Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei

Departamentul pentru Pedagogia Invatamantului Primar si Prescolar- Bucuresti

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Suport de curs

L E C T . U N I V. D R . C R I S T I N A G H I Ț Ă

 PROCESE PSIHICE SENZORIALE

1. SENZAŢIILE

Sunt procese psihice senzoriale, elementare, ce semnalizează separat, în forma imaginilor

simple şi primare, însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor, în condiţiile acţiunii directe
a stimulilor asupra analizatorilor.
Însuşirile imaginii primare:
a) intensitatea (determinată de intensitatea stimulului şi starea generală a subiectului);
b) calitatea (dată de caracteristicile stimulului şi de modalitatea de realizare specifică
analizatorului corespunzător);
c) durata (în general corespunzătoare acţiunii stimulului);
d) tonalitatea afectivă.
Însuşirile senzaţiei sunt în funcţie de caracteristicile stimulului, de caracteristicile
subiectului (grad de interes, aptitudini, atitudinea faţă de stimul, etc.) şi de culturalizarea
senzaţiilor (diversificarea surselor de stimulare senzorială).

Funcţiile senzaţiilor:
- realizarea legăturilor informaţionale simple;
- intră în structura unor aptitudini mai complexe şi a câmpului de conştiinţă.

Au rol în: - cunoaşterea proprietăţilor chimice a substanţelor volatile;

- apărare;
- reglarea apetitului alimentar;
- contribuie la menţinerea dispoziţiei prin tonalitatea afectivă pozitivă sau
negativă.

2. PERCEPŢIILE

 Sunt procese psihice senzoriale, complexe, şi totodată imagini primare, ce conţin

totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor, în condiţiile
acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.
Percepţia este o formă superioară a cunoaşterii senzoriale, un proces complex de extragere
şi prelucrare a informaţiei.
Imaginea perceptivă este bogată în conţinut (conţine atât elemente esenţiale cât şi detalii).
Un rol important în formarea imaginii perceptive îl are activitatea, limbajul şi experienţa
anterioară.

Fazele procesului perceptiv

1. Detecţia (sesizarea şi conştientizarea stimulului în câmpul perceptiv, fără a putea da
relaţii cu privire la caracteristicile acestuia); atinge pragul „minimum vizibile;.
2. Discriminarea (detaşarea stimulului de fond; atinge pragul „minimum separabile”;
3. Identificarea (informaţiile legate de stimul se raportează la modelul perceptiv
corespunzător => recunoaşterea obiectelor sau fenomenelor percepute; atinge pragul „minimum
cognoscibile”;
4. Interpretarea (depăşeşte percepţia propriu-zisă şi constă în integrarea verbală şi
stabilirea semnificaţiei obiectului sau fenomenului perceput).

Factori ce influenţează procesul perceptiv:

- pregătirea subiectului pentru recepţionarea stimulului;
- interesele subiectului;
- capacităţile perceptive ale subiectului;
- specializarea profesională;
- gradul de cultură.

3. REPREZENTĂRILE

 Reprezentarea este procesul senzorial de semnalizare, în forma unor imagini unitare,

dar schematice a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor, în absenţa
acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.

Caracteristici ale reprezentărilor:

- imaginea în reprezentare este intuitivă şi figurativă;
- este o imagine secundară (apare în urma unor percepţii anterioare);
- prezintă însuşirile mai importante, ca elemente structurale;
- reprezentarea evocă însuşirile caracteristice pentru un obiect, fenomen, fiind o schemă
sugestivă;
- reprezentarea NU redă relaţiile spaţio-temporale;
- în reprezentare nuanţele cromatice se reduc la culorile fundamentale;
- în reprezentare există conştiinţa absenţei obiectului şi a reflectării trecutului ca trecut;
- reprezentarea are o mare libertate faţă de schema structurală a obiectelor individuale;
- reprezentarea are un caracter panoramic.

Calităţile reprezentării dobândesc o valoare superioară fiind o „punte de legătură” între

senzaţii, percepţii şi procesele psihice cognitive superioare. În cadul acesteia informaţiile
perceptive nu dispar fară urmă ci apar prelucrate şi integrate în aceste procese cognitive.
Reprezentarea NU este un simplu fapt de evocare din memorie ci un rezultat al
construcţiilor şi reconstrucţiilor mintale. Aceasta se aseamănă, sub raportul conţinutului, cu
percepţiile, iar d.p.d.v. al modului de producere se apropie de gândire. Astfel, reprezentările
dobândesc o dublă natură: una intuitiv-figurativă (le apropie de percepţii) şi una operaţional-
intelectivă (le apropie de gândire). De aceea reprezentările sunt considerate ca o subetapă între
senzorial şi logic.
Reprezentarea este mai săracă decât percepţia, sub aspectul conţinutului, dar superioară
acesteia după modul de producere. În formarea reprezentării cuvântul (limbajul) are o funcţie
integratoare; la fel şi acţiunile practice ale subiectului cu obiectele.

Clasificarea reprezentărilor
După analizatorul dominant în producerea lor: - reprezentări vizuale
- reprezentări auditive
- reprezentări kinestezice
4

 După gradul de generalizare: - reprezentări individuale

- reprezentări generale

După nivelul operaţiilor implicate în geneza lor: - reproductive

- anticipative

După tipul de activitate în care se integrează: reprez. literare, geografice, istorice, etc.

După procesul psihic mai complex în care se integrează: reprez. ale memoriei, ale
imaginaţiei, ale limbajului, etc.

După prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar: - reprezentări voluntare

- reprezentări involuntare

Rolurile reprezentărilor în activitatea mintală:

- au o funcţie de prezentar;e
- sprijină construirea sensului cuvintelor;
- pregătesc şi uşurează generalizările din gândire;
- controlează unele generalizări ale gândirii;
- este un punct de plecare şi suport intuitiv pentru desfăşurarea şirului de raţionamente în
vederea rezolvării unor probleme;
- influenţează procesul imaginatiei.

 PROCESE PSIHICE COGNITIVE

.1. GÂNDIREA

Intelectul este un sistem de relaţii, activităţi şi procese psihice superioare ce se constituie şi

funcţionează plenar la nivel uman, depăşind experienţa anterioară, dar bazându-se pe ea, folosind
proprietăţi specifice ale creierului uman, şi realizându-se prin modelare culturală şi integrare
socioculturală. Acesta are la bază factori biologici şi socio-culturali.
Procesele intelectuale au un caracter mediat şi unul generic, mediat, operând cu realul dar
şi cu posibilul; astfel au şi un caracter reversibil şi anticipativ pentru timpul psihic.
Inteligenţa (după J.Piaget) este o formă superioară de adaptare optimă la situaţii noi,
problematice prin restructurarea datelor experienţei anterioare. (adaptarea = asimilare +
acomodare)
Stadiile dezvoltării inteligenţei (după Jean Piaget):
• Inteligenţa senzorio-motorie (0-2 ani)
• Stadiul preoperaţional (2-7 ani)
• Stadiul operaţiilor concrete (7-12 ani)
• Stadiul operaţiilor formale (12 - 17/18 ani)

Gândirea are un rol central în cadrul SPU (Sistem Psihic Uman) fiind definitorie pentru
om; aceasta valorifică, orientează şi coordonează celelalte funcţii şi procese psihice. De asemenea,
mai are un rol procesual, dat de caracterul infinit al cunoaşterii umane.

Modelul tridimensional al intelectului (al lui G.P.Guilford):

➢ 5 operaţii (evaluare, gândire divergentă, gândire convergentă, memorie, cogniţie)
➢ 4 conţinuturi (comportamental, semantic, simbolic, figural)
➢ 6 produse (unităţi, clase, relaţii, sisteme, transformări, implicaţii)

Gândirea este procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care extrage
şi prelucrează informaţii despre relaţii categoriale şi determinative, sub forma conceptelor,
judecăţilor şi raţionamentelor, prin intermediul abstractizării şi generalizării; se manifestă prin
6

 fapte psihice ca: sisteme operaţionale intelectuale, concepte, învăţare, înţelegere, rezolvarea de
probleme.

Operaţiile gândirii:
• Analiza şi sinteza
• Comparaţia
• Abstractizarea şi concretizarea
• Generalizarea şi particularizarea

Algoritmica reprezintă strategia gândirii ce utilizează algoritmii. Aceştia sunt serii strict
ordonate de operaţii succesive ce duc la rezolvarea sarcinii; sunt structuri operaţionale
standardizate ce duc la soluţionarea problemelor.
Euristica este disciplina ce reuneşte procedeele menite să ducă la descoperire şi invenţie.
În activitatea omului, algoritmica şi euristica se regăsesc în proporţii diferite.
Noţiunea (conceptul) reprezintă o condensare selectivă, o integrare de informaţii despre
însuşirile esenţiale şi generale ale unor clase de obiecte, fenomene, relaţii. Aceasta se situează la
diferite niveluri de generalizare şi abstractizare, este trăită subiectiv ca o semnificaţie, se dezvoltă
prin învăţare şi acumulare de experienţă („piramida conceptelor”, în care conceptele cele mai
generale se află spre vârful acesteia iar cele mai apropiate de particular mai spre bază).
Pseudoconceptele (conceptele empirice) condensează însuşiri concrete, particulare, locale,
restrictive, aspecte neesenţiale; sunt individualizate şi se bazează pe o logică naturală, analogică şi
predominant inductivă.
Conceptele ştiinţifice conţin însuşiri generale şi esenţiale, sunt integrate în sistemul
cognitiv, sunt produse ale cercetării ştiinţifice şi ale învăţării cognitive, având la bază organizarea
şi suportul operaţional al întregii activităţi intelectuale.
Învăţarea cognitivă este o formă a învăţării şcolare prin care se însuşesc cunoştinţe şi
operaţii intelectuale corespunzătoare obiectelor de studiu. Prin învăţare se dobândesc noi
comportamente.
Formele învăţării pot fi: - latente, spontane
- conştiente (organizate sistematic, având anumite obiective)

 Pentru învăţare este important atât efortul depus cât şi modul de învăţare. Înstrucţia şi
învăţarea se realizează cu ajutorul mijloacelor intuitive şi verbale, al motivaţiei, interiorizând
acţiunile practice şi verbale.
În cadrul învăţării cognitive au loc formările de concepte, trecerea de la conceptele
empirice la cele ştiinţifice precum şi dezvoltarea operaţiilor gândirii. Învăţarea cognitivă presupune
înţelegerea integrală, cu ajutorul metodelor active (problematizarea), ducând la performanţe
creative (bazându-se pe euristică); este opusă memorării mecanice, fiind centrată pe gândire.
Înţelegerea este o formă de manifestare a gândirii, latura ei funcţională, permanentă ce
realizează decodificarea semantică a obiectelor, fenomenelor şi acţiunilor prezente, prin raportarea
lor la fondul de cunoştinţe acumulate şi sistematizate. Condiţiile unei bune înţelegeri sunt:
existenţa unor cunoştinţe prealabile, selecţia şi sistematizarea cunoştinţelor vechi şi noi, utilizarea
unor demersuri specifice sarcinilor.
Formele înţelegerii (fcţ. de gradul de dificultate): - înţelegere spontană (realizată rapid,
simplu automatizat)
- înţelegere discursivă (realizată treptat, cu
efort conştient, având structura unei
rezolvări de probleme)

Problema reprezintă un obstacol cognitiv în relaţia subiect-lume, o dificultate teoretică sau

practică, o lacună în cunoaştere, un sistem de întrebări despre o necunoscută.
Situaţia problematică este o structură generatoare de probleme; reflectă neconcordanţa
dintre mijloace şi scopuri.
Demersul rezolutiv reprezintă asumarea sarcinii de depăşire a obstacolului.

Categorii de probleme:
După gradul de structurare: - bine definite (solvabile prin algoritmică)
- slab definite (solvabile prin euristică)

După gradul de specificare a datelor iniţiale,

a scopului şi a operaţiilor de transformare: - reproductiv-necreative (prin algoritmi)
- demonstrativ-explicative (inactiv-creative; se
cunoaşte starea finală şi se cere demonstrarea ei)

 - euristic-creative (ipotezele şi rezultatele sunt

slab definite)
- inventiv-creative (starea iniţială mai bine
definită, rezultatele slab definite)
- de optimizare (ipoteze bine definite, rezultate
necunoscute)

Fazele procesului rezolutiv:

1. punerea problemei
2. formularea ipotezelor
3. construirea modelului rezolutiv
4. execuţia
5. verificarea rezultatelor

Strategii de rezolvare a problemelor:

- anticipativ-exploratorii
- anticipativ-rezolutive
- executive

O bună strategie trebuie:

- să valorifice toate datele problemei
- să evidenţieze relaţii definitorii, esenţiale, din datele problemei
- să conţină principii general valabile
- să descompună probleme compleze în probleme simple pe care să le rezolve succesiv prin
strategii specifice
- să fie economică (să aibă soluţii clare din puţine încercări)

Rezolvarea de probleme are efecte formative, ducând la elaborarea unui „stil rezolutiv”;
presupune depăşirea blocajelor intelectuale.

2. LIMBAJUL

 Comunicarea este un proces de transmitere de informaţii şi are următoarea structură:

Canal de comunicare
Emiţător ------------------------------------------------------------------ > Receptor
Mesaj
Cod

Feed-back

Codul este un sistem de semne ce semnifică ceva şi cu ajutorul căruia se recepţionează sau
se transmit informaţii.
Limba este un produs al istoriei fiind principalul mijloc de comunicare şi totodată obiect
de studiu pentru lingvistică (psiholingvistica, având ca obiect de studiu limbajul).
Limbajul este activitatea de comunicare interumană, realizată cu ajutorul limbii şi al
resurselor acesteia.
Limbajul oral (vorbirea) reprezintă forma de bază, naturală şi concretă a limbajului; este
activitatea comunicativă însuşită treptat, învăţată şi sistematizată prin exersări.

Mecanismele vorbirii sunt: - componentele energetice (aparat respirator şi sistem muscular

aferent)
- aparat fonator (corzile vocale din laringe)
- componente dinamice de rezonanţă (cavitatea
bucală, cavitatea nazală, limba, buzele)

Limbajul are legaturi strânse cu percepţiile, reprezentările, gândirea, memoria, imaginaţia,

motivaţia, SPU.

Funcţiile limbajului:
1. Funcţia de comunicare
2. Funcţia cognitivă
3. Funcţia simbolic-reprezentativă (substituie obiecte, fenomene, relaţii prin forme verbale
sau alte semne)
4. Funcţia expresivă
10

 5. Funcţia persuasivă (de convingere)

6. Funcţia reglatorie (de determinare a conduitei proprii sau a altora)
7. Funcţia ludică (de joc)
8. Funcţia dialectică (de rezolvare a conflictelor pe cale verbală)

Formele limbajului:
Fcţ. de gradul de activism a subiectului: - activ
- pasiv

Funcţie de perceperea sau neperceperea

limbajului de către cei din jur: - limbaj intern: - forma automatizată
- forma pasivă
- forma internă
- forma anticipativă
- limbajul extern: - forma orală (monolog, dialog, colocviu)
- forma scrisă

Limbajul intern
- este asonor
- are maximum de economicitate (prescurtări, substituiri, condensări)
- are un caracter predicativ
- se desfăşoară cu o foarte mare viteză
- deţine funcţii de anticipare, proiectare, conducere şi de coordonare a limbajului oral şi
scris

Limbajul oral
- reprezintă cea mai importantă formă a limabjului
- are o expresivitate maximă
- are un caracter situaţional
- are un caracter adresativ
Mijloacele de expresivitate ale limbajului oral sunt: intensitatea, accentul, intonaţia,
timbrul, alegerea cuvintelor şi modul de frazare (topica).

11

 Limbajul scris
- este mai complex şi mai pretenţios
- se conformează unor reguli şi norme gramaticale
- dispune de o expresivitate redusă (semnele de ortografie)

3. MEMORIA

Este procesul psihic de întipărire, stocare şi reactualizare a informaţiilor.

Caracterizare generală:
- este un mecanism psihic structurant, constructiv şi uneori creativ
- este o capacitate generală a întregii materii
- este o capacitate psihică absolut necesară
- asigură continuitatea vieţii psihice
- se află în strânsă legătură şi interdependenţă cu celelalte procese şi funcţii psihice

Caracteristici:
- este activă (transformă informaţia, nu o reactualizează identic cu forma originală);
- este selectivă (întipărim, stocăm, reactualizăm numai o parte din informaţii);
- este situaţională (în funcţie de situaţie şi de starea subiectului);
- este relativ fidelă (întipărirea şi reactualizarea se fac cu aproximaţie);
- este mijlocită (cu ajutorul „stimulilor-mijloc”);
- este inteligibilă (meterialul memorat este organizat logic, raţional, după criterii de
semnificaţie).

Procesele şi formele memoriei

1. Memorarea (întipărirea, fixarea, engramarea)
- este activă şi selectivă
- în funcţie de prezenţa sau absenţa efortului voluntar poate fi:
a) memorare involuntară
b) memorarea voluntară
- în funcţie de prezenţa sau absenţa gândirii avem:
a) memorare mecanică (în lipsa înţelegerii)
12

 b) memorarea logică (bazată pe înţelegere, fiind superioară celei mecanice prin

autenticitate, economicitate şi productivitate)

Formele memorării sunt inegal productive, fiind întrebuinţate în funcţie de contextul şi

condiţiile situaţionale şi de particularităţile individului. Aceste forme sunt relaţionate,
complementare.

2. Păstrarea (stocarea)
- este activă, dinamică
- în funcţie de durată poate fi: - de scurtă durată (8-10 min)
- de lungă durată (peste 10 min)

3. Reactualizarea
Se poate face prin: - recunoaştere (în prezenţa materialului memorat)
- reproducere (în absenţa materialului memorat)

Factori de care depinde memoria:

➢ natura materialului (intuitiv-obiectual sau abstract, descriptiv sau explicativ-
raţional, logic sau ilogic);
➢ volumul materialului (dacă materialul de memorat creşte în progresie aritmetică
atunci timpul pentru memorarea lui creşte în progresie geometrică);
➢ familiaritatea cu materialul;
➢ modul de prezentare a materialului (simultan sau secvenţial);
➢ organizarea şi omogenitatea materialului;
➢ locul ocupat de material în cadrul activităţii individului;
➢ poziţia materialului în structura seriei (începutul şi sfârşitul se memorează mai bine
decât mijlocul);
➢ condiţiile de mediu (stimulatoare, inhibitoare, indiferente);
➢ starea generală a subiectului.

Factori de optimizare a memoriei:

➢ interacţiunea dintre subiect si materialul de memorat;
13

 ➢ stabilirea conştientă a unor scopuri clare, cât mai diferenţiate;

➢ stabilirea unor repere, mnemoscheme sau mediatori;
➢ sistematizarea cunoştinţelor şi a informaţiilor noi, stabilirea de legături logice între
acestea;
➢ sistemul motivaţional şi atitudinal al subiectului;
➢ implicarea cât mai accentuată a acţiunilor cognitive ce au loc în paralel cu acţiunile
mnezice;

Particularităţile psihoindividuale, în cadrul memoriei, se pot observa la diferite niveluri:

- nivelul proceselor memoriei
- nivelul analizatorilor
- nivelul conţinutului activităţii psihice (verbal-logic, afectiv, motor, etc.)

Calităţile memoriei:
• volumul memoriei
• elasticitatea, mobilitatea (capacitatea de asimilare şi reorganizare, de eliminare a
informaţiei)
• rapiditatea întipăririi
• trăinicia păstrării
• exactitatea, fidelitatea reactualizării
• promptitudinea reactualizării

Uitarea este un fenomen natural, normal şi relativ necesar.

Formele uitării: - uitarea totală (se uită tot materialul memorat)
- uitarea parţială (se uită o parte din materialul memorat)
- uitarea temporară (lapsusul)

Cauze ale uitării: - oboseala

- învăţarea iraţională (subînvăţarea şi supraînvăţarea)

Numărul optim de repetări pentru un material deja învăţat este de maxim 50% din numărul
de repetări necesar memorării materialului iar intervalele optime acestor repetări sunt fie la 5-20
min după învăţare fie la 1-2 zile.
14

 4.4. IMAGINAŢIA

Este procesul cognitiv de elaborare a unor imagini sau proiecte noi pe baza combinării şi
transformării datelor experienţei anterioare.
Este o formă de adaptare activă, interacţionând cu toate procesele şi funcţiile psihice; este
suţinută de motivaţie şi afectivitate.

Procedeele imaginaţiei şi combinatorica imaginativă.

Procedeul imaginativ reprezintă modul mintal de operare, o succesiune mai mult sau mai
putin riguroasă de compuneri, descompuneri şi recompuneri.
Procedeele imaginative sunt:
1. Aglutinarea (organizarea, sinteza mintală a unor părţi din fiinţe, obiecte -> mitologie)
2. Amplificarea şi diminuarea
3. Multiplicarea şi omisiunea
4. Diviziunea şi rearanjarea
5. Adaptarea (aplicarea la un obiect a unui alt principiu funcţional)
6. Substituţia
7. Modificarea (formei, volumului, culorii)
8. Schematizarea
9. Tipizarea (reunirea caracteristicilor esenţiale ale unei clase de fiinţe, obiecte, fenomene,
relaţii)
10. Analogia
11. Empatia

Formele imaginaţiei
Fcţ. de implicarea actului voluntar: - involuntară (reveria, visul din timpul somnului)
- voluntară (reproductivă, creatoare, visul de
perspectivă)

15

 a) Visul din timpul somnului = succesiune de imagini, idei, emoţii ce apar in timpul
somnului paradoxal.
- subiectul e un simplu spectator
- are un caracter absurd
- are un caracter scenic
- are un caracter simbolic

b) Reveria = stare de relaxare, pe parcursul căreia se derulează, în plan mintal, un şir de

imagini şi idei, în sensul dorinţelor, aspiraţiilor subiectului.
- subiectul are posibilitatea direcţionării în desfăşurarea evenimentelor;
- are un rol benefic, de detensionare, dacă nu se prelungeşte prea mult.

c) Imaginaţia reproductivă (reconstitutivă) – este o construcţie mintală a unor realităţi

prezente sau trecute, dar care nu pot fi percepute direct.
- este cu atât mai valoroasă cu cât se apropie mai mult de planul real

d) Imaginaţia creatoare
- este cea mai valoroasă şi complexă formă a imaginaţiei;
- este orientată spre posibil, viitor, nou;
- este cu atât mai valoroasă cu cât este mai originală, nouă, ingenioasă;
- este suţinută de motivaţie şi de atitudinile creatoare.

e) Visul de perspectivă = este proiectarea mintală a drumului propriu de dezvoltare, în

concordanţă cu posibilităţile şi cerinţele, condiţiile sociale.

Fcţ. de gredul de activism al subiectului avem forme: - pasive (visul din timpul somnului,
reveria)
- active (imagin. reproductivă,
imagin. creatoare, visul de
perspectivă)

16

 După calitatea construcţiilor imaginative avem forme: - absurde (visul din timpul
somnului, reveria)
- uşor constructive (imagin.
reproductivă)
- foarte constructive (imagin.
creatoare, visul de perspectivă)

După tipul de activitate în care se integrează : imaginaţie artistică, literară, ştiinţifică,

muzicală, coregrafică, etc.

După tipul dominant de reprezentări : plastic-vizuală, auditiv-motrică, auditiv-muzicală,

verbal-motorie, etc.

Rolurile imaginaţiei în sfera creativităţii:

- analizează imagini şi idei, creând noi structuri, sinteze;
- valorifică sfera inconştientului;
- îşi găseşte resursele energetice în afectivitatea şi motivaţia subiectului;
- se bazează pe memorie, percepţie, observaţie, gândire.

17

 ACTIVITĂŢI ŞI PROCESE REGLATORII

AFECTIVITATEA

Este ansamblul proceselor psihice care reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect, sub forma
unor trăiri, uneori atitudinal; este o componentă bazală, infrastructurală a psihicului, nota lui
definitorie; este o „vibraţie” organică, psihică şi comportamentală a întregii fiinţe, o tensiune a
întregului organism.
Procesele afective sunt motive active.

Proprietăţile proceselor afective

1. Polaritatea
Aceasta rezultă din satisfacerea sau nesatisfacerea trebuinţelor, dorinţelor, aspiraţiilor.
Astfel, procesele afective pot avea un caracter stenic sau astenic, plăcut sau neplăcut, destins sau
încordat.
2. Intensitatea (forţa, tăria, profunzimea trăirii)
3. Durata (persistenţa în timp a trăirii emoţionale)
4. Mobilitatea (trecerea de la o stare la alta sau de la fază la alta în cadrul aceleiaşi stări)
5. Expresivitatea (capacitatea de a se exterioriza)
Expresii emoţionale: - mimica
- pantomimica
- modificările vegetative
- schimbarea vocii
Acestea formează „conduita emoţional-expresivă”, care se învaţă (imitaţie + efort
voluntar), putând fi provocată, dirijată, controlată voluntar, conştient, simulată sau folosită
convenţional; au o semnificaţie individuală sau socială.
Rolurile expresiilor emoţionale:
• de comunicare;
• de influenţare a conduitei altora, în vederea desfăşurării anumitor acte;
• de contagiune;
• de autoreglare;
18

 • de accentuare sau diminuare a însăşi stării afective.

Clasificarea proceselor afective

Procese afective primare (elementare, spontane, mai apropiate de instinctual, tinzând să

scape controlului conştient)
a) tonul afectiv al proceselor cognitive
b) trăiri afective de provenienţă organică
c) afectele (scurte, foarte intense, scapă controlului conştient şi voluntar, cu o desfăşurare
impetuoasă)

Procese afective complexe

a) emoţii curente (scurte, intense, orientate, au caracter situaţional, tumultuoase sau calme)
b) emoţii superioare (legate în special de o activitate, fiind supuse „învăţării afective”, mai
profunde, intense)
c) dispoziţii afective (stări difuze, cu durată şi intensitate variabile, cu orientare vagă)

Procese afective superioare

a) sentimentele (intense, de lungă durată, relativ stabile, condiţionate social-istoric)=>
atitudini afective)
Au 3 faze: de cristalizare, de maturizare şi de decristalizare.
Pot fi: intelectuale, estetice, morale, sociale şi psihosociale.

b) pasiunile (sunt sentimente cu orientare, intensitate, stabilitate şi generalitate foarte mare;

antrenează întreaga personalitate)
Acestea pot fi: - lucide sau nobile
- oarbe (centrate pe Eu, Altul sau Lume); accentuarea acestora poate duce la
psihoze pasionale: delir revendicativ, gelozie morbidă.
Patimile sau viciile sunt aspectele negative ale pasiunilor.

Rolurile proceselor afective

Pierre Janet afirma ca acestea dezorganizează activitatea psihică iar W.B. Cannon afirma că
o organizează. În realitate însă, după o dezorganizare initială se ajunge la o organizare superioară.
19

 Acestea reglează conduita (ajută la adaptare), susţin energetic activitatea, potenţează şi

condiţionează acţiunile.

MOTIVAŢIA

Reprezintă ansamblul fenomenelor şi mecanismelor psihice interne dotate cu capacitatea de

a permite acţiuni, independent de factorii externi; este ansamblul stărilor de necesitate care se cer
satisfăcute şi care îl împing, îl instigă, îl determină pe individ să şi le satisfacă.
Caracteristici
• este o „pârghie” importantă în cadrul autoreglării organismului;
• este o forţă motrice a dezvoltării;
• are un caracter propulsator şi tensional (reaşează, sedimentează şi amplifică
materialul construcţiei psihice a individului).

Funcţiile motivaţiei
➢ Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a dezechilibrelor fiziologice şi
psihologice
➢ Funcţia de mobil sau factor declanşator al acţiunilor
➢ Funcţia de autoreglare a conduitei

Structura motivaţiei
Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii, forţele ei
motrice cele mai puternice care reflectă echilibrul biopsihosocial al omului sub influenţa mediului
extern.
Acestea, uneori semnalizează cerinţele de reechilibrare, sub forma unor boli specifice.
Fcţ. de geneza lor pot fi: - primare (înnăscute) – asigură integritatea fizică a organismului
- secundare (dobândite) – asigură integritatea psihică şi socială a
organismului

Trebuinţele primare pot fi: - biologice sau organice (foame, sete, somn, sexuale)
- fiziologice sau funcţionale ( mişcare, relaxare)
Acestea sunt comune la om şi la animal.

20

 Trebuinţele secundare pot fi: - materiale

- spirituale (estetice, de cunoaştere, etice, de realizare, etc.)
- sociale (comunicare, cooperare, integrare socială, afiliere,
etc.)

În concepţia lui Abraham Maslow, toate acţiunile umane au ca scop satisfacerea unor
necesităţi sau trebuinţe. Satisfacerea acestor trebuinţe însă se realizează conform priorităţii lor,
respectiv mai întâi nevoile primare apoi sunt luate în calcul cele de ordin superior. Astfel, nevoile
umane, conform lui Maslow, sunt structurate piramidal, de la bază spre vârful piramidei, pe cinci
nivele:
1. Nevoile elementare (la baza piramidei) sunt nevoile de ordin fiziologic (nevoia de aer,
apă, hrană, îmbrăcăminte; nevoi de ordin senzorial, sexual, etc.). Satisfacerea acestor nevoi asigură
buna funcţionare biologică a organismului uman.
2. Nevoia de securitate individuală, atât în mediul natural cat şi în cel social; se referă la
protecţia individului faţă de forţele exterioare ostile, factori de risc care atentează la integritatea
fizică a acestuia. Asigurarea unei astfel de protecţii se realizează prin stabilitatea locului de muncă
şi prin asigurarea unor bunuri şi resurse materiale necesare existenţei: casă, salariu etc.
3. Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptării şi apartenenţei într-un grup social,
de a face parte dintr-o comunitate. Oamenii manifestă nevoia de dragoste încă din primele luni de
viaţă. Mai mult instinctivă la început, această nevoie devine treptat din ce în ce mai conştientă,
devine o exigenţă de prim ordin pentru confortul sufletesc.
4. Nevoia de respect care derivă dintr-o exigenţă autoevaluativă a individului, care doreşte
să-i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la care aspiră, dorinţa de a-i fi apreciate competenţele,
cunoştiinţele, performanţele, calităţile etc.
5. Nevoia de autorealizare, de împlinire de sine, de la vârful piramidei, vizează construirea
unei imagini de sine favorabile, precum şi dobândirea capacităţii de autocontrol.
Cu cât trebuinţa este mai specific umană, cu atât se situează mai spre vârful piramidei.
Satisfacerea unei trebuinţe duce la apariţia alteia de pe o treaptă superioară, iar nesatisfacearea
trebuinţelor poate duce fie la amplificarea lor fie la dispariţia acesteia prin saturaţie şi reacţie de
apărare (rezultă tulburări caracteriale); nesatisfacerea unei trebuinţe un timp foarte îndelungat este
un pericol pentru însăşi existanţa umană.

21

 Motivele sunt reactualizări şi traspuneri subiective a stărilor de necesitate; sunt mobile ce

declanşează, susţin energetic şi orientează acţiunea.
Acestea au două laturi: una energizantă, dinamogenă şi una orientativă, direcţională.
Motivele pot fi: - individuale - minore - inferioare - egoiste
- sociale - majore - superioare - altruiste
Acestea formează reţele, configuraţii, „constelaţii” de motive.

Interesele sunt orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de
activitate. Sunt mai complexe decât trebuinţele şi motivele.
Conţin elemente cognitive, afective şi volitive.
Pot fi: - ştiinţifice - generale - pozitive - profesionale
- tehnice - personale - negative - extraprofesionale
- sportive, etc.

Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalităţii, fiind puternic trăite
afectiv şi care împing spre acţiune; sunt „ideile-valoare” ce corespund trebuinţelor, dorinţelor,
aspiraţiilor, trăsăturilor de personalitate ale indivizilor.
Acestea îşi au originea în structura afectivităţii individului, manifestându-se prin
comportament. „Ideile-valoare” devin „idei-forţă” atunci când sunt apărate vehement, acţionând
chiar şi împotriva instinctului de conservare, fiind vizibile în cazul alegerilor sau în conflictele
valorice.

Idealurile sunt proiecţii mintale ale individului, în sisteme de imagini şi idei, care îi
dirijează intreaga existenţă, sunt forţele spirituale ale individului.
Structura psihologică a idealurilor cuprinde: - sensul şi semnificaţia vieţii (orientarea
individului în funcţie de modul de existenţă
socială, culturală, valorică, morală)
- scopul vieţii (corespunzător obiectivului
urmărit în viaţă)
- modelul de viaţă (Eul ideal înspre care
tinde individul)
Pot fi: - morale
- estetice
22

 - politice
- existenţiale, etc.

Concepţia despre lume şi viaţă este formaţiunea motivaţională cognitiv-valorică de

maximă generalitate ce cuprinde ansamblul ideilor, teoriilor despre om, natură şi societate.
Reuneşte cognitivul cu valoricul.
Concepţiile despre lume şi viaţă pot fi: - realiste - ştiinţifice
- fanteziste (utopice) - neştiinţifice
- materialiste - progresiste
- idealiste - retrograde

Formele motivaţiei
- motivaţie pozitivă (lauda, recompensa, încurajarea);
- negativă (pedeapsa, ameninţarea).

- motivaţie intrinsecă (din interiorul individului);

- motivaţie extrinsecă (din exteriorul individului).

- motivaţie cognitivă (având la bază cogniţia);

- motivaţie afectivă (având la bază atracţia sau respingerea).

Aceste forme sunt inegal productive, în funcţie de vârstă, sex, personalitate, situaţii,
activităţi, etc.

Optimum motivaţional = reprezintă intensitatea optimă a motivaţiei care să permită

obţinerea de performanţe.
Pentru sarcinile simple, nivelul performanţei creşte odată cu creşterea intensităţii
motivaţiei. Pentru sarcinile mai complexe, după o creştere a performanţei se ajunge la un maxim al
acesteia, apoi aceasta descreşte.
În cazul în care dificultatea sarcinii nu este apreciată corect apare subaprecierea, ce duce sa
o submotivare sau apare supraaprecierea, ce duce la o supramotivare.
23

 Nivelul de aspiraţie = stimulul motivaţional care duce la progres şi autodepăşire. Acesta

trebuie să fie puţin peste posibilităţile de moment.

ATENŢIA

Este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi orientare a energiei

psihonervoase în vedearea desfăşurării optime a activităţii psihice, în special a proceselor
senzoriale şi cognitive.
Starea de veghe = activarea difuză a scoarţei cerebrale
Starea de vigilenţă = observarea, explorarea generală a mediului

Caracteristicile atenţiei
➢ are obiect (este orientată spre ceva anume, stimuli externi sau interni)
➢ este selectivă
➢ presupune o concentrare optimă în câmpul focalizării şi o inhibiţie în jurul acestuia
(cu ajutorul unor mecanisme corticale simple şi complexe)

Dacă se exersează poate să devină „aptitudinea de a fi atent”.

Formele atenţiei
1. Atenţia involuntară
Depinde de factori interni dar şi externi.
Cei externi sunt: - intensitatea stimulilor;
- deplasarea stimulilor pe un fond fix;
- apariţia şi dispariţia bruscă a stimulului;
- complexitatea stimulilor.
Cei interni sunt: - interesul pentru stimul;
- reactualizarea unor motive;
- relaţia afectivă cu aparatul instrumental de satisfacere a acestor motive.

2. Atenţia voluntară (intenţionată, conştientă)

24

 Este autoreglată voluntar fiind orientată spre un obiect al atenţiei. Intensificarea activităţii
psihice într-un anumit focar, duce la inhibarea altor activităţi şi la o izolare de alţi stimuli sau la
limitarea acţiunii acestora, în paralel cu menţinerea concetrării atenţiei pe tot parcursul activităţii.
Aceasta se poate regla voluntar, rezultând orientarea, stabilitatea şi concentrarea activităţii.
Condiţii de optimizare a atenţiei voluntare
- stabilirea clară a scopului;
- scoaterea în evidenţă a importanţei activităţii;
- crearea unei ambianţe favorabile;
- stabilirea momentelor mai dificile ale activităţii;
- izolarea de factori perturbatori.

Atenţia voluntară provoacă oboseală, însă utilizarea repetată a acesteia duce la

automatizare, la formarea deprinderii de a fi atent = atenţia postvoluntară.
În funcţie de direcţia de orientare putem avea atenţie externă şi atenţie internă. Este
recomandată folosirea lor alternativă.

Calităţile atenţiei
• Volumul atenţiei (volumul mediu este de 5-7 elem. asupra cărora ne putem concentra

simultan);
Este influenţat de: - organizarea în structuri cu sens a elementelor;
- complexitatea elementelor;
- interesul subiectului;
- antrenamentul special, exerciţiul.

• Stabilitatea atenţiei (persistenţa în timp a capacităţii de menţinere a atenţiei)

Este influenţată de: - natura sarcinii;

- motivaţia pentru activitate;
- complexitatea stimulului.

• Concentrarea atenţiei (existanţa unui focar de excitaţie şi a zonelor periferice din

jurul acestuia care sunt inhibate)

Este influenţată de: - importanţa activităţii;
- structura activităţii;
25

 - interesul pentru activitate;

- antrenamentul, exerciţiul.

• Distributivitatea atenţiei (permite desfăşurarea concomitentă a mai multor activităţi,

cu condiţia ca măcar unele dintre acestea să fie automatizate)

• Mobilitatea sau flexibilitatea atenţiei (reflectă capacitatea de deplasare a atenţiei de la

un obiect la altul într-un interval dinainte stabilit;

acest interval este de ~ 1/6 sec; dacă se depăşeşte
acest interval se manifestă „inerţia atenţiei”)

VOINŢA

Este procesul psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale şi constând
în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase, în vederea depăşirii obstacolelor
şi atingerii scopurilor conştient propuse.
Apare atât în cazul susţinerii activităţii cât şi pentru frânarea acesteia.
Efortul voluntar reprezintă caracteristica esenţială a voinţei, fiind o mobilizare a
resurselor fizice, intelectuale, emoţionale, cu ajutorul mecanismelor verbale; reprezintă o
organizare a activităţii psihice nervoase în jurul unui centru de excitabilitate dominant, ce exprimă,
în plan psihic, scopul acţiunii.
Dificultatea sarcinii este reflectată de intensitatea efortului voluntar şi de particularităţile
mecanismelor implicate în acţiune; aceasta reflectă raportul dintre posibilităţi şi cerinţe.
Antrenarea voinţei se realizează prin confruntări îndelungate cu obstacolele.
Aceasta are roluri în reglarea activităţii, alături de gândire şi imaginaţie, în formarea
deprinderilor precum şi în reglarea oricărui proces psihic.

Fazele acţiunilor voluntare complexe:

1. reactualizarea unor motive => scopuri
2. lupta motivelor (reglarea voluntară în scopul alegerii)
3. luarea hotărârii (alegerea unui motiv şi scop şi inhibarea altora)
4. executarea hotărârii => atingerea scopului
- în activităţile simple luarea hotărârii este urmată imediat de execuţie
26

 - în activităţile complexe luarea hotătârii este urmată de o fază pregătitoare şi doar apoi
de execuţie
Pentru acţiunile foarte complexe avem şi faza:
5. verificarea rezultatelor + formularea concluziilor
Primele trei faze pot fi considerate ca o singură fază de preparare iar fazele patru şi cinci ca
o fază de execuţie.
Calităţile voinţei:
➢ puterea voinţei (intensitatea efortului voluntar)
- opusul acesteia este slăbiciunea voinţei
➢ perseverenţa (capacitatea de a suţine efortul vountar timp îndelungat)
- opusul acesteia este încăpăţânarea
➢ independenţa voinţei (luarea unor decizii proprii)
- opusul acesteia este sugestibilitatea
➢ promptitudinea deciziei (rapiditatea cu care se ia hotătârea)
- opusul acesteia este tergiversarea sau nehotărârea

Calităţile voinţei pot deveni trăsături de caracter daca sunt constante sau frecvente.

27

 .PERSONALITATEA

Personalitatea desemnează fiinţa umană, fiind un sistem bio-psiho-socio-cultural ce

caracterizează omul din trei perspective: - subiect pragmatic, al acţiunii (homo faber);

- subiect epistemic, al cunoaşterii (homo sapiens);

- subiect axiologic, purtător şi generator de valori (homo valens).

Sistemul de personalitate cuprinde temperamentul, aptitudinile şi caracterul.

Personalitatea omului este unică şi originală.

Modelul general uman de personalitate

• apartenenţa la specia umană;

• calitatea de fiinţă socială, de membru al societăţii;

• calitatea de fiinţă conştientă, având gândire şi voinţă;

• participant la actul cultural, purtător şi generator de valori;

28

 • deţine un potenţial creator.

În sfera psihologică a personalităţii se află structurile şi organizarea S.P.U.

Factorii (trăsăturile) de personalitate = formaţiuni integrate şi integratoare, sintetice,

reunind procese şi funcţii psihice.

- dispun de o relativă stabilitate;

- tind spre generalitate, caracterizând omul în ansamblul lui;

- dispun de plasticitate;

- sunt definitori, caracteristici pentru individ;

- sunt organizaţi în sistem.

Eul reuneşte percepţiile Sinelui, oferind o viziune asupra propriei fiinţe: corporalitatea,
posibilităţile de acţiune, raporturile cu alţii, etc. Este un integrator al personalităţii şi presupune
conştiinţa de sine.

Rolul este dat de activitatea pe care subiectul o desfăşoară în cadrul sistemului social.
Statusul este dat de poziţia subiectului în cadul relaţiilor sociale.
Etapele în dezvoltarea Eului sunt:
- Eul corporal;
- Eul social;
- Eul spiritual.

Eul poate fi pasiv (caracteristicile pasive, somatice, sociale, spiritual-valorice) şi activ

(afirmarea subiectului, modul specific de „a fi”)

Individul = unitate vie, indivizibilă, diviziunea lui ducând la pierderea identităţii;

= reprezintă orice organism viu;
= deţine caracteristicile generale, fără particularizări individuale.
Individualitatea = individul luat în totalitatea caracteristicilor sale distinctive şi originale;
nu implică neapărat umanul.
Persoana = desemnează fiinţa umană în general.
29

 Personalitatea = sistem atributelor, structurilor şi valorilor de care dispune o persoană.

TEMPERAMENTUL

Reprezită latura dinamico-energetică (cea mai uşor constatabilă latură a personalităţii). Este
modalitatea primordială, foarte generală şi relativ constantă.

Clasificarea temperamentelor
Fcţ. de amestecul de humori organice: - coleric
(după Galenus şi Hypocrates) - sangvinic
- flegmatic
- melancolic

Fcţ. de constituţia corporală: - respirator

- muscular
- digestiv
- cerebral

După glandele cu secreţie internă: - hipotiroidian

- hipertiroidian

După dominarea unor componente germinative: - endomorf

- mezomorf
- ectomorf

D.p.d.v. al nevrozismului: - cu nivel scăzut (flegmaticul şi sangvinicul) => stabilitate

- cu nivel crescut (melancolicul şi colericul) => instabilitate

După orientarea spre interior sau exterior a individului: - introvertit

(Carl Jung&Hans Eysenck) - extravertit

După unele particularităţi bioconstituţionale: - atletic

- astenic
30

 - picnic
- displastic

Sistemul nervos are rolul principal în determinarea caracteristicilor temperamentale.

Însuşirile fundamentale ale sistemului nervos: - forţa, energia (în funcţie de substanţele
(tipologia lui Pavlov) funcţionale ale neuronului)
- mobilitatea (în funcţie de viteza de consumare
şi regenerare a acestor substanţe);
- echilibrul (între excitaţie şi inhibiţie).

Astfel avem: - colericul = puternic – neechilibrat – excitabil

- sangvinicul = puternic – echilibrat – mobil
- flegmaticul = puternic – echilibrat – inert
- melancolicul = slab (hipotonic sau astenic)

APTITUDINILE

Reprezită latura instrumental-operaţională a personalităţii; sunt operaţii superior dezvoltate,

organizate în sisteme, ce fac posibilă obţinerea rezultatelor supramedii în activitate. Reprezintă
totodată latura executivă a personalităţii.
Nivelul de dezvoltare a aptitudinii se apreciază în funcţie de indicatori ai performanţei:
- rapiditatea
- productivitatea
- precizia
- eficienţa
- originalitatea
Acest nivel valorizează personalitatea individului.
Diferenţa dintre „aptitudini” şi „capacităţi” este că în timp ce primele sunt rezultate ale
potenţialelor individului cele din urmă sunt aptitudini consolidate prin formarea de deprinderi.

Avem o continuitate între EREDITATE ! APTITUDINI ! CAPACITĂŢI

Fcţ. de gradul de complexitate: - simple (elementare)

31

 - complexe
Cele complexe, în funcţie de sfera de aplicabilitate, pot fi: - generale (în majoritatea
domeniilor)
- speciale (în anumite domenii)

Fcţ. de natura proceselor psihice prin care se exprimă: - senzorial-perceptive

- psihomotorii
- intelectuale (Ex: inteligenţa este o
aptitudine ce permite acţiunea la un
nivel superior de eficienţă)

Performanţele inteligenţei se exprimă prin facilitatea în învăţare, profunzimea înţelegerii şi

rezolvarea de probleme

CARACTERUL

Reprezintă latura relaţional-valorică a personalităţii.

- este modul propriu de comportament;
- este un ansamblul de particularirăţi psihoindividuale;
- este ansamblul însuşirilor ce privesc relaţiile subiectului cu mediul şi valorile după
care se conduce;
- este un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj;
- este o formaţiune superioară formată din trebuinţe, motive, sentimente superioare,
convingeri, aspiraţii, idealuri şi concepţia despre lume şi viaţă.

Trăsăturile de caracter sunt modalităţi de raportare la diferite laturi ale realităţii, sunt
modalităţi de autoreglaj. Importante sunt trăsăturile stabile, generale.
Componentele de bază ale caracterului sunt: - atitudinile stabile
- trăsăturile voluntare
Atitudinea = modalitate de raportare la o clasă generală de obiecte sau fenomene prin care
subiectul se orientează selectiv şi se autoreglează preferenţial.
Componentele atitudinii includ: - motivaţia, scopurile şi preocupările cognitive
corespunzătoare;
32

 - o componentă executivă, de natură voluntară.

Tipuri de atitudini
• atitudinea faţă de oameni
• atitudinea faţă de sine
• atitudinea faţă de muncă
• atitudinea faţă de cultură
• atitudinea faţă de natură
• atitudinea faţă de societate
• etc.

Sistemul de atitudini cuprinde: - 1-2 trăsături cardinale

(Gordon Allport) - 10-15 trăsături principale
- cateva mii de trăsături secundare, de fond

„A cunoaşte pe cineva” presupune determinarea trăsăturilor cardinale a acestuia => o

ierehizare a atitudinilor şi trăsăturilor de caracter.
Particularităţile structurale ale caracterului
➢ Unitatea (suferă modificări minore)
➢ Expresivitatea (exteriorizarea prin câteva caracteristici dominante)
➢ Bogăţia (dată de multitudinea relaţiilor sociale ale individului)
➢ Statornicia (constanţa manifestărilor când atitudinile şi trăsăturile au valoare
morală)
➢ Originalitatea (nota distinctivă, caracteristică)
➢ Plasticitatea (asigură evoluţia şi autoreglajul caracterului în funcţie de situaţie)
➢ Tăria de caracter (rezistenţa la influenţele exterioare)

CREATIVITATEA

Este o proprietate a întregului S.P.U.

33

 Reprezintă „noul” faţă de ceea ce e cunoscut, uzual. Noutatea este în funcţie de cota de
originalitate (distanţa dintre nou şi cunoscut, vechi).
Cota de originalitate + produsele acesteia = atributul de „creativ”
Talentul = creativitatea de nivel superior;
= ansamblul aptitudinilor generale şi speciale, la un nivel de dezvoltare superior.
Avem trei accepţiuni ale creativităţii în psihologie: - comportament şi activitate psihică
creativă
- structură a personalităţii
- creativitate de grup
Activitatea creativă = activarea şi valorificarea potenţialului creativ (punerea de probleme
şi rezolvarea lor)
Demersurile creative pot fi spontane sau voluntare. Acestea trebuie să fie susţinute de
factori activatori (motivaţie, aptitudini, etc.)
În psihologia românească este considerat modelul bifactorial al creativităţii:
➢ Vectorii = stări şi structuri energetice care determină acţiunea şi raportarea
preferenţială; pot fi creativi sau noncreativi
➢ Operaţiile şi sistemele operatorii; aceştia pot fi operaţii automatizate, de rutină sau
sisteme operatorii de tip euristic

Creativitatea este rezultatul interacţiunii optime dintre aceste două componente.

Favorabile creativităţii sunt:

- trebuinţele de creştere (perfecţionare şi performanţă);
- motivaţia intrinsecă;
- aspiraţiile superioare;
- atitudinile nonconformiste.

În cazul personalităţii avem blocuri formate din vectorii atitudinali şi sistemele de operaţii
(aptitudinile).
Atitudini creative:
- interesele cognitive;
- atitudinea antirutinieră;
- simţul valorii şi atitudinile valorizatoare;
34

 - curajul în adoptarea de noi scopuri;

- încrederea în forţele proprii şi autorealizarea;
- perseverenţa în atingerea scopurilor propuse;
- adoptarea atitudinilor direct creative.

Formele creativităţii: - generală

(după Al. Roşca) - specială

Nivelurile creativităţii (după C.W.Taylor):

1. Creativitatea de expresie (mimică, gestică, vorbire);
2. Creativitatea de produs (obiect, proces tehnologic);
3. Creativitatea inventivă (=> orice sete „nou”);
4. Creativitatea inovativă (recombinarea ingenioasă a unor elemente cunoscute)
5. Creativitatea procesuală (în funcţie de caracteristicile în dezvoltarea proceselor
psihice);
6. Creativitatea emergentă (descoperirea unui nou principiu ce revoluţionează un domeniu
de activitate; reprezintă nivelul superior al creativităţii).

Stadiile creativităţii:
➢ Stadiul pregătitor (apare intenţia şi mobilizarea individului)
➢ Stadiul incubaţiei (obiectivele se fixează la nivelul inconştient)
➢ Iluminarea (intuiţia)
➢ Stadiul verificării şi elaborării finale

35