoreceptorii
(terminații nervoase libere) care se găsesc în dermul superficial și epiderm. Când
are loc o scădere de temperatură la nivel cutanat, receptorii pentru rece sunt
activați generând un impuls nervos din care rezultă senzația de frig. Pentru
senzația de cald este nevoie ca la nivel cutanat să aibă loc o creștere a
temperaturii, activând receptorii de cald care vor genera impulsul nervos
(Hensel, 1973; Duclauz și Kenshalo, 1980).
 Senzația de durere poate fi simțită de către organism în cazul în care
acțiunea unui stimul de durere este suficient de puternică pentru a provoca o
leziune a țesutului. Aceasta constă în eliberarea unor substanțe chimice la nivelul
cutanat care vor determina stimularea algoreceptorilor (terminații nervoase libere
specializate) pentru pragurile înalte. Specialiștii au distins cel puțin patru tipuri de
algoreceptori (Brown și Deffenbacher,1979). Din categoria stimulilor de durere pot
face parte o presiune prea mare, un șoc electric sau unele substanțe chimice
iritante.

5.7 Percepția și funcțiile acesteia

Sistemul perceptual are atât funcția de a localiza poziția obiectelor cât și de
recunoaștere sau determinare a ceea ce sunt ele.
Funcția de a localiza poziția obiectelor presupune separarea lor și apoi
organizarea acestora în grupuri. Psihologii gestaltiști au propus principiile de
organizare a stimulilor în regiuni corespunzătoare figurii și fondului. Alte principii
propuse pentru gruparea obiectelor la un loc sunt proximitatea, închiderea,
alinierea completă și similaritatea. De asemenea localizarea obiectelor mai
presupune și cunoașterea adâncimii lor.
Funcția de recunoaștere constă în repartizarea obiectului într-o categorie în
funcție de forma lui. Marr (1982), susține că procesul de recunoaștere al unui
obiect se face în două stadii timpuriu și târziu. În stadiul timpuriu, sistemul
perceptual folosește mai întâi informațiile de pe retină, obținute cu ajutorul
detectorilor de trăsături (neuroni localizați la nivelul cortexului vizual) ce țin de
construirea descrierii obiectului, cum ar fi de exemplu: liniile, muchiile și unghiurile.
În stadiul târziu integrează informațiile obținute din stadiul timpuriu și le compară
cu alte descrieri ale formelor diferitelor categorii ce au fost stocate în memoria
vizuală până în acel moment, apoi face o corespondență între ele și astfel se
produce recunoașterea obiectului.
Pe lângă cele două funcții menționate anterior, sistemul perceptual mai are
o altă funcție. Aceasta se referă la menținerea aceleași înfățișări a obiectelor, chiar
dacă stimulii recepționați de către organele de simț suferă anumite schimbări.
Constantele perceptuale sunt: constanta luminozității (care face posibilă păstrarea
luminozității unui obiect indiferent de cantitatea de lumină pe care acesta o
reflectă); constanta culorii (face posibilă păstrarea aceleași culori a obiectului
indiferent de sursa luminii); constanta formei, constanța poziției și, cea mai studiată
dintre celelalte, constanța mărimii (mărimea obiectului rămâne aceeași indiferent
de distanță).

De reținut
Sensibilitatea asigură un prim contact cu realitatea înconjurătoare însă doar
cu ajutorul percepției ea capătă înțeles.
Simțurile noastre sunt specializate în detecția doar a anumitor tipuri de
stimuli și doar între anumite limite perceptive.
Procesul de transformare a semnalului recepționat de organul de simț în
semnal transmis electrochimic se numește transducție și are loc la nivelul fiecărui
analizator.
 Sistemul perceptual are atât funcția de a localiza poziția obiectelor cât și de
recunoașterea sau determinarea a ceea ce sunt ele.

Temă de reflecție
Simțurile noastre sunt specializate în detecția doar a anumitor tipuri de
stimuli și doar între anumite limite perceptive. Anumiți cercetători avansează ideea
că realitatea este doar o iluzie comun acceptată, dat fiind că nu o putem percepe
direct, ci doar mijlocit, prin intermediul simțurilor noastre. Cum credeți că arată
realitatea?

Text de studiu:
Parcurgeți capitolele Percepția (paginile 85-178) din Zlate, M. (1999).
Psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi: Polirom și Percepția (paginile 192-238)
din Atkinson, R.L, Atkinson R. C., Smith, E. E., Bem, D. J, (2002). Introducere în
psihologie. Ediția a XI-a București: Editura Tehnică.

Resurse suplimentare, linkuri:

Puteti vizualiza câteva iluzii optice accesând filmulețul de aici:
https://www.pbslearningmedia.org/resource/optical-illusion-vision-video-
braincraft-1036/can-you-see-these-optical-illusions-braincraft/

Sarcină de lucru
Realizați o sinteză pe marginea capitolelor Senzația (paginile 29-82) din
Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi: Polirom și capitolul
Procese senzoriale (paginile 144-190) din Atkinson, R.L, Atkinson R. C., Smith,
E. E., Bem, D. J, (2002). Introducere în psihologie. Ediția a XI-a București:
Editura Tehnică.
Unitatea 6

Reprezentarea și gândirea

În această unitate vom descrie conceptul de

reprezentare și procesul gândirii. Vom descrie
modul de achiziție al conceptelor și principalele
tipuri de operații efectuate de gândire iar în final vom
discuta despre rezolvarea de probleme și
creativitate, ca forme superioare ale procesului
gândirii.

CUPRINS

6.1 Reprezentarea
6.1.1 Delimitări conceptuale
6.1.2 Caracterizarea psihologică a reprezentării
6.1.3 Proprietățile reprezentărilor
6.2 Gândirea
6.2.1 Caracteristici
6.2.2 Activități ale gândirii
6.2.2.1 Concepte și categorii
6.2.2.2 Înțelegerea
6.2.2.3 Rezolvarea de probleme

6.1 Reprezentarea
Definiție: Procesul psihic, care permite acțiunea mintală cu obiectul în
absența lui, dar cu condiția ca acesta să fi acționat cândva asupra organelor
noastre de simț, poartă denumirea de reprezentare (Zlate, 2009, p.147).
Conceptului de reprezentare i s-a acordat o importanță când prea mare,
fiind considerat elementul central al psihicului uman, când prea mică, fiind asimilat
percepției sau chiar unei părți a senzației.

6.1.1 Delimitări conceptuale

Abia în 1987 Vauclair propune definirea reprezentării ca fiind „capacitatea
organismului de a produce un răspuns în absența stimulului exterior”. Ideea a fost
preluată de Le Ny care afirmă că reprezentările sunt „un fragment de informații
structurate, stocate, existente, în principiu, în memoria subiectului; perceptele,
semnificațiile cuvintelor, noțiunile sau conceptele, cunoștințele fiind clase de
reprezentat” (Le Ny, 1987, p.165).
 Alți autori au definit reprezentarea prin opoziție cu comunicarea, ca fiind „un
proces cu finalitate individuală prin care un organism își structurează cunoașterea
sa în cadrul interacțiunilor cu mediul” (Zlate 2009, p.148).
Toate aceste diferențe se datorează naturii contradictorii a reprezentării,
deoarece, cu toate că începe cu un proces perceptiv, se extinde până la nivelul
conceptelor abstracte (Zlate, 2009, p.149) Reprezentările nu au bogăția detaliilor
ce însoțesc o percepție (ci doar pe cele mai importante), însă ajung să depășească
percepțiile prin prelucrările suplimentare a informațiilor selectate. Reprezentările
au rolul de a face tranziția între procesele senzoriale și cele logice.

6.1.2 Caracterizarea psihologică a reprezentării

Conținutul informațional al reprezentărilor este dat de ceea ce ne
înconjoară, de însușirile specifice, concrete, esențiale ale obiectelor.
Forma ideal-subiectivă a reprezentării este dată de faptul că aceasta obține
performanțe diferite de ale percepției, prin operații ca selectivitatea (sunt
reprezentate doar anumite elemente percepute, în general legate de obiect și nu
de fond), schematizarea (redarea elementelor grosiere, caracteristicile esențiale
ale obiectelor și nu a tuturor detaliilor), standardizarea planului de proiecție
(obiectele tind să fie reprezentate la aceeași dimensiune și la aceeași distanță față
de subiect). Rezultatul acestor operații este că reprezentarea este o concepție pe
jumătate realizată, deoarece explorează urmele obiectelor și nu obiectele ca atare
(Zlate, 2009). Aceste performanțe apar chiar dacă, potrivit lui Ebbinghaus,
imaginile reprezentărilor sunt mai șterse, mai palide, mai instabile și lacunare
decât cele ale percepției (deși unii cercetători au demonstrat că imaginile
reprezentărilor pot fi foarte vii și strălucitoare dacă corespund unor motivații
puternice). Extrem de important pentru reprezentare este caracterul ei generalizat,
care nu înseamnă nimic altceva decât reținerea cu preponderență a însușirilor cu
utilitate socială ale obiectelor.
Mecanismele implicate în formarea reprezentărilor includ combinări si
recombinări ale informațiilor senzoriale, precum și estompări sau eliminări ale unor
informații. Aceasta permite amplificarea și reținerea doar a anumitor informații, de
regulă însușirile cele mai comune, cele care se repetă cel mai frecvent sau cele
ce au o semnificație subiectivă sau obiectivă în contextul social al subiectului.
Declanșarea și formarea reprezentărilor începe odată cu folosirea limbajului,
cuvântul având rolul de a organiza și fixa reprezentările în conștiința individului.
Evident că mecanismele implicate în formarea reprezentărilor sunt subjugate
activității umane, frecvența unei activități ducând la formarea unor reprezentări mai
clare, mai intense și mai corecte. Acţiunea a fost denumită "mediul de incubaţie al
reprezentărilor” (Popescu Neveanu, 1977 cit. în Zlate 2009, p.153).

6.1.3 Proprietățile reprezentărilor

a) Figurativitatea se referă la proprietatea reprezentărilor de a reda ceea ce
este comun, tipic pentru un obiect, caracteristicile sale cele mai bogate în
informație. Imaginea devine reprezentativă pentru o întreagă clasă de
obiecte.
b) Operativitatea reprezentărilor este dată de mecanismele de asociere prin
 asemănare, contiguitate(înrudire), contrast sau motricitate. Datorită acestor
operații, reprezentările ne permit să transformăm o simultaneitate într-o
succesiune coerentă. Prezența limbajului și a operațiilor intelectuale este
obligatorie pentru realizarea operativității.
c) Panoramizarea se referă proprietatea reprezentărilor de a completa
informația senzorială pentru a îmbogăți actul perceptiv. De exemplu, din
orice direcție am privi un cub putem percepe maxim trei fețe. Cu toate
acestea, în reprezentarea acestui cub „vedem” și celelalte trei fețe.

6.2 Gândirea
Gândirea face parte din cadrul mecanismelor cognitive. Aceasta include o
varietate largă de activități mentale. Propozițiile auzite sunt decodate cu ajutorul
gândirii propoziționale (pentru că exprimă declarații sau propoziții). Gândirea
imagistică este activată atunci când sunt utilizate imaginile.

Definiție: Gândirea este un sistem ordonat de operații de prelucrare,

interpretare și verificare a informațiilor, bazat pe principiile abstractizării,
generalizării și anticipării și subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din
mulțimea celor inițial posibile. (Golu și Dicu,1972)

6.2.1 Caracteristici
Gândirea este un mecanism psihic complex ce are următoarele
caracteristici:
• caracterul informațional-operațional: gândirea este un proces de
prelucrare și interpretare a informațiilor ce extrage elementele generice și
necesare și le confruntă cu elementele accidentale și singulare pentru a reproduce
relațiile obiective. Gândirea construiește mintal și introduce în realitate noi relații,
pe baza anticipării posibilul;
• caracterul mijlocit: gândirea nu operează asupra realității în mod direct sau
asupra obiectelor și fenomenelor. Gândirea operează asupra informațiilor furnizate
de senzații și percepții, asupra informațiilor din memorie sau a celor obținute prin
combinările imaginative. Ea este mijlocită de limbaj;
• caracterul mijlocitor: celelalte procese psihice sunt mijlocite de gândire,
deoarece aceasta atribuie un înțeles imaginilor perceptive prin utilizarea
denumirilor verbale;
• caracterul generalizat și abstractizat: gândirea operează cu însușirile
generale, abstracte, cu modele ideale care nu au un corespondent obiectual
concret, dar au un mare rol în înțelegerea teoretică a realității, chiar dacă în
construcția acestor modele gândirea pare că se îndepărtează de realitate;
• caracterul finalist: gândirea se finalizează cu produse, dar înainte de a fi
executată, activitatea de gândire este planificată în minte, fundamentată din punct
de vedere al scopului, oportunității, eficienței, consecințelor;
• caracterul sistemic: gândirea conține elemente structurate, ierarhizate, cu
multiple variante de combinare ceea ce îi asigură autoreglabilitatea și o
poziționează ca cea mai înaltă formă de prelucrare a informației.
6.2.2 Activitățile gândirii
Mecanismul gândirii dispune de două mari componente, una informațională
ce cuprinde însuși conținutul informațional și una operațională ce cuprinde
transformările acestor informații pentru a obține produse noi cu rol adaptativ.
Activitățile în care este implicată gândirea sunt descrise în continuare.

6.2.2.1 Conceptualizarea
Gândirea propozițională se activează la auzul propozițiilor. Pentru a o
înțelege este nevoie ca mai întâi să fie înțelese conceptele care o formează.
Conceptul reprezintă un set de proprietăți specifice unei întregi clase de obiecte.
Printre funcțiile conceptelor se află procesul de categorizare, adică divizarea
realității în unități mai ușor de manevrat, favorizând astfel economia cognitivă.
Această funcție ne permite să considerăm un obiect pe care îl întâlnim ca pe un
exemplu al unui concept sau al unei clase, reducând astfel complexitatea lumii
care ne înconjoară și facilitând comunicarea.
Setul de proprietăți asociate unui concept este format la rândul lui din
prototipuri. Atunci când este folosit un concept, cel care apare primul în minte
este prototipul. Pentru ca un obiect să fie perceput ca aparținător al unui anumit
concept, el trebuie să conțină pe lângă proprietățile prototipului și cele mai
importante proprietăți, adică proprietățile de fond (proprietățile semnificative). De
cele mai multe ori și conceptele sunt la rândul lor ierarhizate.
În primii ani de viață, copiii învață prototipul unui concept folosind un model.
Atunci când au contact cu un obiect nou, clasificarea lui se face ca ipostază a unui
concept doar dacă acel obiect se aseamănă destul de mult cu o altă ipostază deja
cunoscută a respectivului concept. Pe măsură ce cresc, ei învață prin testarea
ipotezelor. Deveniți adulți, utilizează strategiile de tip top-down (determinarea
proprietăților conceptului bazat pe cunoștințele anterioare).
O altă funcție a conceptelor este că ne ajută să facem predicții legate de
obiecte. O dată obiectele încadrate într-un concept sau într-o clasă, acestea preiau
proprietățile acelei clase, chiar dacă aceste proprietăți sunt mai greu de perceput
la obiect în sine (de exemplu daca vedem desenul unei pisici, știm că aceasta are
blană, chiar dacă blana nu este desenată fidel).
Vîgotski (citat în Zlate, 2009, p.162) reuşeşte să desprindă 3 mari etape
ale procesului formării noţiunilor, fiecare dintre ele cu mai multe subetape:
1. etapa gândirii sincretice:
a) formarea imaginii pe bază de încercări şi erori;
b) pe baza întâlnirii spaţiale şi temporale a obiectelor;
c) pe baza aducerii la aceeaşi semnificaţie a reprezentărilor
diferitelor grupe anterior conexate în percepţia copilului;
2. etapa gândirii complexuale:
a) complexul asociativ;
b) colecţiile;
c) complexul în lanţ;
d) complexul asociativ difuz;
e) pseudonoţiunea;
3. etapa gândirii noţionale:
 a) bazată pe separarea, abstractizarea, izolarea elementelor;
b) noţiuni potenţiale.

6.2.2.2 Înțelegerea
Se bazează pe activitatea de asociere treptată și repetată a unor etichete
verbale cu diferite obiecte sau concepte și încorporarea de noi cunoștințe. Aceste
noi cunoștințe apar, după Ausubel și Robinson (1981) prin:
a) Subsumare derivată: noua idee este doar un caz particular al ideii vechi;
b) Subsumare corelativă: noua idee aduce elemente noi ce transformă ideea
veche;
c) Supraordonare: noua idee are un grad mai mare de generalitate și ideea
veche devine un caz particular al noii idei;
d) Relații combinatorii: înțelegem mai ușor o idee nouă într-un domeniu despre
care avem un bagaj anterior de idei ancoră.
Înțelegerea este influențată de existența ideilor ancoră, de particularitățile
cognitive ale receptorului dar și de atenție, interes și structura logică a materialului
ce se dorește a fi înțeles.

6.2.2.3 Rezolvarea de probleme

Rezolvarea de probleme este elementul central al psihologiei gândirii
relevând nivelul de elaborare la care a ajuns gândirea unui individ. Această
activitate intră în funcțiune în situații problematice care cer o rezolvare.
Rezolvarea problemelor a fost studiată de diferite orientări psihologice
(gestaltism, behaviorism, psihologie genetică etc), fiecare încercând să explice
rezolvarea problemelor prin elementele specifice orientării.
Din perspectiva psihologiei cognitive, trei elemente sunt esențiale rezolvării
problemelor:
1. Spațiul problematic – ansamblul stărilor situației, inclusiv maniera de
înțelegere a datelor și acțiunile permise (și anume găsirea drumurilor
care leagă starea inițială de cea finală);
2. Construirea operatorului – elementul care permite rezolvarea problemei
(regulile, condițiile care permit identificarea soluțiilor)
3. Explorarea euristică – reguli generale de explorare a spațiului
problemei.
Atingerea obiectivului se obține atunci când obiectivul este descompus în
mai multe sub-obiective (elemente mai mici), pentru a afla modalitățile de
rezolvare.

De reținut
Imaginile reprezentării sunt mai slab conturate, mai lacunare și palide în
comparație cu imaginile percepției (dacă nu sunt purtătoare de încărcătură
motivațională puternică), însă reprezentările fac posibilă trecerea la procese
cognitive superioare cum ar fi gândirea și motivația.
Gândirea este un mecanism ce utilizează concepte asupra cărora aplică o
serie de operații cu scopul de a obține produse noi ce au rolul de a ajuta individul
să se adapteze.
 Înțelegerea este influențată de existența ideilor ancoră, de particularitățile
cognitive ale receptorului dar și de atenție, interes și structura logică a materialului
ce se dorește a fi înțeles.

Text de studiu/ studiat:

Parcurgeți capitolele Gândirea (paginile 227-337) din Zlate, M. (1999).
Psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi: Polirom și Gândirea și limbajul (paginile
390-437) din Atkinson, R.L, Atkinson R. C., Smith, E. E., Bem, D. J, (2002).
Introducere în psihologie. Ediția a XI-a București: Editura Tehnică.

Sarcini de lucru
Realizați o sinteză pe marginea capitolului Reprezentarea (paginile183-
222) din Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi: Polirom.
Descrieți pe scurt care este diferența dintre percepție și reprezentare.

Concluzii
Reprezentările continuă procesul de înțelegere a realității început de
senzații și percepții și deschide drumul gândirii pentru a ne ajuta să rezolvăm
probleme din contextul nostru de viață. În funcție de tipul problemei de rezolvat,
de ideile ancoră, de timpul avut la dispoziție și disponibilitatea subiectivă (atenție,
motivație, etc.) alegem un tip de soluție rezolutivă.
Unitatea 7

Memoria și imaginația

În această unitate vom descrie memoria și imaginația, ca

procese psihice superioare. Vom analiza rolul acestor
funcții psihice în cadrul sistemului psihic uman, precum și
interacțiunea lor cu celelalte mecanisme psihice. Formele
memoriei și ale imaginației vor fi de asemenea abordate,
alături de câteva aspecte specifice fiecărui proces, cum ar fi
uitarea în cazul memoriei și funcțiile imaginației.

CUPRINS

7.1 Memoria
7.1.1. Cele trei stadii ale memoriei
7.1.2. Diferite tipuri de memorie – memoria de scurtă durată și
memoria de lungă durată
7.1.3. Uitarea
7.1.4. Memoria de scurtă durată și gândirea
7.1.5.Transferul informațiilor din memoria de scurtă durată în memoria
de lungă durată
7.2 Imaginația
7.2.1. Formele imaginației
7.2.2. Relațiile imaginației cu alte funcții psihice

7.1 Memoria
Hering (1920, cit. în Atkinson et al., 2002) susținea că memoria contribuie
la unitatea tuturor celorlalte procese psihice, considerând că fără funcția de
unificare a memoriei, conștiința s-ar fragmenta așa cum organismul uman s-ar
dispersa în particulele sale componente, dacă acestea nu ar fi legate între ele prin
atracția materiei. Memoria este cea care asigura sensul continuității Eului, având
un rol central în sistemul psihic.

7.1.1. Cele trei stadii ale memoriei

Să luăm următorul exemplu: presupunem că într-o dimineață veți face
cunoștință cu cineva numit Amalia Grigore. Seara, reîntâlniți întâmplător această
persoană și îi spuneți: ”Tu ești Amalia Grigore, ne-am întâlnit azi dimineață.” Deci
v-ați amintit numele ei și când ați întâlnit-o. Dar cum anume v-ați amintit aceste
aspecte? Răspunsul la această întrebare se regăsește în stadiile memoriei.
În primul stadiu, momentul în care ați făcut cunoștință, ați introdus numele
persoanei în memorie. Acesta este stadiul encodării. În acest stadiu, inputul fizic
(undele sonore) care corespunde rostirii numelui ei a fost codat într-o
reprezentare, care apoi a fost plasată în memorie. În stadiul al doilea, ați reținut
numele persoanei între cele două întâlniri. Acesta este stadiul stocării
informației. În cel de-al treilea stadiu, al reactualizării, numele persoanei a fost
recuperat din memorie (Atkinson et al., 2002).
Memoria poate însă eșua în oricare dintre aceste trei stadii. Faptul că nu v-
ați fi adus aminte numele persoanei cu ocazie celei de-a doua întâlniri ar fi putut
indica un eșec fie în stadiul encodării, al stocării sau al reactualizării.

7.1.2. Diferite tipuri de memorie- memoria de scurtă durată și memoria de

lungă durată
Cele trei stadii ale memoriei operează diferit, în funcție de situație. Memoria
diferă în situațiile în care informațiile trebuie stocate pentru o perioadă scurtă (de
exemplu, pentru câteva secunde) și în cele care necesită stocarea informațiilor
pentru perioade mai lungi (luni sau chiar ani). În prima situație vorbim despre
memoria de scurtă durată, în timp ce în cea de-a doua ne referim la memoria
de lungă durată (Atkinson et al., 2002). Mai mult decât atât, tipul de memorie
folosit diferă și în funcție de ce anume trebuie memorat. Astfel, faptele și
informațiile sunt stocate într-un anume fel, iar deprinderile, abilitățile sunt stocate
într-un mod diferit.

Encodarea
Memoria de scurtă durată conține doar informațiile care au fost selectate,
dat fiind faptul că dintr-o multitudine de informații cu care venim în contact, le
selectăm doar pe acelea care sunt relevante pentru noi. Aceasta înseamnă că
multe din informațiile la care suntem expuși nu vor intra niciodată în memoria de
scurtă durată (și nu vor putea fi astfel disponibile pentru reactualizare ulterior). De
aceea, multe din așa-numitele probleme ale memoriei sunt de fapt erori de atenție.
Memoria lucrează cu coduri sau reprezentări ale elementelor selectate
pentru a fi encodate. În încercarea de a reține o dată de naștere, de exemplu,
putem fie să ne reprezentăm imaginea cifrelor, sunetul rostirii cifrelor sau
semnificația acestora. Astfel putem distinge între codare acustică și codare vizuală
(Atkinson et al., 2002).
Codarea acustică. Folosim o codare acustică atunci când ne repetăm
informația din nou și din nou pentru a o menține activă. Repetiția este folosită cu
succes daca informația conține elemente verbale, cum ar fi cifrele, literele sau
cuvintele. Numeroase cercetări au arătat că, pentru redarea din memoria de scurtă
durată, codarea acustică este folosită cel mai des și, deși durata între expunerea
la stimul și redarea acestuia este foarte scurtă, de multe ori apar greșeli. Tot
cercetările au arătat faptul că, de cele mai multe ori, acolo unde apar greșeli
sunetele corecte sunt înlocuite la redare cu sunete asemănătoare. După unii
cercetători codarea acustică este atât de dominantă, încât la eliminarea ei
capacitatea de redare se reduce la jumătate.
Codarea vizuală. Se referă la reprezentarea vizuală a informațiilor
encodate. În cazul materialelor verbale domină codul acustic, dar dacă o persoană
trebuie să rețină informații neverbale (ca de exemplu anumite imagini dificil de
descris în cuvinte și implicit, dificil de repetat acustic), atunci va domina codarea
vizuală. Deși cei mai mulți oameni au capacitatea de a reține imagini de un anumit
tip în memoria de scurtă durată, doar câțiva pot reține imagini cu o claritate
aproape fotografică. Această abilitate apare mai ales la copii, care citesc detaliile
într-o imagine eidetică (Haber, 1969 cit. în Atkinson et al., 2002).
Existența celor două coduri, acustic și vizual, i-a condus pe unii cercetători
la afirmația că memoria de scurtă durată este compusă din trei elemente distincte:
tamponul acustic, care stochează informația sub forma unui cod acustic;
tamponul vizual, care stochează informația sub forma unui cod vizual și
componenta central executivă, care supervizează și coordonează celelalte două
componente (Baddeley, 1986 cit. în Atkinson et al, 2002).

Stocarea informațiilor
Memoria de scurtă durată se caracterizează prin faptul că are o capacitate
foarte limitată. Studiile au arătat că majoritatea adulților au capacitatea de
memorare de șapte itemi, plus sau minus doi. Capacitatea de memorare a
persoanei reprezintă numărul maxim de itemi care pot fi memorați cu exactitate,
număr care a fost stabilit în intervalul 5-9. Cu toate acestea, performanța asupra
sarcinii de amintire se poate schimba substanțial atunci când itemii ce trebuie
amintiți sunt conectați cu informații din memoria de lungă durată.
De exemplu, dacă vi se prezintă următorul șir de litere: ETATIRECNISUC,
probabil veți avea dificultăți în a reproduce întreaga succesiune de litere
(capacitatea fiind de șapte plus sau minus doi), însă dacă veți observa că aceste
litere formează sintagma CU SINCERITATE – în ordine inversă – atunci sarcina
de reamintire va fi ușurată. Memoria de lungă durată este folosită pentru a recoda
elementele de memorat în unități cu o semnificație, care vor fi ulterior stocate în
memoria de scurtă durată. Aceste unități cu semnificație se numesc unități
informaționale (chunks) (Miller, 1956 cit. în Atkinson et al., 2002).

Reactualizarea
Putem să ne gândim la conținutul memoriei de scurtă durată ca fiind tot ce
este activ în conștiința noastră. Reactualizarea este îngreunată pe măsură ce
crește numărul itemilor din memoria de scurtă durată, ea durând mai puțin când
operăm cu mai puțini itemi (ne amintim mai ușor dacă a trebuit să reținem 3 itemi
decât dacă a trebuit să reținem 6 itemi). Reactualizarea necesită un proces de
căutare serială la nivelul memoriei de scurtă durată, în care elementele sunt
examinate individual, pe rând. Această interpretare este congruentă cu ideea că
memoria de scurtă durată este ca o cutie mentală compartimentată, iar
reactualizarea ar presupune cercetarea succesivă a compartimentelor sale.
 Interacțiunea dintre encodare și reactualizare
Operațiile realizate în timpul encodării ușurează mai târziu procesul
reactualizării. Factorii care sporesc șansele unei reactualizări de succes sunt:
a) Organizarea informației în timpul encodării. Cu cât materialul supus
encodării este mai bine organizat, cu atât acesta va fi mai ușor de reactualizat. De
exemplu, este mult mai ușor să ne amintim o listă de nume sau cuvinte dacă am
encodat informația în categorii, iar apoi o vom reactualiza categorie cu categorie.
b) Contextul encodării informației trebuie să fie similar celui în care
informația va fi reactualizată. Este mult mai ușor să reactualizăm informația unui
fapt particular dacă ne aflăm în același context în care l-am encodat (Estes, 1972
cit in Atkinson et al, 2002). Contextul în care are loc encodarea informației este în
sine unul dintre cele mai puternice indicii de reactualizare. De exemplu,
reactualizarea unui eveniment emoționant va fi mai mare dacă are loc acolo unde
a fost trăită întâmplarea inițial. Contextul nu este întotdeauna extern, el poate ține
și de starea internă. De exemplu, în învățare, memoria este dependentă parțial de
starea internă din timpul procesului, purtând denumirea de învățare dependentă
de stare. Memoria se îmbunătățește dacă starea internă din timpul reactualizării
este asemănătoare cu cea din timpul encodării (Eich, 1980 cit în Atkinson et al,
2002).

7.1.3. Uitarea
Suntem capabili să reținem în memoria de scurtă durată până la 7 itemi,
dar îi vom uita curând, uitarea fiind determinată fie de înlocuirea itemilor cu alții noi,
fie din cauza faptului că aceștia se sting în timp.
Înlocuirea itemilor este specifică memoriei de scurtă durată cu capacitate
fixă. Capacitatea fixă se referă la faptul că putem privi memoria de scurtă durată
ca pe o cutie mentală cu 7 compartimente. Cât timp numărul de itemi stocați nu
depășește numărul compartimentelor, aceștia vor fi reproduși cu exactitate. Însă
atunci când toate compartimentele sunt ocupate și un nou item trebuie să pătrundă
în memoria de scurtă durată, itemul cel mai vechi va dispărea, fiind înlocuit de cel
nou.
O altă cauză a uitării la nivelul memoriei de scurtă durată este faptul că
informațiile se șterg, se sting în timp. Cauzele uitării sunt numeroase (oboseală,
surmenaj, boală, anxietate), însă cea mai frecventă este reprezentată de
insuficienta sau slaba organizare a învățării (Zlate, 2006).
O excepție este repetarea: itemii pe care îi repetăm nu sunt supuși atât de
repede înlocuirii sau ștergerii. Repetarea informațiilor poate anula înlocuirea
deoarece nu se pot prelucra itemi noi concomitent cu repetarea celor vechi și de
asemenea, poate stopa ștergerea informației stocate, întrucât prin repetarea unui
item parțial șters, acesta poate fi readus în memorie în starea sa inițială (Atkinson
et al, 2002).

Factori emoționali implicați în uitare

Anumite informații ni le aducem aminte uneori datorită conținutului lor
emoțional. Emoțiile au o influență puternică asupra memoriei de lungă durată.
Avem tendința de a ne gândi la situațiile cu încărcătură emoțională, fie ea
pozitivă sau negativă, mai mult decât ne gândim la cele neutre din punct de vedere
afectiv. Cercetările numeroase pe această temă au arătat că repetarea și
organizarea informațiilor stau la baza durabilității acestor informații din memoria
de lungă durată.
Emoțiile influențează memoria și prin intermediul amintirilor blitz, care
constau în înregistrarea foarte vie și relativ permanentă a circumstanțelor în care
o persoană a aflat despre un eveniment semnificativ, cu încărcătură emoțională.
Aceasta se întâmplă, se presupune, pentru că evenimentele foarte importante
declanșează un mecanism special de memorare, prin care o persoană
înregistrează tot ce trăiește într-un anumit moment. De exemplu, într-un studiu au
fost intervievați 179 de oameni cu privire la asasinarea lui Lincoln și 127 dintre ei
au fost capabili să ofere detalii precise despre locul unde se aflau și ce făceau
când au auzit despre asasinarea lui Lincoln (Clegrove, 1899 cit în Atkinson et al.,
2002). Cu toate acestea, se pare că există totuși o diminuare în timp a informației,
pe măsură ce evenimentul se îndepărtează în timp (Pillimer, 1984 cit în Atkinson
et al., 2002).
Există și situații în care emoțiile negative blochează procesul de
reactualizare. De exemplu, anxietatea față de un examen poate interfera cu
procesul de reactualizare a informațiilor, astfel încât studentul, pe fondul anxietății,
să nu își mai amintească materia pe care a învățat-o.
Emoția poate de asemenea să influențeze memoria printr-un efect de
context. Cea mai bună reproducere a informației are loc atunci când contextul de
reactualizare corespunde cu cel al encodării. De exemplu, dacă materialul pe care
îl învățăm ne face să fim triști, atunci, probabil, cea mai bună reactualizare va fi
atunci când suntem din nou triști (Atkinson et al., 2002).
Refularea reprezintă un alt mod prin care reactualizarea ar putea fi
împiedicată. Freud susținea că unele evenimente pot fi atât de traumatizante la
nivel emoțional, încât ele sunt scoase din conștient și refulate în inconștient. Ele
pot fi reactualizate însă, dacă persoana retrăiește o emoție asociată evenimentului
traumatizant (Atkinson et al., 2002).

7.1.4. Memoria de scurtă durată și gândirea

Memoria de scurtă durată are un rol important în gândirea conștientă.
Atunci când încercăm să rezolvăm o problemă, cel mai frecvent apelăm la
memoria de scurtă durată: pentru a stoca părți ale problemei în lucru, dar și
diferitele informații din memoria de lungă durată, necesare și relevante pentru
problemă.
Cercetătorii se referă la memoria de scurtă durată ca la o memorie
operațională și o aseamănă cu o tablă pe care mintea umană efectuează calcule
și apoi afișează rezultatele parțiale, pentru a fi utilizate ulterior (Just & Carpenter,
1987, Baddley, 1986 cit în Atkinson et al., 2002).
Memoria de scurtă durată are un rol important și în înțelegerea limbajului.
Rezultatele unor studii efectuate pe pacienții cu leziuni cerebrale au arătat că avem
un sistem mnezic special pentru procesarea limbajului. Memoria specială pentru
limbaj este limitată la propoziții relativ simple, iar pe măsură ce propozițiile devin
mai complexe, memoria de scurtă durată intervine ca suport în înțelegerea
propozițiilor. În cazul proceselor superioare ale limbajului, memoria de scurtă
durată are un rol definitoriu. De exemplu, atunci când citim ceva pentru a înțelege,
trebuie să raportăm noile informații la altele anterioare. Această raportare a noului
la vechi se produce în memoria de scurtă durată, deoarece persoanele care au o
capacitate mare a memoriei de scurtă durată obțin un scor mai bun la testele de
înțelegere a citirii (Daneman & Carpenter, 1980 cit. în Atkinson et al., 2002).
Totodată, se pare că abilitatea de a citi un text depinde de probabilitatea ca
materialul de conexiune relevant să se afle încă în memoria de scurtă durată (Malt,
1985 cit. în Atkinson et al., 2002).

7.1.5. Transferul informațiilor din memoria de scurtă durată în memoria de

lungă durată
Memoria de scurtă durată, pe de o parte stochează informațiile pe perioade
scurte de timp și, pe de altă parte, este spațiu de lucru pentru operațiile mentale.
Aceasta este un fel de ”stație” pentru informațiile ce urmează a fi stocate în
memoria de lungă durată. Teoria care abordează transferul informațiilor din
memoria de scurtă durată în memoria de lungă durată este cunoscută ca modelul
memoriei duale (Atkinson et al., 2002).
Modelul evidențiază faptul că, odata ce informațiile pătrund în memoria de
scurtă durată, acestea fie sunt menținute acolo prin repetare, fie se pierd prin
înlocuire sau ștergere. În plus, informația poate fi transferată sau copiată în
memoria de lungă durată. De cele mai multe ori, acest transfer are loc prin
repetare. Repetarea unei informații contribuie nu numai la menținerea ei în
memoria de scurtă durată, ci și la transferarea sa în memoria de lungă durată. E
de menționat faptul că repetarea nu este suficientă pentru transferul informației din
memoria de scurtă durată în memoria de lungă durată, dar ea favorizează
procesul.

De reţinut!
Memoria este implicată în toate comportamentele din viața individului, în
cunoaștere și învățare, înțelegere și rezolvare de probleme, chiar și în inteligență
și creație. Fără memorie ar exista doar un prezent continuu, fără trecut și fără viitor,
iar viața psihică ar fi haotică, desfășurându-se fără stabilitate și finalitate. Memoria
unifică elementele vieții psihice, având o mare valoare adaptativă și contribuind la
echilibrarea organismului cu mediul.
Memoria este activă și selectivă, ea presupune nu doar o depozitare a
informațiilor, ci și un proces de organizare și restructurare a acestora într-o nouă
formă, în funcție de nevoile individului.

Text de studiu/ studiat:

Citiți capitolul Memoria (paginile 212-221) din Zlate, M. (2006).
Fundamentele psihologiei. Iași: Polirom.
Resurse suplimentare, linkuri:
Puteți viziona un material interesant despre fenomenul amintirilor false
https://www.ted.com/talks/elizabeth_loftus_the_fiction_of_memory/transcript?lan
guage=ro

Sarcină de lucru
După parcurgerea acestei secțiuni vă rog să menționați trei modalități prin
care veți utiliza cele descrise aici pentru maximizarea efectului produs de
dumneavoastră în sala de clasă.
7.2. Imaginația
Imaginația este procesul psihic de combinare și recombinare a datelor din
experiența anterioară în vederea dobândirii unor imagini noi, fără corespondent în
realitate sau în experiența anterioară (Zlate, 2006). Imaginația are astfel un
caracter constructiv și transformativ. Prin imaginație, individul poate proiecta,
prefigura și anticipa rezultatele muncii sale, își poate stabili planuri sau ipoteze în
demersul de rezolvare a problemelor. Totodată, prin imaginație, omul își
proiectează în viitor traiectoria propriei sale vieți, își formează o imagine în legătură
cu ea, imagine ce are valențe stimulatoare și mobilizatoare în activitatea practică
a omului. Astfel, putem spune că imaginația are și un caracter adaptativ.
Zlate (2006) consideră că este important să facem distincția dintre
imaginație și imaginar, acesta din urmă referindu-se la produsul creat de
imaginație. Imaginarul nu este un rezultat al realității obiective, ci o iluzie, o ficțiune,
o lume ireală a subiectului, pe care el însuși a creat-o. Imaginarul are două funcții:
permite omului să se închidă în sine, să trăiască în vis sau reverie și totodată, să
recurgă la expresie și realizare.

7.2.1. Formele imaginației

După prezența sau absența intenției și a efortului voluntar, distingem între
imaginația voluntară (caracterizată prin prezența scopului și a efortului voluntar)
și imaginația involuntară (fără scop și efort). Forma voluntară a imaginației este
superioară celei involuntare prin prezența scopului și a efortului, însă este mai
schematică și mai puțin liberă și originală în elemente. Uneori, efortul voluntar
poate fi însoțit de stări care nu sunt favorabile procesului imaginativ. Studiile
experimentale au arătat că imaginația este foarte puțin productivă atunci când
individul se află într-o stare de încordare sau tensiune psihică. În schimb, imaginația
involuntară este influențată de structurile inconștientului, care au un grad mai înalt
de flexibilitate și libertate (Zlate, 2006).
După starea de activism a subiectului, există forme pasive de imaginație
(visul, reveria) și forme active (imaginația reproductivă, creatoare și visul de
perspectivă).
După calitatea produsului sau a construcției imaginative (Osborn, 1965 cit
în Zlate, 2006), se conturează următoarele forme: absurde (halucinația, visul
reveria), ușor constructive (imaginație voluntară ce tinde spre creatoare) și
foarte constructive (imaginație creatoare).
După tipul de activitate în care se încadrează, imaginația poate fi artistică,
muzicală, literară, tehnico-științifică etc.
După tipul dominant de reprezentare, putem vorbi despre imaginație
plastic-vizuală, auditiv-motrică etc.

7.2.2. Relațiile imaginației cu alte funcții psihice

Imaginația este strâns legată de toate celelalte funcții psihice, tocmai de
aceea, în continuare vom analiza pe scurt interacțiunea ei cu celelalte mecanisme
psihice (Zlate, 2006).
a) Relația dintre imaginație, percepție și memorie. În trecut, imaginația a
fost redusă la percepție și memorie și chiar identificată cu acestea. În prezent
distincția dintre cele trei mecanisme este clară. Imaginația presupune o
reconstrucție, deci nu rezultă dintr-o percepție. Amintirile stocate în memorie sunt
retrospective, pe când actele imaginative sunt prospective și atemporale.
Imaginația își extrage materialul din experiența anterioară furnizată de percepție și
stocată în memorie, astfel că putem privi memoria ca pe un „rezervor” al
imaginației.
b) Relația dintre imaginație și gândire. Înțelegerea interacțiunii imaginației
cu gândirea poate fi îngreunată din cauza faptului că, pe de o parte, cele două
procese constituie un continuum, granițele dintre ele neputând fi delimitate strict,
iar pe de altă parte, din contradicția ce privește produsele lor.
Rezultatul imaginației este o imagine plastică, intuitiv concretă, care se
folosește de scheletul logic al gândirii pentru a se construi. Gândirea constituie
suportul imaginației și nu apare întotdeauna în procesul imaginativ într-o formă
explicită, manifestă, ci de multe ori apare în formă implicită, latentă. Imaginația
este o construcție între datele senzoriale și generalizările logice abstracte. Așadar,
imaginația se construiește în interiorul gândirii, ca o latură necesară a acesteia, iar
gândirea se menifestă în centrul câmpului imaginativ, servind drept mijlocitoare și
susținătoare a proceselor imaginative.
c) Relația dintre imaginație și procesele afectiv-motivaționale. Trăirile
afective (emoțiile, sentimentele, pasiunile) pot declanșa, facilita, sau din contra,
inhiba imaginația. Influența trăirilor afective asupra imaginației poate fi atât de
mare uneori, încât imaginația poate depăși schemele logice rigide ale gândirii,
supunându-se logicii afective. Procesele afective sunt o sursă energetică esențială
pentru imaginație, în condiții de indiferență sau netralitate afectivă neputându-se
realiza produse imaginative de calitate.
Și imaginația influențează trăirile afective, contribuind la apariția sau la
transformarea lor. De exemplu, în artă, imaginația este cea care declanșează și
întreține emoția.
De asemenea, interesele, ca forme motivaționale complexe, își selectează
imaginativ obiectele lor. La fel, și stările aspiraționale și de expectanță produc
imagini corespunzătoare. Obiectele dorinței, fricii, dragostei, speranței se
construiesc tot imaginativ. Omul își creează sau își reconstruiește lumea după
propriile sale nevoi. Odată elaborate sub influența factorilor motivaționali,
produsele imaginației se convertesc ulterior în noi surse energetice ale individului.
d) Relația dintre imaginație și personalitate. Demersurile imaginative poartă
amprenta personalității. Trăsăturile de caracter, atitudinea față de propria
activitate, încrederea în sine și în alții sunt factori ce reglează procesul creativ. În
schimb, autoritarismul, atitudinile rigide sau intoleranța au un efect inhibant asupra
imaginației.
Totodată, prin intermediul produselor sale, imaginația contribuie la formarea
personalității prin stabilirea unor modele ideale de interacțiune (statuturi și roluri),
dar și a unor programe sau metode de viață.
Funcțiile imaginației conturează și mai bine rolul său indispensabil în cadrul
sistemului psihic uman: funcția de descărcare tensională, prin intermediul căreia
ea reduce tensiunile emoționale și le canalizează către un scop adaptativ; funcția
de proiectare a tendințelor conflictuale; funcția de substituire a acțiunilor imposibile
sau interzise prin alte mijloace și funcția de compensare, prin care sunt satisfăcute
în plan imaginativ dorințe care au rămas nesatisfăcute în realitate (Zlate, 2006).

De reținut
Imaginația își extrage conținuturile și schemele din realitate, pe care însă o
depășește prin produsele sale. „Prin combinatorica transformativă, prin
compensarea a ceea ce este absent sau ne lipseşte, prin depăşirea
necunoscutului şi a limitelor posibilului, ca şi prin construirea anticipativă a
viitorului, prin lărgirea graniţelor posibilului şi acreditarea unor valori spirituale
indispensabile, imaginaţia se instituie ca o zonă a libertăţii şi disponibilităţilor, ca o
latură constructivă, înnoitoare, creatoare, a sistemului psihic uman, ca un mod de
a fi al personalităţii umane" (Popescu Neveanu, 1977, p. 382 cit în Zlate, 2006).

Texte de studiat
Aprofundați capitolul Imaginația (p. 227-238) din Zlate, M. (2006).
Fundamentele psihologiei. Iași: Polirom.

Sarcini de lucru/ Tema de control

Realizați un scurt exercițiu imaginativ în care să vă proiectați în viitor, peste
5 ani. Ce diferențe sau ce schimbări vă proiectați în minte atunci când vă vizualizați
peste 5 ani, comparativ cu momentul prezent?
Gândindu-vă la experiențele dumneavoastră anterioare, puteți identifica trei
lucruri pe care le-ați realizat pornind de la rezultatele unui efort imaginativ?
Cum vă ajută informațiile despre imaginație în sala de clasă?
Unitatea 8

MOTIVAȚIA ȘI AFECTIVITATEA

În această unitate vom discuta despre motivație și

elementele legate de supraviețuire, foame, obezitate,
curiozitate. Strâns legat de aceste concepte, vom aborda
problematica afectivității, cu componentele sale, procesele
implicate și reacțiile caracteristice stării emoționale.

CUPRINS

8.1 Motivația
8.1.1.Motivele de supraviețuire și homeostazia
8.1.1.1 Natura homeostaziei
8.1.1.2.Reglarea temperaturii ca sistem homeostatic
8.1.1.3.Setea ca sistem homeostatic
8.1.2. Foamea
8.1.3. Obezitatea și anorexia
8.1.4. Comportamentul matern
8.1.5. Motive legate de curiozitate
8.2 Afectivitatea
8.2.1. Componentele unei emoții
8.2.2. Procesele cognitive și emoția
8.2.3. Expresie și emoție
8.2.4. Reacțiile generale caracteristice stării emoționale
8.2.5. Agresivitatea ca reacţie emoţională
8.2.5.1. Agresivitatea ca instinct
8.2.5.2. Agresivitatea ca răspuns învățat

8.1. Motivația
Comportamentele omului pot fi explicate luând în calcul atât trebuinţele
primare, nevoile bazale şi necesare, cât şi acele motive considerate dorinţe care
dau omului starea de bine şi de satisfacţie. Din categoria trebuinţelor primare fac
parte acele nevoi de supravieţuire ale organismului care asigură dezvoltarea şi
menţinerea în viaţă a omului, cum sunt, de exemplu, asigurarea hranei, a căldurii,
potolirea setei, etc. Un alt tip de trebuinţe primare sunt acele nevoi biologice cu
valenţe sociale din care fac parte comportamentele sexuale şi cele materne.
Motivele considerate dorinţe sau cele care ţin de curiozitate sunt un alt tip de
trebuinţe dar care nu sunt în strânsă legătură cu starea de bine a organismului.

8.1.1.Motivele de supraviețuire și homeostazia

Homeostazia se referă la tendinţa şi capacitatea organismului de păstra un
mediu intern constant, indiferent de schimbările apărute în mediul extern.
Temperatura corpului unui om sănătos aflat într-un mediu în care temperatura
poate varia cu zeci de grade, este păstrată la un nivel constant variind doar cu 1-
2 grade C. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul menţinerii nivelului apei din
organism: acesta rămâne constant indiferent de existenţa unor variaţii drastice ale
nivelului de apă, umiditate, din mediul extern. Constantele interne fac posibilă
supravieţuirea omului iar, în caz contrar, când acestea suferă modificări timp de
mai multe ore, pot cauza moartea (ex. lipsa apei timp de mai multe zile).

8.1.1.1 Natura homeostaziei

Un exemplu reprezentativ ce ar putea face înţeles mecanismul funcţional al
homeostaziei poate fi termostatul, acel aparat automat care are menirea să
păstreze constantă temperatura prestabilită într-un circuit sau într-o incintă.
Asemenea acestui aparat automat, organismul uman are capacitatea de a păstra
constantă atât temperatura corpului cât şi nivelul apei necesare pentru
supravieţuire. Mecanismului homeostatic este prevăzut cu o valoare ideală a
acesteia, cu senzori, cu un comparator sau controlul central şi cu un program de
adaptare. Valoarea ideală reprezintă temperatura potrivită şi necesară
supravieţuirii organismului. Senzorii au funcţia de a măsura variabila (ex.
temperatura camerei în care se află un om), funcţia comparatorului este de a
compara temperatura receptată din cameră (variabila) cu valoarea ideală
necesară organismului. În cazul în care temperatura receptată (variabila), este
diferită de valoarea ideală necesară organismului, programul de adaptare se
declanşează şi astfel se produce echilibrul.
În cadrul discuţiilor despre conceptul motivaţie sunt regăsite frecvent două
noţiuni, şi anume nevoia şi impulsul. Abaterea fiziologică de la valoarea ideală
reprezintă o nevoie, din care rezultă impulsul reprezentând starea de activare (ce
faci pentru a satisface nevoia). Impulsul este considerat corespondentul psihologic
al nevoii. Pentru o mai bună înţelegere vom da exemplu de situaţie în care unei
persoane îi este foame. Din punct de vedere fiziologic nevoia de foame apare
atunci când nivelul zahărului din sânge este scăzut semnificativ sub nivelul valorii
ideale. La început, dezechilibrul fiziologic este corectat automat de către ficat,
eliberând zahăr în circuitul sanguin. Însă dacă se întâmplă ca acesta să nu fie de
ajuns şi nu se produce echilibrul, este activat impulsul prin care organismul aflat
în stare de activare va căuta măsuri de reglare, în cazul de faţă va căuta alimente
cu un conţinut mare de zahăr.

8.1.1.2. Reglarea temperaturii ca sistem homeostatic

Pentru o bună funcţionare a organismului reglarea temperaturii este
decisivă şi importantă. Peste limitele normale (peste 45 grade C) majoritatea
celulelor devin inactive şi nu mai pot să îşi îndeplinească funcţiile, de asemenea
sub limitele normale (sub 0 grade C), apa din organism se transformă în cristale
de gheaţă ceea ce duce la distrugerea celulelor. Organismul este prevăzut cu
senzori ai temperaturii sanguine care se află:
• la nivelul gurii - cu care putem simţi dacă alimentele sunt calde sau reci;
• pe suprafaţa pielii - cu care putem să detectăm temperatura locului în
care ne aflăm dacă este frig sau cald;
• la nivelul măduvei spinării;
• la nivelul creierului.
Hipotalamusul este aria principală de la baza creierului implicată în
detectarea temperaturii, fiind în legătură directă cu glanda pituitară şi alte arii
cerebrale. Responsabile cu compararea temperaturii receptată cu valoarea ideală
este regiunea frontală a hipotalamusului considerat termostatul organismului.

8.1.1.3. Setea ca sistem homeostatic

Ca şi reglarea temperaturii, reglarea consumului de apă este la fel de
importantă pentru supravieţuire. Este cunoscut faptul că: (1) apa reprezintă
aproximativ două treimi din greutatea organismului; (2) este o componentă
principală a sângelui; (3) cu ajutorul ei se poate face atât transportarea
substanţelor nutritive şi a oxigenului necesare organismului, cât şi îndepărtarea
reziduurilor reacţiilor chimice de la nivelul ţesuturilor. Însă apa se pierde constant
din organism fie prin transpiraţie, fie prin urină. Pentru a o înlocui trebuie să o şi
consumăm. Sistemul homeostatic responsabil cu reglarea consumului de apă din
organism este mai complex faţă de cel al temperaturii, deoarece acesta trebuie să
regleze două variabile: nivelul apei din interiorul celulelor şi nivelul apei din
exteriorul celulelor. De aceea organismul uman este prevăzut cu un mecanism de
saţietate şi reglări ale fluidului intracelular şi extracelular. Cei care stabilesc
cantitatea suficientă de apă pentru a reface echilibrul fluidelor în celule şi sânge
sunt senzorii de saţietate. Unii se găsesc la nivelul gurii, alţii în intestine.

8.1.2. Foamea
O altă necesitate primară care trebuie satisfăcută pentru a putea supravieţui
este foamea. Factorii motivatori ai satisfacerii nevoii de a mânca sunt mai cu
seamă factorii interni decât cei externi. Nu întotdeauna aspectul mâncării
declanşează senzaţia de foame, acesta fiind un factor exterior. Unii dintre factorii
interni se referă în special la starea stomacului. Acesta reacţionează prin contracţii
ca semn că trebuie hrană şi distensii când este nevoie ca alimentarea să fie oprită.
Alţi factori interni sunt cantităţile de elemente nutritive din organism, ex. glucoza şi
grăsimile. Senzaţia de foame este resimţită atunci când depozitele energetice
scad sub nivelul critic (valoarea ideală).

8.1.3. Obezitatea și anorexia

Obezitatea este devierea de la limitele normale ale reglării homeostatice
ale alimentaţiei necesare organismului, riscându-se apariţia diabetului
hipertensiunii arteriale şi afecţiunilor cardiace.
Cauzele supraponderalităţii implică atât factori metabolici, psihologici cât şi
sociali. Factorii metabolici declanşatori ai îngrăşării sunt împărţiţi în două grupe,
factori genetici şi consumul mare de calorii. Diferit de la caz la caz, ori fiecare
dintre aceştia ori împreună pot fi implicaţi în obezitate. Factorii genetici pot fi factori
declanşatori sau favorizanți, iar ţesutul adipos, locul de depozitare al grăsimilor din
organism, este influențat de factorii genetici, el găsindu-se de trei ori mai mult la
oamenii obezi decât la ceilalţi. De asemenea se mai presupune că nivelurile de
referinţă şi rata metabolică scăzută pot fi alţi factori genetici care determină
obezitatea.
Se atrage atenţia asupra faptului că supraalimentarea bebeluşului în
primele luni de viaţă, poate duce la creşterea ţesutului adipos. Supraalimentarea
creşte mai mult în situaţiile anxiogene sau tensionate la persoanele obeze. Acest
fapt se datorează învăţării timpurii. Se presupune că în perioadele timpurii ale
copilăriei, atunci când bebeluşul plângea, plânsul lui a fost asociat cu nevoia de
hrană. Devenind adult şi învăţat fiind cu rezolvarea stării tensionale cu hrană,
ajunge să consume mai multe alimente atunci când este supus unei stări
tensionate sau anxioase. Responsivitatea la indicatorii externi este alt aspect
diferit care se întâlneşte la persoanele supraponderale faţă de cele
normoponderale. Primii reacţionează mai mult la indicatorii externi neţinând cont
de aspectul, aroma sau gustul alimentelor pe care le manâncă.
Anorexia, opusul obezităţii, este o tulburare de alimentaţie determinată de
dorinţa patologică autoimpusă de a nu lua în greutate. Sunt diagnosticate cu
anorexie, persoanele care au greutatea mai mică cu 15% faţă de limita minimă a
normalului. În cazul femeilor se ia în considerare şi oprirea menstruaţiei. Obsesia
patologică de a nu se îngrăşa îi determină pe anorexici să facă exerciţii fizice într-
un ritm constant şi intens. Aceştia refuză că au o problemă, imaginea lor corporală
fiind deformată în percepţia lor, ceea ce îi face să se vadă graşi. Cauzele
considerate posibile ţin în general de factorii de personalitate, normele sociale şi
fiziologia creierului. Factorii sociali care determină anorexia sunt întâlniţi în general
la femeile, care fac parte din familii cu pretenţii de ascensiune socială. Un alt
aspect ţine şi de refuzul sexualităţii. Cauzele biologice presupun o disfuncţie a
hipotalamusului.
Bulimia, spre deosebire de anorexie, implică mâncatul compulsiv și rapid
a unei cantități mari de alimente după care intervine nevoia copleșitoare de a
elimina alimentele înghiţite folosindu-se de metode ce induc vomitatul sau de
laxative, ceea ce duce la afectarea echilibrului electrolitic al potasiului din
organism care duce la apariţia deshidratării, aritmiilor cardiace şi infecţiilor
urinare. Ca şi în cazurile de anorexie, specialiştii în domeniu au ajuns la concluzia
că dintre cauzele posibile care determină apariţia bulimiei fac parte tot factorii
de personalitate, factorii biologici şi factorii sociali. În cazul factorilor de
personalitate, terapeuţii care au tratat persoanele bulimice, au constatat că
acestora le este afectată aprecierea de sine indusă de lipsa propriei identităţi,
devenind deseori depresivi şi simţind în general un sentiment de goliciune
sufletească folosindu-se de hrană pentru a îndepărta acel sentiment. Din punct
de vedere biologic, factorii posibili întâlniţi în cazurile bulimicilor ţin de deficitul de
serotonină. Factorii sociali sunt reprezentaţi de preferinţa socială pentru siluetele
suple.
8.1.4. Comportamentul matern
Îngrijirea urmaşilor în rândul oamenilor este considerat unul dintre factorii
motivaţionali. Hormonii au rol mai important la speciile inferioare decât la primate.
Experimentele făcute pe şobolani au scos în evidenţă faptul că simţul lor matern
pare să fie unul înnăscut, hormonii fiind cei care intensifică excitabilitatea acelor
mecanisme nervoase. Spre deosebire de şobolani, atât în rândul oamenilor cât şi
a primatelor, influenţa hormonilor este mai puţin semnificativă, experienţa fiind cea
care are o influenţă mai puternică. Cel puţin aşa arată concluziile mai multor
experienţe. Un caz specific este cel al maimuţelor femele care au fost crescute
izolat şi nu au văzut cum se comportă o mamă cu puii ei. În momentul când aceste
maimuţe au fost mame, nu au manifestat faţă de ei un comportament matern, ci
dimpotrivă au fost agresive, deoarece nu au învăţat cum trebuie să se comporte.

8.1.5. Motive legate de curiozitate

La începutul acestui capitol s-a discutat şi despre acele motive considerate
dorinţe. Acestea ţin în general de curiozitate fiind un alt tip de trebuinţe, care nu
sunt în strânsă legătură cu starea de bine a organismului. S-a constatat că nevoia
de a explora mediul nu este prezentă doar în rândul oamenilor, ea regăsindu-se şi
la animale. Atât la oameni cât şi la animale, impulsurile de manipulare şi de
explorare sunt înnăscute. În primele luni de viaţă, copii explorează şi capătă
cunoştinţe despre mediul în care trăiesc prin explorarea lui. Deprivarea de
stimulare senzorială conduce către deformări perceptuale. Experienţele pe
subiecţii care au fost supuşi unor deprivări senzoriale mai mult timp au demonstrat
că acestora le-a fost afectată orientarea spaţială, percepţia culorilor iar reacţiile la
stimulii vizuali sunt comparativ mai întârziate decât la celelalte persoane.
Concluzia experimentatorilor a fost că ,, oamenii au nevoie de stimulare senzorială
pentru o funcţionare normală din punct de vedere perceptual şi intelectual
(Suedfeld, 1975)'' (p. 482).

8.2 AFECTIVITATEA
Într-o mică măsură, emoţiile sunt în strânsă legătură cu motivele.
Asemănarea dintre ele este dată de faptul că ambele pot activa şi determina
comportamente. Pe de altă parte, există şi deosebiri între acestea. Deosebirea
constă în faptul că, spre deosebire de motive, care sunt determinate de factori
interni şi sunt urmarea unor nevoi, emoţiile sunt determinate de factori externi.

8.2.1. Componentele unei emoții

Se dă exemplul următor: o persoană trăieşte un sentiment de furie (o
emoţie) în urma unei discuţii în contradictoriu. Emoţia trăită poate provoca în
organismul persoanei anumite reacţii, precum tremuratul sau vocea ridicată.
Reacţiile organismului sunt o parte componentă a emoţiei. În timp ce persoana
trăieşte sentimentul de furie, pe lângă reacţiile organismului mai au loc şi reacţii
psihice. Setul de gânduri şi credinţe care însoţesc reacţiile organismului în timpul
unui sentiment de furie este cea de-a doua componentă. De asemenea furia simţită
de către persoană o poate face pe aceasta să se încrunte sau să aibă ochii
îngustaţi. Expresiile faciale sunt cea de-a treia componentă. Devenind din ce în
ce mai furioasă, persoana poate să devină şi agresivă. Reacţiile legate de
această situaţie (reacţii specifice) şi cele simţite până atunci, care o pot
determina în timp să îşi schimbe concepţia despre viaţă şi despre lume (reacţii
globale), sunt cea de-a patra componentă a emoţiilor.
Un alt aspect ce ţine de studiul emoţiilor este cel legat de relaţia
componentelor unei emoţii şi trăirea subiectivă a ei.

8.2.2. Procesele cognitive și emoția

Să reluăm exemplul anterior: persoana furioasă aflată într-o discuţie în
contradictoriu. Interpretarea situaţiei respective se raportează diferit de la o
persoană la alta în funcţie de personalitate şi experienţele anterioare. În acest
caz, persoana va interpreta ceea ce se întâmplă raportându-se la propriile
sentimente şi la ceea ce crede despre această situaţie. Interpretarea făcută
reprezintă evaluarea cognitivă a situaţiei. La rândul ei, evaluarea cognitivă are
două părţi: procesul de evaluare şi părerea rezultată.
Evaluarea cognitivă este responsabilă pentru a face ca ceea ce trăim să fie
diferit. Să luăm drept exemplu o situaţie în care cineva ne spune că nu ne place.
Ne afectează mai mult atunci când cel care ne-a spus că nu ne place este o
persoană importantă pentru noi, decât dacă acea persoană este un necunoscut.
Această evaluare cognitivă pe care am făcut-o în momentul în care ni s-a spus
că nu suntem agreaţi, ne-a determinat să trăim sentimentul de respingere
diferit în funcţie de vorbitor.
Evaluarea cognitivă este în strânsă legătură cu gândirea. Concluziile mai
multor studii care vizau experienţele emoţionale sugerează că pe lângă cele
bazate pe evaluarea cognitivă mai există şi unele experienţe emoţionale care
preced această evaluare. Pe scurt, putem trăi experienţe emoţionale şi în lipsa
unei evaluări cognitive. Acest fapt a fost explicat prin studiile făcute asupra ariilor
cerebrale implicate în trăirea emoţiilor. Amigdala situată în zona inferioară a
creierului este responsabilă cu înregistrarea reacţiilor emoţionale. Datorită
conexiunilor dintre amigdală şi canalele senzoriale care nu trec prin cortex,
experienţele emoţionale precognitive pot avea loc. În situaţii de urgenţă, când
suntem ameninţaţi de un pericol, suntem capabili să reacţionăm înainte de a
gândi (evaluarea cognitivă) deoarece ,,amigdala este capabilă să răspundă la o
situaţie ameninţătoare înainte de a o face cortexul." (Atkinson et al., 2002 p. 506).

8.2.3. Expresie și emoție

Emoţiile pot fi comunicate cu ajutorul expresiilor faciale. Acestea fac posibilă
exprimarea nonverbală a ceea ce simţim. Interpretarea unor emoţii se face însă
diferit în funcţie de zona geografică şi de cultură. Sunt câteva emoţii considerate
universale (bucuria, furia, dezgustul) care au fost interpretate la fel de către toţi
oamenii indiferent de unde erau şi din ce cultură proveneau. Acest fapt este
explicat de către Darwin care susţine că ,,acestea sunt răspunsuri înnăscute cu o
istorie evolutivă, sau pattern-uri moştenite, care, iniţial, au avut valenţe legate de
supravieţuire" (Atkinson et al., 2002, p. 507).
8.2.4. Reacțiile generale caracteristice stării emoționale
Unele emoţii pe care le trăim ne pot energiza, pe când altele ne pot face să
ne simţim epuizaţi, în funcţie de persoană sau de intensitatea şi durata experienţei
emoţionale. Cercetătorii susţin că, atunci când intensitatea emoţiilor, fie ele plăcute
sau neplăcute, se află la niveluri înalte, se produc întreruperi ale gândirii şi
comportamentului. Studiile asupra comportamentului arată că majoritatea
persoanelor aflate în situaţii de criză (ex: incendiu sau inundaţii), au fost incapabile
să funcţioneze, fiind în panică şi comportându-se inadecvat situaţiei, ceea ce se
explică prin faptul că nivelul lor optim de activare emoţională a fost depăşit.
Experienţele emoţionale (de ex: de furie sau teamă) nemanifestate la timp pot
provoca schimbări fiziologice ce determină organismul să fie într-o stare continuă
de alertă, mobilizându-l pentru luptă sau fugă, ceea ce duce implicit la epuizarea
resurselor şi afectarea ţesuturilor. Acumularea acestor stări emoţionale duce către
epuizare.
De-a lungul timpului, cu ajutorul experimentelor, s-a constatat că dispoziţia
noastră emoţională influenţează atenţia pe care o acordăm evenimentelor. În plus,
se presupune că şi învăţarea unui material nou depinde de starea noastră
emoţională. Dacă dispoziţia noastră emoţională în timpul învăţării este una bună
aceasta face posibilă asimilarea informaţiilor noi şi integrarea acestora cu cele deja
stocate în memorie. O dispoziţie negativă poate împiedica învăţarea. Mai mult de
atât, tindem să învățăm mai multe despre evenimentele care corespund stării
noastre la momentul învățării (de exemplu, dacă suntem triști atunci când învățăm
o lecție la istorie, tindem să ne amintim mai bine ce am învățat dacă evenimentele
descrise în cadrul lecției au conotație negativă decât dacă au conotație pozitivă).

8.2.5. Agresivitatea ca reacţie emoţională

”Termenul agresivitate desemnează un comportament care, în mod
intenţionat, lezează fizic sau verbal o altă persoană sau distruge o proprietate."
(Atkinson et al., 2002, p.515). Experimentarea frecventă a unor gânduri şi
impulsuri agresive afectează sănătatea şi relaţiile interpersonale ale celor care le
trăiesc. Psihologii şi-au concentrat atenţia pe studiul agresivităţii pentru a putea
trata persoanele agresive. Punctul lor de plecare a fost cele două teorii majore ale
comportamentului social care explică agresivitatea în moduri diferite. Din punct de
vedere psihanalitic, Freud consideră agresivitatea ca fiind un instinct, pe când
teoria învăţării susţine că este un răspuns învăţat.

8.2.5.1. Agresivitatea ca instinct

S-a menționat anterior despre acumularea experiențelor emoționale
nemanifestate la timp, care duc la epuizare. Pe lângă epuizare, acestea devin
frustrări, iar frustrările cauzează agresivitate. Dar nu numai în cazuri de genul
acesta. Se poate întâmpla ca și atunci când dorințele sau scopurile propuse nu se
îndeplinesc, neâmplinirea lor să inducă impulsuri agresive care persistă până când
scopurile sau dorințele sunt împlinite, ceea ce motivează comportamentul agresiv.
Agresivitatea capătă astfel componentele unui instinct primar, conform teoriei
psihanalitice a lui Freud. Tot el susține că agresivitatea este un instinct primar
înnăscut ca și celelalte precum foamea, setea etc.
8.2.5.2. Agresivitatea ca răspuns învățat
În opoziție cu teoria psihanalitică, teoria învățării aduce contra-argumente
și susține că, acele dorințe sau scopuri neîndeplinite la timp devenite frustrări nu
fac altceva decât, să facă persoana în cauză să trăiască o emoție negativă și atât.
Argumentele cu care vin în susținerea teoriei sunt că, ceea ce alege să facă
persoana frustrată pentru a înlătura sentimentul negativ depinde de ceea ce a
învățat să facă până atunci în situațiile stresante. Altfel spus, o persoană care este
frustrată din cauza unor neîmpliniri ale unor scopuri sau dorințe, poate căuta ajutor,
poate să se retragă în sine, poate să devină agresivă, poate să încerce să înlăture
obstacolele, poate deveni alcoolică sau să se refugieze în droguri sau alte vicii.
Învăţarea vicariantă sau învăţarea indirectă este accentuată în teoria învăţării
sociale. Această teorie acordă importanţă majoră proceselor cognitive. Din punctul
de vedere al acestei teorii, agresivitatea este doar un răspuns învăţat. Oamenii pot
reacționa diferit la frustrare, deoarece contează foarte mult cum au învățat să se
comporte în situații stresante. Ei ajung să îşi modeleze singuri comportamentul
observându-i pe cei din jur şi anticipând care vor fi consecinţele anumitor acţiuni
asemănătoare.
Comportamentul ales de fiecare este acela care în trecut i-a ajutat să
înlăture frustrarea. La baza acestei teorii stau experimente cu copii preşcolari care
au fost lăsaţi să urmărească filme de desene animate cu caracter agresiv, şi scene
în care un adult avea tot un comportament agresiv. S-a dovedit că în urma acestor
vizionări, copiii au manifestat aceleaşi comportamente agresive. De cele mai multe
ori copiii ai căror părinţi îi pedepsesc sever sau ei între ei sunt agresivi, au tendinţa
de a fi şi ei agresivi cu ceilalţi, deoarece părinţii reprezintă pentru copii un model.
Pe lângă explicaţiile date de cele două teorii ar putea să mai existe multe
alte cauze ce pot provoca agresivitate. Unele pot ţine de pierderea respectului de
sine, altele de perceperea faptului că, comportamentul celorlalţi este nedrept. În
alte cazuri pot fi implicaţi factori sociali precum sărăcia, suprapopularea sau
acţiunile autorităţilor (poliţiei).

De reţinut
Reacţiile fiziologice sunt reacţii involuntare care nu pot fi controlate şi
influenţează direct mediul intern fiind localizate la nivelul hipotalamusului în aria
preoptică, pe când reglările comportamentale sunt acte voluntare atribuite sinelui
care influenţează mediul extern, care au efecte asupra mediului intern şi care se
află la nivelul hipotalamusului în aria laterală.
Cei care stabilesc cantitatea suficientă de apă pentru a reface echilibrul
fluidelor în celule şi sânge sunt senzorii de saţietate. Unii se găsesc la nivelul gurii,
alţii în intestine.
Pentru ca organismul să funcţioneze în parametrii normali este necesar ca
acesta să dispună de anumite elemente nutritive (variabile reglabile ale foamei)
precum glucoza, grăsimile şi aminoacizii.
Obezitatea este devierea de la limitele normale ale reglării homeostatice ale
alimentaţiei necesare organismului, riscându-se apariţia diabetului hipertensiunii
arteriale şi afecţiunilor cardiace.
În rândul oamenilor influenţa hormonilor nu este semnificativă în ceea ce
privește comportamentul matern, experienţa fiind cea care are o influenţă mai
puternică.
”Oamenii au nevoie de stimulare senzorială pentru o funcţionare normală
din punct de vedere perceptual şi intelectual” (Suedfeld, 1975).
Motivele sunt determinate de factori interni şi sunt urmarea unor nevoi,
emoţiile sunt determinate de factori externi.
Datorită universalității reacțiilor (sunt comune oamenilor indiferent de unde
provin aceștia), dar și a specificității acestora (doar anumiți mușchi sunt implicați în
exprimarea exterioară a acestora), s-a ajuns la concluzia că există un sistem
neurologic specializat, localizat în emisfera cerebrală dreaptă din lobul temporal,
cu ajutorul căruia toți recunoaștem și putem interpreta expresia emoţiei simțite de
cel din fața noastră.
Termenul agresivitate desemnează un comportament care, în mod
intenţionat, lezează fizic sau verbal o altă persoană sau distruge o proprietate
(Atkinson et al., 2002, p.515).

Texte de studiat
Citiți capitolele Motivele primare și Emoția (paginile 440-526) din
Atkinson, R.L, Atkinson R. C., Smith, E. E., Bem, D. J, (2002). Introducere în
psihologie. Ediția a XI-a. București: Editura Tehnica.

Sarcini de lucru/ Tema de control

Gândiți-vă la clasa dumneavoastră. Care este motivația copiilor din clasă
de a învăța? Cum puteți să folosiți cele discutate aici pentru a spori motivația
elevilor dumneavoastră? Argumentați.
Notați minim 3 motive pentru care elementele legate de homeostazie sunt
relevante pentru meseria dumneavoastră.
Cum trebuie să țineți cont de elementele legate de agresivitate în
interacțiunile dumneavoastră cu clasa sau în interacțiunile dintre copii?
Unitatea 9

Comunicarea și limbajul, voința și atenția

În această unitate vom aborda comunicarea și limbajul,

alături de voință și atenție, ca mecanisme psihice de reglaj.
Sunt prezentate noțiuni de bază, definiții, precum și diferite
tendințe controversate apărute de-a lungul timpului.
Totodată, pentru fiecare dintre aceste funcții sunt precizate
și analizate aspecte specifice, ca de exemplu dacă alte specii
pot învăța limbajul uman, diferențele individuale în atenție
sau defectele voinței.
CUPRINS

9.1 Comunicarea și limbajul

9.1.1. Noțiuni de bază
9.1.2. Scopurile și formele comunicării
9.1.3. Nivelurile limbajului
9.1.4. Elementele componente și procesele specifice limbajului
9.1.5. Dezvoltarea limbajului
9.1.6. Pot alte specii să învețe limbajul uman?
9.2 Atenția
9.2.1. Definiție și caracteristici
9.2.2. Diferențe individuale în atenție
9.3. Voința
9.3.1. Aspecte controversate
9.3.2. Specificul psihologic al voinței
9.3.3. Structura actului voluntar
9.3.4. Defectele voinței

9.1. Comunicarea și limbajul

9.1.1. Noțiuni de bază
Comunicarea și limbajul sunt mecanisme psihice esențiale în viața psihică
și socială a individului, reprezentând mecanisme de autoreglare a propriei
conduite, dar și de reglare a conduitei altora. M. Zlate (2006) consideră că este
important să facem diferența între conceptele de comunicare, limbă și limbaj.
 Comunicarea reprezintă punerea în relație a vieții psihice, între două sau
mai multe persoane/grupuri. Comunicarea este bazată pe un schimb de
semnificații. Ea are un conținut informațional (prin comunicare se exprimă gânduri,
idei, noțiuni), afectiv (se transmit emoții și produce efecte de consonanță sau
disonanță afectivă), motivațional (sunt exprimate interese, trebuințe, nevoi și
dorințe), precum și volitiv (prin comunicare se declanșează sau se stopează
activitățile, se manifestă rezistența la efort). Mijloacele comunicării pot fi:
vocale/verbale (cuvinte) sau nonvocale/nonverbale (gesturi, atitudini, mimică).
Conceptul de limbă se referă la totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice,
lexicale și gramaticale), organizate ierarhic, potrivit unor reguli de ordonare. Limba
este un dat obiectiv, ea fiind constituită pe baza unor reguli gramaticale stabilite
socio-istoric, având un caracter extraindividual (nedepinzând de existența
individului, ci de existența colectivității: națiune, popor, trib, etc).
Limbajul este definit ca activitatea verbală, de comunicare prin intermediul
limbii, între două sau mai multe persoane.
Observăm așadar că există câteva diferențe esențiale între limbă și limbaj:
• dacă limba este un fenomen social (fiind elaborată la nivel social și
nu individual), limbajul este un fenomen individual (fiecare persoană
dispune de particularități ale aparatului fonator și, în plus, acesta se
manifestă în mod unic în cazul fiecărui individ);
• dacă limba este extraindividuală, limbajul presupune transformarea
elementelor limbii în elemente proprii (fiecare persoană are un mod
propriu de a-și alege cuvintele cu care să formeze propoziții, fraze
sau discursuri, prin care să își exprime ideile sau trăirile).
De asemenea, putem distinge câteva diferențe și între noțiunile de
comunicare și limbaj:
• dacă ne raportăm strict la sfera lor, comunicarea are o sferă mai
largă decât limbajul, întrucât aceasta se desfășoară și prin mijloace
nonverbale, spre deosebire de limbaj, care este o comunicare
verbală;
• comunicarea depășește limitele limbajului verbal, dar, în același
timp, și limbajul depășește limitele comunicării, întrucât acesta
continuă să funcționeze chiar și atunci când individul nu comunică.
Aceste diferențe sunt relative, deoarece în realitate, cele două fenomene
au o strânsă legătură. Din momentul în care se elaborează, limbajul intervine în
toate formele activității umane, inclusiv în comunicarea nonverbală (Zlate, 2006).

9.1.2. Scopurile și formele comunicării

Comunicarea este considerată a fi atât de importantă, încât sunt cercetători
care o consideră un element cheie în ”definirea, înțelegerea și explicarea
individului și chiar a societății” (Zlate, 2009, p.216). Comunicarea este cea care
face posibilă interacțiunea rațională între indivizi, facilitând cooperarea și inter-
influențarea reciprocă. În absența comunicării, omul ar rămâne strict la nivelul
dezvoltării biologice, fără a lua parte la interacțiuni sociale, incapabil de integrare
și adaptare. Comunicând, omul devine un constructor al realității.
De Vito (cit. in Zlate, 2006) considera că procesul comunicării îndeplinește
următoarele scopuri:
a) Descoperirea personală – prin comunicare, ne descoperim, ne înțelegem și
îi înțelegem și pe ceilalți;
b) Descoperirea lumii externe – comunicarea ne ajută să înțelegem mai bine
realitatea exterioară, obiectele, evenimentele și fenomenele care fac parte
din mediul nostru extern;
c) Stabilirea relațiilor cu sens – comunicarea ne ajută să inițiem și să
menținem relațiile cu persoanele semnificative din viața noastră;
d) Schimbarea atitudinilor și comportamentelor – prin intermediul comunicării,
oamenii își pot schimba atitudinile și comportamentele;
e) Joc și distracții – prin comunicare putem obține o stare de bine, de
destindere si relaxare.
În ceea ce privește formele comunicării, aceasta este în general clasificată
în funcție de numărul de persoane, mijloacele implicate și obiective (Zlate, 2006).
După numărul persoanelor care participă în procesul comunicării, aceasta
poate fi: interpersonală (între două persoane) și de grup, care poate fi la rândul
său intragrup – se desfășoară în interiorul aceluiași grup sau intergrup – se
desfășoară între grupuri diferite.
După mijloacele folosite, comunicarea poate fi: nonverbală și verbală.
În funcție de obiective, comunicarea poate fi: incidentală (atunci când sunt
comunicate informații despre sine fără ca persoana să intenționeze acest lucru);
consumatorie (exprimarea trăirilor afective); instrumentală (are ca scop
modificarea conduitei receptorului) și comunicarea de tip comuniune
(persoanele comunică cu bucurie reciprocă și fără alt scop).

9.1.3. Nivelurile limbajului

Ca mijloc de comunicare prin intermediul limbii, limbajul implică două
aspecte esențiale: cum se produce și cum este înțeles. Producerea limbajului
începe cu un gând, transpus într-o structură propozițională și se încheie cu
exprimarea acelei propoziții prin intermediul sunetelor. Înțelegerea limbajului
începe cu auzirea sunetelor, stabilirea semnificației sunetelor respective prin
cuvinte, combinarea cuvintelor pentru a forma fraze și, în final, extragerea unei
propoziții logice. Folosirea limbajului presupune activități ce se desfășoară la
diferite niveluri (Atkinson et al., 2002):
1. Unitățile propoziționale, care se regăsesc la nivelul superior, fiind
constituite din expresii și propoziții.
2. Cuvintele, prefixele și sufixele.
3. Fonemele (sunetele vorbirii).
Aceste trei niveluri sunt strâns conectate: expresiile dintr-o propoziție sunt
formate din cuvinte (care uneori pot cuprinde prefixe sau sufixe, având o
semnificație specifică; de exemplu, inadecvat, nonverbal, săptămânal, singurătate
etc), iar acestea, la rândul lor, sunt formate din foneme. Astfel, limbajul poate fi
privit ca un sistem cu mai multe niveluri, fiecare nivel fiind productiv (având
capacitatea de a permite combinarea unităților fiecărui nivel, sporind astfel
numărul unităților nivelului superior). Limbajul devine astfel sistemul ce stabilește
conexiunea dintre gândire și vorbire prin intermediul cuvintelor și a unităților
propoziționale (Chomsky, 1965 cit în Atkinson et al., 2002).

9.1.4. Elementele componente și procesele specifice limbajului

Elementele componente ale limbajului sunt sunetele vorbirii, unitățile
morfologice și unitățile propoziției logice (Atkinson et al., 2002).
Sunetele vorbirii. Vorbirea implică mișcarea buzelor, a gurii, limbii și
corzilor vocale, mișcări care dau naștere sunetelor, ce dispun de diverse
caracteristici fizice. Oamenii au capacitatea de a distinge sunete diferite, care
corespund unor foneme diferite. Din combinarea corectă a fonemelor rezultă
cuvântul, fiecare limbă având reguli specifice de combinare a fonemelor.
Unitățile morfologice. Acestea pot fi un cuvânt sau particule care se
atașează cuvintelor (prefixe sau sufixe), pentru a forma cuvinte mai complexe, cu
diverse semnificații. Fiecare limbă își are propriile reguli de combinare a prefixelor
și a sufixelor.
Cea mai importantă caracteristică a cuvintelor este semnificația. Cuvintele
pot fi nume de concepte, iar semnificația unui cuvânt este de fapt conceptul pe
care acesta îl denumește. Un cuvânt poate denumi mai multe concepte și atunci
semnificația poate fi ambiguă, însă de cele mai multe ori, contextul propoziției
clarifică semnificația cuvântului.
Este important să observăm că ceea ce diferențiază unitățile morfologice
de foneme este semnificația, mai exact faptul că, în comparație cu fonemele,
unitățile morfologice (cuvintele) dispun de o semnificație.
Unitățile propoziției logice. Unitățile enunțului (sintagmele și expresiile)
corespund părților gramaticale ale propoziției, ceea ce permite emițătorului să
„așeze” enunțurile în propoziții și receptorului să „extragă” enunțurile din propoziții.
Enunțul poate fi descompus în subiect și predicat, iar propoziția poate fi
descompusă în expresii, fie substantivale (care corespund subiectului), fie verbale
(care corespund predicatului). De exemplu, propoziția „Irina culege flori” poate fi
descompusă în „Irina” (expresie substantivală corespunzătoarele subiectului) și
„culege flori” (expresie verbală, corespunzătoare predicatului).
Când citim sau ascultăm o propoziție, realizăm inițial descompunerea în
expresii substantivale și verbale și apoi extragem enunțul din cadrul propoziției.
Înțelegerea unei propoziții se realizează printr-o analiză, care se realizează de cele
mai multe ori fără efort și aproape inconștient. Sunt și cazuri când această analiză
devine dificilă și atunci este nevoie de un efort conștient și voluntar pentru a
înțelege respectiva propoziție (Atkinson et al., 2002).
Producerea unei propoziții are un sens descendent (nivelul 1: propoziția
gândită → nivelul 2: morfemele specifice propoziției → nivelul 3: morfemele sunt
transformate în foneme), în timp ce înțelegerea unei propoziții are un sens
ascendent (nivelul 3: auzim fonemele → nivelul 2: fonemele sunt transformate în
morfeme → nivelul 1: se extrage enunțul din unitățile propoziției). Esențial în
înțelegerea unei propoziții este și contextul. De multe ori, contextul este cel care
face predictibil ceea ce se spune. Sunt multe situații în care ne dăm seama de
semnificația întregii propoziții când auzim doar primele cuvinte. Sunt situații în care
înțelegerea limbajului nu se poate realiza în afara contextului. Clark (1984, cit. în
Atkinson et al., 2002) consideră că și intenția emițătorului este o parte componentă
importantă a înțelegerii limbajului.

9.1.5. Dezvoltarea limbajului

Procesul dezvoltării limbajului vizează toate cele trei niveluri ale limbajului
și începe de la nivelul fonemelor, urmat de nivelul cuvintelor și a altor unități
morfologice și se ajunge în final la nivelul unităților propoziționale.
Fonemele și combinarea acestora. Încă de la naștere, copiii pot diferenția
sunetele corespunzătoare fonemelor diferite ale fiecărei limbi. În primii ani de viață,
ei învață însă care sunt fonemele reprezentative pentru limba maternă, pierzând
capacitatea de a distinge sunetele corespunzătoare aceluiași fonem din limba
maternă. Deși copiii învață încă din primul an de viață care sunt fonemele
relevante pentru limba maternă, abia în jurul vârstei de 4 ani aceștia reușesc să
învețe modalitățile de combinare corectă a fonemelor pentru a forma cuvinte, până
atunci existând posibilitatea să folosească combinații de foneme total fanteziste
pentru limba lor maternă (Atkinson et al., 2002).
Cuvintele și conceptele. În jurul vârstei de 1 an, copiii posedă deja câteva
concepte familiare, legate în special de familie, mâncare, jucării și părțile corpului
și încep să vorbească. În cel de-al doilea an de viață, vocabularul copiilor este
compus în principal din nume de persoane (mama, tata, bebe), nume de animale
(pisică, rață, câine), vehicule (autobuz, camion), jucării (minge, păpușă, cub),
mâncare (lapte, banană, pâine), părți ale corpului (ochi, picioare, mâini), precum
și din alte obiecte care le sunt cunoscute.
Aceste cuvinte denumesc conceptele pe care le deține copilul, însă apare
o situație conflictuală atunci când copilul vrea să spună ceva, dar nu cunoaște
conceptul care denumește acel „ceva”. În astfel de situații, copilul va extinde
cuvintele pe care le deține la conceptele înrudite.
De la propozițiile simple la cele complexe. În perioada cuprinsă între 18
și 30 de luni, copiii încep să achiziționeze expresiile și unitățile propoziționale,
combinând în propoziții două cuvinte izolate („Pisica miau”, „Acolo carte” etc).
Aceasta este vorbirea telegrafică, specifică acestei vârste, prin care copilul ia în
considerare doar acele cuvinte cu o puternică semnificație. Deși simple, prin
aceste propoziții copiii reușesc să își exprime dorințele sau intențiile și să descrie
anumite acțiuni sau evenimente.
Copiii progresează repede de la propozițiile din două cuvinte la propoziții
mai complexe („Pisica face miau”), această etapă reprezentând prima construcție
complexă în limbajul lor. Ulterior, se face trecerea către folosirea conjuncțiilor (și,
deci etc.) și a morfemelor gramaticale (ca de exemplu folosirea timpului trecut)
pentru a forma propoziții compuse.

Procesul învățării
Învățarea deține un rol central în dezvoltarea și achiziția limbajului.
Totodată, și factorii ereditari au o contribuție semnificativă în acest proces.
 O modalitate de învățare a limbajului este imitarea adulților. De exemplu,
arătând spre pahar, adultul spune „pahar”, iar copilul va încerca să repete
cuvântul. Cu toate acestea, copiii rostesc cuvinte pe care nu le-au auzit la adulți și
prin greșelile gramaticale pe care le fac, ei încearcă de fapt să aplice reguli și nu
doar să imite (Ervin-Tripp, 1964, cit în Atkinson et al., 2002).
O altă modalitate de învățare este condiționarea, care se referă la faptul
că adulții pot recompensa copilul atunci când pronunță un cuvânt sau o propoziție
corectă gramatical și îi atrag atenția atunci când face greșeli în vorbire.
Prin imitație și condiționare, copii învață doar aspecte specifice ale
limbajului, însă ei învață și aspecte generale, ceea ce sugerează că ei elaborează
o ipoteză cu privire la o regulă a limbajului, pe care o testează și o rețin dacă este
corectă. Învățarea limbajului presupune învățarea regulilor, dar și învățarea a
numeroase asociații sau conexiuni (Pinker & Prince, 1988 cit în Atkinson et al.,
2002).
Toți copiii, indiferent de mediul cultural din care provin și de limba pe care
o vorbesc, prezintă o succesiune identică a etapelor de dezvoltare a limbajului: la
1 an copilul rostește câteva cuvinte izolate, în jurul vârstei de 2 ani formează
propoziții simple, din două sau trei cuvinte, la 3 ani propozițiile respectă parțial
regulile gramaticale, iar la 4 ani vorbirea începe să fie asemănătoare cu cea a
adultului. Faptul că această stadialitate pare a fi universală ne arată că limbajul
are niște componente înnăscute, care sunt foarte specifice. Aceste elemente
înnăscute sunt atât de specifice încât copiii parcurg acest traseu al achiziției
limbajului, chiar și atunci când trăiesc în medii care nu le oferă modele de vorbire
(Feldman, Goldin-Meadow & Gleitman, 1978 cit în Atkinson, 2002).

9.1.6. Pot alte specii să învețe limbajul uman?

Deși există sisteme de comunicare și la alte specii, mai mulți specialiști
consideră că doar oamenii au capacitatea înnăscută de a învăța limbajul
(Chomsky, 1972 cit în Atkinson et al., 2002). De exemplu, la cimpanzei, sistemul
de comunicare este compus din vocalizări și gesturi specifice, dar limitate numeric.
În schimb, limbajul uman permite combinarea unui număr mic de foneme în mii de
cuvinte și combinarea acestor cuvinte într-un număr infinit de propoziții. O altă
diferența este cea structurală: limbajul uman este organizat pe mai multe niveluri,
pe când limbajul cimpanzeilor nu are o astfel de structură. În plus, în cazul
limbajului uman există o distincție clară între foneme (care nu au o semnificație) și
morfeme (care comportă o semnificație), pe când la cimpanzei fiecare simbol are
o semnificație. O altă diferență reiese din faptul că la cimpanzei nu se modifică
ordinea simbolurilor in vederea modificării semnificației mesajului, în timp ce la om
există astfel de modificări (Atkinson et al., 2002).
Deși există dovezi experimentale care confirmă faptul că maimuțele pot să
își însușească un vocabular asemănător cu cel al oamenilor (Premak, 1983,
Patterson & Linden, 1981 cit în Atkinson et al., 2002), acestea nu au capacitatea
de a învăța combinarea sistematică a cuvintelor, comportament care este specific
uman.

De reţinut!
 Comunicarea și limbajul au o funcție esențială, aceea de reglare. Dacă luăm
în calcul existența omului și activitatea sa, nu contează atât de mult schimbul de
mesaje dintre emițător și receptor, cât contează faptul că un astfel de schimb
determină restructurări și modificări în plan cognitiv, afectiv, motivațional și
atitudinal. Comunicarea este un proces individual, dar si social, dacă ne raportăm
la grupul din care face parte individul și la dinamicile din cadrul acestuia.
Comunicarea și limbajul facilitează integrarea, dezvăluirea, satisfacerea unor
nevoi, permit rezolvarea sarcinilor și facilitează rezolvarea de probleme.

Text de studiu/ studiat:

Aprofundați capitolul Comunicarea și limbajul (paginile 282-305) din Zlate, M.
(2006). Fundamentele psihologiei. Iași: Polirom.

Sarcini de lucru
Lucrați în diade. Folosiți doar limbajul nonverbal pentru a-i comunica
partenerului de echipă cum a fost ziua dumneavoastră până în acest moment.
Gândiți-vă la doi copii din clasa dumneavoastră, aflați la polul opus din
perspectiva rezultatelor la testele specifice grupei de vârstă. Decideți dacă
diferențele de dezvoltare a limbajului au vreun impact asupra diferențelor de
dezvoltare cognitivă sau socială. Argumentați.
9.2. Atenția
9.2.1. Definiție și caracteristici
În psihologie, atenția a avut o evoluție anevoioasă, trecând de la
considerarea ei ca mecanism psihic central de către introspecționiști, până la
ignorarea ei de către behavioriști, care o vedeau nu ca pe un mecanism psihic de
sine stătător, ci ca pe o componentă a comportamentului dominant. Psihologii au
oscilat de-a lungul timpului în considerarea atenției ca proces psihic, stare psihică
sau condiție care facilitează sau perturbă celelalte procese psihice. Cu toate
acestea, atenția are în mod incontestabil un rol esențial în viața și activitatea
omului (Zlate, 2002).
O atenție aparte a fost acordată și definirii acestui proces psihic, părerile
fiind împărțite de-a lungul timpului. Unii autori au definit atenția prin reducerea
acesteia la alte fenomene psihice, considerând-o fie un act motor, dat fiind că ea
este însoțită de o serie de mișcări (vasomotorii, respiratorii, contracția mușchilor
mimicii), fie un aspect selectiv al percepției. O altă tendință în definirea atenției a
fost cea centrată pe evidențierea caracteristicilor sale psihologice. În acest sens,
atenția a fost definită ca activitate psihică de orientare, focalizare sau vigilență.
Reuchlin (1965, cit în Zlate, 2006) afirmă că atenția este însă mai mult decât o
stare de vigilență, ea constând în orientarea selectivă a percepției. Zlate (2006),
aderând la punctul de vedere al lui Reuchlin, compară atenția cu o rază de soare
care, căzând pe anumite obiecte, le luminează și le scoate din umbră, contribuind
astfel la cunoașterea lor mai aprofundată.

Prin caracteristici
le sale, atenția asigură o mai bună cunoaștere a realității, contribuind la
creșterea eficienței activității umane. Atenția are următoarele caracteristici
psihologice:
• Selectivitatea. Oamenii sunt bombardați cu o multitudine de informații, ce
nu pot fi luate în calcul în întregime în răspunsurile de adaptare. Astfel,
atenția selectează și filtrează informațiile și astfel informațiile pertinente
pentru interesele personale devin prioritare, iar celelalte sunt marginalizate
sau respinse;
• Orientarea și focalizarea. Omul se întâlnește cu o varietate de stimuli, unii
dintre aceștia fiind cunoscuți, în timp ce alții sunt nefamiliari sau
imprevizibili. Pentru cei cunoscuți, pe baza experienței anterioare, omul
dispune de o serie de răspunsuri, însă în cazul stimulilor necunoscuți,
individul trebuie să compare informația actuală cu cea anterioară și să
decidă dacă aceasta servește intereselor și trebuințelor proprii. Astfel,
atenția orientează și focalizează psihicul pe stimuli în vederea selectării
informațiilor relevante.
• Starea de pregătire. Reprezintă o etapă a atenției, ce constă în așteptarea
unor semnale viitoare. Dacă atenția presupune concentrarea activității pe
un stimul prezent, starea de pregătire are un caracter anticipativ și predictiv,
în raport cu stimulii probabili.

9.2.2. Diferențe individuale în atenție

Chiar dacă atenția dispune de caracteristici generale, modul în care acestea
se manifestă este diferit la fiecare individ.
 În cazul anumitor persoane, atenția poate fi menținută o perioadă
îndelungată, cu explorarea tuturor detaliilor stimulului, în timp ce în cazul altor
persoane, atenția poate fi fluctuantă, de scurtă durată și vizează mai degrabă o
explorare sintetică a stimulului. De asemenea, există situații în care fixarea și
menținerea atenției depinde de natura stimulului: unii oameni sunt mai atenți la
stimuli vizuali, alții la cei auditivi. Există diferențe individuale și în ceea ce privește
concentrarea atenției în funcție de particularitățile câmpului perceptiv. De
asemenea, ambianța poate determina diferențe în capacitatea de concentrare a
atenției: sunt persoane care pot lucra în condiții de zgomot și persoane a căror
capacitate de concentrare este perturbată de astfel de factori. Aceste diferențe nu
trebuie văzute ca deficite ale atenției, ci ca particularități ale fiecărui individ (Zlate,
2006).

De reținut!
Atenția este strâns conectată cu toate celelalte mecanisme și funcții psihice.
Ea presupune concentrarea selectivă pe anumite aspecte, care au relevanță
subiectivă și ignorarea altor informații, care nu au o astfel de relevanță într-un
anumit moment. Având componente cognitive, atenția, atât în forma sa voluntară,
cât și involuntară, se manifestă în comportamentul individului, având un rol esențial
în derularea activităților și în procesul învățării.

Texte de studiat
Citiți capitolul Atenția (paginile 306-317) din Zlate, M. (2006). Fundamentele
psihologiei. Iași: Polirom.

Sarcină de lucru/ Tema de control

Încercați să vă concentrați atenția asupra a cât mai multor stimuli care
există acum în mediul în care vă aflați. Notați informațiile pe care le primiți de la
acești stimuli și apoi realizați o filtrare a acestora în funcție de interesele actuale.
9.3. Voința
9.3.1. Aspecte controversate
Voința este considerată cea mai înaltă formă de reglaj psihic. Voința reflectă
conduita ce presupune efort voluntar direcționat spre un scop. O dată ce a pătruns
în mai multe arii ale cunoașterii (filosofie, pedagogie, psihologie, sociologie), au
început să apară diferite controverse cu privire la anumite problematici specifice
legate de determinismul voinței, natura sa sau locul său în cadrul sistemului de
personalitate (Zlate, 2006).
A. Determinarea voinței. Psihologii au pornit de la ideea că viața psihică
și comportamentul sunt determinate de anumite forțe, ce nu pot fi înțelese.
Conform acestei presupuneri, oamenii nu au libertatea de a se autodetermina, ci
sunt ghidați de forțe exterioare lor, pe care nu le pot controla. În contrast cu
această perspectivă, apare viziunea conform căreia voința reflectă capacitatea
oamenilor de a decide cum să se comporte. Oamenii sunt autodeterminați și își
pot alege comportamentele pe baza propriilor gânduri sau motivații.
B. Natura voinței. Procesele voliționale au fost explicate de către unii autori
prin intermediul altor funcții psihice, care nu au neapărat un caracter voluntar.
Astfel, au fost formulate teoriile afective și teoriile intelectualiste ale voinței. Teoriile
afective susțin că procesele afective sunt cele care angajează plenar individul în
activitate, astfel că voința se fondează pe baza afectivității. Teoriile intelectualiste
susțin că voința presupune judecată, adică gândire, judecata determinând
executarea unei acțiuni.
Voința nu poate fi separată de gândire sau afectivitate, dar nici identificată
cu acestea. Ea ar putea fi interpretată ca o sinteză între afectivitate și raționalitate,
însă nici această perspectivă nu poate soluționa problematica controversată cu
privire la natura voinței, care încă persistă în psihologie (Zlate, 2006).
C. Locul voinței în sistemul de personalitate. Voința se dezvoltă o dată
cu personalitatea și prin intermediul ei, de aceea mulți psihologi au considerat-o o
caracteristică a personalității și nu un proces de sine stătător. Alții au considerat-o
o simplă componentă a personalității, amestecată cu celelalte. Și în acest caz, sunt
diminuate caracteristicile care o diferențiază de celelalte funcții psihice. Zorgo
(1980, cit în Zlate, 2006) susține însă că voința rezultă din unitatea personalității,
implicând toate celelalte procese psihice, dar având funcții proprii de autoreglare
și autodeterminare, care contribuie la autorealizarea personalității.

9.3.2. Specificul psihologic al voinței

Psihologii au ajuns la concluzia că specificul voinței îl constituie efortul
voluntar ce urmează a fi mobilizat în vederea atingerii scopului și dinamica
acestuia. Dinamica efortului voluntar, ca stare de tensiune, de încordare internă,
depinde de mărimea obstacolului. Din punct de vedere psihologic, obstacolul
apare în confruntarea dintre posibilitățile individului și condițiile obiective ale
activității.
Atunci când există o concordanță între mărimea obstacolului și mărimea
efortului voluntar vorbim de un reglaj voluntar eficient, iar atunci când apar
discrepanțe, reglajul voluntar este deficitar. Atât situațiile de supramobilizare, cât
și cele de submobilizare sunt ineficiente: în primul caz avem de-a face cu un
consum energetic prea mare în finalizarea activității, ceea ce conduce la oboseală,
surmenaj sau insatisfacție, iar în cel de-al doilea caz activitatea nu este finalizată.
De aceea, vorbim si de un optim volițional, care se referă la „dozarea” optimă a
efortului voluntar pentru a finaliza în mod eficient o activitate.
Zlate (2006) face câteva precizări referitoare la efortul voluntar:
• efortul voluntar se poate specializa, ca urmare a confruntării individului
cu același tip de sarcini;
• capacitatea unei persoane de a manifesta efort voluntar este foarte
mare, dar nu nelimitată;
• în rezolvarea concretă a sarcinilor contează nu doar mărimea efortului
voluntar, ci și ușurința cu care acesta este disponibilizat. Se poate vorbi
de o oarecare automatizare a capacității de folosire a efortului voluntar;
• disponibilizarea efortului voluntar, a sursei de energie necesară voinței
este produsă de nevoia care a motivat comportamentul dorit. Dacă
aceste nevoi care stau la originea comportamentului dorit se epuizează,
energia necesară voinței este furnizată de nevoia înnăscută de
competență și autodeterminare.

9.3.3. Structura actului voluntar

În ceea ce privește structura actului voluntar, au fost stabilite următoarele
etape (Zlate, 2006):
1. Conceperea situației, care se referă la stabilirea obiectivului ce urmează
a fi realizat;
2. Deliberarea, care presupune analiza soluțiilor disponibile, a
argumentelor pro și contra, ezitarea și pendularea între diferitele alternative.
3. Decizia, adică reținerea unei singure variante de acțiune din cele
disponibile.
4. Execuția, ce constă în punerea în acțiune a soluției și realizarea
obiectivelor propuse.
În legătură cu această structură au fost făcute câteva comentarii (Zlate,
2006):
• nu toate fazele presupun prezența voinței, deci nu toate fazele presupun
prezența unui efort voluntar. Se consideră astfel că decizia este faza
fundamentală a actului voluntar, celelalte trei fiind expresia altor
fenomene psihice, cum ar fi inteligența.
• nu toate fazele sunt acceptate în structura actului voluntar. Fără îndoială
că decizia are un rol important, însă uneori se întâmplă să luăm decizii
pe care să nu le putem duce la bun sfârșit. De aceea, Zlate (2006)
consideră că, deși toate fazele actului voluntar au rolul si semnificația
lor, cea mai importantă rămâne execuția, deoarece aceasta asigură
finalitatea actului.
• fazele actului voluntar nu parcurg etapele stabilite de schema clasică.
Fiind mult prea angajați în acțiune este posibil ca momentele actului
voluntar să se inverseze, să existe reveniri sau omisiuni.
9.3.4. Defectele voinței
Voința descrie atât capacitatea unei persoane de a iniția și acționa, cât și
capacitatea de a amâna sau inhiba tendința spre acțiune. De aceea, voința are
nu numai o putere de impulsiune, ci și o putere de inhibiție. Raporturile care se
stabilesc între starea de impulsiune și cea de inhibiție sunt cele care determină
starea de normalitate sau starea patologică a voinței. Foulquie (cit în Zlate, 2006)
prezintă următoarele defecte ale voinței:
• defecte derivate din excesul de inhibiție. Acestea se manifestă fie prin
controlarea de către inhibiție a fiecărui detaliu al actului și nu al actului în
ansamblul său, fie prin prelungirea luării deciziei. În aceste situații,
persoana fie nu ia nicio hotărâre, fie nu ajunge la nicio concluzie.
• defecte derivate din deficitul de inhibiție. Din deficitul de inhibiție rezultă
imposibilitatea persoanei de a se degaja de condițiile externe, lipsa de
fermitate, nestatornicia, insuficienta evaluare a consecințelor, fluctuația
comportamentului.
• defecte derivate din excesul de impulsiuni. Apar atunci când o excitație
puternică îl împinge pe individ spre acțiune. Impulsivitatea poate fi: reactivă
(când individual se comportă ca un automat sau ca un reflex), explozivă
(inițial are loc o inhibiție și apoi apare explozia), emotivă (specifică
persoanelor emotive, sensibile, care cad pradă propriilor emoții) și ideativă
(caracterizată printr-un schimb rapid de idei, care determină o anumită
incoerență a conduitei).
• defecte derivate din deficitul de impulsiuni. Acestea provin dintr-o
slăbiciune a puterii de decizie. Deficitul de impulsiuni face ca persoana să
se simtă pierdută atunci când aceasta trebuie să facă o alegere.
Este important să punctăm faptul că excesul sau deficitul de excitație sau
inhibiție fac ca voința să fie imperfectă, ea nu lipsește. Educarea voinței
constă așadar în echilibrul dintre cele două categorii de forțe.

De reținut
Actul voluntar, care implică prezența efortului voluntar, reprezintă o formă
superioară de reglare a conduitei și a vieții psihice, în general, deoarece prezența
scopului și a efortului dinamizează și totodată structurează drumul parcurs de către
celelalte funcții psihice. Actul voluntar are anumite stadii, însă nu toate presupun
prezența unui efort voluntar și, în plus, nu toate intră în structura actului voluntar.
De asemenea, voința prezintă anumite defecte, care derivă din deficitul sau
excesul forțelor de impulsiune sau de inhibare, important fiind echilibrul dintre
aceste două forțe pentru a crea condițiile pentru a putea asigura finalitatea
activității.

Texte de studiat
Citiți capitolul Voința (paginile 318-332) din Zlate, M. (2006). Fundamentele
psihologiei. Iași: Polirom.
Sarcină de lucru/ Temă de control
Amintiți-vă un moment în care a fost nevoie să depuneți efort voluntar pentru a vă
atinge obiectivele. Realizați o scurtă analiză a etapelor actului volitiv în această
situație.
Unitatea 10

Conștiința și stările sale modificate

În această unitate vom descrie conceptul de

conștiință prin referire la procese conștiente și
inconștiente. Vom prezenta visul ca stare de
conștiință modificată, iar în încheiere vom trece în
revistă principalele tipuri de substanțe psihoactive
cu rol în modificarea stării de conștiință.

CUPRINS

10.1 Conștiința
10.1.1 Amintiri preconștiente
10.1.2 Inconștientul
10.1.3 Somnul și visele
10.2 Substanțe psihoactive
10.2.1 Sedativele
10.2.2 Opiaceele

10.1 Conștiința
Termenul de conștiință este cel mai ușor de înțeles dacă ne referim la stările
ei și putem distinge cel mai ușor starea de veghe (starea în care ne desfășurăm
activitatea cotidiană), starea de somn și starea de conștiință modificată indusă de
consumul de alcool sau droguri.
Deși nu există încă o teorie a conștiinței universal acceptată, dispunem de
o serie de termeni și concepte care facilitează înțelegerea noțiunii. Orientarea
introspecționistă echivala conștiința cu mintea și obiectul psihologiei definit de ei
era chiar studiul conștiinței prin introspecție. Orientarea behavioristă a schimbat
obiectul psihologiei de la conștiință la comportamentul observabil însă începând
cu 1960 a fost tot mai evident că aspectele conștiinței sunt prea importante și
frecvente pentru a fi ignorate.
Definiție: Conștiința este cunoștința individului despre stimulii interni și
externi, despre evenimentele din mediul înconjurător, senzațiile corporale,
amintirile și gândurile sale (Atkinson et al., 2002).
Din punct de vedere al activităților asociate stării de conștiință, Kihlstrom
identifică două tipuri de activități (Kihlstrom, 1984):
a. Monitorizarea proprie și a mediului – informațiile din mediu sunt procesate
în mod continuu prin intermediul sistemelor senzoriale (ex: auz, văz, miros
 etc). Cum cantitatea de informații este mult prea mare pentru capacitatea
noastră de procesare, conștiința direcționează atenția asupra stimulilor
semnificativi sau a celor care suferă modificări semnificative pentru noi.
b. Controlul de sine și al mediului – prin intermediul conștiinței, acțiunile
noastre sunt programate, inițiate și ghidate. Conștiința dirijează activitatea
gândirii, motivației și voinței cu scopul de a atinge obiectivele dorite de
individ și monitorizează progresul înregistrat.
Atenție! Nu toate acțiunile sau soluțiile problemelor sunt ghidate sau
identificate la nivel conștient. Psihologia modernă recunoaște existența atât a
proceselor conștiente cât și a celor non-conștiente, existând numeroase exemple
de decizii luate aparent „din senin”.

10.1.1 Amintiri preconștiente

Din suma de informații ce ne parvin în orice moment prin intermediul
senzațiilor noastre, conștiința selectează prin intermediul atenției doar informațiile
semnificative, fiind astfel într-o perpetuă schimbare. Așa se explică atenția
periferică descrisă de efectul „lunch-line” care explică de ce putem urmări o
anume conversație într-un loc în care se desfășoară mai multe conversații
simultane însă ne comutăm imediat atenția dacă numele nostru apare rostit în altă
conversație (Farthing, 1992).
Tot mai multe cercetări atestă că înregistrăm și evaluăm stimuli pe care nu-
i percepem conștient (Kihlstrom, 1987). În același timp, putem descrie amintirile
preconștiente ca fiind acele amintiri care nu sunt în conștiința noastră la un
moment dat, dar de care ne putem aduce aminte dacă ne propunem (de exemplu,
o vacanță trecută sau configurația străzilor unui oraș cunoscut dar și deprinderi
cum ar fi condusul unei mașini).

10.1.2 Inconștientul
Inconștientul a fost propus atenției psihologilor odată cu apariția
perspectivei psihanalitice. Conform acestei perspective, inconștientul depozitează
amintiri și dorințe refulate datorită conținutului lor inacceptabil, aceste elemente
putând ulterior modifica comportamentul fără a accede cu adevărat în conștiință.
Chiar și de la nivel inconștient, aceste conținuturi ne influențează acțiunile
conștiente. Modurile în care aceste conținuturi pot ajunge în zona conștientă sunt,
potrivit perspectivei psihanalitice, visele, comportamentele iraționale, manierismele
și lapsusurile sau actele ratate. Actul ratat sau lapsusul freudian reprezintă
pronunțarea neintenționată ce dezvăluie impulsuri ascunse (de exemplu, „sunt
trist că te simți mai bine” în loc de „sunt bucuros că te simți mai bine”) (Atkinson
et al., 2002).
În prezent, cei mai mulți psihologi acceptă ideea că procesele conștiente
funcționează într-un continuu alături de procesele inconștiente și o distincție clară
între ele este dificil de realizat.

10.1.3 Somnul și visele

Cele mai multe persoane au nevoie de 8-9 ore de somn pe zi pentru a putea
funcționa adecvat (Kripke și Gilin, 1985), iar incapacitatea de a dormi suficient
poate conduce la somnolență excesivă sau tulburări ale funcționării zilnice.
Insomnia este o tulburare de somn caracterizată prin insatisfacție cu privire
la durata sau calitatea somnului și cu dificultăți de adormire, menținere a somnului
și trezire cu repercursiuni semnificative asupra funcționării din timpul zilei ca
urmare a distressului și deteriorării (Morin et al., 2015). De multe ori insomnia este
trăită subiectiv, studiile efectuate evidențiind că doar jumătate din persoanele ce
se declarau ca suferind de insomnie aveau în mod obiectiv această dificultate
(Carskadon, Mitler, Dement, 1974) în timp ce altele care nu se plâng de acest
simptom sunt afectate (Trinder, 1988).
Narcolepsia și apneea sunt tulburări mai rare, dar mai severe ale somnului.
Narcolepsia este un sindrom în care o persoană poate trece de la stare de veghe
la stare de somn în mod spontan și fără control. Persoanele afectate simt o
toropeală irezistibilă și adorm în momente total inadecvate, de exemplu, în timpul
mesei la restaurant, în timp ce conduc sau merg pe stradă. Aceste stări pot dura
câteva secunde sau 15-30 de minute și pot apărea de câteva ori pe parcursul unei
zile. Se estimează că una din o mie de persoane suferă de o formă mai ușoară
sau mai severă de narcolepsie și există dovezi ce atestă transmiterea pe cale
ereditară a acestei afecțiuni (Hobson, 1988).
Apneea descrie o afecțiune ce cauzează oprirea respirației în timpul
somnului și studiile efectuate evidențiază două cauze ale acestui fenomen: 1)
imposibilitatea creierului de a transmite comanda „respiră” către diafragmă și
ceilalți mușchi implicați în respirație; 2) colapsul total al căilor respiratorii ca urmare
a relaxării mușchilor gâtului. În ambele situații, nivelul oxigenului din sânge scade
semnificativ, ceea ce activează secreția hormonilor de urgență, ce provoacă
trezirea persoanei afectate pentru a putea respira din nou. Cei mai mulți oameni
au câteva apnee pe noapte însă dificultățile de somn apar când numărul lor ajunge
la câteva sute și persoanele afectate se trezesc obosite și somnoroase după 12
ore de somn.
Visarea este o stare de conștiință modificată, în care fanteziile și imaginile
sunt temporar confundate cu realitatea externă. Cercetările efectuate până în
prezent nu au reușit să explice de ce visează oamenii și nici conținutul viselor. Se
pare că toți oamenii visează însă nu toți își amintesc conținutul viselor lor. O parte
din conținutul viselor poate fi explicată de stimuli din viața reală ce sunt încorporați
în fantezie (de exemplu, sunetul ceasului deșteptător poate apărea în vis sub
forma unei mașini de poliție care urmărește infractori). Durata viselor pare să
coincidă cu perioada REM a somnului și unii oameni pot să își dea seama că
visează.

10.2 Substanțe psihoactive

Substanțele care afectează comportamentul, conștiința și dispoziția psihică
sunt denumite psihoactive. Există dovezi care atestă folosirea acestor substanțe
încă din antichitate pentru a se relaxa sau, dimpotrivă, pentru a se stimula
activitatea perceptivă și a produce halucinații. Consumul de medicamente
(droguri) a crescut începând cu 1950, odată cu utilizarea pe scară largă a
tranchilizantelor și ulterior, din 1960, după introducerea contraceptivelor pe cale
orală.
O influență importantă în creșterea consumului de droguri a fost și sporirea
timpului liber ca urmare a industrializării, tinerii căutând tot mai mult „senzații” noi.
 Cu toate acestea, între anii 1980 și 1990, consumul de droguri a scăzut cu
50% în Statele Unite ca urmare a conștientizării efectelor asupra sănătății.
Unul din efectele cele mai popularizate este adicția (dependența fizică), adică
toleranța individului – consumul repetat face ca pentru obținerea aceluiași efect,
cantitatea de substanță să crească permanent. La întreruperea consumului apar
deseori reacții fizice și psihologice neplăcute, numite simptomul de întrerupere sau
sevraj. Dependența psihologică definește nevoia care se dezvoltă prin învățare,
persoana asociind reducerea anxietății într-o situație anxiogenă cu consumul de
substanțe. În timp, dependența psihologică se poate transforma în dependență
fizică (de exemplu la alcool).
O listă a principalelor substanțe psihogene este prezentată în tabelul de mai
jos:

Sedative Opiacee Stimulante Halucinogene Cannabis

(Narcotice)
Alcool (Etanol) Opiul și derivați Amfetamine LSD Marijuana
(Codeină, Heroină, (Benzedrina,
Morfină) Dexedrina,
Metedrina)
Barbiturice Metadona Cocaina Mescalina Hașiș
(Nembutal,
Secobarbital)
Tranchilizante Nicotina Psilocibina
minore
(Meprobamat,
Diazepam)
Cofeina Fenciclidina (PCP)

10.2.1 Sedativele
Aceste substanțe scad activitatea sistemului nervos central, cel mai folosit
fiind alcoolul. Alcoolul se poate produce prin fermentarea cerealelor, fructelor și a
legumelor. Deși în cantități mici pare că sporește nivelul de energie al individului,
lucru ce se datorează suprimării sinapselor inhibitoare de la nivelul sistemului
nervos, în realitate este un sedativ și un consum suplimentar va produce stări de
somnolență și o reducere a funcționării senzitive. Concentrația de alcool în sânge
influențează comportamentul astfel:
• 0,3-0,5‰ (30-50mg/1000ml) produce relaxare, amețeală, dezinhibare,
oamenii devin mai sociabili, au mai mare încredere în ei dar se reduc
răspunsurile motorii.
• 1‰ (100mg/1000ml) limbajul este afectat, precum și activitatea senzorială
și motorie, persoanele devin tăcute și retrase
• 2‰ (200mg/1000ml) afectarea este și mai severă iar peste 4‰
(400mg/1000ml) persoana poate deceda.
Concentrația de alcool în sânge este influențată de genul persoanei, de greutatea
corporală, de vârstă, de metabolism și experiența anterioară în consumul
alcoolului. Ca și în cazul altor droguri, consumul de alcool s-a redus în ultimii ani
ca urmare a conștientizării efectelor adverse și limitării vânzării către minori.
Reducerea este diferită în funcție de vârstă, la tinerii de sub 21 de ani reducerea
a fost de la 41% la 31% între 1983 și 1991 în timp ce la populația de studenți
consumul s-a redus de la 83% în 1982 la 75% în 1991 (Johnson, O′Malley și
Bachman, 1992). Dintre consecințele consumului de alcool au fost evidențiate de
cercetări: sindromul alcoolic al fătului, caracterizat prin deformații ale feței și gurii,
precum și retard mintal și alcoolismul, definit ca incapacitate de a se abține de la
consumul de alcool. Cercetările arată că viața unui alcoolic se poate scurta cu
până la 15 ani (Schuckit, 1989) și pot experimenta senzații de rău general,
anxietate intensă sau confuzie în momentul în care încearcă să nu mai consume
alcool, sindromul fiind denumit delirium tremens (Julien, 1992).

10.2.2 Opiaceele
Opiaceele reduc sensibilitatea fizică prin inhibarea sistemului nervos
central. Au fost inițial folosite în medicină datorită proprietăților analgezice, însă
consumul ilegal a apărut ca urmare a proprietăților de modificare a dispoziției și
reducere a anxietății. Opiul se produce din macul opiaceu și are în compoziția sa,
pe lângă alte substanțe, morfină și codeină. Activitatea acestor substanțe se
aseamănă cu activitatea unor neurotransmițători numiți endorfine, ele cuplându-
se cu receptorii opioizi neocupați de endorfină și producând senzații de plăcere și
reducere a disconfortului.
Heroina este o morfină concentrată și poate fi consumată prin injectare,
inhalare sau fumare. Spre deosebire de alcool, consumatorii de heroină
raportează o activare a sistemului nervos, o stare de euforie și anxietate redusă,
ei putând să răspundă într-un mod creativ la întrebările unui test de inteligență și
devin foarte rar agresivi. Heroina creează rapid dependență fizică, fiind necesară
mărirea dozei pentru a se obține același efect, iar încercările de oprire a consumului
sunt însoțite de transpirație, crampe stomacale, stări de vomă și dureri de cap. Alte
efecte adverse ale consumului de heroină includ:
• risc de deces cauzat de supradoză deoarece este dificil de știut cu
certitudine concentrația substanței înainte de ingerare,
• risc crescut de implicare în activități ilegale pentru procurarea resurselor
financiare necesare achiziționării acestui drog costisitor,
• risc crescut de contactare a SIDA, hepatitei și a altor infecții cauzate de
folosirea seringilor și acelor nesterile.

De reținut
Conștiința este cunoștința individului despre stimulii interni și externi,
despre evenimentele din mediul înconjurător, senzațiile corporale, amintirile și
gândurile sale.
Insomnia este termenul ce descrie simptomul de insatisfacție legată de
durata sau calitatea somnului.
Narcolepsia este un sindrom în care o persoană poate trece de la stare de
veghe la stare de somn în mod spontan și fără control.
Apneea descrie o afecțiune ce cauzează oprirea respirației în timpul
somnului.
Adicția (dependența fizică) descrie procesul de creștere a cantității
consumate pentru obținerea aceluiași efect în timp ce adicția psihologică
evidențiază asocierea unui beneficiu aparent cu consumul de substanțe.
Substanțele psihoactive modifică starea de conștiință și sunt de 5 tipuri:
Sedative, Opiacee (Narcotice), Stimulante, Halucinogene, Cannabis.

Texte de studiat
Citiți capitolul Conștiința și stările sale modificate (paginile 240-273) din
Atkinson, R.L, Atkinson R. C., Smith, E. E., Bem, D. J, (2002). Introducere în
psihologie. Ediția a XI-a București: Editura Tehnica.

Sarcini de lucru/ Temă de control

Descrieți care ar putea fi acțiuni dictate de inconștient pentru copiii din clasa
dumneavoastră. Cum le afectează aceste acțiuni inconștiente comportamentul
conștient? Care credeți că ar trebui să fie consecința unor acțiuni nepotrivite,
inconștiente?
Care sunt situațiile în care vi se pare acceptabil pentru un copil să consume
substanțe psihoactive? Argumentați.

Concluzii
Deși demarcarea clară a proceselor asupra cărora avem control conștient
față de cele realizate inconștient este în continuare cercetată, suntem tot mai
aproape, datorită avansului tehnicilor imagistice și de calcul.
Consumul de substanțe poate avea beneficii pe termen scurt și sunt situații
în care chiar avem nevoie de ele (anestezia la dentist, de exemplu) însă pe termen
lung ele pot nu doar să nu rezolve problemele intenționate a fi rezolvate, ci să
creeze unele și mai mari, ce nu existau la începerea consumului.
Bibliografie

Atkinson, R.L, Atkinson R. C., Smith, E. E., Bem, D. J, (2002). Introducere în

psihologie. Ediția a XI-a, București: Editura Tehnică.

Zlate, M. (2000, 2007, 2015). Introducere în psihologie, Iași: Editura Polirom.

Zlate, M.(coord.) (2001). Psihologia la răspântia mileniilor. Iași: Polirom.

Zlate, M. (2006, 2009). Fundamentele psihologiei, Iași: Editura Polirom.

Listă bibliografică pentru analize critice

1. Aiken, M. (2019). The cyber Effect. Psihologia comportamentului

uman în mediul online. București: Ed. Niculescu.
2. Atkinson, R.L, Atkinson R. C., Smith, E. E., Bem, D. J, (2002).
Introducere în psihologie. Ediția a XI-a, București: Editura Tehnică
(5 capitole din urmatoarea lista: 2, 3, 7, 12, 15, 16, 17, 18, 19).
3. Baumeister, R. F.; Tierney, J., (2012). Voința. Cum să-ți
redescoperi cea mai mare putere interioară, București: Ed.
Paralela 45.
4. Fengler, J. (2016). Burnout strategii pentru prevenirea epuizării
profesionale. București: Editura Trei.
5. Glasser, W., (2008). Cum să alegem fericirea, București: Ed.Curtea Veche.
6. Haidt, J. (2006). Teoria fericirii, București:Ed. Almatea.
7. Lilienfeld, S. O., Lynn, S., J., Ruscio, J., Beyerstein, B. L. (2010). 50 de
mari mituri ale psihologiei populare. Bucureşti: Editura Trei.
8. Lyubomirsky, S., (2010). Cum să fii fericit, București: Ed.Amsta publishing.
9. Nuță, A., (2004). Abilități de comunicare, București: Editura SPER.
10. Rogers, C., (2008). A deveni o persoana, București: Ed.Trei.
11. Seligman, M., (2004). Optimismul se învăța, București: Editura Humanitas.
12. Seligman, M., (2013). Ce putem și ce nu putem schimba. Ghid complet
pentru succesul în dezvoltarea personală, București: Ed. Humanitas.
13. Zlate, M. (2009). Fundamentele psihologiei, Iași: Editura Polirom.
14. Zlate, M. (2000, 2007, 2015). Introducere în psihologie, Iași: Editura Polirom
(5 capitole la alegere dintre 1, 2, 4, 5, 6, 8, 9).
15. Wilson, T. D. (2013). Redirect: noua ştiinţă a schimbării psihologice.
Bucureşti: Herald.