Curs Fundamentele Psihologiei 2018 PDF

UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE”, SUCEAVA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
-Suport de curs-
Lector dr. Petruța Rusu
-2018-
Curs Fundamentele Psihologiei
Descrierea cursului
2
Cursul Fundamentele psihologiei face parte din pachetul de discipline fundamentale ale
specializării Pedagogia învățământului primar și preșcolar, nivel licență, din cadrul Facultății de
Științe ale Educației a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. În formarea dumneavoastră
academică această disciplină reprezintă baza pentru studierea altor discipline din sfera
psihologiei. Scopul central al acestui curs îl constituie familiarizarea studenților cu
conceptualizarea proceselor/fenomenelor psihice și studierea unor aspecte privind personalitatea
și relațiile sociale. Procesele psihice sunt abordate si discutate într-o ordine logică, pornind de
la cele bazale (senzații, percepții, reprezentări) către procesele cognitive superioare (gândirea,
memoria, imaginația) la cele de reglare (emoțiile, motivația).
Structura cursului
Curs 1: Introducere în psihologie
Curs 2: Metode de cercetare în psihologie
Curs 3: Senzația, Percepția, Reprezentarea
Curs 4: Gândirea
Curs 5: Memoria
Curs 6: Imaginația
Curs 7: Limbajul
Curs 8: Atenția
Curs 9: Motivația
Curs 10: Procesele emoționale
Curs 11: Procesele emoționale
Curs 12: Personalitatea-modele teoretice. Temperamentul
Curs 13: Aptitudinile
Curs 14: Caracterul
Evaluare și notare
Nota finală se compune din: a. punctajul obținut la examenul scris (curs) - 60% și b. punctajul
obținut pentru activitatea pe parcurs (temele pentru seminar) – 40%.
Aspecte de deontologie academică
3
Orice material elaborat de către studenți pe parcursul activităților va face dovada
originalității. Studenții ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptați la
examinarea finală.
Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancționată prin acordarea notei
minime.
Bibliografie
Cărți:
1. Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E. E., Bem, D. J. (2002). Introducere în
psihologie, Editura Tehnică, București.
2. Cosmovici, A., (1996), Psihologie generală. Editura Polirom, Iași
3. Hayes, N., & Orrell, S. (2003). Introducere în psihologie. Editura All, Bucuresti.
4. Miclea, M., (1999), Psihologie cognitivă, Editura Polirom, Iași
5. Myers, David G. (2013). Psychology, Worth Publishers, New York.
6. Schacter, D., Gilbert, D., Wegner, D., & Hood, B. (2015). Psychology: Second
European Edition. Palgrave Macmillan.
https://he.palgrave.com/companion/Schacter-Psychology2/
Articole:
1. Fredrickson, B. L., & Branigan, C. (2005). Positive emotions broaden the scope of
attention and thought-action repertoires. Cognition & emotion, 19(3), 313-332.
2. Misra, R., & Castillo, L. G. (2004). Academic stress among college students:
Comparison of American and international students. International Journal of Stress
Management, 11(2), 132.
3. Rock, P. L., Roiser, J. P., Riedel, W. J., & Blackwell, A. D. (2014). Cognitive
impairment in depression: a systematic review and meta-analysis. Psychological
medicine, 44(10), 2029-2040.
4. Wilson, A., & Ross, M. (2003). The identity function of autobiographical memory:
Time is on our side. Memory, 11(2), 137-149.
4
Resurse online:
1. Articole de psihologie pentru studenți:
https://www.simplypsychology.org/
2. Experimente în psihologie
http://www.bbcprisonstudy.org/index.php
http://www.onlinepsychologydegree.info/influential-psychological-experiments/
2. Brain facts
http://www.brainfacts.org/thinking-sensing-and-behaving/brain-development
3. Teste de inteligență
http://www.intelligencetest.com
4. Emoțiile
http://www.paulekman.com
http://www.guardian.co.uk/lifeandstyle/2009/may/12/psychology-lying-
microexpressions-paul-ekman
http://www.bbc.co.uk/science/humanbody/mind/surveys/smiles/
http://www.inteligenta-emotionala.ro/
5. Limbajul non-verbal
https://www.andrews.edu/~tidwell/bsad560/NonVerbal.html
https://www.ted.com/talks/amy_cuddy_your_body_language_shapes_who_you_are
6. Inteligență și creativitate
https://www.ted.com/talks/ken_robinson_says_schools_kill_creativity
7. Fericirea – studiu longitudinal
https://www.ted.com/talks/robert_waldinger_what_makes_a_good_life_lessons_from
_the_longest_study_on_happiness
8. Relațiile sociale
http://www.sparknotes.com/psychology/psych101/socialpsychology/section9.rhtml
5
Curs 1
Introducere în psihologie
Teme de reflecție:
Spuneți 3 lucruri care vă vin în minte atunci auziți cuvântul psihologie.
Notați 5 întrebări la care considerați că răspunde psihologia.
Ce presupune profesia de psiholog?
Cercetătorii din domeniul psihologiei caută răspunsuri la o serie de întrebări cu

implicații în educație, în sănătate, în viața de familie sau în viața profesională. De exemplu:
Cum putem să memorăm mai eficient? În ce măsură emoțiile negative (tristețea, anxietatea)
influențează performanța? Dar cele pozitive (bucuria, speranța)? Care sunt efectele stilului
parental asupra dezvoltării ulterioare a copilului? Anumite modalități de a face față stresului
sunt mai eficiente decât altele? Optimismul crește șansele de recuperare în urma unei operații?
Religiozitatea partenerilor influențează starea lor de bine și funcționalitatea familială? Datorită
importanței pe care o are psihologia în viața de zi, nimeni nu-și poate permite să nu știe
psihologie.
Psihologia de simț comun

În chip firesc, oamenii nu au așteptat constituirea unei științe psihologice pentru a-și
pune întrebări cu privire la viața sufletească, la modul de comportare al semenilor, la însușirile
lor personale – „Cea mai nobilă preocupare a omului e omul”, spunea G. E. Lessing. Din
răspunsurile date la asemenea întrebări s-a născut o psihologie de simț comun, fixată și
transmisă mai întâi pe cale orală, în care se condensează opinii și observații ocazionate de viața
cotidiană. În limbă, în folclor se întâlnesc proverbe, zicale, care consemnează notații
psihologice validate de o îndelungata experiență.
Aplicație
Dați exemple de 3 proverbe și încercați să găsiți explicația pentru care au apărut.
6
Psihologia preștiințifică
Înainte de a deveni o știință autonomă, psihologia a făcut parte integrantă din corpul
filosofiei, activitatea psihică fiind obiect al reflexiei filosofice.
Psihologia științifică
În jumătatea a doua a secolului trecut, psihologia devine o ramură de sine stătătoare a
științei. Prima lucrare cu caracter științific în acest domeniu – ceea ce a însemnat studierea unor
fapte psihice cu mijloace precise – a apărut în 1860 și aparține lui Th. Fechner, care a fost mai
întâi medic, apoi fizician. Lucrarea se intitulează Elemente de psihofizică (Elemente der
Psychophysik) și studiază, în principal, raportul dintre modificările stimulului fizic si variațiile
corespunzătoare în planul senzației. Aceste prime experiențe au fost sistematizate într-o lege
matematica, numita legea psihofizica, în care se formulează raportul dintre modificările
senzației (S) în funcție de mărimea stimulului extern (I).
În anul 1879, la Leipzig (în Germania), lua ființă primul laborator, institut de psihologie
din lume – creat de W. Wundt – în cadrul căruia s-au format pionierii psihologiei experimentale
pe diferite meridiane ale globului, inclusiv cei din România. Impulsul dat cercetării psihologice
de către școala lui Wundt s-a resimțit pretutindeni deși primele laboratoare apar în diverse țări la
date diferite: în Africa, primul laborator modern se înființează în 1968 (în Zambia) s.a.m.d. În
România a apărut în 1893 primul laborator de psihologie la Iaşi, apoi în 1906 la Bucureşti și în
1921 la Cluj.
Abordări în psihologie:
1. Abordarea Cognitivă
Psihologia cognitivă este o paradigmă a psihologiei, care studiază procesarea de informaţii ce
intervine între stimul şi răspuns, face o analogie între mintea umană şi un calculator
considerând că aceasta procesează input-ul (stimulii din mediul intern şi extern al organismului)
pe baza unor algoritmi, generând astfel un output comportamental.
2. Abordarea umanistă
ü Oamenii sunt liberi, au voinţă, sunt conştienţi şi creativi şi se nasc cu o motivaţie internă
de autorealizare a potenţialului de care dispun.
ü Maslow introduce conceptul de “autorealizare” termen care defineşte procesul prin care
7
un individ urmăreşte constant să-şi realizeze pe deplin potenţialul.
ü Carl Rogers a elaborat terapii pentru a ajuta oamenii să-şi dezvolte potenţialul
individual.
3. Abordarea Behavior-istă (Abordarea Comportamentală )
ü psihologia “stimul-răspuns” (S-R) sau psihologia “cutiei negre”, deoarece conţinutul
acesteia (conştiinţă, imagine, gândire etc.) nu poate fi cunoscut prin metode obiective
ü comportamentul uman este determinat de stimulii exteriori şi de experienţa anterioară a
subiecţilor
4. Psihanaliza
ü Bazele psihanalizei au fost puse de medicul vienez Sigmund Freud (1856-1939).
ü Conceptul central al psihanalizei a fost incoştientul unde sunt ascunse conflictele şi
traumele acumulate în prima parte a vieţii. Inconştientul este cel care influenţează
comportamentul şi emoţiile, cauzând deseori tulburări severe.
Obiectivele psihologiei:
descrierea
explicarea comportamentului
predicția
controlul
Psihologia aplicată are un al cincilea obiectiv: îmbunătățirea calității vieții oamenilor
Descrierea comportamentului
ü Observarea acurată a comportamentului
ü Obiectivitate – așteptările și prejudecățile cercetătorului nu trebuie să influențeze
culegerea datelor
Explicarea comportamentului
ü Variabile intraindividuale (motivație, inteligență, stimă de sine)
ü Variabile dispoziționale (interne)
ü Variabile situaționale (externe)
Predicția comportamentului
8
ü predicția științifică presupune înțelegerea modalităților în care anumite variabile
relaționează unele cu altele, relațiile predictor-criteriu
Controlul comportamentului – tehnici de control comportamental
Îmbunătățirea calității vieții - programe terapeutice și intervenții destinate să controleze
anumite comportamente.
Pentru a înțelege mai bine obiectivele psihologiei, vă propunem să rezolvați exercițiul următor
(adaptare după Gerrig & Zimbardo, 2002).
Exercițiu
Alegeți perechile care se potrivesc:
David Raluca
21 ani 23 de ani
Mecanic auto Informatician
Îi plac prăjiturile Îi plac filmele
Andrei Irina
29 ani 35 de ani
Medic veterinar Avocat
Îi place grădinăritul Îi place să călătorească
Ioan Ana
54 ani 18 ani
Însoțitor de zbor Vânzătoare
Îi place tenisul Îi plac muzeele de artă
Tudor Maria
20 de ani 56 de ani
Funcționar public Pediatru
Îi place fotbalul Îi place opera
Liviu Daniela
37 ani 22 ani
Profesor universitar Contabil
Îi place literatura Îi plac cărțile SF
ü Descrieți comportamentul dvs. de alegere a răspunsului! (Ați citit toate descrierile

înainte de a alege? V-a fost ușor să decideți? V-ați schimbat deciziile pe parcurs?)
ü Explicați comportamentul dvs. (Ce reguli ați folosit?V-ați centrat mai mult pe vârstă?
9
Pe ocupație? Pe preferințe? Ați folosit în decizii o combinație a celor 3? Ce spun
alegerile pe care le-ați făcut despre dvs. și despre modul în care dvs. alegeți un
partener?).
ü Explicațiile dvs. pot prezice ce tip de relații sunt reușite în viața reală? Propuneți o
cercetare prin care să testați predicțiile dvs.
ü Explicațiile dvs. vă ajută să controlați sau să îmbunătățiți propriile dvs. relații de cuplu
sau să oferiți explicații altora? Ați învățat din acest ex. ce contează mai mult pentru voi
într-o relație? Ce v-ar plăcea să mai învățați în plus din cercetarea din domeniul
psihologiei de cuplu și familie?
ü Puteți învăța ceva care să vă permită să îmbunătățiți calitatea vieții dvs. sau a altor
oameni? Dacă o cercetare relevă factorii care determină ce tip de relații durează, acest
lucru va îmbunătăți calitatea vieții oamenilor în general.
ü Ce ne spune acest exercițiu despre modul în care luăm decizii zi de zi?
CURS 2
10
Metode de cercetare în psihologie
1. Observația
Prin observație înțelegem studierea sistematică și intenționată a comportamentului în condiții
naturale, în absența intervenției observatorului, în scopul unei descrieri detaliate.
Observația trebuie să respecte anumite condiții pentru a fi într-adevăr eficientă:
• stabilirea clară a scopului observației;
• elaborarea unui plan de observație (stabilim când și cum anume dorim să observăm);
• înregistrarea imediată a faptelor, nu a interpretărilor;
• efectuarea unui număr optim de observații, în condiții cât mai variate;
• discreția observatorului (oamenii nu se mai comportă natural daca știu că sunt
observați).
În cercetarea și practica psihologică, observația se folosește rareori singură; ea este cel mai des
o etapă distinctă în cadrul altor metode psihologice.
Observaţia permite studierea comportamentului ce se produce în mod spontan, în condiţii
naturale sau de laborator (ex. observarea activării sau nu a comportamentului prosocial în
mod spontan pe stradă atunci când suntem confruntaţi cu o persoană ce necesită ajutorul
nostru. Observaţia sistematică permite studierea unui număr mare de subiecţi şi realizarea unor
predicţii pe baza acestor date. Observaţia sistematică mai este denumită şi observaţie
„naturală” atunci când aceasta se realizează în mediul natural al subiectului sau
„observaţie de laborator” atunci când subiectul este observat în condiţii de laborator.
Tipuri de observaţie:
În funcţie de nivelul de implicare al cercetătorului observaţia poate fi: neparticipativă
(cercetătorul este „spectator“, specifică studiilor cantitative) versus participativă (cercetătorul
„co-părtaş“, specifică studiilor calitative). Tot în funcţie de nivelul de implicare al cercetătorului
distingem între observaţia directă (scopul cercetării şi identitatea cercetătorului sunt cunoscute
de către participanţii la studiu) versus„mascată“ (scopul cercetării şi identitatea
cercetătorului nu sunt cunoscute).
O altă clasificare distinge între observaţie activă (cercetătorul este implicat activ
11
în activitatea pe care o urmăreşte) versus pasivă (cercetătorul este un simplu
„înregistrator de fapte“). Neimplicarea oferă celui de-al doilea tip un grad mai mare de
obiectivitate şi neutralitate. Şi mai putem distinge între observaţia directă (presupune o relaţie
directă cu obiectul studiului) versus indirectă (nu presupune prezenţa obiectului de cercetat).
Exemple: se pot studia prin observaţie directă conflictele în grupurile de şcolari; iar prin
observaţie indirectă conflictele din cuplurile de vârstă medie prin observarea comportamentelor
copiilor proveniţi din cupluri conflictuale.
În funcţie de nivelul de formalizare al protocolului observaţia poate fi: structurată (utilizează o
procedură formală, strict organizată, cu obiective bine definite de evaluat) versus nestructurată
(nu presupune un protocol ferm, informaţiile se culeg prin raportare la scopul urmărit). În
aceeaşi categorie găsim şi observaţia semistructurată, care se situează între cele două tipuri
descrise mai sus.
Avantaje şi dezavantaje ale utilizării metodei observaţiei (Krueger, 1983)
Avantajele utilizării metodei observaţiei sunt:

• permite accesul la informaţii în situaţii în care alte metode nu sunt eficiente, cum ar fi
aceea în care subiecţii nu pot da sau nu vor să dea informaţii despre ei;
• procedura de selecţie a subiecţilor este simplă;
• permite descrierea evenimentelor aşa cum au ele loc în realitate;
• este relativ puţin costisitoare.
Dezavantajele utilizării acestei metode sunt:

• nu poate fi folosită pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari;
• nu pot fi culese informaţii despre trecut şi nu permite predicţii;
• nu poate oferi date relevante despre frecvenţa unui comportament;
• există anumite domenii în care nu poate fi utilizată, cum ar fi studiul relaţiilor de cuplu;
• observatorul poate prezenta o sursă de eroare;
Exemplu: Fișă de observație a preșcolarului în timpul jocurilor didactice
12
Data completării fișei de observație…………….

Numele observatorului…………………………..
Numele copilului ………………………………
Vârsta....................................
Grădinița...................................
Educator....................................
Activitatea.....................................
Instrucțiuni: Notați cu X comportamentul care vi se pare caracteristic pentru preșcolarul

implicat într-un joc didactic. Apreciați pe o scală de la 1 la 4 cât de frecvent manifestă
preșcolarul comportamentul descris: niciodată (1), rar (2), des (3), întotdeauna (4).
Descrierea comportamentului preșcolarului 1 2 3 4
Se implică intens în joc indiferent dacă crede că pierde sau câștigă.
Se implică intens în joc doar dacă crede că va câștiga.
Plânge sau vociferează atunci când pierde.
Respectă regulile de bună voie.
Respectă regulile doar dacă i se atrage periodic atenția asupra acestora.
Își construiește propriile reguli de joc.
Schimbă regulile în timpul jocului.
Contestă verbal regulile jocului.
Refuză să se mai implice în joc dacă nu îi plac regulil

2. Studiul de caz
13
Studiul de caz presupune investigarea foarte detaliată a unui singur individ sau grup în
scopul de a generaliza rezultatele observației la întreaga populație. De exemplu, Sigmund Freud
a propus o teorie despre personalitate pornind de la câteva studii de caz, iar Jean Piaget a descris
dezvoltarea gândirii la copii pornind de la observarea foarte detaliată a celor trei copii ai săi.
Avantajul major al studiului de caz constă în volumul mare de informații obținute și
posibilitatea de combinare cu alte metode de cercetare. Problema majoră pe care o ridică studiul
de caz este că rezultatele nu sunt ușor de generalizat la întreaga populație. Cu toate acestea,
studiul de caz rămâne metoda cea mai potrivită pentru a studia fenomene unice, de exemplu sau
modul în care reacționează oamenii care au trecut printr-o situație de stres major.
Studiul de caz serveşte la acumularea de informaţii despre un individ sau poate
viza producerea unor schimbări în comportamentul acelui individ, schiţarea unui plan de
intervenţie care să ducă la eliminarea unor comportamente problematice (ex. realizarea unui
plan de intervenţie în sensul corectării vorbirii deficitare a unui copil).
Unul dintre avantajele studiului de caz este reprezentat de libertatea cu care cercetătorul
poate acumula date despre un caz. Astfel, datele pot fi acumulate din dosarul medical al
unei persoane, ancheta socială , fişa psihologică a persoanei.
Etapele realizării unui studiu de caz:

a) Descrierea detaliată a stării actuale a individului;
b) Obţinerea unor date/ informaţii despre circumstanţele trecute ce au dus la apariţia acestei
stări;
c) Formularea unor ipoteze cu privire la eliminarea problemelor;
d) Punerea în practică a unora dintre ipotezele formulate;
Dezavantajele studiului de caz sunt :

- recurgerea la date obţinute de la diferite persoane, fapt ce implică inserarea unor
date subiective legate de experienţa acelor persoane în raport cu individul în cauză;
- accentuarea aspectelor negative observate la o persoană, aspect ce împiedică
generalizarea rezultatelor asupra unei populaţii normale;
- abordarea unor cazuri individuale , fapt ce duce la imposibilitatea generalizării
14
rezultatelor obţinute;
- interpretarea datelor obţinute este caracterizată de subiectivitatea cercetătorului , de
expectanţele acestuia.
3. Experimentul
Experimentul presupune provocarea unui fenomen psihic, în condiții bine determinate, cu

scopul verificării unei ipoteze, a unei relații cauzale. Experimentul oferă posibilitatea culegerii
datelor obiective despre comportament și permite stabilirea cauzelor ce stau la baza
manifestărilor psihologice. Dacă în observație se constată relațiile dintre fenomene care apar în
mod natural, în studiile experimentale se creează sau provoacă o situație în care se pot controla
toate aspectele fenomenelor studiate, fapt pentru care experimentul este considerat a f i o
observație provocată, controlată. Caracteristica principală a experimentului este aceea că
psihologul modifică sistematic un factor care acționează asupra participanților la experiment,
păstrând constante toate celelalte aspecte ale situației, însușirile cantitative sau calitative ale
fenomenelor care iau diverse valori poartă numele de variabile.
Factorul care este modificat de către experimentator se numește variabila independentă, iar
răspunsurile subiecților în situația experimentală constituie variabila dependentă.
Cu alte cuvinte, în experiment se pune în evidenţă acţiunea unui factor, căutând să se
izoleze această influenţă şi se urmăresc apoi consecinţele pe care variaţia factorului studiat la
are asupra proceselor sau fenomenelor. Factorul presupus a fi responsabil de modificarea
fenomenelor cercetate şi care este controlat şi modificat se numeşte variabilă
independentă, iar reacţiile subiectului, răspunsurile lui, performanţele realizate
reprezintă variabile dependente.
Exemplu:
15
Studierea efectului vizionării unor filme de desene animate cu caracter violent asupra
agresivității copiilor pe un eșantion de 50 de copii preșcolari
VI- tipul de desen animat (neutru, violent)
VD- agresivitatea copiilor
Pentru participarea la experiment copiii vor fi împărțiți în două grupuri:
Grupul experimental - copii care vor fi expuși la desene animate violente
Grupul de control - copii care vor viziona desene animate cu caracter neutru
Timpul și momentul de vizionare vor fi aceleași pentru ambele grupuri
Menținerea constantă a tuturor condițiilor situației, cu excepția factorului a cărui influență este
studiată, reprezintă una dintre cerințele majore ale experimentului. O a doua cerință este ca
persoanele folosite în cele două grupuri (experimental și de control) să fie similare din cât mai
multe puncte de vedere: sex, vârstă, mediu de proveniență. Grupurile trebuie să se deosebească
numai în ceea ce privește factorul a cărui acțiune se urmărește.
Avantajul experimentului este că evenimentele studiate sunt provocate, produse de
experimentator, spre deosebire de celelalte metode unde cercetătorul așteaptă producerea
fenomenelor pe cale naturală. Dezavantajul experimentului rezultă din necesitatea respectării cu
strictețe a condițiilor prezentate mai sus și din faptul că unele fenomene nu pot fi provocate sau
produse în laborator, în condiții foarte bine controlate. Criticii metodei experimentale susțin că
situațiile controlate din laborator sunt artificiale și nu seamănă cu cele naturale.
Curs 3
16
Procesele psihice cognitive senzoriale

SENZAŢIILE
Definiţie
• procese psihice cognitive senzoriale care semnalizează separat sub formă de imagini
simple şi primare însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor
• reflectă atât însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii externe, precum şi stările
interne ale organismului în momentul acţiunii nemijlocite a stimulilor
respectivi asupra receptorilor.
Clasificarea senzaţiilor
• în funcţie de valoarea informaţională senzaţiile – se grupează în 3 categorii:

1. exteroceptive: venite din afara noastră: auditive, vizuale, gustative, tactile, olfactive
2. interoceptive: dau informaţii despre stări interne: foame, sete, oboseală
3. proprioceptive: referitoare la poziţia membrelor, capului, corpului
Aplicație
Denumiti 5 tipuri de stimuli diferiţi şi organele de simţ prin care stimulii
respectivi pot fi percepuţi.
Caracteristicile senzaţiilor
1.Modalitatea-dependenţa fiecărei senzaţii de anumite categorii de stimuli ( sonori, luminoşi)

În cadrul fiecarei modalitati distingem diferitele calităţi ale senzaţiilor; de pildă modalitatea
“vizuală” prezintă urmatoarele calităţi: luminozitatea, tonalitatea cromatică, saturaţia;
modalitatea senzorială “auditivă” posedă înălţime, timbru s.a.m.d.
2.Intensitatea-gradul de pregnanţă al senzaţiei, este determinată de stimulul care acţionează şi
de starea funcţională a receptorului
3.Durata- perioada de timp pe parcursul căreia acţionează stimulul. Senzatia nu apare
17
imediat dupa ce stimulul a început sa actioneze asupra receptorului, ci la un anumit interval de
timp, denumit timp de latenta. Acesta variaza de la o modalitate senzoriala la alta: la senzatiile
tactile, de pilda, este de cca. 130 ms, la senzatiile de durere – de cca. 370 ms, senzatiile
gustative în schimb apar la un interval de 50 ms dupa ce stimulul a fost pus pe mucoasa limbii.
Asa cum senzatia nu apare concomitent cu debutul actiunii stimulului, tot asa ea nu dispare
îndata dupa încetarea stimularii. Aceasta inertie a senzatiilor se manifesta în asa numita
postactiune.
4.Tonalitatea afectivă- caracteristica senzaţiilor de a fi însoţite de anumite trăiri afective

Caracteristicile senzaţiei depind atât de particularităţile stimulului, cât şi de
particularităţile subiectului.
Particularităţile subiectului de care depind însuşirile senzaţiilor sunt:
Ø interesul subiectului pentru o categorie de stimuli ( ex. interesele profesionale
condiţionează diferenţieri fine ale anumitor stimuli)
Ø aptitudinile subiectului (ex. aptitudinile muzicale determină o discriminare
superioară în cazul senzaţiilor auditive)
Ø atitudinile subiecţilor faţă de stimuli (determină creşterea sau scăderea
sensibilităţii faţă de stimuli)
Exercițiu
Daţi exemple de situaţii în care particularităţile subiectului influenţează intensitatea senzaţiilor
şi tonalitatea afectivă a acestora.
Legile sensibilităţii
1. Legea proporţionalităţii inverse-dacă sensibilitatea este ridicată intensitatea stimulului

necesar pentru a determina o senzaţie este mai mică şi invers
2. Legea pragurilor senzoriale
Daca stimulul e slab, unii îl percep (sunt mai sensibili) alţii nu. De aici s-a definit:
pragul absolut – intensitatea cea mai mică a unui stimul capabilă să determine o senzaţie
18
specifică; (prag minim absolut de la care începem să simţim şi un prag maxim, de la care apare
durerea)
pragul diferenţial – variaţia minimă ce trebuie produsă în intensitatea unui stimul pentru a
produce o variaţie minimă (dacă ai o sacosa cu 3 kg de mere nu o să simti daca ţi se ia/pune un
mar; o nouă senzaţie apare când cantitatea pusă/scoasă e de min.30% din cea iniţiala). Pentru a
determina o creştere în intensitatea unei senzaţii trebuie să adăugăm o cantitate din intensitatea
iniţială a stimulului ( 1/100 pt. văz, 1/10 pt. auz)
3. Legea adaptării - sensibilitatea creşte când acţionează frecvent un stimul de intensitate
mică şi scade când acţionează frecvent un stimul de intensitate mare
Sensibilitatea fiecarui om nu este constantă, ea se manifesta functie de situatie:
dacă stimulii au o intensitate prea mică, atunci ea creşte şi invers, insuficienta dezvoltare a unei
modalitati senzoriale determină perfecţionarea alteia, care îi preia funcţiile (nevăzătorii, cărora
li se perfecţionează alte simţuri). Deosebit de evidenta este aceasta crestere în cazul adaptarii la
întuneric: venind brusc de la lumina într-o camera întunecata, la început nu vedem nimic; treptat
sensibilitatea vizuala creste (pe seama refacerii purpurului retinian din bastonase, foarte
sensibil la lumina) si începem sa distingem tot mai bine obiectele din jur (vederea aproape
normala se restabileste dupa cca. 30-45 min., dar nivelul maxim survine dupa 2-3 ore). în sfera
sensibilitatii termice adaptarea pozitiva se manifesta, de pilda, atunci când introducem într-un
vas cu apa de temperatura camerei o mâna care a fost în prealabil racita iar cealalta mâna dupa
ce a fost încalzita: în primul caz apa ni se va parea calda (sensibilitatea la caldura este crescuta),
iar în al doilea caz – rece (creste sensibilitatea la rece).
4. Legea contrastului senzorial – capacitatea stimulilor cu caracteristici opuse de a se
pune în evidenţă.
Contrastul succesiv se referă la creşterea sensibilităţii pentru stimulul care urmează (ex. un
sunet înalt care urmează unui sunet jos); contrastul simultan presupune creşterea
sensibilităţii în cazul acţiunii stimulilor în acelaşi timp (ex. contrast cromatic ex. negru –
galben, portocaliu-albastru).
5. Legea semnificaţiei - semnificaţia mare a unui stimul face să crească sensibilitatea faţă
19
de el, să fie mai repede discriminat
6. Legea sinesteziei -stimularea unui analizator determină efecte senzoriale ale altui
analizator.
La unii oameni culoarea galben-portocalie produce o senzatie de caldura, în vreme ce
culoarea verde-albastra declanseaza o senzatie suplimentara de rece. Astfel, fenomenul
sinesteziei justifica expresii ca: “sunete dulci”, “culori calde sau reci”, “gust ascutit” etc.,
folosite frecvent mai ales în descrierile poetice, dar si în vorbirea curenta
Aplicaţii
1. Arătaţi cum legea pragurilor diferenţiale şi absolute corelează cu legea semnificaţiei
2. Ilustraţi legea interacţiunii analizatorilor şi legea semnificaţiei
3. Identificaţi şi explicaţi fenomenul psihic exprimat în versurile următoare:
,, Sunt proaspete parfumuri, ca trupuri de copii,
Dulci ca un ton de flaut, verzi ca nişte câmpii”.
(Baudelaire – Corespondenţe)
Percepţia
Ø procesul psihic cognitiv senzorial care semnalizează sub forma unor imagini unitare,
totalitatea însuşirilor concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe
a acestora asupra analizatorilor
Ø spre deosebire de senzatii, care oglindesc – asa cum s-a aratat – diferitele însusiri ale
lucrurilor, perceptia reflecta obiectul în întregime, în ansamblul însusirilor sale. Dar
perceptia nu se reduce la o suma de senzatii, ci constituie o forma calitativ distincta de
cunoastere senzoriala a lumii reale.
Imaginea perceptivă este bogată în conţinut, adică include atât însuşirile importante cât şi pe
cele mai puţin importante, de detaliu ale obiectelor şi fenomenelor.
Fazele percepţiei
20
Orientarea spre stimul – direcţionarea privirii spre stimul
Detecţia stimului – descoperirea stimulului, constatarea prezenţei acestuia
Discriminarea stimulului - deosebirea unui anumit obiect de celelalte, este operatia
propriu-zisa de formare a imaginii perceptive.
Identificarea obiectului – presupune prelucrarea cantitativă şi calitativă a informaţiilor,
compararea imaginii cu modelul perceptiv păstrat în memorie şi recunoaşterea obiectului
Interpretarea –înţelegerea, conştientizarea imaginii perceptive.
Fazele percepţiei - exemplu:

Dacă sunteţi în sala de curs şi se deschide brusc uşa, mai întâi se declanşează reflexul de
orientare, determinat de apariţia în câmpul perceptiv a unui stimul nou. Urmează detecţia
stimulului, localizarea acestuia. În faza a treia, a discriminării, obiectul sursă este delimitat în
raport cu celelalte obiecte din câmp (este văzută persoana care a deschis uşa clasei). Informaţiile
acestea sunt apoi prelucrate şi astfel se realizează cea de a patar fază a procesului perceptiv:
identificarea obiectului (persoana care a deschis uşa este un coleg din anul II). Acest moment
determină definitivarea imaginii perceptive. După aceastp etapă, urmează interpretarea
obiectului (sunt actualizate alte informaţii deţinute despre acea persoană).
Legile percepţiei
1. Legea integralităţii – structuralităţii exprimă caracterul de sistem ierarhic organizat al
imaginii perceptive.
Integralitatea perceptiei se referă la capacitatea noastră de a percepe orice obiect ca un
întreg sistemic stabil, chiar daca unele parti componente ale acestui întreg nu pot fi
percepute nemijlocit în momentul respectiv. De integralitatea perceptiei se leaga strâns
structuralitatea sa. Putem spune ca într-o anumita masura, perceptia nu coincide cu
senzatiile noastre momentane si nu rezulta din simpla lor însumare. Noi percepem, de
fapt, o structura generalizata ca o formatiune psihica noua, distincta de senzatiile care
intra în componenta sa.
2. Legea selectivităţii (obiect şi fond al percepţiei) presupune capacitatea oamenilor de a
selecta anumiţi stimuli din mediu, datorită capacităţii limitate de procesare a
informaţiilor. Astfel, stimulii selectaţi devin obiectul central al percepţiei, ceilalţi
21
stimuli, devenind fondul percepţiei.
3. Legea constanţei perceptive se referă la stabilitatea însusirilor percepute ale obiectelor,
în cazul modificării condiţiilor în care are loc perceperea. În contexte spaţiale diferite,
noi percepem obiectele din jur ca fiind relativ constante sub aspectul formei, mărimii şi
culorii (ex. percepem ca fiind constanta mărimea unui avion pe care îl vedem de la
diferite distanţe, chiar dacă îl vedem din depărtare, dimensiunea lui reală se păstrează
pentru noi constantă).
4. Legea semnificaţiei determină ca tot ceea ce are importanţă pentru om să intre în
câmpul său perceptiv (dacă o persoană este interesată de cărţile din colecţia de
psihologie de la Editura Polirom va percepe mai repede cărţile care au caracteristicile
acestei colecţii – copertă galbenă cu roşu şi negru).
Iluziile perceptive
Prezenta iluziilor demonstreaza caracterul activ al reflectarii realitatii la nivelul

perceptiilor, precum si faptul ca în anumite conditii lumea externa poate sa arate si altfel decât
în alte împrejurari. Studiul iluziilor are o mare însemnatate pentru întelegerea mecanismelor
perceptiei.
Trebuie spus, însa, ca iluziile apar nu numai în sfera perceptiilor, ci si în alte sectoare ale
vietii psihice a omului. Astfel se vorbeste de iluziile memoriei; asa se întâmpla, de pilda, in
cazul fenomenului “déjà vu”, când subiectul percepe clar ceva ce se petrece în momentul
respectiv ca si când l-ar mai fi perceput cândva înainte, desi acest lucru n-a putut avea loc.
Iluziile pot sa apara în diferite modalitati senzoriale, dar cele mai numeroase, mai variate si
mai bine studiate sunt cele din sfera vizuala. Acestea sunt pe larg utilizate în pictura, în
arhitectura, în scenografia teatrala etc. Cauzele care determina aparitia iluziilor sunt foarte
variate si înca insuficient studiate. Unele teorii explica iluziile optice prin actiunea unor factori
periferici (iradiatia, acomodarea, miscarile ochilor etc.); altele, dimpotriva pun accentul pe
influenta unor factori centrali.
Aplicaţii
22
1. Analizaţi imaginea de mai jos. Liniile orizontale sunt paralele? Explicaţi iluzia.
2. Care dintre cercurile din centru este mai mare? Cel din fig. 1 sau cel din fig. 2?
3. Care dintre cele 3 segmente de dreapta este mai lung? Explicaţi!

Figurile duble
23
Figurile duble sunt construite astfel încât să se păstreze un grad de ambiguitate accentuat
între fondul şi obiectul percepţiei. Acţiunea unuia sau mai multor factori care determină
selectivitatea perceptivă determină percepţia unora dintre elemente, celelalte devenind fondul
percepţiei.
Aplicaţie
1. Ce imagini identificaţi în figurile de mai jos? Explicaţi figurile duble, utilizând
cunoştinţele pe care le-aţi dobândit despre percepţie.
24
Reprezentarea
Ø procesul psihic cognitiv senzorial care semnalizează sub forma imaginilor unitare şi
schematice însuşirile concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor în absenţa
acţiunii acestora asupra analizatorilor.
Ø Calitatea reprezentărilor depinde de: calitatea percepţiei, motivaţia persoanei, trăirile
afective, durata dintre momentul perceperii şi reactualizarea imaginii secundare.
Ø Se formează pe baza percepţiei şi este numită imagine secundară în raport cu aceasta
Ø Reprezentarea nu este o simplă urmă a percepţiei, ea presupune reorganizări,
reconstrucţii mintale, implică analiză şi sinteză, schematizare, simplificare, eliminare-
implică gândirea
Ø Modul de organizare a cunoştinţelor depinde de reprezentările cu care operează sistemul
cognitiv
Percepţia şi reprezentarea
Asemănări
Sunt procese de cunoaştere
Sunt fenomene intuitive, imagini concrete ale unor obiecte sau fenomene
Determină efecte fiziologice
Sunt legate de mişcare
Au o anumită semnificaţie
Oferă informaţii despre obiecte şi fenomene
Deosebiri
Percepţia se produce în prezenţa obiectului, reprezentarea în absenţa obiectului
Percepţia reflectă clar , precis obiectul, reprezentarea nu este o reproducere fidelă a datelor
perceptive
Imaginea perceptivă este bogată în conţinut, reprezentarea este shematică
25
Calităţile reprezentărilor
Ø reprezentarea reconstituie în plan mintal şi apoi redă unitar şi integral toate informaţiile
despre un obiect (percepţia cuprinde numai ceea ce se poate vedea)
Ø reprezentarea nu cuprinde amănunte, cuprinde doar însuşirile caracteristice pentru o
categorie
Ø reprezentarea poate fi desprinsă de contextul în care apare
Ø reprezentarea cuprinde culorile fundamentale
Rolul reprezentărilor
1. Sunt SIMBOLURI FIGURATIVE - readuc în minte imaginile obiectelor şi fenomenelor
care nu mai sunt prezente
2. Constituie un sprijin pentru a înţelege sensul cuvintelor
3. Ajută la efectuarea de raţionamente, la a face generalizări
4. Rol în imaginaţie- combinarea imaginilor din experienţa anterioară
5. Permit orientarea noastră în spaţiu
Aplicaţie
Cum este influenţată reprezentarea de motivaţie şi atenţie?
Care este rolul reprezentărilor în formarea deprinderilor?
SINTEZĂ
Reprezentările ne
permit utilizarea
Senzaţiile ne imaginii despre
informează asupra Percepţiile ne informează obiecte şi fenomene in
însuşirilor concrete, despre obiecte în absenţa lor.
izolate ale obiectelor intregime, aducându-ne
(culoare, temperatură, un plus de informaţii Utilizează operaţii
duritate) despre forma, structura, intelectuale (analiză,
Prelucrează informaţii mărimea, poziţia în comparaţie,
concrete, simple prin spaţiu. generalizare),
funcţionarea separată prelucrează informaţii
a simţurilor şi Prelucrează informaţiile deja păstrate în urma
determină formarea provenite din corelarea percepţiilor anterioare
imaginii senzoriale, mai multor simţuri şi şi determina aparitia
care este simplă determină formarea unei unor imagini
imagini complexe, cu secundare,
toate detaliile structurale schematice.
şi cromatice
26
Curs 4
PROCESELE PSIHICE COGNITIVE SUPERIOARE
GÂNDIREA
Gândirea este unul din procesele fundamentale si complexe ale vieții individului uman, este
nivelul cel mai înalt de prelucrare și integrare a informației despre lumea externă și despre noi
înșine. Gândirea ne ajută să ne adaptăm la mediul în care trăim, ne ajută să rezolvăm probleme,
să luăm decizii, să facem raționamente.
Din punct de vedere funcțional, gândirea este cea care ne face sa fim raționali, ne ajută să ne
planificăm acțiunile pentru a ne atinge scopurile. Din perspectiva psihogenetică poate fi definită
ca o acțiune interiorizată, reversibilă, parte a unui sistem de operații, iar din punct de vedere
structural – operatoriu gândirea este alcătuită din structuri operatorii și operații (Mih, 2008).
Tema de reflecție nr. 1

Dați exemple de situații în care folosiți noțiunile de raționament, înțelegere, rezolvare de
probleme și luarea de decizii.
Caracteristicile gândirii
1. FLEXIBILITATEA – modificarea unghiului de abordare a unei probleme
2. FLUIDITATEA – densitatea ideilor, opiniilor în unitatea de timp
3. ORIGINALITATEA – gradul de noutate şi ineditul produselor şi strategiilor
4. ELABORAREA – gradul de completitudine şi elaborare al produselor gândirii
Aplicații
Daţi exemple de situaţii prin care să evidenţiaţi fiecare caracteristică a gândirii.
Găsiţi exemple pentru fiecare dintre modalităţile de operare a gândirii.
27
Scopurile gândirii:
Ø Categorizarea
Ø Rezolvarea problemelor
Ø Luarea deciziilor
Categorizarea presupune structurarea lumii înconjurătoare în clase şi categorii de lucruri,

organizarea informaţiei în memorie. Rolul categorizării îl reprezintă reducerea diversităţii
mediului. Reprezentările mentale posibile ale unei categorii : conceptul şi prototipul.
Rezolvarea de probleme
Aplicații
Ce este o problemă?
Daţi exemple de probleme!
Cum se clasifică problemele?
Care sunt etapele de rezolvare a unei probleme?
Ce strategii de rezolvare putem folosi?
Problema apare atunci când o persoană îşi propune să atingă un scop sau să reacţioneze într-o
situaţie pentru care nu are un răspuns dinainte pregătit.
Elementele problemei
Starea iniţială
Starea finală
Set de acţiuni sau operaţii pentru a trece din starea iniţială în starea finală
28
Aplicație
Daţi exemplu de o problemă şi identificaţi elementele acesteia.
Etapele rezolvării problemelor

ü Reformularea sau simplificarea problemei
ü Avansarea ipotezelor
ü Testarea ipotezelor
ü Verificarea
Aplicaţie 1 - Turnul din Hanoi
Se dau trei tije (STANGA ,MIJLOC ,DREAPTA) și 3 discuri de diferite dimensiuni, stivuite pe
tija STANGĂ în ordine descrescătoare a dimensiunilor lor, formând un <turn>
Găsiţi modalitatea prin care se mută cele 3 discuri de pe tija STANGĂ pe tija DREAPTĂ,
astfel încât ele să fie ordonate ca la început. La fiecare mişcare se mută doar un disc; un disc nu
poate fi plasat peste unul mai mic; tija MIJLOC poate fi utilizată ca poziţie intermediară.
Strategii de rezolvare a problemelor

După direcţia procedurii rezolutive:
1. Strategii prospective - se porneşte de la starea iniţială şi se ajunge la starea finală (ex. Ecuaţii de
gradul II, pregătirea unui nou fel de mâncare, căutarea unui criminal)- folosite de către experţi
2. Strategii retrospective - de la starea finală la starea iniţială ( demonstrarea unei teoreme de
geometrie)- folosite de către novici
Din punct de vedere al certitudinii cu care ajungem la soluţia corectă: algoritmi și eurstici
29
Curs 5
MEMORIA
Ø Capacitate psihică absolut necesară

Ø Asigură continuitatea vieţii psihice
Ø Se află în interacţiune şi interdependenţă cu toate celelalte procese psihice
Aplicaţie
Evidenţiaţi relaţia dintre memorie şi senzaţii, percepţii, reprezentări, motivaţie, afectivitate,
voinţă, temperament şi caracter.
Caracteristici ale memoriei:

• Activă
• Selectivă
• Situaţioanlă
• Relativ fidelă
• Mijlocită
• Inteligibilă
Calităţile memoriei
Memoria are anumite proprietăţi care se manifestă diferit la persoane diferite:
Volumul - se referă la cantitatea de informaţie ce poate fi stocată. Aceasta diferă de la o
persoană la alta.
Mobilitatea - se referă la capacitatea de a acumula cunoştinţe noi, de a le corela cu alte
cunoştinţe, de a le modifica.
Rapiditatea fixării - vizează uşurinţa întipăririi, efortul supus pentru realizarea ei.
Fidelitatea redării - se referă la măsura in care informaţia actualizata corespunde cu cea
întipărită
Rapiditatea actualizării - se referă la viteza cu care reuşim să actualizăm un material învăţat.
Aceste proprietăţi se concretizează diferit la fiecare individ. Uneori, atunci când trăsăturile sunt
30
foarte puternice sau foarte slabe, ele pot deveni elemente distinctive în descrierea personalităţii
noastre.
Aceste proprietăţi se concretizează diferit la fiecare individ. Uneori, atunci când trăsăturile sunt
foarte puternice sau foarte slabe, ele pot deveni elemente distinctive în descrierea personalităţii
noastre.
Procesele şi formele memoriei

Memorarea ( voluntară, involuntară, mecanică, logică)
Păstrarea informaţiilor ( MS, MSD, MLD)
Reactualizarea
Formele memoriei
1. Memoria senzorială se referă la persistenţa unei reprezentări senzoriale a unui obiect după
ce acesta nu mai acţionează asupra receptorilor. Durata ei este de câteva sutimi de secundă. Este
specifică fiecărei modalităţi senzoriale: memorie iconică pentru văz, ecoică pentru auz, tactilă,
etc.
Exemplu
Dacă auzim un sunet de la un CD-player, după ce acesta încetează, reprezentarea sa
rămâne în memoria senzorială pentru scurt timp. Asemănător, dacă privim o poză, după ce ne
îndreptăm privirea în altă parte, pentru câteva clipe vom păstra în memoria senzorială acea
imagine.
2. Memoria de scurtă durată se referă la o memorie cu o capacitate limitată care intermediază
informaţia între memoria senzorială (MS) şi memoria de lungă durată (MLD). Un alt termen
pentru memroia de scurtă durată este memorie de lucru.
Capacitatea memoriei de lucru este în medie de 7 itemi, dar variază între 3-4 şi 8-9.
Totuşi capacitatea ei poate fi mai mare în funcţie de tehnicile mnezice. De exemplu dacă este
vorba despre itemi cu sens se poate reţine mai multă informaţie. G. A. Miller înaintează
noţiunea de "chunck", care este "cea mai înaltă modalitate de organizare a informaţiei de care
dispune un subiect la un moment dat" (Miclea, 2003).
3. Memoria de lungă durată presupune o persistenţă foarte mare a informaţiei .
31
Se ajunge la acest tip de memorie prin mijlocirea memoriei de scurtă durată, prin repetiţii,
asociaţii, încărcătură emoţională, înţelegere, legături logice.
Continuitatea se manifestă prin prelucrarea informaţiei la nivel cognitiv, semantic (intervenind
gândirea şi limbajul). Memoria de lunga durată nu este unitară. Se pot distinge memoria
episodică şi memoria semantică.
Reprezentarea schematică a modelului memoriei (Atkinson & Shiffrin, 1968)
Principalele diferenţe dintre MSD şi MLD
ASPECTE DIFERENŢIALE TIPURI DE MEMORIE

MSD MLD
1. Capacitatea limitată nelimitată
2. Durata limitată (2-20 sec.) nelimitată
(întreaga viaţă)
3. Tipul de codare al informaţiei verbală sau imagistică semantică
4. Baza neurofiziologică hipocampus ariile parieto-
occipitale stângi
Memoria episodică se referă la memoria evenimentelor autobiografice: când şi unde am trăit
un anumit eveniment. De exemplu, amintiri despre ultimul revelion, prima zi de şcoală, ce am
făcut ieri, cum ne-am petrecut vacanţa etc., intră în memoria episodică. Această memorie
conţine o serie de informaţii asociate cu contexte spaţio-temporale precise. Ea este esenţială
pentru formarea propriei noastre identităţi, a identităţii de sine.
Memoria semantică, numită adesea conceptuală, se referă la cuno tinţele generale pe care le
32
avem despre mediul în care trăim. De exemplu, ştim că formula chimică a apei este H2O, că
Shakespeare a scris "Hamlet", că vinul este o băutură alcoolică etc.
Cunoştinţele din memoria semantică nu sunt asociate (de regulă) cu un anumit context spaţio-
temporal. Nu ştim unde şi când anume am auzit pentru prima dată formula chimică a apei, când
şi unde am citit că autorul piesei "Hamlet" este Shakespeare etc.
Majoritatea cunoştinţelor care le oferă manualele şi cursurile şcolare vizează memoria
semantică sau conceptuală. În schimb, întâmplările pe care le-am trăit de-a lungul vieţii noastre,
formează conţinutul memoriei episodice.
Uitarea
Evită supraîncărcarea memoriei, asigură echilibrul sistemului cognitiv al individului
De ce uităm?
Teorii ale uitării
Teoria ştergerii urmelor
Teoria interferenţei ( retroactivă - informaţia nouă are influenţă asupra informaţiei învăţate
anterior, proactivă - informaţia anterioară o influenţează negativ pe cea nouă)
Teoria uitării motivate – oamenii uită informaţii asociate cu evenimente neplăcute, dureroase
Formele uitării
• Totală
• Parţială
• Lapsusul
Aplicaţie
Daţi exemple pentru fiecare din formele uitării!
Care este ritmul uitării?

Psihologul german Ebbighaus, utilizând silabe fără sens, a arătat că uitarea este masivă imediat
după învăţare, apoi din ce în ce mai lentă.
33
Aplicaţie
Cum poate fi combătută uitarea?
Curs 6
34
IMAGINAŢIA
Definiţie
Imaginaţia este un proces cognitiv complex de elaborare a unor imagini şi proiecte noi,
pe baza combinării, transformării experienţei.
În procesul de adaptare activă, transformativă, creatoare, imaginaţia joacă un rol
deosebit de important. Imaginaţia este câmpul cunoaşterii umane se lărgeşte foarte mult. Omul e
capabil de performanţă unică de a realiza unitatea: trecut, prezent, viitor. Omul îşi organizează
şi proiectează activităţile anticipând drumul ce va fi parcurs, rezultatele ce vor fi obţinute. El
poate să-şi elaboreze mintal scopul acţiunii, planul desfăşurării ei, să desfăşoare activităţi. El
este orientat şi permanent reglat cu minime erori şi maximă eficienţă. Poate să obţină ceva cu
totul nou.
Imaginaţia este proces cognitiv complex. Ea este proprie numai omului. Apare pe o
anumită treaptă a dezvoltării sale psihice – atunci când se pot manifesta deja late procese şi
funcţii psihice care pregătesc apariţia ei (dezvoltarea reprezentărilor, achiziţionarea limbajului,
dezvoltarea inteligenţei, îmbogăţirea experienţei de viaţă)
PROCEDEE ALE IMAGINAŢIEI

PROCEDEU IMAGINATIV- un mod de operare mintală presupune o succesiune mai mult sau
mai puţin riguroasă de: compuneri, descompuneri, recompuneri, integrări, dezintegrări, ducând
la rezultate variabile cantitative şi calitative.
1. AGLUTINAREA - o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de identificat şi care au
aparţinut unor lucruri, fiinţe, fenomene, etc. Aglutinarea este utilizată în: mitologie
(sirena,centaurul); creaţia tehnică (robit casnic, radiocasetofon)
2. AMPLIFICAREA ŞI DIMINUAREA – modificarea proporţiilor, dimensiunilor unei structuri
iniţiale rezultând un nou efect. Creaţii literare pentru copii (Setilă, Flămânzilă etc), literatură
ştiinţifico-fantastică (extratereştii), tehnică – miniaturizarea aplicaţiilor electronice dar cu
păstrarea calităţilor funcţionale.
3. MULTIPLICAREA SAU OMISIUNEA – modificarea numărului de elemente structurale,
35
păstrându-se identitatea acestora (efectul nou rezultă din schimbarea nr.) – creaţii celebre,
basme – balaur cu 7 capete, Ciclop, tehnică.
4. DIVIZIUNEA ŞI REARANJAREA – pot fi aplicate independent sau în corelaţie asupra
aceloraşi elemente iniţiale. Diviziunea se porneşte de la o realitate existentă, se caută criterii noi
de grupare – diviziuni multiple (ex. braţul mecanic).Rearanjarea presupune păstrarea
elementelor unei structuri cunoscute, dar dispunerea lor în alte corelaţii.
5. ADAPTAREA –are aplicabilitatea în artă, tehnică. Aplicarea unui obiect, element, principiu
funcţional, într-o nouă situaţie.
6. SUBSTITUŢIA – înlocuirea într-o structură existentă a unui element, funcţii, substanţe.
Tehnica modernă- înlocuiri ale unor materii tradiţionale cu altele cu calităţi superioare şi mai
puţin costisitoare.
7. MODIFICAREA – presupune păstrarea unor elemente ale structurilor cunoscute şi
schimbarea altora, obţinându-se efecte noi– schimbarea formei, volumului, culorii.
8. SCHEMATIZAREA – selecţia numai a unor însuşiri, omiterea cu bună ştiinţă, a celorlalte
(schiţa robot, proiectare tehnică, arhitectură, grafică)
9. TIPIZAREA presupune identificarea generalului, transpunerea lui într-un produs nou care
îmbină autenticul, generalul, fenomenalul (creaţia literară, personal literar tipic)
10. ANALOGIA a stat la baza multor inovaţii, invenţii în tehnică, descoperiri în ştiinţă.
Analogia presupune identificarea elementelor comune, necomune la 2 serii de obiecte,
fenomene. (modelul cosmic al atomului, maşini inteligente)
11. EMPATIA – transpunerea imaginară în plan perceptiv, intelectiv în altceva, afectiv,
facilitând descoperirea de noi aspecte şi înţelesuri (creaţia actoricească, munca educatorului)
Formele imaginaţiei
În funcție de prezenţa sau absența intenționalității:
ü Imaginaţie involuntară: Visul din timpul somnului, Reveria
ü Imaginaţie voluntară: Imaginaţie reproductivă, Imaginaţie creatoare, Visul de
perspectivă
Vizionați filmul:
https://www.ted.com/talks/jay_walker_s_library_of_human_imagination
36
Curs 7
LIMBAJUL
Sub aspectul lexicului, învatarea limbajului urmeaza o crestere exponentiala

începând cu vârsta de 2 ani. Daca în jurul acestei vârste copilul abia poseda aproximativ 100 de
cuvinte, la 6 ani lexical sau va subîntinde un numar de circa 2.500 de cuvinte, ceea ce îl face apt
pentru împlinirea activa în comunicarea sociala. Sub aspect morfo-sintactic, dezvoltarea
competentei lingvistice e marcata prin trecerea de la exprimarea unei propozitii printr-un singur
cuvânt la asertarea unor propozitii cu doua apoi cu mai multe cuvinte într-o gramatica tot mai
corecta. La 4 ani copilul utilizeaza propozitii mult mai lungi si mai complexe atunci când
comunica cu un adult decât în comunicarea cu un alt copil de vârsta mai mica. Se pot stabili
urmatoarele repere psihogenetice în dezvoltarea limbajului:
1. La 2 luni copilul scoate sunete specifice ca raspuns la aparitia unor figuri familiare;
2. La 6 luni copilul începe sa repete aceleasi foneme (procesul de lalatie). în
urmatoarele luni, sunetele pe care le emite copilul aproximeaza tot mai bine
cuvintele pe care le aude.
3. La 1 an copilul rosteste primele cuvinte (“mama”, “tata” etc.).
4. La 15 luni el începe sa utilizeze cuvinte simple ca substitute pentru propozitii. De
pilda spune “sus” pentru a semnala dorinta lui de a fi ridicat.
5. La 2 ani deja este în masura sa formeze propozitii din doua cuvinte (ex. “mama
lapte”).
6. Dupa 2 ani, performantele lingvistice se îmbunatatesc rapid: în jurul vârstei de 3 ani
copilul emite propozitii complete si, în general, corecte din punct de vedere
gramatical.
37
Formele limbajului
Limbajul nonverbal
Aprox. 65% din semnificaţiile prezente într-o conversaţie se transmit prin limbaj nonverbal:
-mesaje corporale - poziţia corpului, gesturi, mimică, contact vizual, contact fizic
-comunicare spaţială - distanţa dintre 2 persoane care conversează - spaţiul personal
-paralimbajul – tonul, intonaţia, accentul folosit.
Într-un experiment efectuat asupra limbajului nonverbal (mai exact tipetele copiilor între 0 si
2 ani), Rick (1975) a solicitat unor mame sa asculte strigatele înregistrate ale unui lot de copii.
Mamelor li se cerea: 1. sa recunoasca sunetul scos de propriul copil; 2. sa numeasca situatiile în
care aceste strigate au fost emise. Rezultatele au aratat ca mamele recunosc mult mai usor
contextul de emisie a unor strigate scoase de toti copiii (adica “semnificatia” lor) decât
strigatele scoase de propriul copil. Aceasta arata ca productiile vocale ale copiilor sunt suficient
de precise si universale (colective) pentru a functiona ca limbaj în comunicarea mama-fiu).
Relaţia gândire-limbaj
Gândirea se formează şi se dezvoltă prin intermediul limbajului în absenţa căruia rămâne la un
stadiu primitiv (ex. cazurile de copii sălbatici sau copiii surzi din naştere).
Operaţiile gândirii sunt transformări mintale ale obiectelor şi fenomenelor care nu pot fi
prelucrate decât prin intermediul limbajului: analiza ( desfacerea întregului în părţile
componente) ca şi sinteza ( refacerea întregului ) necesită utilizarea limbajului; comparaţia
(relevarea asemănărilor şi a deosebirilor dintre obiectele gândirii pe baza unui criteriu),
abstractizarea (reţinerea unor însuşiri prin renunţare la altele) şi generalizarea (formarea
claselor de obiecte şi fenomene ) presupune intervenţia limbajului ca suport sau instrument
pentru vehicularea semnificaţiilor corespunzatoare.
Înţelegerea , ca funcţie a gândirii ce constă în stabilirea de legături între noile informaţii şi cele
vechi, n-ar fi posibilă fară sprijinul limbajului.
Rezolvarea de probleme este imposibilă în absenţa verbalizării care este prezentă pe tot
38
parcursul său în punerea problemei ( reformularea datelor), emiterea ipotezelor, întocmirea
planului mental, rezolvarea propriu-zisă şi eventual, verificarea.
La rândul său limbajul , ca mijloc al tuturor fenomenelor psihice, deci şi al gândirii, ar fi un
simplu ambalaj, o formă fără conţinut , dacă nu ar dispune şi de încărcătură semantică.
Funcţiile limbajului
1. Funcţia de comunicare
Orice limbaj apare ca raspuns al necesitatilor de comunicare între oameni (ex. limbajele
naturale) sau între om si masina (ex. Limbajele de programare). Ideea de a studia un
fenomen complex – cum este comunicarea verbala – plecând de la o schematizare a
procesului real,
de la un model abstract, a devenit o cerinta aproape curenta în stiinta.
2. Funcţia simbolic reprezentativă – de substituire a unor obiecte, fenomene, relaţii,
prin formule verbale sau alte semne
3. Funcţia expresivă – de manifestare complexă a unor idei, imagini (prin cuvinte,
imagini), mimică, pantomimică, gestică
4. Funcţia persuasivă – de convingere; de inducţie la o altă persoană a unor idei, stări
emoţionale
5. Funcţia reglatorie – de determinare, conducere a conduitei altei persoane, a
propriului comportament
Limbajul – funcţia reglatoare a comportamentelor, proceselor psihice
Instrucţiunile verbale sporesc performanţele obţinute la sarcinile de discriminare
perceptivă, memorare, rezolvarea de probleme.
Principalele repere în dezvoltarea funcţiei reglatorii a limbajului sunt următoarele:
la 18 luni limbajul (prin caracteristicile sale ritmice) poate declanşa un comportament motor
simplu, la 2,6 ani – limbajul poate stopa (inhiba) un comportament motor, la 3,6 ani prin
limbaj se poate coordona un răspuns motor la un stimul vizual (în cazul sarcinilor complexe
între 4-7 ani)
Funcţiile reglatoare a limbajului se exercită iniţial prin aspectele sale sonore, urmând ca
39
după 5 ani aceasta să se realizeze prin componentele sale semantice
• Uneori, valoarea reglatoare a limbajului este mediată de funcţia lui sugestivă ®
sporirea sugestibilităţii prin inducţii verbale sporeşte eficacitatea limbajului în reglarea
psihocomportamentală (fenomene constatate în hipnoză, training autogen)
Funcţia ludică – de joc, presupune asociaţii verbale de efect, consonanţă, ritmică ® constr.
artistică
Funcţia dialectică – de formulare şi rezolvare a contradicţiilor, a conflictelor problematice
Vizionați următoarea prezentare despre limbajul non-verbal:

https://www.ted.com/talks/amy_cuddy_your_body_language_shapes_who_you_are
40
Curs 8
Atenția
Atenția este fenomenul psihic de orientare selectivă și de concentrare a energiei

psihonervoase, în vederea desfășurării optime a activității.
CALITĂŢILE ATENŢIEI
Cele mai importante calităţi ale atenţiei relevate de cercetătorii domeniul sunt:
Volumul atenţiei este cantitatea de elemente care pot fi cuprinse simultan în câmpul atenției.
Volumul atenţiei este de 7+2 elemente separate (Miller este cel care propune acest
rezultat).Valoarea concretă a acestui număr este în funcţie de subiectul observator şi de
caracteristicile elementelor reperate. Dacă se trece de la elementele separate, la cele compuse,
numărul lor devine mult mai mare; astfel, putem reţine 5, 6 grupări a câte trei litere etc.
Mărimea volumului atenţiei este influenţat şi de familiaritatea stimulilor, semnificaţia acestora,
intensitatea fizică sau psihică a acestora.
Concentrarea atenţiei exprimă gradul de activare selectivă, fixarea asupra unui obiect și
inhibarea celorlalte.. Concentrarea poate avea valori diferite de la un subiect la altul, sau chiar la
nivelul aceluiaşi subiect în momente diferite.
Stabilitatea atenţiei exprimă durata în care aceasta se poate menţine la un nivel optim
Stabilitatea se poate educa şi dezvolta prin exerciţiu, prin angajarea subiectului în activităţi,
crescând treptat durata acestora şi fiind motivat corespunzător. Dar, calitatea stabilităţii atenţiei
este direct dependentă de structura temperamentală a subiecţilor (pentru cele patru tipuri
temperamentale fundamentale –sangvin, coleric, flegmatic, melancolic- trebuie propuse şi
aplicate activităţi particularizate, în funcţie de natura subiectului pentru atingerea performanţei
în domeniul stabilităţii atenţiei). Stabilitatea şi concentrarea atenţiei reprezintă calităţi deosebit
de importante în diferite domenii de activitate, astfel, în majoritatea testărilor psihologice pentru
diferite profesii, sunt introduse teste care vizează tocmai aspectele amintite anterior).
Mobilitatea reprezintă calitatea atenţiei de a se comuta rapid, la nivel optim de concentrare, de
41
la un stimul la altul, păstrând totodată coerenţa asupra activităţii desfăşurate. S-a demonstrat că
durată necesară comutării atenţiei de la un stimul la altul este de minimum 1/6 secunde.
FORMELE ATENŢIEI
În clasificarea atenţiei sunt utilizate de obicei următoarele două criterii:

a)În funcţie de orientarea principală a atenţiei:
ØAtenţia internă: indică o orientare şi concentrare asupra stărilor şi a gândurilor proprii. În
cazul acestei forme intervine introspecţia, meditaţia şi reflecţia interioară.
ØAtenţia externă: este determinată de stimulii situaţi în exteriorul persoanei, stimuli aflaţi în
mediul ambiant. Această formă a atenţiei are un rol important în înţelegerea şi explicarea
fenomenelor din mediul ambiant. De obicei, această formă a atenţiei este activată atunci când
stimulii care acţionează sunt semnificativi pentru o persoană sau atunci când intensitatea
stimulilor este foarte mare.
b) Cea mai răspândită clasificare a atenţiei este dată de criteriul participării mai mult sau mai
puţin voite, intenţionate:
ØMobilizarea atenţiei poate fi spontană ca urmare a aspectelor unor stimuli noi în câmpul
perceptiv al persoanei. În această situaţie se activează atenţia involuntară care are la bază
mecanismul reflexului înnăscut de orientare –atenţie fără scop stabilit în mod voluntar şi fără
participarea proceselor cognitive
ØCând mobilizarea se produce intenţionat, cu un efort anume de a fi atent vorbim de atenţia
voluntară. Această formă a atenţiei se caracterizează prin existenţa unui scop conştient şi a unui
efort de voinţă îndreptat spre îndeplinirea scopului respectiv. Spre deosebire de atenţia
involuntară, care este determinată de obicei de factorii existenţi în mediul perceptiv, atenţia
voluntară apare ca rezultat al motivaţiei interne, subiective a persoanei, ca expresie a
interesului, aspiraţiei, trebuinţelor biologice sau spirituale ale acesteia.
Atenția voluntară poate fi dezvoltată prin respectarea unor condiții:

• stabilirea cât mai clară a scopului și interesului pentru respectiva activitate;
• analiza prealabilă a planului activității, stabilirea etapelor mai dificile ce reclamă
o atenție deosebită
• realizarea unor condiții ambientale favorabile de lucru
42
• alternarea perioadelor de activitate cu cele de odihnă
ØAtenţia bazată pe deprinderea de a fi atent a fost denumită postvoluntară. Caracteristic acestei

forme de atenţie este faptul că în realizarea unui anumit tip de activitate, nu mai sunt necesare la
un moment dat eforturi de voinţă, ca urmare a faptului că în încercările anterioare a respectivei
activităţi s-a obţinut un fond de deprinderi, de experiențe şi de reuşite care fac ca respectiva
activitate să ne atragă prin ea însăţi şi să o efectuăm cu plăcere fără să mai fie nevoie de efort
voluntar.
Aplicații:
1. Identificați stimulii externi și stimulii interni utilizați pentru declanșarea atenției în:
- reclamele TV
- cursurile pe care le-ați parcurs la facultate în semestrul I.
2. Analizați pentru fiecare calitate a atenției profesiile în care aceasta este absolut necesară.
Argumentați.
Curs 9
43
Motivația
Definiție
Motivaţia se referă la acele stări şi procese emoţionale şi cognitive care pot declanşa, orienta şi
susţine diferite comportamente şi activităţi.
Oamenii sunt motivați pentru realizarea comportamentelor de următoarele:

a) nevoia de a menţine echilibrul de funcţionare fizică şi psihică (de exemplu, fiziologice, de
securitate şi stimă de sine).
b) nevoia de a se adapta la mediu (de exemplu, nevoia de exprimare şi relaţionare, de
autocontrol şi influenţă asupra mediului).
c) nevoia de dezvoltare personală (de exemplu, nevoia de cunoaştere, autonomie,
competenţă, autorealizare).
Motivaţiile de dezvoltare se declanşează în general în cazurile în care nevoile de echilibru
funcţional şi de adaptare la mediu sunt asigurate, fiind considerate mai complexe în raport cu
cele din urmă.
FORMELE MOTIVAŢIEI
Motivaţia intrinsecă – sursa generatoare: se află în subiect, în nevoile şi trebuinţele lui
personale. Sursa generatoare este solidară cu activitatea desfăşurată de subiect. Specificul
constă în satisfacerea ei prin însăşi îndeplinirea acţiunii adecvate ei.
Motivaţia extrinsecă sursa generatoare se află în afara subiectului, fiindu-i sugerată sau impusă
de altă persoană. Nu izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate.
Motivaţia pozitivă - produsă de stimulări premiale (laudă, încurajări) care au efecte benefice în
activitate
Motivația negativă – produsă de stimuli aversivi (ameninţarea, blamarea), are efecte negative
asupra activității și asupra subiectului uman
Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a cunoaşte,
de a fi stimulat senzorial. Motivaţia cognitivă în forma ei tipică presupune curiozitatea pentru
nou, complex, schimbare.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea altor
44
persoane, de a se simţi bine în compania altora.
Relaţia motivaţie – performanţă
Motivaţia este un factor important al performanţei în activitate. Având aceleaşi

abilităţi, două persoane pot să obţină performanţe diferite în funcţie de gradul de motivare şi
implicare în sarcină.
Relația dintre intensitatea motivației si nivelul performantei depinde de
complexitatea sarcinii pe care subiectul o are de îndeplinit (care poate fi o sarcina de învățare,
de muncă). Cercetările psihologice au arătat ca în sarcinile simple (repetitive, de rutina, cu
componente automatizate si cu puține alternative pentru soluționare) nivelul performantei creste
pe măsură ce crește intensitatea motivației. În sarcinile complexe însă, creșterea intensității
motivației se asociază cu creșterea performanței până la un punct, după care aceasta din urma
scade. Cu cât între mărimea intensității motivației și gradul de dificultate al sarcinii există o mai
mare corespondență și adecvare, cu atât eficiența activității va fi mai bine asigurată. În acest
context a apărut în psihologie ideea optimului motivațional și necesitatea stabilirii unei
intensități optime a motivației care să permită obținerea unor performanțe înalte, cât mai
apropiate de cele așteptate. Aceasta este exprimata de către Legea Yerkes – Dodson stabilită la
începutul secolului 20.
În obținerea optimumului motivațional se pot întâlni două situații:

a) când dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) corect de către subiect. Dacă
dificultatea sarcinii este mare, înseamnă că este nevoie de o intensitate mare a motivației pentru
îndeplinirea ei; daca mărimea sarcinii este medie, o motivație de intensitate medie este
suficientă pentru soluționarea ei.
b) când dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) incorect de către subiect. În acest caz,
ne confruntăm cu două situații tipice: fie cu subaprecierea semnificației sau dificultății sarcinii,
fie cu supraaprecierea ei.
În nici una dintre situații subiectul nu va fi capabil să-și mobilizeze energiile și
eforturile corespunzătoare îndeplinirii sarcinii. În primul caz el va fi submotivat și va acționa in
condițiile unui deficit energetic, ceea ce va duce în final la nerealizarea sarcinii. În al doilea caz
45
el va fi supramotivat și va acționa în condițiile unui surplus de energie, care l-ar putea
dezorganiza, stresa, sau i-ar putea cheltui energia chiar înainte de a se confrunta cu sarcina.
Optimumul motivational se poate obține prin acțiunea asupra celor două variabile
care sunt in relație: obișnuirea indivizilor să aprecieze cât mai corect dificultatea sarcinii (prin
atragerea atenției asupra importanței ei, prin sublinierea momentelor ei mai dificile, etc.), sau
prin manipularea intensității motivației, în sensul creșterii sau a scăderii ei. Aceasta presupune o
ușoara reechilibrare între intensitatea motivației și dificultatea sarcinii.
De exemplu, daca dificultatea este medie, dar este apreciată (incorect) ca fiind
mare, atunci o intensitate medie a motivației este suficientă pentru realizarea ei (deci o ușoara
submotivare). Dacă dificultatea sarcinii este medie, dar este considerata (tot incorect) ca fiind
mica, o intensitate medie a motivației se obține printr-o ușoară supramotivare.
Un coeficient important in obținerea performantei este nivelul de aspirație.
Nivelul de aspirație este stimulul motivațional care conduce spre realizarea de
progrese și autodepășiri evidente. El este cel care măsoară dorința de a atinge nu orice
performanta într-o activitate dată, ci performanțe cât mai înalte, care să însemne nu doar o
simplă realizare a personalității, ci și o autodepășire a posibilităților ei. Alegerea nivelului de
aspirație trebuie făcuta in raport cu posibilitățile și aptitudinile subiectului; discrepanța prea
mare dintre capacități și aspirații poate fi periculoasă pentru performanță (poate produce
demotivarea persoanei, decepții, regres, etc.). De aceea, pentru ca nivelul de aspirație să aibă un
efect pozitiv pentru obținerea performanței este bine ca acesta să fie ales cu puțin peste
posibilitățile de moment ale persoanei.
Curs 10, 11
46
AFECTIVITATEA
«Emoțiile ne salvează viața, dar pot s-o și distrugă. Ne împing să acționăm aparent
rezonabil, dar și în moduri pe care ajungem să le regretăm. Scopul meu este acela de a-i
ajuta pe oameni să-și înțeleagă și să-și îmbunătățească viața emoțională. Mă uimește că,
până foarte de curând, oamenii de știință, precum și nespecialiștii au știut foarte puține
lucruri despre emoții, deși ele joacă un rol esențial în viața fiecăruia.» – Paul Ekman.
Procesele afective sunt procese psihice care reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect, sub
forma unor trăiri. Reflectă raportul de discordanță sau concordanță dintre stările
interne ale subiectului (factorii motivaționali) și factorii externi sub forma unor trăiri specifice.
Particularităţile afectivităţii
1.Valoarea motivaţională – variabilitatea proceselor afective se explică prin gradul diferit de
satisfacere a motivației (ex. studentul căruia cursul de psihologie îi provoacă bucurie își
satisface motivația de curiozitate, de afirmare)
2.Intensitatea - indică forţa, tăria şi profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea
afectivă. Stările afective pot fi foarte intense sau mai puţin intense, în funcţie de valoarea
afectivă a obiectului, semnificaţia lor în raport cu trebuinţele subiectului, capacitatea afectivă a
subiectului.
3.Polaritatea - tendinţa proceselor afective de a gravita fie în jurul unui pol pozitiv, fie în jurul
unui pol negativ, ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor,
aspiraţiilor. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut / neplăcut, stenic / astenic, încordat /
destins, tensionat / relaxat al stărilor afective. De obicei procesele afective sunt cuplate în
perechi cu elemente contrare: bucurie – tristeţe, iubire – ură, simpatie – antipatie, entuziasm –
deprimare.
4.Mobilitatea - trecerea de la o stare afectivă la alta sau trecerea în interiorul aceleiaşi trăiri
emoţionale de la o fază la alta. Această trecere se produce numai în condiţii de necesitate, când
situaţiile şi solicitările o cer. Trecerea de la o stare emoțională la alta fără motiv indică
47
instabilitatea emoțională a persoanei.
5.Expresivitatea - capacitatea proceselor afective de a se exterioriza, exteriorizarea se realizează
prin expresii emoţionale: mimică, pantomimică, modificări de natură vegetativă, schimbarea
vocii.
6.Durata - persistenţa în timp a proceselor afective, indiferent dacă persoana sau obiectul care
le-a provocat sunt sau nu prezente
Exercițiu
Dați exemple de emoții ce îndeplinesc particularitățile descrise mai sus.
Clasificarea trăirilor afective:

I. Psihologul american Paul Ekman de la Universitatea California este specializat în
psihologia expresiilor faciale, a emoțiilor și a minciunii. A studiat triburile din Papua Noua
Guinee, a colaborat cu FBI, CIA, dar și cu studioul de animație Pixar și a inspirat serialul de
televiziune Lie to Me.
Paul Ekman, pe baza rezultatelor unor îndelungate cercetări pe toate continentele,
arată că există o serie de expresii faciale care pot fi recunoscute de orice persoană aparţinând
oricărei culturi de pe planetă. Universalitatea acestor manifestări este un puternic indiciu că
aceste emoţii sunt emoţii fundamentale, ce ţin de natura umană. Prezentăm mai jos imagini ale
emoțiilor de bază descrise de Ekman.
Emoţiile de bază
48
Există două tipuri de expresii faciale emoţionale: complete şi subtile. Cele subtile pot fi
(Ekman, 2001):
•parţiale: atunci când mişcările musculare nu implică decât o porţiune a feţei; acest aspect
este însă valabil doar în teoria emoţiilor distincte.
•slabe: intensitatea contracţiei musculare este foarte scăzută.
•microexpresii: mişcări faciale care durează foarte puţin.
Micro-expresiile sunt expresiile de provenienţă facială, reduse în timp la durata unei
fracţiuni din timpul lor obişnuit, rapiditate care le face aproape neobservate.
Principalele două caracteristici ale micro-expresiilor sunt:
• Sunt de scurtă durată – pot apărea și dispărea de pe față într-o fracțiune de secundă.
Uneori ele le se pot manifesta atât de repede ca majoritatea oamenilor nici nu le observa.
• Sunt involuntare – o micro-expresie este cauzata de mișcările involuntare ale mușchilor
faciali. Majoritatea oamenilor nu pot controla acești mușchi involuntari care sunt afectați
de către starea individuala afectivă.
Manifestarea emoțiilor pozitive
– Colțurile buzelor sunt trase in părți direcționate în sus

– Gura ar putea fi(B) sau nu(A) deschisă, cu dinții expuși
– Se formează o linie de la nas spre colțul buzelor
– Obrajii sunt ridicați
– Pleoapa inferioară formează riduri în partea de jos, poate fi ridicată dar nu tensionată
– Riduri” se formează la colțurile ochilor(1)
49
Manifestarea tristeţii
– Colțurile interioare ale sprâncenelor sunt retrase

– Pielea din partea de jos a sprâncenelor este triangulată cu colțul interior în sus
– Colțul interior al pleoapei superioare este ridicat
– Colțul buzelor este lăsat în jos, în unele cazuri tremură
Manifestarea furiei
• Sprâncenele sunt coborâte și unite

• Apar linii verticale între sprâncene
• Pleoapa inferioară este încordată și poate fi sau nu ridicată
• Pleoapa superioară este încordată și poate fi sau nu coborâte de către acțiunea frunții
• Ochii au o privire grea și un aspect bombat
•Buzele pot fi în două poziții de bază : strânse împreună, cu colțurile drepte sau în jos; sau
deschise, încordate într-o formă pătrată ca și cum ar striga
Manifestarea fricii
50
Manifestarea surprizei
- Sprâncene ridicate
- Ochi măriți
- Riduri orizontale pe frunte datorate ridicării sprâncenelor
- Gura întredeschisă
- Obrajii retrași puțin
- Capul lăsat puțin spre spate
II. Clasificarea emoţiilor după Daniel Goleman
51
Goleman afirmă că pe baza emoţiilor se formează predispoziţiile, care sunt mai puţin
evidente/intense ca emoţiile, dar au o durată mai mare. Psihologul Daniel Goleman face
următoarea clasificare a emoţiilor:
Mânia Tristeţea Frica Bucuria Iubirea Surpriza Dezgustul Ruşinea

Furia Supărarea Anxietatea Fericirea Acceptarea Şocul Dispreţul Vinovăţia
Resentimentul Mâhnirea Nervozitatea Uşurarea Prietenia Mirarea Aversiunea Jena
Exasperarea Îmbufnarea Preocuparea Mulţumirea Încrederea Detestarea Supărarea
Indignarea Melancolia Consternarea Binecuvântarea Amabilitatea Repulsia Remuşcarea

Vexarea Mila de sine Neînţelegerea Încântarea Afinitatea Umilinţa
Animozitatea Singurătatea Îngrijorarea Amuzamentul Devotamentul Regretul
Irascibilitatea Disperarea Teama Mândria Adoraţia
Ostilitatea Deprimarea Spaima Plăcerea senzuală Dragostea

Ura Groaza Răsplata Mila
Fobia Satisfacţia
Panica Extazul
III. În funcţie de combinarea a trei criterii: proprietăţile de care dispun, gradul lor de
conştientizare, nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc, P. Popescu Neveanu
descrie trei categorii de procese afective: primare, complexe şi superioare.
1. Procesele afective primare:
Caracteristici generale ale proceselor afective primare:

- au caracter elementar, spontan
- sunt slab organizate, mai aproape de biologic (instinctiv), mai puţin elaborate cultural
- tind să scape controlului conştient, raţional
1.1 Tonul afectiv al proceselor cognitive: reacţiile emoţionale ce însoţesc şi colorează
afectiv orice act de cunoaştere
1.2 Trăirile afective de provenienţă organică: sunt cauzate de buna sau proasta funcţionare
a organelor interne
1.3 Afectele:
52
- forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte intense şi violente, de
scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă
- sunt însoţite de expresivitate bogată
- se manifestă direct, uneori necontrolat, ducând chiar la acte necugetate
- se supun mai greu controlului conştient, deşi acesta nu este total exclus
2. Procesele afective complexe

- prezintă un grad mai mare de conştientizare, intelectualizare
2.1. Emoţiile curente
- forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însuşirile separate ale obiectelor
- prezintă caracter situațional
- desfăşurare tumultoasă sau calmă
- orientare bine determinată
- sunt mai variate şi diferenţiate decât afectele
- se manifestă în comportament mai nuanţat şi rafinat, după tipare şi convenienţe socio –
culturale
- emoţiile cu intensitate foarte mare se numesc emoţii – şoc : există patru emoţii-şoc tipice:
frica, furia, tristeţea, bucuria explozivă
- Alte tipuri de emoţii: dezgustul, ruşinea, nemulţumirea, regretul, simpatia, antipatia, speranţa,
mila, satisfacţia, nehotărârea, sfidarea
2.2. Emoţiile superioare
- sunt legate de activitate pe care o desfăşoară individul
- apar în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate, în realizarea
comportamentului moral
- emoţii în relaţie cu munca intelectuală: mirarea, nesiguranţa, certitudinea, îndoiala
- presupune evaluări şi acordări de semnificaţii valorice activităţilor desfăşurate
- comparativ cu afectele, se supun în mai mare măsură învăţării (învăţare afectivă)
2.3. Dispoziţiile afective
- sunt stări difuze, cu intensitate variabilă, durabilitate relativă
- sunt mai vagi, comparativ cu emoţiile care au o orientare precisă
- dacă se repetă se pot transforma în trăsături de caracter
53
3. Procesele afective superioare

- se caracterizează printr-o restructurare şi raportare valorică, situată la nivel de
personalitate
3.1. Sentimentele
- trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiţionate social –
istoric
- prin gradul lor de stabilitate şi generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează
multă vreme
- sentimentele se deosebesc de emoţii prin amploarea, extensiunea lor, fiind transsituaţionale
(persistă în variate împrejurări chiar în absenţa obiectului principal)
- datorită stabilităţii lor putem anticipa conduita afectivă a individului
- sentimentele includ elemente de ordin intelectual, motivaţional, voluntar şi caracterizează
omul ca personalitate
- sentimentele se nasc din emoţii : o emoţie repetată, apoi stabilizată şi generalizată
- ca generalizări ale emoțiilor, sentimentele pot fi:
→ intelectuale : apar în procesul cunoaşterii; reflectă relaţiile faţă de ideile proprii şi ale altora (
de a şti cât mai mult – erudit, de a soluţiona o problemă – cercetător)
→ estetice : apar în procesul reflectării frumosului din viaţă
→ morale: reflectă atitudinea faţă de bien şi de rău ( sentimentul dreptăţii, dragostei faţă de om,
de muncă, patriotism)
3.2. Pasiunile
- sentimente cu orientare, intensitate şi grad de stabilitate, generalitate foarte mare, antrenând
întreaga personalitate
- se pot distinge pasiuni lucide (pozitive) care duc la creaţii valoroase şi pasiuni oarbe (negative)
care au efecte distructive
Clasificarea proceselor afective - sinteză

54
1.Primare
•tonul emoţional al proceselor cognitive
•trăiri de natură organică
•afecte
2.Complexe
•emoţii curente
•emoţii integrate, superioare
•dispoziţii
3.Superioare
•sentimente
•pasiuni
Rolul proceselor afective

• Emoţiile foarte intense, dezadaptative dezorganizează conduita
• Constituie latura energetică a proceselor psihice şi a comportamentului uman
• Emotivitatea este o trăsătură de personalitate, având un rol determinant în stabilirea
tipului de temperament
• Rol important în cunoaşterea interpersonală
Funcţiile afectivităţii:
Funcţia reflectorie
• Trăirile afective reflectă relaţiile subiect, împrejurări particulare de viaţă, specifice
fiecărei persoane în parte.
Funcţia adaptativ – reglatorie
• Funcţia esenţială a proceselor afective este de a pune organismul în acord cu situaţia, de
a adapta şi a regla conduita umană.
• Procesele afective au un rol major în susţinerea energetică a activităţii ( dacă procesele
cognitive furnizează imagini, concepte, idei, cele afective furnizează energia necesară formării
şi operării cu aceste produse psihice).
• Procesele afective condiţionează, potenţează acţiunea şi regizează schimbările cu
ambianţa permiţând stăpânirea ei.
Relația motivație-afectivitate
55
ü Emoţiile sunt componente motivaţionale care au rolul de a media între intenţia de
acţiune şi implicarea în acţiune, respectiv nivelul de performanţă la care se ajunge. Ele
pot amplifica, diminua, sau bloca accesul la resursele cognitive şi energetice:
ü Emoţiile pozitive (bucurie, speranţă) favorizează în general concentrarea şi
creativitatea, capacitatea de memorare şi de calcul, implicarea în activităţi, rezistenţa la
frustrare, efort îndelungat şi ambiguitate. Acestea cresc motivaţia persoanei de a se
implica într-o activitate, precum şi şansele obţinerii unor performanţe superioare.
Emoţiile negative (anxietate, tristeţe, supărare, teamă) blochează, de regulă,
capacitatea de concentrare, de memorare şi de rezolvare a problemelor, conducând
la comportamente de evitare, neimplicare în activităţi. Acestea favorizează motivaţii
de evitare a activităţilor, determinând în timp scăderea performanţei
Intensitatea emoţiilor are, de asemenea, un rol important:
ü Intensitatea scăzută va determina o stare de relaxare, nefavorabilă
implicării şi susţinerii energetice a activităţilor, conducând, astfel la performanţe scăzute
(de exemplu, elevii pot fi neatenţi, distraşi, preferând să facă altceva decât activitatea
propusă în clasă).
ü Intensitatea ridicată determină de cele mai multe ori o mobilizare
energetică excesivă cu efect de dezorganizare asupra comportamentului şi capacităţii de
concentrare şi poate conduce de asemenea la obţinerea unor performanţe scăzute. De
exemplu, un elev extrem de tensionat - fie fiindcă este foarte speriat, fie fiindcă doreşte
foarte mult să obţină performanţă – are toate şansele să nu reuşească să-şi focalizeze
atenţia pe sarcină şi să obţină o performanţă cu mult scăzută celei de care este cu
adevărat capabil.
ü Intensitatea moderată, uşor peste nivelul mediu, este cea mai adecvată pentru
mobilizarea energetică şi utilizarea eficientă a cunoştinţelor şi abilităţilor. De exemplu, o
activitate de învăţare care să le stârnească suficient interes copiilor, fără însă a induce
stări de panică sau de mobilizare excesivă, are şansele cele mai mari să determine
implicarea adecvată a acestora în derularea ei.
E.B. Hurlock a făcut un experiment interesant prin care a demonstrat relația dintre
afectivitate si motivație. El a împărțit o clasă de elevi în trei grupuri (lăudat, dojenit, ignorat)
cărora li se dau spre rezolvare sarcini simple timp de 5 zi (în fiecare zi, înainte de începerea
56
activității, primul grup era lăudat pentru sarcina îndeplinită, celor din grupa a doua li se făceau
observații, iar ceilalți nu erau nici lăudați nici dojeniți). S-a constatat ca cea mai eficace a fost
lauda, deoarece s-a asociat cu stări afective pozitive, tonifiante. Utilitatea criticii scade pe
măsura ce este utilizată continuu, deoarece generează stări afective neplăcute, negative; cea mai
ineficientă a fost ignorarea, deoarece în cazul ei lipsesc stările afective.
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
Studiile privind inteligenţa emoţională sunt relativ recente, ele debutând în jurul anilor 90. S-au conturat câteva
mari direcţii în definirea inteligenţei emoţionale. Ne vom referi în continuare la abordările lui John D. Mayer şi
Peter Salovey și D.Goleman.
1. Mayer si Salovey (1990, 1993) consideră că inteligenţa emoţională implică:

- abilităţile în baza cărora un individ poate discrimina şi monitoriza emoţiile proprii şi ale celorlalţi;
- capacitatea individului de a utiliza informaţiile deţinute pentru a-şi ghida propria gândire şi acţiune;
Prin această definiţie autorii evidenţiază intercondiţionările pozitive între emotie şi gândire.
Definiţia ne trimite la o distincţie pe care a propus-o în anii 1980 Howard Gardner, autorul teoriei inteligenţelor
multiple, care făcea distincţie între inteligenţa interpersonală ( abilitatea de a recunoaşte şi eticheta propriile emoţii)
şi inteligenţa interpersonală (competenţa de a înţelege emoţiile şi intenţiile celorlalţi). Mayer si Salovey au încercat
să pună în evidenţă mai multe niveluri ale formării inteligenţei emoţionale şi anume:
a. Evaluarea perceptivă şi exprimarea emoţiei - acurateţea cu care un individ poate identifica emoţiile şi conţinutul
emoţional, atât la propria persoană, cât şi la cei din jurul său, acurateţea exprimării şi manifestării emoţiilor.
b. Facilitarea emotionala a gândirii
-emoţia influenţează pozitiv gândirea;
-abilitatea de a genera emoţii poate facilita gândirea, în sensul că anticiparea modului în care s-ar putea simţi
un individ în anumite situaţii poate să-l ajute în luarea deciziilor, în orientarea comportamentului său într-o direcţie
sau alta;
- starea emoţională a unei persoane determină un anumit fel de a privi lucrurile - o dispoziţie emoţională
pozitivă duce la o gândire optimistă, pe când dispoziţia negativă generează pesimism.
c. Înţelegerea şi analizarea emoţiilor şi utilizarea cunoştinţelor emoţionale.
-capacitatea de a înţelege emoţiile;
-recunoaşterea asemănărilor şi diferenţelor dintre stările emoţionale;
-cunoaşterea semnificaţiei stărilor emoţionale în funcţie de situaţiile şi relaţiile complexe în care se produc;
- recunoaşterea emoţiilor complexe şi combinaţiilor de emoţii; cunoaşterea modului de evoluţie şi de transformare
a emoţiilor în funcţie de situaţii;
-capacitatea de a interpreta sensul emoţiilor, de a înţelege sentimentele complexe şi de a recunoaşte tranzitul
posibil de la o emoţie la alta.
d. Reglarea emoţiilor pentru a promova creşterea emoţională şi intelectuală
-capacitatea de a fi deschis (de a accepta atât sentimente plăcute cât şi neplăcute) ; de a utiliza sau de a se elibera
de o emoţie; de a monitoriza emoţiile în raport cu sine şi cu ceilalti; de a manipula atât emoţiile proprii cât şi pe ale
celorlalţi.
2. O altă direcție în abordarea inteligenţei emoţionale este reprezentată de D. Goleman. (1995).

Inteligenţa emoţională este definită de către Goleman ca reprezentând:
- o capacitate de control şi autocontrol al stresului şi emoţiilor negative
- o meta-abilitate care determină şi influenţează modul şi eficienţa cu care ne putem folosi celelalte
capacităţi şi abilităţi pe care le posedăm, inclusiv inteligenţa educaţională
În viziunea acestuia, constructele ce compun această formă a inteligenţei sunt :
- conştiinţa de sine - încredere în sine;
- auto-controlul - dorinţa de adevar, conştiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea; 57
- motivaţia - dorinta de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul;
- empatia - a-i înţelege pe alţii, diversitatea;
- aptitudinile sociale - influenţa, comunicarea, managementul conflictului, conducerea, stabilirea de relaţii,
colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru în echipă.
Pentru mai multe informații privind inteligența emoțională puteți consulta următoarele surse:
1. INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ, DANIEL GOLEMAN, EDITURA CURTEA VECHE – 2007

2. INTELIGENȚA EMOTIONALĂ ÎN EDUCAȚIA COPIILOR, MAURICE J. ELIAS, STEVEN E. TOBIAS,
BRIAN S. FRIEDLANDER EDITURA : CURTEA VECHE ANUL APARITIEI : 2007
http://www.inteligenta-emotionala.ro/
Curs 12
58
Personalitatea
Conceptul de personalitate
• Elementul stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează și o diferențiază de

ceilalți
• serie de patternuri distincte și caracteristice de gândire, emoții și comportament care
alcătuiesc stilul personal al unui individ de a interacționa cu mediul fizic și social.
• Caracteristici ale personalității: globalitatea, coerența, permanența
Modele de abordare a personalității

1. Modelul trăsăturilor
2. Modelul factorial
3. Modelul umanist
Modelul trăsăturilor - Allport
• Model ierarhic al sistemului de personalitate

• Trăsături cardinale (2,3 calități dominante)
• Trăsături principale
• Trăsături secundare
Modelul factorial
Explică personalitatea prin organizarea ierarhică a unor factori de temperament, motivaționali,
extroversiune, inteligență
Noțiunea de factor - introdusă în psihologie odată cu utilizarea analizei factoriale în prelucrarea
informațiilor comportamentale – performanțele exprimate numeric sunt grupate în factori
comuni
Modelul umanist
59
Accent pe experiența subiectivă a individului
Rogers- forța de bază care motivează individul este tendința de realizare. Copiii ajung să
dezvolte un sine relaizat atunci când cei care au grijă de ei manidestă o atitudine de acceptare
pozitivă necondiționată
Maslow- ierarhia nevoilor
Perspective noi în abordarea structurii personalității:

Modelul BIG-FIVE - Cei Cinci Mari Factori de Personalitate
n Extraversiune/Energie
n Acceptare/Amabilitate
n Constiinciozitate
n Nevrotism/Stabilitate emotionala
n Deschidere spre experiente/Deschidere mintala
Structura personalității
n Temperament - latura dinamico-energetică a personalității
n Aptitudini – latura intrumental-operațională a personalității
n Caracter - latura relațional-valorică a personalității
Temperamentul
Temperamentul este latura dinamico-energetică a personalităţii care se exprimă cel mai

pregnant în conduită. Dintre cele trei laturi ale personalităţii (temperament, aptitudini, caracter),
temperamentul este cea care poate fi cunoscută cel mai uşor, tocmai datorită multitudinii şi
varietăţii manifestărilor sale. Toate trăsăturile comportamentale evidenţiază unele particularităţi
ale dinamicii activităţii psihice şi ale energiei ei (prezenţa unui surplus sau a unui deficit de
energie). Ele nu aparţin doar unui anumit proces psihic, doar unei anumite conduite, ci întregii
personalităţi; nu se manifestă sporadic, întâmplător, ci sunt stabile şi cu manifestare continuă în
viaţa psihică a individului.
Caracterizarea psihologică a temperamentelor
60
Cadrul de clasificare a temperamentelor mai des întâlnit este cel oferit de medicul grec
Hipocrate (sec. V, î.e.n.), pe baza înregistrării faptelor de conduită, întâlnite în viaţa cotidiană.
Hipocrate a dat prima descripţie şi clasificare a temperamentelor în termeni care se menţin şi
astăzi, propunând în acelaşi timp o ipoteză explicativă, ce prezintă doar un interes istoric.
Neurofiziologia modernă i-a oferit un fundament verificat în experienţe de laborator. În cadrul
de clasificare propus iniţial de Hipocrate şi reluat apoi de mai mulţi autori - printre care Im.
Kant i-a adăugat un plus de prestigiu - s-au acumulat şi verificat pe parcurs noi date şi
observaţii, conturându-se portretele tipice ale celor patru temperamente fundamentale, pe care le
prezentam în continuare.
Colericul dispune de o reactivitate promptă, imediată, bogată, intensă, este impetuos,
capabil de sentimente intense şi durabile, de o mare rezistenţă, este productiv în plan intelectual,
în schimb este impulsiv, iritabil, îşi iese repede din fire, este predispus spre “explozii” afective,
manifestă încredere exagerată în propriile sale forţe, minimalizându-le pe ale altora, se lasă
cuprins de stări de furie, de alarmă, îşi risipeşte energia.
Sangvinicul este deosebit de vioi, mobil, impresionabil, sensibil, manifestă reacţii
rapide, intră uşor în activitate, dezvoltă energie, se adaptează uşor, este sociabil, destins, în
schimb este uşuratic, vorbăreţ, guraliv, influenţabil, nestatornic, fluctuant şi inegal în trăirile
sale psihice.
Flegmaticul dispune de o mare capacitate de muncă, răbdare, perseverenţă, stăpânire de
sine, calm, este aproape imperturbabil, dar manifestă şi inerţie în manifestările sale psihice,
reacţii întârziate (chiar dacă sunt adecvate) şi stereotipizate, capacitate relativ scăzută de a se
adapta mai ales la situaţiile noi, variabile, este relativ încordat.
Melancolicul este hipersensibil, meticulos, migălos, interiorizat, conştiincios, dispune
de procese afective durabile, intense, dar este puţin încrezător în propriile forţe, retras, supus,
timid, nesigur, trăieşte sentimente de inferioritate, dispune de mobilitate şi reactivitate slabe.
Temperamentele dispun atât de însuşiri pozitive, cât şi de însuşiri negative.
La prima vedere, temperamentul sangvinic pare cel mai valid sub unghi biologic, în
sensul adaptabilităţii. În psihologie se consideră ca nici un temperament nu poate fi considerat
ca fiind privilegiat; fiecare prezintă calităţi, dar şi riscul unor însuşiri negative.
Colericul se remarcă prin activism, investiţie de energie, dar şi prin impulsivitate,
61
uneori, agresivitate (duritate); sangvinicul se impune prin dinamism, reacţii rapide,
adaptabilitate maximă, dar impresionează neplăcut prin înclinaţia spre dispersiune, platitudinea
trăirilor afective, lipsa de aprofundare; flegmaticul se remarcă prin lipsa de precipitare,
cumpănire în ceea ce întreprinde, dar devine supărător prin lentoare, apatie, etc.; melancolicul
ne apare sensibil, capabil de trăiri afective profunde, dar – în situaţii dificile – se închide în sine,
devine anxios, se “decompensează” uşor.
În practică, tipuri temperamentale pure se întâlnesc rar. Mai degrabă este vorba de
temperamentele combinate în care devin mai accentuate sau predominante trăsăturile unui
anumit tip.
Jung a descris două tipuri temperamentale: extravertitul și introvertitul.
Extravertitul este o persoană orientată predominant spre lumea exterioară, spre lumea
percepţiei şi nu atât de mult spre lumea imaginaţiei. Evită singurătatea, caută companie, caută să
conducă activităţile de grup, are iniţiativă, este sociabil şi, în general, agreat de grup. Îşi asumă
responsabilităţi sociale, înfruntă riscul, este optimist, îi place viaţa variată, plină de neprevăzut .
Introvertitul – opus extravertitului – este centrat pe el însuşi, pe lumea reprezentărilor, a
imaginilor mintale, a gândurilor, este interiorizat, timid, cu tendinţa de izolare socială. Nu este
comunicativ, nu este deschis spre lumea dinafară, spre iniţiative. Persoane lipsite de încredere în
ele, sensibile, înclinate spre lumea abstracţiunilor şi nu a percepţiilor şi acţiunilor dinamice,
practice.
Curs 13
62
APTITUDINILE
Definiție
Aptitudinea este o însuşire sau un complex de însuşiri psihice şi fizice care asigură
succesul, reuşita intr-o activitate sau alta. Definiţia subliniază aspectul de eficienţă, de
randament. Orice însuşire sau proces psihic privit sub unghiul eficienţei devine aptitudine (de
exemplu: memoria, spiritul de observaţie etc.).
Cu ajutorul tabelului de mai jos pot fi descrise numeroase performanţe umane
indicându-se astfel aptitudinile cerute pentru exercitarea reuşită a unei activităţi sau alta.
De exemplu, aptitudinile necesare unui polițist sunt: înţelegere verbală (=a sesiza rapid
mesaje-radio de la maşina de patrulă); exprimare verbală (=a da dispoziţii deplin inteligibil);
raţionament deductiv (=a decide rapid asupra conduitei unei persoane suspecte), raţionament
inductiv (=a alinia o suită de acte ca aparţinând aceleaşi persoane); sensibilitatea la probleme
(=a sesiza elementul problematic sub aparenţă de rutină, de obişnuit); o bună memorie (=a
întocmi rapid harta mintală a unei întâmplări); ordonarea informaţiei, forţă statică, timp de
reacţie, forţă explozivă.
APTITUDINEA DESCRIERE
Înţelegere verbală q a înţelege mesajul verbal scris sau oral; a înregistra în mod
adecvat descrierea unui eveniment
Exprimare verbală q a utiliza în chip reuşit limbajul oral sau scris pentru a
comunica celorlalţi idei/informaţii
Fluenţa ideilor q a produce un număr de idei pe o temă dată; contează numărul
ideilor, nu atât calitatea acestora
Originalitate q a propune răspunsuri/soluţii neuzuale intr-o temă sau situaţie
dată; a improviza soluţii în situaţiile în care procedurile
standard nu sunt operante
Memorie bună q a reţine informaţia nouă cu privire la o parte de rutină dintr-o
activitate
Sensibilitatea la probleme q a detecta problemele în situaţii curente sau inedite; a
recunoaşte problema - nu neapărat soluţia - ca întreg şi
elementele sale
Raţionament deductiv q a aplica reguli/propoziţii generale la cazuri particulare; a
proceda de la principii stabilite la concluzii logice
Raţionament inductiv q a aproxima o regulă sau un concept care subsumează o
situaţie; a ajunge la o explicaţie logică pentru
fapte/evenimente aparent necorelate disparate
Ordonarea informaţiei q a aşeza informaţia în cea mai bună succesiune; corelarea
adecvată a regulilor sau procedurilor cunoscute la o situaţie
dată 63
Flexibilitatea în clasificare q abilitatea de a găsi moduri de grupare sau categorii alternative
pentru un set de lucruri; aceste lucruri pot fi obiecte, persoane,
idei etc.
Orientarea spaţială q a dobândi rapid o idee clară asupra spaţiului în care te afli; a te
descurca într-un spaţiu nou
Vizualizare q a anticipa mintal înfăţişarea lucrurilor după o modificare sau o
transformare ce va surveni
Rapiditatea de cuprindere q rapiditatea cu care un număr mai mare de elemente sau
informaţii pot fi organizate sau combinate într-o configuraţie
cu sens fără a avea o idee prealabilă despre aceasta
Flexibilitatea cuprinderii q a găsi un element/obiect ascuns într-o mulţime de elemente, a
desprinde o latură particulară într-un mănunchi de însuşiri,
viteza nefiind importantă
Atenţie selectivă q a îndeplini o sarcină/activitate în condiţiile prezenţei unor
factori distractori sau a monotoniei
Viteza perceptivă q rapiditatea cu care însuşiri ale unor obiecte sau persoane sunt
comparate cu însuşiri ale altor persoane sau lucruri; a găsi
apropieri/asemănări între obiecte/evenimente
Dozarea timpului q a aborda cu atenţie două surse de informaţie, a utiliza
informaţiile separat sau împreună. Important este a opera cu
informaţia ce parvine rapid de la surse diferite
Forţa statică q volumul forţei exercitate asupra unui obiect greu; efort static
(a trage, a ridica, a împinge)
Forţa explozivă q a investi energia în acte musculare explozive care cer o
izbucnire energetică concentrată într-un moment, nu atât în
efort static
Forţa dinamică q a utiliza mâinile şi trupul pentru a mişca - un anumit timp sau
o distanţă - greutatea corpului (exemplu: a te căţăra cu
Rezistenţa fizică frânghia)
q a menţine efortul fizic pentru o perioadă lungă de timp;
Flexibilitate corporală antrenamentul cardiovascular
q a executa mişcări flexionare continue sau repetate (cu mâna
Timp de reacţie sau piciorul) cu o anumită rapiditate
q viteza cu care este dat un răspuns la un stimul; promptitudinea
Timp de reacţie la alegere reacţiei
q a alege rapid răspunsul corect într-o situaţie precisă când două
Dexteritatea degetelor sau mai multe răspunsuri sunt posibile
q a utiliza degetele în mod îndemânatic şi coordonat
Dexteritatea manuală
q a utiliza îndemânatic mâinile
APTITUDINI vs. CAPACITĂŢI
• Aptitudinile se situează numai la nivelul potenţialităţii, ca premisă a dezvoltării ulterioare

• Capacităţile reprezintă aptitudini activate, consolidate prin exerciţiu şi îmbogăţite cu
cunoştinţe adecvate
INTELIGENŢA CA APTITUDINE GENERALĂ
64
Termenul de inteligenţă figura în vocabularul curent, fiind consacrat – se pare – de către

Cicero. Cuvântul latin inter-legere, din care derivă termenul de inteligenţă (intelligentia), reunea
două sensuri: a discrimina şi a lega, a pune împreuna. Aşadar, în accepţia etimologică,
inteligenţa ar fi capacitatea minţii noastre de a stabili legături, relaţii.
De la o definiţie abstractă, generală, cercetarea psihologică trebuia să treacă la o
definiţie operaţională. A.Binet, împreună cu Th. Simon, au propus în urmă cu 6 decenii un test,
de fapt, prima scară metrică a inteligenţei, care reprezenta o aproximare a conceptului respectiv
pe baza ideilor de atunci asupra domeniului. Se ştie ca Binet n-a pornit de la o teorie unitară a
inteligenţei, ci a creat testul ca un instrument de predicţie a reuşitei şcolare, instrument cerut de
nevoi de ordin practic: departajarea la începutul şcolarităţii între copiii în stare să facă faţă
programelor de studiu şi cei care urmează a fi dirijaţi pe o filieră şcolară aparte (învăţământul
primar devenind obligator).
Scara Binet-Simon constituie un eşantion de sarcini/solicitări de felul următor:
- a descoperi asemănări/deosebiri între obiecte date sau evocate din amintire
- a numi elemente-lipsă în desene lacunare
- a găsi antonimele unor cuvinte date
- a explica proverbe
- a memora şi reproduce în ordine inversă un material verbal sau de cifre
- a efectua raţionamente procedurale (de tipul “daca…atunci”)
- a rezolva probleme de genul
Teorii ale inteligenței

1. Teoria genetică – Piaget
2. Teoria psihometrică pune problema măsurării inteligenţei, primul test de inteligenţă -
1905- (A. Binet & T. Simon), în 1915 – L.M. Terman a îmbunătăţit proba iniţială şi a
propus conceptul de IQ
3. Teoria inteligenţelor multiple- Howard Gardner a identificat mai multe tipuri de
inteligenţă
Tipul de Abilităţi Ocupaţii

inteligenţă
65
Lingvistică legate de limbă / cititul / scrisul scriitori / oratori / profesori

Învaţă repede limbile străine, citesc cu plăcere, folosesc
metafore
Logico- matematice / logice oameni de ştiinţă / filozofi

matematică Analitice, capacităţi critice şi creative de rezolvare a matematicieni
problemelor, abilitatea de a efectua operaţii logice
complexe
Spaţială înţelegerea şi manipularea artişti / ingineri / arhitecţi

legăturilor spaţiale
Muzicală compunerea şi interpretarea de piese muzicale

,
Muzicieni compozitori
Kinestezică Atletice atleţi individuali sau în echipă
Intrapersonală înţelegerea şi
cunoaşterea sinelui, monitorizarea şi controlul eficient al
gândurilor şi emoţiilor
Interpersonală înţelegerea şi consultanţi

cunoaşterea celorlalţi, empatie terapeuţi
APTITUDINI SPECIALE
Printre aptitudinile speciale se numără în primul rând aptitudinile profesionale. O

anumită combinaţie de capacităţi şi însuşiri asigură succesul într-o activitate profesională sau
alta.
Aptitudinea didactică. În termenii tabelului prezentat mai sus profesorului i s-ar cere
următorul set de aptitudini: înţelegere verbală, exprimare verbală, raţionament deductiv (tipic
pentru procesul de predare), o bună memorie (a reţine chipurile elevilor), capacitatea de
ordonare a informaţiei (progresia logică a expunerii), fluenţa ideilor (a găsi exemple alternative
şi versiuni multiple ale aceleiaşi prezentări), originalitate, sensibilitate la probleme, dexteritate
manuală (utilizare reuşită a mijloacelor tehnice de instruire).
Alţi autori detaliază aptitudinile pedagogice în termeni mai specifici:
- a preda în mod accesibil;
- a cunoaşte şi înţelege elevul, psihologia lui, lumea lui interioară;
- spirit de observaţie şi atenţie distributivă pentru a avea simultan sub control mai multe
66
lucruri;
- sentimentul noului, preocuparea de a învinge rutina, de a găsi mijloace, procedee,
metode care să facă munca instructiv educativă mai eficace (ceea ce se numeşte creativitate în
munca pedagogică);
- aptitudini organizatorice, având în vedere că profesorul lucrează cu un colectiv de elevi,
care trebuie să fie organizat şi totodată trebuie să-şi organizeze şi să-şi planifice propria muncă
cu elevii (de exemplu, organizarea lecţiei, încadrarea în timp a predării materialului);
- limbaj clar şi expresiv, vocabular bogat;
- un anumit patos, entuziasm, care să-l facă să vorbească despre descoperiri, călătorii,
expediţii, ca şi când ar fi participat el însuşi la ele;
Aptitudinea la matematică. O aptitudine care trezeşte un interes crescând este aptitudinea la

matematici, care se conturează mai ales pe la 14-16 ani. Studiile relevă ca elemente ale
aptitudinii matematice:
- capacitatea de a generaliza rapid şi extensiv materialul matematic, de a desprinde dintr-
un caz dat sau din compararea mai multor relaţii un mod de rezolvare aplicabil şi altor relaţii
similare; găsirea rapidă a unor reguli de organizare a datelor, a unui algoritm;
- capacitatea de a prescurta (condensa) rapid un raţionament sau un şir de raţionamente şi
operaţii;
- flexibilitatea gândirii, restructurarea informaţiei, găsirea mai multor soluţii la o
problemă dată, trecerea rapidă de la raţionamentul direct la cel invers, formarea asociaţiilor
reversibile (asociaţii directe şi inverse);
- capacitatea de “privire” şi reprezentare spaţială a figurilor şi relaţiilor spaţiale; îmbinarea
şi separarea figurilor;
- capacitatea de simbolizare, de utilizare a notaţiilor;
- atracţia spre problematic.
CURS 14
67
CARACTERUL
Exercițiu
Ce însuşiri de personalitate deduceţi din următoarele exemple?
n Cineva întinde unui sărac o monedă.
n Un elev îşi salută profesorul.
n Un şofer părăseşte locul accidentului pe care l-a comis
ü Termenul „caracter” provine din limba greacă unde însemnă pecete, tipar
ü Caracterul reprezintă latura relaţional-valorică a personalităţii
ü Cuprinde totalitatea însuşirilor psihice esenţiale şi stabile care se exprimă în valorile
promovate şi prin atitudinile omului în raport cu diferite domenii ale vieţii
sociale şi în raport cu sine.
n Comentaţi cuvintele lui Andrei Pleşu:

„Fiecare din noi este rezultatul relaţiilor pe care le-am avut sau pe
care le-am ratat pe parcursul vieţii”
n Explicați ce semnifică valorile ca și componente ale caracterului
Caracterul constituie profilul psiho-moral al individului, manifestat în consistenţa

relaţiilor interpersonale şi în activitatea sa. Constituie trăsături de caracter, însuşiri ca:
onestitatea, modestia, spiritul colectiv, solicitudinea, simţul de răspundere, sârguinţa, care
figurează şi în limbajul curent.
În timp ce temperamentul nu implică referire la valoare, caracterul nu se poate defini
numai în sens psihologic-fără referire la valori etice - pentru că relaţiile interpersonale sunt
normate, pătrunse de norme etice, juridice. Aşadar, nu putem defini caracterul în afara orientării
axiologice a persoanei. Însuşi scopul educaţiei se formulează în termeni de caracter, normele si
valorile etice fiind cele dintâi care dau chip concret profilului complex al omului societăţii
noastre.
Caracterul se dezvăluie în primul rând în faptele de conduită în relaţiile cu ceilalţi, cu
68
grupul mai restrâns sau mai larg. Aceste acte de conduită/relaţii cu alţii relevă “poziţiile”
specifice pe care persoana le adoptă faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni, faţă de muncă şi
faţă de sine. Aceste poziţii reflectă ceea ce numim atitudini iar caracterul ne apare ca un sistem
de atitudini şi trăsături. De aici, definiţia dată de P. Popescu-Neveanu: caracterul este un sistem
de atitudini proprii subiectului, exprimate de el constant în comportament, având o relevantă
semnificaţie social-umană şi definindu-l individual pe subiect din punct de vedre axiologic.
Înţelegem prin atitudine o predispoziţie psihică sau propensiune de a acţiona într-un
chip caracteristic în diferite situaţii, faţă dedate şi evenimente ale realităţii, ea este simultan fapt
de conştiinţă, relaţie. Fireşte, în atitudine vedem nu o dispoziţie de moment, ci o propensiune
stabilă, un principiu unificator al actelor de conduită, care prefigurează o formă mai generală de
reacţii fată de persoane, idei, situaţii, instituţii, valori etc. Opinia este o expresie verbală a
atitudinii. Prin atitudini şi valori, persoana nu se mai raportează separat la fiecare din obiectele
unei categorii, la însuşiri de detaliu, ci la clasa de obiecte sau fenomene ca unitate.
Clasificarea atitudinilor
• Atitudini faţă de societate şi faţa de ceilalţi (sinceritate, cinste, altruism, minciună,
individualism, egoism, laşitate, linguşeală)
• Atitudini faţă de activităţile desfăşurate (disciplină,
• conştiinciozitate, iniţiativă, indisciplină, lene, neglijenţă)
• Atitudini faţă de propria persoană (modestie, încredere în sine, demnitate personală,
spirit autocritic, îngâmfare, aroganţă, sentimentul inferiorităţii)
De asemenea, în structura caracterului sunt cuprinse și trăsăturile voluntare de caracter:
fermitate, perseverenţă, stăpânire de sine, curaj, bărbăţie, hotărâre, eroism.
Trăsături negative de caracter

Dintre trăsăturile negative mai frecvente la copii şi adolescenţi, cercetarea psihologică şi
educaţională a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul, încăpăţânarea.
1. Minciuna
În sens restrâns (etic), minciuna este o afirmaţie falsă cu scopul de a induce în eroare,
producând prejudiciu de ordin moral/material altuia şi aducând beneficiu autorului ei.
După J. Piaget, copilul mic până la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce trăieşte intr-o
69
lume proprie (combinaţie de real şi imaginar), având sensuri simbolice inaccesibile adultului.
Până la vârsta amintită, copilul îşi poate manifesta imaginaţia prin fabulaţie, care nu trebuie
confundată cu minciuna. Când jocul acesta devine obişnuinţă şi aduce avantaje copilului, atunci
ridică semne de întrebare. La adolescent, obiceiul de a minţi indică – după P. Popescu Neveanu
– fie o suferinţă afectivă, fie refuzul de a se integra în mediu, fie o dizarmonie a personalităţii.
Allendy notează: “ copilul care minte este fie nesatisfăcut de realitatea înconjurătoare, fie
nemulţumit de sine însuşi”.
Ekman porneşte de la a categorisi minciunile pe care copiii le spun:
• minciunile nevinovate: cele care nu au darul de a face rău nimănui. Ba chiar dimpotrivă,
sunt minciunile pe care cei mici, ba chiar şi cei mari, le spun pentru a face cuiva o
plăcere;
• minciunile sociale: adolescenţii le folosesc foarte mult. “Am o prietenă”, de pildă, deşi
poate nu are încă. Aici intră şi minciunile pe care le copiii le utilizează cînd vor să
scape de cineva din cercul lor de prieteni;
• minciunile legate de autoritate: extrem de numeroase, pentru că, pentru copii, toţi adulţii
reprezintă autoritate. Aşa că minciunile sînt numeroase, pentru că micuţii încearcă, în
mintea lor, să echilibreze balanţa;
• minţirea părinţilor: uneori, copiii mint ca să nu facă probleme părinţilor. Alteori, ca să
evite pedeapsa. În plus, puştii obişnuiesc să ascundă lucruri deoarece vor să păstreze
mici secrete numai pentru ei;
• minţirea profesorilor: mulţi copii îşi mint profesorii de frică – teama de o notă proastă,
de faptul că aprecierea profesorilor îi poate scădea în ochii colegilor, toate acestea
determină uneori minciuni.
70
Resurse suplimentare (adevărate J) despre minciună
Cărți
Paul Ekman (2009), Minciunile adulților, Editura Trei
Paul Ekman ( 2011), De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinții sinceritatea, Editura Trei
Articol
The truth about lying, The Guardian, 2009, îl puteți citi pe site-ul:
http://www.guardian.co.uk/lifeandstyle/2009/may/12/psychology-lying-microexpressions-paul-
ekman
Film serial
Lie to me (2009)
2. Capriciul este un defect al voinţei şi caracterului, exprimat în fapte şi acţiuni

neîntemeiate, în refuzul ascultării de cei mari. Se întâlneşte mai frecvent la copiii mai mici, la
copilul unic, la cei crescuţi de rude (îndeosebi la bunici).
Capriciul are la bază o slabă dezvoltare a inhibiţiei interne şi un psihic labil (sistem
nervos slab). Printre cauzele externe se numără răsfăţatul, alintarea, satisfacerea tuturor
dorinţelor (adesea în anticipaţie).
Ca forme de manifestare ale capriciului menţionăm: fluctuaţia dispoziţiei afective,
ţipete, izbucniri afective când i se refuză ceva, plânsul (uneori mimat), cuvinte urâte etc. aceste
manifestări au un caracter situativ; ele apar în faţa persoanelor care obişnuit “îl cultivă” pe
copil, precum şi în situaţii anumite: înainte de masă, de culcare, la îmbrăcat/dezbrăcat, în
prezenţa unor persoane străine etc. răsfăţul lasă pe copil dezarmat în faţa oricărei situaţii noi.
La vârste mai mari regăsim capriciul la adolescenţi, fiind socotit uneori la fete ca “semn
al feminităţii”.
Remediul pedagogic apare nu în lămurire sau rugăminte, ci luarea unei atitudini
hotărâte, formularea unor cerinţe statornice, instituirea unui regim de viaţă ordonat, apoi
adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de manifestările capricioasă, educarea la timp a
inhibiţiilor necesare.
3. Încăpăţânarea constă în rezistenţa sau opoziţia individului faţă de voinţa altor
71
oameni, dorinţa de a nu face aşa cum i se cere, cum este sfătuit sau rugat. Singura
modificare invocată: “Aşa vreau eu”, dar întrebarea “De ce?” nu are răspuns, fapt
care indică tendinţa individualistă de a impune cu orice preţ propriul punct de
vedere. După cum observa Hegel: “încăpăţânarea este forma caracterului, dar este
lipsită de conţinutul său”.
Aplicație:
Analizați două portrete caracteriale ale unor personaje din opere ale literaturii române și puneți
în evidență modul în care conduita persoanelor este influențată de trăsătura caracterială
dominantă.
72
Exerciții pentru aprofundarea cunoștințelor
1. Cea dintâi legătură informaţională a omului cu lumea externă şi cu sine, se realizează

prin intermediul acţiunii stimulilor asupra analizatorilor. Prin aceasta se produce
senzaţia, ca reflectare separată a însuşirilor simple ale stimulilor. Pe baza acestor
informaţii, elaboraţi o analiză, de aproximativ 2-3 pagini, a senzaţiei, în care să aveţi în
vedere următoarele repere:
• precizarea conţinutului sintagmei senzaţia este o imagine primară
• enumerarea altor trei însuşiri ale imaginii senzoriale
• menţionarea unui criteriu de clasificare a senzaţiilor
• descrierea succintă a modului în care se manifestă legile sensibilităţii
• explicarea relaţiei dintre senzaţie, percepţie şi reprezentare
• argumentarea ideii potrivit căreia orice modalitate senzorială este implicată în
procesul de evitare a pericolelor
2. Caracterul este un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj al personalităţii, care se

exprimă în principal printr-un ansamblu de atitudini-valori, fiind considerat totodată
profilul psiho-moral al persoanei. Pe baza acestor informaţii, elaboraţi o analiză, de
aproximativ 2 pagini, a caracterului, în care să aveţi în vedere următoarele repere:
- menţionarea altor două laturi ale personalităţii
- precizarea conţinutului conceptului de atitudine
- menţionarea a trei tipuri de atitudini
- descrierea succintă a celor trei tipuri de trăsături caracteriale, evidenţiate de
caracterologul american G. W. Allport
- explicarea importanţei educaţiei în formarea caracterului
- argumentarea ideii potrivit căreia trăsăturile temperamentale influenţează manifestarea
trăsăturilor de caracter
3. Constituită din ansamblul factorilor dinamici interni, motivaţia determină şi orientează
73
conduita unui individ spre obţinerea unor satisfacţii sau spre evitarea unor situaţii
aversive.
A. Enumeraţi trei componente ale structurii motivaţionale.
B. Descrieţi conţinutul uneia dintre componentele enumerate la punctul A.
C. Ilustraţi, printr-un exemplu simplu, importanţa nivelului de aspiraţie în reuşita
şcolară.
D. Evidenţiaţi o corelaţie existentă între termenii motivaţie şi voinţă, redactând un
text, de aproximativ o jumătate de pagină, în care să îi utilizaţi în sensul specific psihologiei.
4. Afectivitatea exprimă o relaţie dinamică şi valorică între persoană şi un obiect,

eveniment sau situaţie externă, respectiv un raport care desemnează măsura în care
obiectul sau evenimentul în cauză răspunde sau nu aşteptărilor acelei persoane. Pe baza
acestor informaţii, elaboraţi o analiză, de aproximativ 2 pagini, a afectivităţii, în care să
aveţi în vedere următoarele repere:
• enumerarea a trei dintre proprietăţile proceselor afective
• precizarea conţinutului uneia dintre proprietăţile enumerate
• descrierea a două tipuri de procese afective primare
• explicarea rolului expresivităţii emoţionale în comunicare
• argumentarea ideii potrivit căreia sentimentele pot genera atitudini faţă de ceilalţi
5. Următorul text conţine concepte psihologice şi evidenţiază relaţii între ele:

Observarea anumitor aspecte ale realităţii este declanşată atât de factori externi
(caracteristicile stimulului, particularităţile contextului), cât şi de factori interni (interes,
nivel al atenţiei, trăsături dispoziţionale de personalitate). Pornind de la ideea principală
a textului:
a. precizaţi conţinutul a două dintre conceptele psihologice menţionate explicit sau
implicit în text. numind totodată şi categoria sau sistemul în care se încadrează fiecare;
b. formulaţi explicit una dintre relaţiile la care se referă textul;
c. explicaţi modul specific în care interacţionează componentele vieţii psihice,
74
identificate în text şi precizate la punctul a., menţionând totodată şi câte două
particularităţi ale acestora.
6. Latura instrumental-operaţională a personalităţii care generează diferenţe între oameni

cu privire la performanţele obţinute într-o anumită activitate poartă numele de
aptitudine.
A. Enumerați trei categorii de aptitudini.
B. Descrieți o aptitudine generală
C. Ilustrați, printr-un exemplu simplu, rolul educaţiei în formarea şi dezvoltarea unei
aptitudini.
D. Evidențiați o corelaţie existentă între termenii aptitudine şi temperament, redactând
un text, de aproximativ o jumătate de pagină, în care să îi utilizaţi în sensul specific
psihologiei.
7. Ca aptitudine generală, inteligenţa, se exprimă în nivelul de eficienţă cu care persoana

soluţionează diferite situaţii problematice. Pe baza acestor informaţii, elaboraţi o analiză,
de aproximativ 1-2 pagini, a inteligenţei, în care să aveţi în vedere următoarele repere:
• precizarea conţinutului conceptului de inteligenţă
• menţionarea a trei tipuri din categoria inteligenţelor multiple
• descrierea unuia din tipurile menţionate
• explicaţi rolul inteligenţei în optimizarea memoriei şi a capacităţii rezolutive
• argumentarea ideii potrivit căreia cunoaşterea nivelului de inteligenţă al unei
persoane nu este suficientă pentru cunoașterea caracterului său.
8. In calitatea sa de latură dinamico-energetică a personalităţii, temperamentul se exprimă

atât în sfera activităţii intelectuale şi afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior, fiind
considerat cea mai uşor constatabilă latură a personalităţii. Pe baza acestor informaţii,
elaboraţi o analiză, de aproximativ 1-2 pagini, a temperamentului, în care să aveţi în
vedere următoarele repere:
• descrierea rolului temperamentului în sistemul de personalitate
• demonstrarea, printr-un exemplu simplu, a influenţei tipului temperamental
75
asupra procesului de dezvoltare a unei aptitudini complexe
• explicarea influenţei pe care o are tipul temperamental asupra expresivităţii
emoţionale
• explicarea faptului că trăsăturile temperamentale nu sunt susceptibile de evaluări
morale argumentarea ideii potrivit căreia cunoaşterea temperamentului unei
persoane este o condiţie a eficienţei comunicării cu aceasta
9. Sursa imaginaţiei rămâne experienţa stocată în memorie, dar specificul procesului psihic
al imaginaţiei nu este conferit de însuşirea de a reproduce realitatea - prezentă totuşi - ci
de a adăuga ceva realităţii. Pornind de la ideea principală a textului:
a. precizați conţinutul a două dintre conceptele psihologice menţionate explicit sau
implicit în text, numind totodată şi categoria sau sistemul în care se încadrează fiecare;
b. formulați explicit una dintre relaţiile la care se referă textul;
c. explicaţi modul specific în care interacţionează componentele vieţii psihice,
identificate în text şi precizate la punctul a., menţionând totodată şi câte două
particularităţi ale acestora.
10. Orientând şi concentrând energia psihică într-o direcţie precisă, atenţia este o condiţie
necesară pentru reuşita unei activităţi.
A. Enumerați trei factori externi ai atenţiei involuntare.
B. Descrieți una dintre calităţile/însuşirile atenţiei.
C. Ilustrați, printr-un exemplu simplu, rolul atenţiei în desfăşurarea procesului rezolutiv.
D. Evidențiați o corelaţie existentă între termenii atenţie voluntară şi interes, redactând
un text, de aproximativ o jumătate de pagină, în care să îi utilizaţi în sensul specific
psihologiei.

Curs Fundamentele Psihologiei 2018 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Fundamentele Psihologiei 2018 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE”, SUCEAVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Lector dr. Petruța Rusu

Cercetătorii din domeniul psihologiei caută răspunsuri la o serie de întrebări cu

Psihologia de simț comun

ü Descrieți comportamentul dvs. de alegere a răspunsului! (Ați citit toate descrierile

Metode de cercetare în psihologie

Avantaje şi dezavantaje ale utilizării metodei observaţiei (Krueger, 1983)

Avantajele utilizării metodei observaţiei sunt:

Dezavantajele utilizării acestei metode sunt:

Data completării fișei de observație…………….

Instrucțiuni: Notați cu X comportamentul care vi se pare caracteristic pentru preșcolarul

Descrierea comportamentului preșcolarului 1 2 3 4

Se implică intens în joc indiferent dacă crede că pierde sau câștigă.

Se implică intens în joc doar dacă crede că va câștiga.

Plânge sau vociferează atunci când pierde.

Respectă regulile de bună voie.

Respectă regulile doar dacă i se atrage periodic atenția asupra acestora.

Își construiește propriile reguli de joc.

Schimbă regulile în timpul jocului.

Contestă verbal regulile jocului.

Refuză să se mai implice în joc dacă nu îi plac regulil

Etapele realizării unui studiu de caz:

Dezavantajele studiului de caz sunt :

Experimentul presupune provocarea unui fenomen psihic, în condiții bine determinate, cu

Procesele psihice cognitive senzoriale

• în funcţie de valoarea informaţională senzaţiile – se grupează în 3 categorii:

1.Modalitatea-dependenţa fiecărei senzaţii de anumite categorii de stimuli ( sonori, luminoşi)

4.Tonalitatea afectivă- caracteristica senzaţiilor de a fi însoţite de anumite trăiri afective

1. Legea proporţionalităţii inverse-dacă sensibilitatea este ridicată intensitatea stimulului

Fazele percepţiei - exemplu:

Prezenta iluziilor demonstreaza caracterul activ al reflectarii realitatii la nivelul

3. Care dintre cele 3 segmente de dreapta este mai lung? Explicaţi!

Tema de reflecție nr. 1

Categorizarea presupune structurarea lumii înconjurătoare în clase şi categorii de lucruri,

Etapele rezolvării problemelor

Aplicaţie 1 - Turnul din Hanoi

Strategii de rezolvare a problemelor

Ø Capacitate psihică absolut necesară

Caracteristici ale memoriei:

Procesele şi formele memoriei

Reprezentarea schematică a modelului memoriei (Atkinson & Shiffrin, 1968)

Principalele diferenţe dintre MSD şi MLD

ASPECTE DIFERENŢIALE TIPURI DE MEMORIE

Care este ritmul uitării?

PROCEDEE ALE IMAGINAŢIEI

Sub aspectul lexicului, învatarea limbajului urmeaza o crestere exponentiala

Vizionați următoarea prezentare despre limbajul non-verbal:

Atenția este fenomenul psihic de orientare selectivă și de concentrare a energiei

În clasificarea atenţiei sunt utilizate de obicei următoarele două criterii:

Atenția voluntară poate fi dezvoltată prin respectarea unor condiții:

ØAtenţia bazată pe deprinderea de a fi atent a fost denumită postvoluntară. Caracteristic acestei

Oamenii sunt motivați pentru realizarea comportamentelor de următoarele:

Relaţia motivaţie – performanţă

Motivaţia este un factor important al performanţei în activitate. Având aceleaşi

În obținerea optimumului motivațional se pot întâlni două situații:

Clasificarea trăirilor afective:

Manifestarea emoțiilor pozitive

– Colțurile buzelor sunt trase in părți direcționate în sus

– Colțurile interioare ale sprâncenelor sunt retrase

• Sprâncenele sunt coborâte și unite

Mânia Tristeţea Frica Bucuria Iubirea Surpriza Dezgustul Ruşinea

Resentimentul Mâhnirea Nervozitatea Uşurarea Prietenia Mirarea Aversiunea Jena