CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………… 5
CAPITOLUL I
ADOLESCENŢA, VÂRSTA CU PROFIL SPECIFIC…………………. 7
1.1. Caracterizare generală a preadolescenţei şi adolescenţei din
perspectiva psihologiei vârstelor…………………………………………………….. 7
1.2. Dezvoltarea inteligenţei şi caracteristicile gândirii la preadolescent şi
adolescent……………………………………………………………………………. 10
1.3. Criza de originalitate………………………………………………. 11
1.4.Caracteristicile şi dezvoltarea personalităţii………………………… 12
1.4.1.Dezvoltarea conştiinţei de sine……………………………… 13
1.4.2.Dezvoltarea conştiinţei de sine în legătură cu aprecierea
celorlalţi……………………………………………………………………………… 17
1.4.3. Individualizarea – proces caracteristic preadolescenţei şi
adolescenţei…………………………………………………………………………. 17
1.5. Caracteristicile afectivităţii la preadolescenţi şi adolescenţi ……… 21

CAPITOLUL 2
COMPORTAMENT DEVIANT. CAUZALITATE.
SIMPTOMATOLOGIE ……………………………………………………………. 24
2.1. Teorii privind geneza comportamentului deviant………………….. 24
2.2.Cauzele determinante ale comportamentului deviant……………… 29
2.3.Simptomatologia devianţelor comportamentale……………………. 31
2.4. Factori de risc în apariţia devierilor de comportament…………….. 34
2.4.1. Aspecte juridice………………………………………….. 34
2.4.2. Aspecte psihologice……………………………………… 37
2.4.3. Aspecte sociologice……………………………………... 40
2.5. Manifestări tipice ale comportamentului deviant……………… 42
2.5.1. Conduite de evaziune sau de
demisie…………………….. 42

2
 2.5.2. Conduite de dominare, agresiv-impulsive……………… 44
2.5.3.Vicii……………………………………………………… 45

CAPITOLUL III
M ETODOLOGIA CERCETĂRII OBIECTIVELE CERCETĂRII……. 46
3.1.Obiectivele cercetării…………………………………………….. 46
3.2. Ipoteza
cercetării………………………………………………….. 47
3.3.Metode şi instrumente de lucru folosite în cadrul activităţii de
cercetare………………………………………………………………… 47
3.3.1. Lotul de subiecţi ……………………………………… 48
3.4. Studiul de
caz……………………………………………………… 49
3.5.Evaluarea lucrării………………………………………………….. 51

CONCLUZII………………………………………………………….. 57

ANEXE………………………………………………………………. 60

BIBLIOGRAFIA…………………………………………………….. 69

3
 INTRODUCERE

În complexitatea situaţiilor de viaţă în care este permanent implicat subiectul

uman, acesta se manifestă nu doar ca o simplă individualitate ci, protejându-se diferit
în conduitele conştiente, în luarea deciziilor şi opţiunilor.
Această evidenţiere a conduitelor specifice îmbracă un aspect cu totul aparte la
adolescenţi şi tineri, fapt care determină implicit abordarea lor diferenţiată în contextul
vârstei şi al mediului social.
Parte componentă a populaţiei, tineretul este modelat după parametrii care
definesc lumea contemporană. Ca atare, în prezent se acceptă că în societatea
contemporană modificările din domeniul socio-economic şi tehnico-material au indus
şi continuă să determine mutaţii în structura populaţiei pe vârste şi medii, în nivelul de
pregătire culturală, ştiinţifică, profesională, în dimensionarea demografică a populaţiei
active. Logic, a crescut rolul social, politic, spiritual al tinerilor de azi, a sporit şi s-a
diversificat cuprinderea lor în reţele de instrucţie şi învăţământ, s-a extins şi
generalizat durata şcolarizării, concomitent cu obţinerea de către tineri şi adolescenţi, a
unor veritabile performanţe materiale, educaţionale, sociale.
Contemporaneitatea, prin parametrii ei tehnici şi sociali - urbanizare, calificare,
specializare, şomaj, dezvoltare educaţională, industrializare, deviată, etc.- , este
implicată în apariţia de „criză morală”, cunoscându-se în acelaşi timp o serie de
progrese pe plan economic, tehnic. Asistăm la accentuarea polizării mişcărilor
tineretului, la o recrudescenţă a manifestărilor antisociale, la mişcări social-
protestatare şi la procese dezadaptative în adolescenţă. Apar schimbări globale în
„datele” esenţiale ale omului: idealuri, motivaţii, atitudini, convingeri.
S-a constat că în societăţi şi ţări cu sisteme socio-economice dintre cele mai
dificile pot să apară devieri caracteriale, o creştere marcată a numărului de inadaptaţi

4
social -toate acestea generate de fenomene specifice timpului pe care îl traversăm
(aglomeraţiile urbane, tempoul exagerat al industrializării, condiţiile dure de navetism
etc.).
Factorii care determină devieri, aberaţii la copii, de multe ori nesesizate decât
la adolescenţă, ori răbufnind la tineri, se înscriu într-un câmp de studiu ce implică
specialişti din medicină, psihologie, pedagogie, sociologie, jurisprudenţă etc.
În prezent, la această deschidere a câmpului de studiu, prin natura factorilor ce
se circumscriu comportamentului deviat se adaugă complexitatea tabloului etiologic,
ca şi numeroasele modalităţi de tratament. De aceea, în abordarea complexă a
devianţei a tulburărilor de comportament îşi au loc termeni ca: educare, reeducare,
socializare, compensare etc., indiferent dacă pentru aceasta concură medicul, familia,
şcoala, psihologul, pedagogul ori sociologul.
În domeniul cercetării adolescentei şi tinerilor se ştie că, nici sociologia, nici
psihologia, nici etica, nici pedagogia ori vreo altă disciplină nu pot singure să
surprindă măcar o parte considerabilă din complexitatea problemelor pe care le ridică
acest segment de populaţie. Într-o serie de ţări cu tradiţie în plan ştiinţific-educaţional,
prin acţiuni de cunoaştere şi prognozare se urmăreşte detectarea implicaţiilor normale
şi patologice (deviante) ale mutaţiilor biopsihologice şi fiziologico-intelective
receptate în conduita şi comportamentul tinerilor.

5
 CAPITOLUL I
ADOLESCENŢA, VÂRSTA CU PROFIL SPECIFIC

1.1. CARACTERIZARE GENERALĂ A PREADOLESCENŢEI

ŞI ADOLESCENŢEI DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI
VÂRSTELOR

În dezvoltarea psihică şi fizică a copilului după vârsta de 10 ani, se pot

diferenţia trei stadii:
2. Stadiul preadolescenţei sau pubertăţii (10-14 ani)- se caracterizează
prin derularea procesului de creştere care se manifestă sub două aspecte: creştere fizică
şi maturizare sexuală .Ambele procese îşi pun amprenta asupra dezvoltării
personalităţii şi asupra extinderii şi diversificării relaţiilor interpersonale.
3. Stadiul adolescenţei (14-18/19 ani) – se caracterizează prin câştigarea
identităţii personale, prin intelectualizarea pregnantă a conduitei şi prin pregătirea
pentru viaţa adultă axată pe câştigarea competenţei şcolare în acord cu viitorul statut
profesional.
4. Stadiul adolescenţei prelungite (20-24 ani)- se caracterizează prin
integrarea psihologică primară la cerinţele unei profesii, prin dobândirea
independenţei personale şi prin eventuala opţiune maritală. Adolescenţa prelungită
este un stadiu controversat. Specialiştii consideră că în ultimele decenii se
înregistrează concomitent o dilatare şi o scurtare a adolescenţei. Ea se dilată într-o
adolescenţă prelungită, în cazul tinerilor care continuându-şi studiile rămân într-un
statut de dependenţă economică faţă de părinţi şi se înregistrează în cazul tinerilor care
îşi asumă un statut profesional şi adesea unul marital.

6
 Aşa numitul puseu de creştere este specific preadolescenţei şi el se referă pe de
o parte la creşterea fizică, iar de pe altă parte la maturizarea sexuală.
Din punct de vedere psihologic, puseul de creştere fizică şi maturizare sexuală
este legat de multiple stări de disconfort. Dezvoltarea disproporţionată, mai evidentă la
băieţi decât la fete, creează adesea un aspect caricatural şi determină o stângăcie
specifică în mişcări datorită neajustării lor la proporţiile modificate ale corpului.
Acestea toate produc tânărului stări de nelinişte privind aspectul său general.
Schimbărilor li se adaugă probleme dermatologice (cel mai frecvent acneea) şi aşa
numita sensibilitate „emoţională” a pielii (eritemul de pudoare şi paloarea).
Sensibilitatea pielii trădează adesea stările emoţionale, devenind un mecanism
activ de dezvăluire a unor trăiri pe care preadolescentului le vrea mai degrabă
camuflate.
Creşterea este însoţită de oboseală, dureri de cap, iritabilitate, ca şi de o
încărcare tensională specifică, generatoare de repetate conflicte, mai ales cu părinţii.
Conduita este labilă, momentele de vioiciune, exuberantă, activism alternând cu cele
de oboseală, apatie, demobilizare. Apare acum o tendinţă de scădere a disciplinei, de
creştere a reveriei, de pierdere a timpului fără a face nimic, de abdicare de la unele
sarcini familiale sau şcolare. După atingerea punctului culminant al puseului de
creştere, preadolescentul manifestă o schimbare vizibilă a conduitei ca urmare a
transformărilor sexuale pe care tocmai le-a traversat.
Băieţii intră în faza unor comportamente exagerate, manifestând o impertinenţă
cu substrat sexual şi o agresivitate marcată în conduite şi vocabular.
Fetele, în funcţie de cum îşi acceptă mai greu sau mai uşor sexualizarea, trec
succesiv prin două faze. Prima fază este aceea de „femeie-copil” şi se caracterizează
prin alternanţa conduitelor timide cu cele exuberante, prin afecţiune şi idealism
romantic în relaţiile cu băieţii, acesta fiind adesea substituiţi cu personaje de film, de
roman sau cu persoane publice (preadolescentele sunt îndrăgostite de actori, cântăreţi,
fotbalişti); se manifestă şi unele complexe de inferioritate, după cum poate să apară o
anumită culpabilitate şi jenă faţă de vizibila lor sexualizare. Cea de-a doua fază este
cea de „femeie-adolescent”, caracterizată prin acceptarea sexualizării, dispariţia
complexelor de inferioritate, printr-o largă disponibilitate sentimentală şi curiozitate
faţă de sexul opus, fata devenind stăpână pe sine şi provocatoare.
Sistemul nervos suferă schimbări importante. Creşte masa cerebrală, se
definitivează procesul de cutare corticală, iar cortexul ajuns la forma sa definitivă de

7
complexitate funcţională, constituie acum o bază pentru dezvoltarea gândirii abstracte
şi creativităţii. Sub presiunea stimulărilor multiple şi a consumurilor energetice mari
datorate creşterii, sistemul nervos de reglare manifestă o oarecare slăbiciune a
inhibiţiei, a cărei consecinţă este labilitatea emoţională soldată cu o serie de izbucniri
bruşte şi necontrolate, specifice.
În preadolescenţă şi adolescenţă se amplifică funcţionalitatea sistemului
glandular. Procesele de creştere şi maturizare biologică sunt influenţate de activitatea:
- glandei tiroide-implicată în dezvoltarea osoasă şi în dinamica generală a
activităţii;
- hipofizei - ai cărei hormoni stimulează producerea hormonilor sexuali şi
maturizarea sexuală;
- epifizei şi glandelor suprarenale-implicate în diferenţierea sexuală şi
maturizarea somatică de ansamblu; acestora li se adaugă activitatea
specifică a glandelor sexuale.

8
1.2. DEZVOLTAREA INTELIGENŢEI ŞI CARACTERISTICILE
GÂNDIRII LA PREADOLESCENT ŞI ADOLESCENT

După vârsta de 12 ani inteligenţa intră în faza operaţiilor formale la finalul

căreia se va atinge maturitatea intelectuală, cu tot disponibilul ei de instrumente
intelectuale şi de operaţii necesare manevrării lor. În general, se consideră că în
perioada adolescenţei gândirea atinge apogeul dezvoltării ei, afirmaţie care se referă la
faptul că acum se structurează operaţiile gândirii iar de calitatea acestor operaţii care
nu este identică pentru toţi indivizii, depinde forţa gândirii. Deşi se păstrează pentru o
lungă perioadă de viaţă disponibilitatea de a achiziţiona cunoştinţe,(concepte - ca
instrumente ale gândirii), nivelul operării cu ele (adică manevrarea conceptelor de
către gândire) se definitivează în adolescenţă. Ulterior acestei etape, gândirea nu-şi
mai extinde limitele de operare, operaţiile sale rămânând la nivelul atins acum.
Gândirea intră în faza sa discursivă fiind capabilă de sarcini rezolutive
complexe, datorită desfăşurărilor procesuale ample în care sunt antrenate succesiuni de
operaţii distribuite pe faze. Totodată, gândirea îşi sporeşte centralitatea prin apelul la
resursele celorlalte procese psihice pe care le orientează, conduce şi valorifică.
Rezultatul caracteristic gândirii este acum raţionamentul, ca formă logică
fundamentală care constă din înlănţuiri de judecăţi, prin care se derivă cunoştinţe noi
din cunoştinţele date. Structura logică a raţionamentului este mai complexă decât a
noţiunii şi judecăţii, el presupunând premise (judecăţile din care se face derivarea),
concluzie (judecata derivată) şi inferenţă (operaţie logică de derivare).
Dezvoltarea gândirii este puternic dependentă de aportul cognitiv şi cultural. În
cazul achiziţiilor cognitive sărace nivelul discursiv nu se atinge. Mediul intervine în
dezvoltarea gândirii prin oferta de stimuli cognitivi pe care o face ca şi prin stimularea
interesului de a cunoaşte diferitele modele de explicaţie şi predilecţie asupra realităţii.
Acest interes este susţinut, atunci când adolescentul ajunge să considere cunoaşterea
drept un instrument necesar stăpânirii realităţii şi adoptării optime la ea.

9
 Conceptele adolescentului, mai ales în etapa adolescenţei prelungite, sunt tot
mai complexe, unele dintre ele dispunând de un înalt nivel de generalizare şi
abstractizare. Este vorba de concepte ştiinţifice, legate de domeniul fizicii (atom,
materie şi antimaterie, gravitaţie, plasmă, spaţiu şi timp), chimiei (valenţă, organic şi
anorganic), de relaţiile matematice (relaţii algebrice, trigonometrice, mulţimi), de
relaţii logice (probabilitate, posibilitate, predilecţie), de filozofie (bine, adevăr,
dreptate) etc.

1.3. CRIZA DE ORIGINALITATE

Dezvoltarea gândirii este influenţată şi influenţează la rândul său puternica

dezvoltare a limbajului care are loc în cele trei stadii de dezvoltare a adolescenţei.
Personalitatea adolescentului este sensibilă şi capabilă de stări intelectual -
afective intense şi complexe, generând aşa numita stare de inspiraţie.
Tendinţele sale de a modifica starea existentă ascund o critică mai mult sau
mai puţin voalată la adresa societăţii adulţilor, pe care el o apreciază ca fiind
imperfectă. Datorită acestei laturi critice pe care o conţine, creaţia tânără este
considerată o expresie a crizei de originalitate (termen introdus de M. Debesse),
sintagmă în care termenul de criză indică intensitatea trăirii conflictuale iar termenul
de originalitate se referă la nevoia de interpretare şi exprimare personală, într-o
manieră schimbată, a unor lucruri şi stadii percepute ca fiind comune, banale şi
depăşite.
Integrarea adolescentului în viaţa culturală are loc adesea prin eforturi
personale care nu traversează neapărat mediul familial, ca o expresie a aceleiaşi nevoi
de autonomie şi identitate.
Nefiind un consumator cu experienţă, adolescentul acceptă necritic ofertele ce
îi parvin din diverse domenii - ştiinţă şi tehnică, „ştiinţe complementare” (aşa-
numitele paraştiinţe), literatură, muzică, film, teatru, filozofie, religie etc. Problema
calităţii acestora priveşte influenţele negative ale unor produse subculturale, care
stimulează îndeosebi agresivitatea şi propagă o sexualitate excesivă. În special

10
personajele din filme au funcţii modelatoare importante, ele fiind cu uşurinţă preluate
ca modele integrate în comportament.
În general filmul are prin forţa sa expresivă un impact puternic, iar situaţiile şi
tipurile de relaţii pe care le prezintă, tipurile de ocupaţii pe care le valorizează,
modalităţile de petrecere a timpului, maniera de a reacţiona în situaţii stresante sau
neobişnuite, funcţionează adesea ca idealuri de urmat pentru tineri.
Chiar dacă influenţele asupra conduitei sunt iniţial trecătoare, ele se
adiţionează treptat în măsura în care un mediu permisiv faţă de exprimarea lor, nu
oferă şi alte produse de certă valoare culturală.

1.4.CARACTERISTICILE ŞI DEZVOLTAREA
PERSONALITĂŢII

Personalitatea acestui stadiu parcurge un amplu proces de formare extrem de

complex şi frământat.
Dinamica acestui proces este puternic marcată de nenumărate contradicţii
generate de opoziţia dintre trebuinţe şi comportamente opuse. Pe de o parte se
conservă conduite impregnate de atitudini copilăreşti de cerinţe, de protecţie şi de
nelinişte în faţa situaţiilor complexe de viaţă, cărora tinerii intuiesc că nu le poate face
faţă, iar pe de altă parte funcţionează tot mai acut conduitele noi de individualizare şi
autonomie.
Principala direcţie de evoluţie a personalităţii constă în puternica ei
individualizare, adică în câştigarea identităţii proprii, ca o consecinţă, a dezvoltării
conştiinţei de sine.

11
 1.4.1.Dezvoltarea conştiinţei de sine

Conştiinţa de sine se dezvoltă sub presiunea sistemului general de cerinţe

formulate faţă de adolescent şi datorită schimbărilor fizice şi psihice prin care el trece.
Conştiinţa de sine se dezvoltă cu o serie de factori şi în final, ea va avea ca efect
dobândirea de către tânăr a unei identităţi proprii unice şi irepetabile.

1. Dezvoltarea conştiinţei de sine în legătură cu Eul fizic.

În aceste stadii Eul fizic dispune practic de o nouă schemă corporală datorată
transformărilor provocate de creşterea fizică, de maturizarea sexuală şi de schimbarea
fizionomiei.
Schimbările de siluetă, fizionomie şi figură sunt de regulă percepute critic în
preadolescenţă şi în faza de început a adolescenţei, tinerii fiind foarte interesaţi, de
aspectul lor fizic. O atenţie deosebită se acordă feţei, acum apărând primele preocupări
de retuş sau de mascare a unor defecte. Aceste preocupări exprimă tendinţa de ajustare
a sinelui corporal la un Eu ideal. Este o etapă de intens narcisism care se manifestă
alternant - uneori critic, alteori îngăduitor. În general, preadolescentul se îndoieşte de
sine, de farmecul şi atracţia pe care le exercită, narcisismul său fiind mai ales unul
critic. Adolescentul este mult mai sigur pe sine, iar adolescentul târziu este mai puţin
preocupat de Eul fizic.
În aceste stadii, pentru conturarea individualităţii devine foarte important un alt
aspect al Eului fizic şi anume vestimentaţia, obiectele personale, camera proprie, toate
constituind elemente definitorii pentru o persoană.
2. Dezvoltarea conştiinţei de sine în strânsă legătură cu dobândirea
identităţii sexuale
Identitatea sexuală se dezvoltă discret în preadolescenţă, când este influenţată
intens de modelele parentale şi integrată în subidentitatea familiei. Băieţii care dispun
de un model parental cu masculinitate redusă sau cărora le lipseşte modelul parental
masculin, vor avea dificultăţi de identificare.
Cei cu un model parental puternic conturat ca masculinitate, vor fi mai siguri
pe ei, mai încrezători, protectori, relaxaţi şi exuberanţi.

12
 La fete identificarea este mai dificilă deoarece există modele feminine diverse,
datorită schimbărilor profunde în plan social privind statutul şi rolul femeii. Fata va
avea de ales între multiple modele de identificare – de tip tradiţional, de tranziţie sau
moderne.
Dacă modelul matern este tradiţional, identificarea poate avea loc în direcţii
oarecum opuse:
a) fie are loc o asimilare deplină a modelului, caz în care procesul este calm,
fetele devin „casnice”, dependente, puţin preocupate de libertatea personală, interesate
de vestimentaţie şi de aspectul lor fizic, ca şi de rolul biologic ce le va reveni pe linia
căsătoriei şi familiei;
b) fie are loc o respingere fermă a modelului cu toate frământările ce vor
rezulta din aceasta, existând tot mai multe fete care se identifică antifeminin cu o
conduită centrată pe interesele profesionale şi sociale.
3. Dezvoltarea conştiinţei de sine în legătură cu criza de opoziţie şi de
câştigarea independenţei
Criza de opoziţie are ca efect ieşirea din conformismul infantil şi câştigarea
independenţei.
Există trei feluri de dependenţă:
a) material – economică, dată de nevoia de mijloacele subzistenţei;
b) emoţională, dată de nevoia de confort afectiv, de afiliaţie şi apartenenţa la
propria familie;
c) de mentalitate, dată de siguranţa aderării la valorile vehiculate în familie,
valori considerate ca fiind sigure şi adevărate.
Dobândirea independenţei este un proces puternic condiţionat de ceea ce
societatea, familia, tânărul respectiv şi implicit generaţia sa, consideră că înseamnă
independenţa.
Prima care se dobândeşte este independenţa de mentalitate. Ea se realizează
prin devalorizarea unor idei, deprinderi şi obiceiuri considerate valide în copilărie, dar
care acum sunt refuzate fiind apreciate ca învechite şi nesatisfăcătoare. Opoziţia se
îndreaptă de fapt împotriva stabilităţii şi uniformităţii care reglează viaţa într-un mod
banal, rutinier şi meschin.
Această opoziţie constituie un semn al formării propriilor aspiraţii şi al
tendinţei de definire prin ieşirea din banal. Cu cât ritmul de schimbare a societăţii este
mai accelerat, opoziţia este mai intensă şi conflictul între generaţii mai pronunţat. (În

13
societăţile tradiţionale acest conflict era mult mai redus, adesea mai degrabă latent
decât manifestat deschis.)
Independenţa emoţională este un proces frământat şi dificil, iar dobândirea ei
se obţine greu, mai ales de către fete. La începutul adolescenţei, intră totuşi, în stare
critică dependenţa afectivă. Tinerii încep să se îndoiască de profunzimea afecţiunii
parentale, cu atât mai mult această afecţiune traversează deja conflictele intens legate
de câştigarea independenţei de mentalitate. Dragostea părinţilor îi pare adolescentului
ca fiind lipsită de tensiune. Momentele de neatenţie sau ignorare sunt considerate
dovezi ale lipsei de afecţiune, după cum şi momentele de grijă sau interes pronunţat
din partea părinţilor sunt percepute ca incursiuni obositoare şi neavenite în viaţa
personală sau ca acte făcute din rutină şi obligaţie. Relaţiile dintre părinţii săi îi apar şi
ele tânărului ca fiind plate, banale şi încărcate de compromisuri. Disponibilitatea
afectivă extrem de tensivă şi încărcată de aspiraţii de care dispune
preadolescentul/adolescentul, devine necomparabilă cu ceea ce vede în jurul său.
Expectaţiile sale foarte înalte pe plan afectiv se vor orienta în consecinţă spre zone mai
aducătoare de împlinire sau în orice caz, tânărul se va desprinde de zona emoţională,
familială, incapabilă să-i satisfacă nevoia de învestire afectivă.
Independenţa materială este aceea care se obţine cel mai greu atât de către fete
cât şi de către băieţi. De-a lungul adolescenţei şi mai ales în adolescenţa prelungită
dependenţa material-economică devine tot mei greu de suportat, cu toate că ea creează
şi condiţii de exercitare a unor acte de independenţă (prin micul buget personal pe care
tinerii îl au la dispoziţie). Pentru că este practic imposibil de realizat în condiţiile
menţinerii statutului de elev, independenţa materială se va integra ca o aspiraţie în
cadrul orientării vocaţionale spre o profesie, alimentând proiectele de viitor ale
tinerilor.
4. Dezvoltarea conştiinţei de sine în legătură cu descoperirea identităţii
vocaţionale.
Identitatea vocaţională se referă la profesia pe care tânărul hotărăşte să o
practice şi descoperirea ei presupune autocunoaşterea şi autodescoperirea propriilor
capacităţi şi incapacităţi. De regulă, identitatea vocaţională este axată în primul rând
pe trăsături de caracter şi pe interese, şi abia apoi pe aptitudini (excepţie făcând
desigur, cazurile unde se manifestă aptitudini speciale certe, a căror cultivare a început
încă din copilăria mică). Identificarea vocaţională care se manifestă la preadolescent
mai mult ca o descoperire de interese, devine la adolescent, fie preparaţie cognitivă

14
activă – direcţionată spre pregătirea pentru un domeniu de învăţământ universitar, fie
preparaţie profesională activă – direcţionată spre învăţarea unei meserii.
O importanţă deosebită o are presiunea socială profesională, exprimată în
solicitările societăţii pentru anumite profesii. În stabilirea identităţii vocaţionale
intervin şi alte elemente cum ar fi moda sau aspiraţiile care se manifestă în modelul
familial şi în cercul social în care este integrată familia. De asemenea, preferinţa
pentru unele obiecte de învăţământ constituie adesea un punct de plecare pentru
orientarea spre anumite identităţi vocaţional – profesionale.
Toţi aceşti factori fac să apară o neconcordanţă între oferta social -
profesională şi aspiraţiile profesionale particulare. În identificarea vocaţional-
profesională a fetelor sunt implicaţi în mai mare măsură factori subiectivi – individuali
- emoţionalitatea, timpul liber rămas dincolo de exercitarea profesiei, eleganţa şi
curăţenia meseriei, ambianţa fizică în care ea se desfăşoară. La băieţi, decizia este
preponderent influenţată de factorii sociali care-i orientează mai ales spre meseriile
tradiţional masculine şi spre cele avantajoase material.
După Ginzberg, interesele şi alegerea profesională trec prin trei stadii:
a) stadiul fantezist, care acoperă întreaga copilărie până la aproximativ 11 ani
şi se caracterizează prin preferinţa meseriei spectaculoase sau pentru acelea care ţin de
serviciile publice cu care copilul vine frecvent în contact;
b) stadiul dezirativ, care durează între 11-16 ani şi în care alegerile sunt o
proiecţie a dorinţelor personale, fără ca interesele să fie întotdeauna în acord cu
posibilităţile cognitive sau cu aptitudinile;
c) stadiul realist, după 16 ani, în care alegerea se particularizează în funcţie
de rezultatele şcolare şi începe o pregătire mai profundă care va duce la conturarea
identităţii profesionale; acum aceasta va fi aleasă nu numai în funcţie de roluri şi
statute dezirative, ci şi de cunoştinţe, activităţi, aptitudini aflate într-un anumit acord
cu profesia aleasă.

15
 1.4.2. Dezvoltarea conştiinţei de sine în legătură cu aprecierea celorlalţi

Aprecierea celorlalţi, în special a colegilor şi profesorilor, constituie un reper

de confruntare cu propriile opinii asupra valorii personale şi cu mentalitatea proprie.
Dacă conştiinţa de sine este mai înaltă decât atitudinea evolutivă a celorlalţi,
tânărul se simte neînţeles devine izolat şi depresiv şi caută forme de exprimare care să-
i aducă acceptare şi admiraţie. Pe acest fond apare teribilismul, creşteri până la
paroxism a opozabilităţii şi crize de originalitate care subliniază uneori în produse de
creativitate (poezie, literatură, plastică), dar pot duce şi la acte de indisciplină sau
delicvenţă.
Tinerii cu conştiinţă de sine ridicată şi cu acceptanţă înaltă din partea celorlalţi,
se implică dinamic în realizarea a nenumărate proiecte, sunt activi şi sociabili privesc
cu încredere viitorul şi au în general mai puţine frământări interioare. Ei rămân însă
adesea cantonaţi într-un model larg acceptat social, confortabil dar mediu, netinzând
spre realizări de excepţie.
Tinerii cu conştiinţa de sine scăzută, nu manifestă iniţiativă, nu vor să supere
sau să greşească, sunt retraşi, şterşi şi au probleme personale legate de aceste
dificultăţi în măsura în care şi le percep.

1.4.3. Individualizarea – proces caracteristic preadolescenţei şi

adolescenţei

Individualizarea se constituie progresiv, în directă legătură cu structurarea

conştiinţei de sine şi are ca efect dobândirea identităţii proprii fiecărei persoane.
Individualizarea se derulează în mai multe etape. În fiecare dintre ele au loc procese
specifice prin care individualizarea se manifestă, după cum sunt însoţite şi de tensiuni
şi conflicte:
- între 11 şi 13 ani prin căutarea de sine – conflict puberal;

16
 - între 14 şi 16 ani prin afirmarea de sine – conflict de afirmare – şi prin
constituirea identităţii personale;
- între 17 şi 20 ani prin realizarea preparaţiei profesionale – conflicte de
rol şi statut (conflicte legate de alegerea viitorului statut profesional şi rolurilor legate
de el) – şi prin organizarea identităţii profesionale;
- între 20 şi 24 ani prin integrarea profesională, fie în sensul pregătirii
şcolare superioare pentru o profesie, fie prin exercitarea profesională propriu-zisă –
conflicte de înţelegere socio-profesională.
Aceste conflicte interioare care însoţesc delimitarea din ce în ce mai clară a
identităţii personale şi autonomizarea individului, sunt conflicte motivaţionale,
ciocniri între motive puternice şi concurente (ex. conflictul între păstrarea tutelei
afective familiale care este securizantă pentru individ, şi deprinderea de ea prin
investiţii afective extrafamiliale).
Individualizarea se exprimă în constituirea în elementele lor fundamentale, a
celor trei Euri- Eul fizic, Eul social şi Eul spiritual, proces care are loc până la sfârşitul
adolescenţei prelungite.
1. Individualizarea fizică –constituirea Eului fizic – este procesul prin care
se dobândeşte identitatea fizică. Elementele componente ale acestui Eu apar încă din
antepreşcolaritate dar, în adolescenţă are loc definitivarea sa prin asimilarea noii
scheme corporale rezultată în urma creşterii fizice şi maturizării sexuale.
2. Individualizarea socială–constituirea Eului social (individualizarea
relaţională), este procesul prin care se dobândeşte identitatea socială.
Adolescentul îşi caută identitatea printr-o modalitate de existenţă sui-generis:
pentru sine, pentru altul. Celălalt rămâne mereu intermediarul necesar Eului în vederea
agregării sinelui însuşi, în încercarea dramatică de a da satisfacţie unei duble trebuinţe:
de actualizare a identităţii de sine şi de recunoaştere a sa de altul, trebuinţă care
exprimă o cunoscută antinomie a persoanei pe tot parcursul existenţei sale. H. Wallon
a analizat relaţia eu- sine în complementaritatea cu alter care este, figurativ vorbind,
„oglinda” eului şi sinelui. Relaţia eu-alter este proiectivă, afectivă(eul proiectează
asupra altora propriile însuşiri, trăiri, sentimente) şi socială (se constituie în cadrul şi
limitele impuse social) Eul social încorporează diversele statute ale tânărului (elev,
coleg, fiu, prieten, actor în formaţia de teatru…) şi rolurile care decurg din ele. Prin
intermediul acestora individul uman se poziţionează în câmpul relaţiilor sociale. Eul

17
social este totodată depozitarul prestigiului, recunoaşterii şi consideraţiei de care se
bucură persoana în mediul său şi care îi conferă acesteia o identitate anume.
Individualizarea relaţională se face în contextul deplasării relaţiilor tânărului
din contextul familiei în cel al grupului. Sub influenţa creşterii experienţei sociale şi a
realismului ce presează zi de zi asupra sa, preadolescentul devine tot mai nesigur pe
hotărârile sale şi ale familiei în legătură cu rezolvarea unor probleme de viaţă care lui i
se par capitale. În căutare de soluţii pentru frământările sale, el începe să-şi dea seama
că valorile oferite de familie nu funcţionează ca adevăruri absolute şi că există
nenumărate alte posibilităţi pe care ea nu le ia în calcul. Familia îi apare tot mai mult
ca un univers restrictiv, închistat în şabloane, nerezonant cu el şi incapabil să-l
înţeleagă. Pe acest fond, familia pierde prioritate în faţa grupului care devine tot mai
important în viaţa preadolescentului, în calitatea sa de rezonator perfect cu stările sale
afective. Deja la 11-12 ani copilul începe să aibă iniţiative şi să-şi lărgească treptat
regimul de independenţă; găsind un suport în grupul care îi acceptă iniţiativele şi-l
securizează în faţa neliniştilor pe care le încearcă.
Acest proces se va amplifica în adolescenţă când tânărul va fi tot mai atras de
petrecerea timpului liber cu prietenii şi colegii, având loc o anumită insensibilizare la
cerinţele familiei care se devalorizează relativ pentru el. Erik Erikson susţine că
principala trăsătură a adolescenţei este căutarea reînnoită a identităţii de sine.
Problema centrală a adolescentului este „Cine sunt eu?”, „Sunt un copil sau un
adult?”. în familie încep să se modifice solicitările faţă de tânăr - uneori el este
considerat copil, i se impun conduite de ascultare şi i se contestă dreptul de a decide,
alteori i se atribuie responsabilităţi corespunzătoare unei ieşiri din copilărie. Faţă de
această incertitudine de statut şi rol trăită în familie, opoziţia tânărului începe să
crească şi el se va simţi tot mai bine în grupul de prieteni care-l valorizează într-un
mod cert şi coerent şi în care neliniştea, exuberanţa, şi uneori agresivitatea sa
rezonează cu ale celorlalţi.
Adolescentul are o dorinţă pregnantă de afirmare personală care este expresia
intensei sale socializări. De-a lungul adolescenţei propriu-zise, exprimarea propriei
identităţi nu mai este dezirativă ca la preadolescent sau revendicativă ca la
adolescentul mic, ci, devine expresivă şi naturală. Adolescentul caută mijloace de a-şi
justifica dreptul la independenţă, mobilizând diverse mijloace personale de „a fi” şi „a
părea” în ochii celorlalţi.

18
 El este interesat de asumarea unor responsabilităţi care să-i pună la încercare şi
în valoare forţele. Problemele în rezolvarea identităţii la Erikson vizează:
a) identitatea difuză (numită şi identitatea confuză) caracterizată prin
incoerenţă, fragmentări şi cu sens incomplet al sinelui;
b) descoperirea sau realizarea identităţii prin experimentarea şi explorarea
unor roluri care preced stabilirea sensului identităţii, roluri care sunt adoptate prin
compararea cu părinţii sau cu alte persoane semnificative;
c) identitatea negativă prin selectarea unor identităţi care nu sunt dezirabile
din punct de vedere al societăţii. În mod obişnuit, selectarea acestui tip de identitate
reprezintă încercarea de a falsifica sensul definirii de sine, deoarece nu a putut adopta
o identitate acceptabilă.
Erikson consideră că direcţia în care se rezolvă conflictele copiilor şi
adolescenţilor va influenţa personalitatea adultă. El vede dezvoltarea personalităţii ca
o schimbare datorată unei serii de opt crize psihosociale. Aceste crize deşi prezente
într-o formă sau alta la toate vârstele, au o semnificaţie mai specială la unele vârste la
care devin mai pronunţate (de exemplu adolescenţa este stadiul caracterizat „identitate
vs. identitate difuză”). Fiecare din cele opt crize este descrisă ca o continuitate ca un
pol pozitiv şi unul negativ. Identitatea finală a adolescentului este rezultatul unei
recunoaşteri mutuale între tânăra persoană şi societate.
În adolescenţa prelungită tinerii, fie că sunt integraţi în forme de muncă sau îşi
continuă pregătirea şcolară, fie dispun de o identitate relaţională care îi plasează într-
un mod clar în câmpul relaţiilor sociale. În această etapă în care independenţa le-a fost
deja recunoscută şi acceptată de către familie, are loc o reîntoarcere a tânărului către
aceasta, prin restabilirea raporturilor apropiate, dar de pe alte poziţii - de egalitate şi nu
de acceptare a dominării. Tot în această etapă se conturează tot mai pregnant
identitatea relaţională de generaţie (manifestată încă din adolescenţa propriu-zisă)
exprimată în nevoia de „modernism” de racord la mentalitatea generaţiei din care face
parte, concomitent cu o nevoie crescută de participare socială.
3. Individualizarea intelectuală – construirea Eului spiritual – este procesul
prin care se construieşte identitatea spirituală, ca expresie a valorilor şi trăirilor
personale, a emoţiilor şi dorinţelor, a structurilor motivaţionale proprii şi a proceselor
intelectuale.
Încă din preadolescenţă, însă, cu o intensitate aparte în adolescenţă, părerile
personale încep să fie susţinute şi argumentate căpătând adesea o validare de generaţie

19
(„s-au schimbat vremurile”, „nu mai este ca pe vremea noastră”). Creşte interesul
pentru probleme abstracte şi de sinteză şi pentru tot ceea ce este nou. Se rafinează
interesul pentru tehnică, lectură, TV, film. Cerinţa de cunoaştere este însoţită de trăiri
intelectual – afective complexe şi determină opţiuni valorice şi angajări atitudinale.
Apropierea de valorile sociale şi culturale este tot mai puternică, mai cuprinzătoare şi
mai avizată. Adolescentul trece de la evaluarea impulsiv – critică şi pregnant
negativistă specifică aşa – numitei crize de originalitate, la evaluări constructive care,
fără să mai nege complet ceea ce există, consideră că prezentul poate fi îmbunătăţit,
creator. Originalitatea se manifestă acum în punctele de vedere personale pe care le
formulează şi care sunt susţinute mai argumentat şi mai puţin agresiv.
În adolescenţă Eul social se extinde prin diversificarea valorilor incluse în el.
Este vorba de aspiraţiile, aspectele vocaţionale, interesele profesionale ca şi unele
elemente importante din viitoarea concepţie despre lume şi viaţă, care însă se va
structura deplin în adolescenţa prelungită.

1.5. CARACTERISTICILE AFECTIVITĂŢII LA

PREADOLESCENŢI ŞI ADOLESCENŢI

În aceste stadii de dezvoltare, trăirile afective se intensifică şi se nuanţează, ca

urmare a amplificării experienţei de viaţă şi ca urmare a importantelor transformări
biologice care au loc.
În directă legătură cu sensibilitatea accentuată, creşte mobilitatea mimică, şi
expresivitatea emoţională. Emotivitatea şi excitabilitatea ce însoţesc puseul de
creştere, determină o labilitate în manifestările emoţionale ale preadolescentului care
se manifestă adesea prin stări extreme şi foarte intense, oscilând între o tristeţe
profundă şi o exaltare entuziastă. Deşi oscilaţiile nu dispar nici la adolescent, la acesta,
procesele afective sunt mai controlate şi adecvate la situaţii, apărând o evidentă
inhibiţie a efuziunilor intense. Gama afectivă protestatară şi de disconfort creşte
substanţial la adolescent, el exprimându-şi clar plictiseala, opoziţia, sentimentele de

20
amor propriu jignit sau de lezare a prestigiului, sentimentul de ridicol şi de
culpabilitate. Opoziţia se manifestă în conduita generală prin refuzul unor
comportamente considerate absurde şi ipocrite (de exemplu refuzul de a fi politicos
sau amabil cu persoanele care îi displac), dar şi prin manifestări mimice
corespunzătoare sau prin atitudini ironice, uneori deliberat, jignitoare. Starea
protestatară se poate manifesta prin ţinuta vestimentară devenită bizară ca şi prin
aderarea la curente şi grupuri adepte ale unor valori subculturale.
În literatura de specialitate există despre preadolescent şi adolescent două
viziuni opuse - una pozitiv optimistă şi una negativ pesimistă. Viziunea optimistă
consideră că tinerii de azi sunt mai strălucitori, mai sinceri, mai serioşi şi mai implicaţi
în problemele sociale şi ale vieţii cotidiene, mai puţin ipocriţi şi obsedaţi, mai puţin
tulburaţi de crize mistice şi de atitudini sexuale ciudate. Viziunea pesimistă atrage
atenţia asupra unui tineret mai tulburat emoţional, mai rebel, mai iritat sexual şi
potenţial delincvent, tentat de ideea sinuciderii, de consumul de droguri, de
agresivitate şi huliganism. Între cele două extreme, adevărul se află la mijloc.
Excesul de comunicare şi explozia informaţională induc şi solicită permanent
un exces de emoţionalitate, necunoscut de generaţiile anterioare. Problemele complexe
ale instruirii şi ale adaptării la o societate bazată tot mai mult pe competiţie şi
concurenţă, supraîncarcă trăirile din zona motivaţional – afectivă. La nivelul vieţii de
fiecare zi se consumă un intens potenţial emoţional, fapt ce dă o coloratură foarte
complicată proceselor afective ale tinerilor. Ele sunt adesea marcate de anxietate,
culpabilitate, frustrări sau de trăirea dramatică a eşecului. De remarcat este că şi trăirea
reuşitei a devenit plină de nelinişte, în spatele succesului actual profilându-se în
permanenţă posibilitatea pierderii lui în viitor, datorită concurenţei puternice care se
manifestă în orice domeniu. Mediul şcolar şi cel social în general, sunt tot mai
stimulative dar şi tot mai traumatizante.
Un loc aparte în universul emoţional al adolescenţei îl ocupă dragostea, care
îşi complică conţinutul şi manifestările în funcţie de obiecte mult mai diversificate –
familie, partener de sex opus, colegi de activitate, parteneri de idei şi de acţiune.
Relaţiile afective cu familia îşi schimbă coordonatele, pe fondul câştigării
independenţei şi automatizării: intrate în criză de-a lungul adolescenţei, aceste relaţii
îşi vor regăsi intensitatea şi calmul în adolescenţa târzie, când tânărul dublează
disponibilitatea afectivă pentru familia sa, cu o foarte mare disponibilitate afectivă
extrafamilială.

21
 De-a lungul întregii adolescenţe relaţia afectivă cu familia este puternic
influenţată de rezultatele şcolare. În general mamele preiau rezolvarea problemelor
şcolare şi sunt mai implicate în ţinerea legăturii cu şcoala. Mamele copiilor cu
rezultate bune la învăţătură manifestă aparent conduite lejere şi îşi exprimă deschis
mândria şi satisfacţia faţă de copil; în realitate ele menţin reguli severe şi formulează
cerinţe înalte, de teamă ca nu cumva acesta să abdice de la sarcinile şcolare.
Rezultatele bune generează speranţe şi aşteptări tot mai mari legate de realizarea
viitoare a copilului, ceea ce face să crească, uneori până la refuz, pregătirea lui
suplimentară. Mamele copiilor cu rezultate slabe, rareori îşi ascund dezamăgirea,
subevaluează capacităţile acestora, au o conduită de demisie în a-i susţine şi-i tratează
adesea ca pe o povară, contribuind suplimentar la erodarea imaginii lor de sine.
Criza de independenţă generează trăiri afective contradictorii, după cum şi
ieşirea din dependenţa infantilă, libertatea şi autonomia pot deveni adesea frustrante şi
anxiogene prin nesiguranţa pe care o conţin în ele şi prin sentimentele de regret şi
culpabilitate încercate faţă de părinţi. Într-o primă etapă, soluţia pentru toate aceste
nelinişti pare a fi grupul.
Apartenenţa la grup este securizată într-o primă fază dar poate deveni şi ea
tensională pentru unii tineri, fie datorită concurenţei pentru poziţiile de dominare, fie
datorită imposibilităţii lor de a mai rămâne într-un grup ale cărui norme li se par
restrictive sau chiar opuse noilor valori spre care au evoluat în timp.
În relaţiile cu sexul opus experienţa afectivă se nuanţează şi se impregnă de
trăiri noi şi extrem de complexe. Dragostea idilică, cel mai adesea neexprimată şi
încărcată de trăiri imaginare a preadolescentului este înlocuită de iubirea ca trăire
complexă, de ataşament şi de emoţionalitate frământată, specifică adolescentului. Se
asumă treptat statutul sexual şi rolurile specifice, aceasta constând nu doar într-o
exersare a comportamentului strict sexual, ci şi a întregii game de conduite pentru
găsirea şi păstrarea unui partener. Sexualitatea se socializează profund. Maturizarea
sexuală aduce cu sine senzualitatea, ca un complex de senzaţii erotice însoţite de trăiri
emoţionale specifice.
În adolescenţa prelungită încep de regulă angajările matrimoniale. Statutul
marital va contura o nouă identitate, identitatea maritală, care va presupune
acomodarea la psihologia celuilalt şi asumarea unor responsabilităţi comune în
construirea noii familii. Viaţa de cuplu implică trăiri fundamental noi, dintre care

22
dominantă este cea a intimităţii, care se referă nu doar la relaţia sexuală, ci şi la
prietenie, angajare, sprijin şi suport reciproc, la respectarea particularităţilor celuilalt.

CAPITOLUL 2
COMPORTAMENT DEVIANT. CAUZALITATE.
SIMPTOMATOLOGIE

2.1. TEORII PRIVIND GENEZA

COMPORTAMENTULUI DEVIANT.

Cei mai mulţi autori prezintă cauzele devianţiei într-o viziune sistematică, în
construcţii teoretice cu o evidentă tentă sociologizantă, propunând astfel diferite teorii
ale genezei comportamentului deviant.

Teorii sociologizante

 Teoria dezorganizării sociale, elaborată de americanii R. Shaw şi H. D.

Mc. Kay, susţine că accentuarea crizelor economice şi sociale, fenomenele de
urbanizare, exodul rural etc. produc devianţă, prin aceea că scad funcţiile de
socializare şi de control ale comunităţii, fac să fie abandonate tradiţiile şi regulile
morale. K. Cohen defineşte „dezorganizarea socială”, ca fiind eşecul obiceiurilor şi al
instituţiilor care în mod normal controlează eficient conduitele.
Între procesele nefaste, destructurante sunt nominalizate căderea în
ineficacitate a şcolii, saturarea cu formalism şi exterioritate a religiei, amplificarea
corupţiei, nivelul scăzut al salariilor, nesiguranţa slujbelor, spectru nefast al şomajului,
împuţinarea ocaziilor de destindere etc.

23
  Teoria anomiei sociale elaborată în forma ei clasică de E. Durkheim are la
bază ideea că fenomenul de devianţă este caracteristic oricărei societăţi, având deci un
caracter universal, în sensul că nu poate exista societate în care indivizii să nu se abată
mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv şi că este inevitabil ca printre aceste abateri
să fie şi unele care prezintă caracter criminal. Prin termenul de anomie E. Durkheim
înţelege o stare de dereglare totală a normelor sociale cauzate de unele schimbări
bruşte, de absenţa unei definiri precise a valorilor şi a scopurilor care orientează
comportamentul social când normele de bază îşi suspendă temporar funcţionalitatea.
 Teoria oportunităţii diferenţiale (R. A. Cloward şi L.E. Ohlin) postulează
că fenomenul numit delincvenţă este o reacţie specifică faţă de inegalitatea socială. În
definiţia propusă de către adepţii acestei orientări, delincvenţa are un caracter colectiv,
aceasta implicând un subsistem de roluri sociale adoptate în paralel cu o integrare
socială formală.
 Teoria asocierilor diferenţiale propusă de criminologul american E.A.
Sutherland, reprezintă o aplicaţie a teoriei „învăţării sociale” la studiul delincvenţei,
încercând o explicaţie istorică sau genetică a comportamentului criminal, bazată pe
cunoaşterea întregii experienţe de viaţă a individului.
 Teoria conflictelor codurilor culturale, elaborată de T. Sellin, priveşte
infracţiunea şi crima drept consecinţe ale conflictelor culturale existente între diferitele
categorii şi grupuri ale societăţii.
Diferenţierea socială determină oriunde în lume apariţia unor grupuri sociale
fiecare caracterizându-se prin moduri de viaţă şi prin sisteme de valori specifice.
Coexistenţa acestor grupuri face inevitabilă producerea unor „conflicte culturale” greu
surmontabile, materializate prin acte delincvente.
 Teoria subculturilor delincvente, formulate de E. Cohen identifică în
corpul social „subculturile delincvente”, definindu-se ca grupuri neprivilegiate, aflate
într-o situaţie socială periferică, marginală, de izolare, de insatisfacţie socială şi
individuală, care, din dorinţa anihilării frustrărilor de status marginal şi a anxietăţilor
implicate de acesta, au reacţii de protest faţă de normele şi valorile societăţii, recurg la
mijloace indezirabile şi ilicite pentru a-şi atinge scopurile.
 Teoria reacţiei (etichetării) sociale propusă de H. Becker, K. Erikson,
susţine că devianţa, în general, şi delincvenţa în special, nu există în sine, ci doar în
măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale (conducătoare) o etichetează ca
atare.

24
 Teoriile psihologizante

o Teoria frustrării sociale formulată de M.B. Clinard, consideră că

manifestările antisociale apar pe fondul situaţiilor de frustrare a anumitor indivizi, din
dorinţa de compensare a acestora. Fiecare individ are, în funcţie de structura sa psihică
şi de eforturile de autocontrol pe care le depune, o anumită toleranţă, la frustrare care
îl ajută să suporte frustrarea fără a recurge la răspunsuri inadecvate. Gradul şi
intensitatea toleranţei îi influenţează sensibil comportamentul, acţionând fie ca un
factor favorizant, fie ca un obstacol în realizarea intereselor sale pe căi legitime sau
ilegitime. Această stare, oarecum normală, nu produce nici un fel de stres sau de
conflict la majoritatea oamenilor, în timp ce la alţii poate declanşa anxietate, nevroze
şi comportamente agresiv-violente.
o Teoria rezistenţei la frustrare elaborată de W. Reckless complementară
teoriei lui M.B. Clinard, îşi propune să ofere un model al delincvenţei care să înlăture
din criminologie noţiunea de cauză. El respinge corelaţia dintre frustrare şi agresivitate
şi avansează ideea că societatea şi individul dispun de o serie de mecanisme de
„rezistenţă la frustrare” care previn încălcarea şi abaterile de la normele sociale,
asigurând o descărcare a „încărcăturii emoţionale” a indivizilor în direcţii nondeviante.
Există o structură socială externă şi o structură psihică interioară care joacă rolul de
„tampon” între frustrare şi agresivitate protejând astfel indivizii contra seducţiilor,
impulsiunilor, tentaţiilor şi presiunilor ce îi împing la devianţă. Rezistenţa externă are
ca sursă mediul extern imediat (familie, rude, prieteni, la care adăugăm şcoala cu
întregul potenţial formativ de care dispun), care oferă individului posibilitatea
dobândirii unui status, a cadrului şi a mijloacelor legitime de atingere a scopurilor, a
identificării cu grupul de apartenenţă. Rezistenţa internă se constituie din
comportamentele Eului, precum: imaginea favorabilă despre sine, conştiinţa identităţii
de sine, gradul ridicat de „toleranţă la frustrare”, normele şi comportamentele etice
puternic interiorizate. Gradul înalt de dezvoltare a Eu-lui şi a Supraeu-lui este de
natură să garanteze un control adecvat asupra comportamentului propriu.

25
 o Teoria disonanţei cognitive (L.Festinger) susţine că procesul de socializare
în familie şi în cadrul altor grupuri sociale este frecvent însoţit de anumite fenomene
dizarmonice, tensionale (cel mai păgubitor dintre acestea fiind aşa zisă, „disonanţă
cognitivă” şi „afectivă”, care intervine ori de câte ori rămâne nerealizată o aşteptare
legitimă a individului), cauzate de diferenţe semnificative în planul judecăţii morale,
în comunicarea interpersonală sau la nivel de individ-grup. Depăşirea tensiunii sau
ameliorarea dizarmoniei se realizează prin următoarele mijloace:
- încercarea individului de a-şi schimba propriile convingeri şi atitudini
în funcţie de cele ale majorităţii membrilor grupului;
- încercarea de a schimba convingerile şi atitudinile celorlalţi şi de a
impune propriile convingeri;
- respingerea totală a conduitelor şi a comportamentelor convenţionale şi
adoptarea unor conduite nonconformiste şi deviante.
o Teoria societăţii criminogene şi a personalităţii criminale dezvoltată de J.
Pinatel care susţine că infracţiunea este rezultatul exclusiv al ocaziei sociale. Dat fiind
că aceste ocazii se înmulţesc din ce în ce mai mult pe măsura evoluţiei societăţii,
criminalitatea creşte în mod obiectiv şi inevitabil, deci, poate fi interpretată ca o
maladie morală a progresului. În descrierea personalităţii criminale accentul cade pe
unele trăsături de personalitate, precum: egocentrismul, orientarea instinctuală în
spaţiul social, labilitatea, absenţa inhibiţiei, imprevizibilul comportamentului,
agresivitatea şi indiferenţa afectivă (absenţa înclinaţiilor altruiste şi simpatetice) etc.
o Teoria binomului societate închisă – societate deschisă, fundamentată de
H. Bergson şi dezvoltată de K.R. Popper. Este o teorie modernă a genezei devianţei
care propune o explicaţie parţial sociologizantă, parţial psihologizantă a actualelor
simptome de criză morală care bântuie nu numai societatea românească, ci întreaga
omenire.
În societatea închisă dominată de credinţe şi tabuuri imuabile şi de necontestat,
orice intervenţie umană, orice libertate individuală considerată a fi perturbatoare şi
demolatoare este înecată în faşă de un colectivism care nu lasă loc asumării
responsabilităţii personale. În schimb societatea deschisă respinge autoritatea absolută
a tradiţiei. Oamenii se pot raporta critic la tabuuri, putându-şi întemeia deciziile pe
autoritatea propriei inteligenţe. Evoluţia spre acest nou tip de societate are ca suport
ideea că viaţa şi viitorul nostru depind de alegerile, de hotărârile şi de acţiunile
individului. De aceea, într-o societate deschisă, democratică, sursa fundamentală a

26
edificării fiecărui destin în parte o constituie libertatea personală. Esenţial este modul
cum fiecare îşi înţelege libertatea şi ce face cu ea. După E. Fromm (1983) atomizarea
societăţii, fenomenul izolării indivizilor, înstrăinării crescânde, pare a exprima legităţi
obiective, procese de neeludat.
Viaţa ne cere tot mai mult efort şi un discernământ continuu, străduinţa de a
ne autosupraveghea şi de a ne asuma responsabilităţi, uneori de a lăsa nesatisfăcute
anumite nevoi emoţionale. Această stare de lucruri conduce inevitabil la amplificarea
sentimentelor angoasei. Neliniştea, teama şi nesiguranţa devin dominante ale
psihicului individului.
În general, în faţa unei astfel de situaţii oamenii au tendinţa fie să evite
riscurile pentru a se simţi cât mai în siguranţă, fie să-şi rezolve problemele prin
conformism.
Astfel, se poate afirma că procesul trecerii de la societatea închisă la cea
deschisă se asociază în mod obiectiv cu unul de „degradare” de „erodare” a
personalităţii umane şi a moralei în general. Caracteristicile acestui proces pot fi
surprinse într-o serie de fenomene sociale care concură la vulnerabilizarea, la golirea
omului de conţinut, adică de spiritul lui. Între aceşti factori alienator sunt:
 birocraţia, care schematizează problematica complexă a individului,
percepându-l nu ca o entitate singulară ci, ca o constelaţie de parametrii statistici
gestionaţi, printr-un hăţiş din ce în ce mai complicat sau dens de aprobări, semnături,
ştampile, dosare, hârtii, evidente prin care îl depersonalizează îl lipseşte de identitatea
sa, de unicitatea sa ca fiinţă umană;
 rutina, care pe nesimţite îi înrobeşte pe oameni şi este de natură să-i facă să
admită, să prefere chiar ritualul monoton din raţiuni de confort psihic. Riscul
comportamental al rutinei constă în aceea că ea duce la plictis, pe care indivizii caută
să-l înece în goana după distracţii, plăceri şi senzaţii ieşite din comun, acestea putând
să-i plaseze pe traiecte comportamentale deviante;
 urmărirea cu prioritate, cu obsesie chiar, a acumulărilor materiale (averii), a
prestigiului şi a puterii, tot mai pregnant evidentă în societatea modernă, care este de
natură să modifice în măsură însemnată ierarhia valorilor în dauna celor moral-civice,
favorabile împlinirii dimensiunilor spirituale, culturale şi psihice ale personalităţii.
Problema educativă fundamentală a epocii contemporane este tocmai
încurajarea individualismului responsabil, în paralel cu inhibarea şi descurajarea celui

27
iresponsabil, dezorganizator, multiplu implicat în geneza şi în proliferarea conduitelor
deviante, a delincvenţei şi a crimei în ultimă instanţă.

2.2.CAUZELE DETERMINANTE ALE

COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Cele mai frecvente cauze ţin de mediul ambiant, de factorii de socializare, de

baze ereditare care favorizează apariţia comportamentului deviant la minori şi care se
pot înfăţişa sub următoarele aspecte:
1. Neînţelegerile intrafamiliale şi disocierea căminului. Acestea se regăsesc
cu o frecvenţă maximă: 80% din minori cu probleme comportamentale provin din
familii destrămate (COSTINER; STANCIU). Aceste situaţii pot declanşa la copil
tulburări emoţionale şi tendinţe, patologice care se vor traduce prin devieri
comportamentale.
2. Disocierea grupului familial prin boli cronice grave sau prin decesul unui
părinte poate crea familiei, pe lângă o privaţiune economică, şi o frustrare emoţională.
3. Absenţa unuia dintre părinţi poate influenţa negativ dezvoltarea
personalităţii copilului prin absenţa figurii de identificare necesară în conturarea
personalităţii viitoare. Rolul mamei este primordial: astfel după SCHNEIDEMANN,
copilul fără mamă îşi construieşte la început „o reacţie de protest” , pentru ca apoi să
treacă printr-o etapă „disforică” şi în fine prin stadiul de negare a necesităţii de a avea
mamă.
4. Divorţul devine pentru copil un fapt iremediabil. Disputele premergătoare,
tensiunile excesive dintre părinţi sau un părinte brutal, alcoolic şi care provoacă certuri
(mai adesea tatăl) duc la o serie de situaţii fără echivoc din partea acestora care, pe

28
lângă anxietate şi insecuritate pe care o pot insufla copilului, îi pot crea unele
resentimente sau pot constitui pentru el un model de imitat.
5. Deficienţele în atitudinea educativă a tatălui sau a mamei (agresivitatea,
despotismul, pisălogeala etc.) determină la copil şi ulterior la tânăr, reacţii de
indisciplină, incapacitatea de acomodare, iritabilitate etc. (BEKER şi PECTERSON,
POROT).
6. Relaţiile dificile cu mama, care nu pot satisface trebuinţa de afecţiune a
copilului, îl vor situa permanent în cadrul unor carenţe afective şi de securitate
(GUTTACHER; BERMAN).
7. Prelungirea şcolarizării obligatorii face, paradoxal, pentru copiii cu
intelect de limită să apară o sursă de inadaptare şi eşec, fapt ce antrenează pe copil pe
calea delincvenţei (STANCIU).
8. Precocitatea pubertăţii şi sexualităţii, care se manifestă în condiţiile
actualei etape de explozie tehnică şi economică, se pot constitui într-un focar generator
de delicnvenţă juvenilă şi ridică probleme chiar unor adolescenţi cu dezvoltare
normală (ŞTEFAN).
9. Solicitările mass-media care au o influenţă din ce în ce mai mare şi care
înlăturând reflecţia şi meditaţia, favorizează reacţii impulsive sau de satisfacere
imediată a trebuinţelor.
10. Transformările demografice, legate de transferul dinamic al populaţiei în
cadrul urbanizării, impun stresuri inevitabile, prin schimbarea bruscă a modului şi
ritmului de viaţă şi perturbă mai ales pe tineri, făcându-i vulnerabili în faţa
numeroaselor tentaţii din noul univers care le e străin.
Indiferent care dintre aceşti factori au activat, efectul este acelaşi asupra
personalităţii minorului: subminarea simţului siguranţei, insecuritatea, fenomene care
permit cu mai mare uşurinţă expunerea lui la influenţele nocive, antisociale ale
mediului facilitând comiterea de delicte.
Delictul poate fi explicat în dinamica dezvoltării personalităţii printr-o stare de
deficienţă emoţională care este compensată prin comportamente delictuale, ca o
încercare de satisfacere a unor trebuinţe fiziologice esenţiale (STANCIU).
Comiterea delictului înlătură tânărului senzaţia de insecuritate în care trăieşte,
chiar dacă aceasta este pentru o scurtă perioadă de timp.
11. Factorii genetici

29
 - există o participare ereditară neîndoielnică la contribuirea termenului
predispus la o afecţiune psihică, mai ales în cazul dificultăţilor mentale şi
personalităţilor psihopatice care au manifestări agresive deosebit de grave, cronice,
recidivante;
- există o corelaţie între anormalităţile heterozomiale şi tulburările psihice
în general (HAMMERTON; DRAGOMIRESCU). Anomaliile heterozomiale prin
exces în ambele sensuri conduc la tulburări mentale asociate cu tulburări
comportamentale (NAHORNIAK;ISVORANU).
- în sindromul XYY s-au întâlnit tulburări cu caracter psihopatic variate,
mergând până la o psihopatie severă;
- în afara înapoierii mintale, în sindromul Klinefelter există şi cazuri de
tulburări psihopatice la subiecţi cu inteligenţă normală (CHRISTODORESCU).
- frecvenţa genetică a anomaliilor de sex este mai mare la delincvenţii
bărbaţi cu cromatina pozitivă.

2.3.SIMPTOMATOLOGIA DEVIANŢELOR
COMPORTAMENTALE

Adolescentul cu tulburări de comportament se manifestă prin simptome

caracterizate printr-un mare polimorfism. Manifestările clinice depind atât de vârstă,
sex, stadiul de dezvoltare, cât şi de factorii de mediu.
Într-o succintă prezentare tabloul ar fi următorul:
1. Minciuna, sau tendinţa de alternare a adevărului, se consideră a fi în
procent de sută la sută în raport cu cea declarată. SIMSON prezintă astfel cauzele:
manifestare a fanteziei, a lăudăroşeniei, intenţia de a înşela , dorinţa de compasiune,
dorinţa de a se salva dintr-o situaţie neplăcută ca o reacţie de apărare, simpatie sau

30
antipatie, raţionamente superficiale la adolescenţi sau prezenţa ei în cadrul unor
afecţiuni psihice.
2. Instabilitatea nu este funciar o tulburare de comportament, ci mai mult o
modalitate reacţională a SNC, manifestată psihomotor; ea este definită de HEUYER
ca „incapacitatea de a păstra o atitudine de a fixa atenţia, de a reacţiona în mod
constant, de a prevedea o acţiune”.
3. Irascibilitatea prezintă un mecanism psihopatologic similar, denumită şi
furie, nervozitate, nestăpânire şi este aproape întotdeauna prezentă; ea este o reacţie de
descărcare critică (mânie, furtuni motorii, violenţe) culminând cu mişcări
spectaculoase, exhibiţionism, auto şi heteroagresiune.
4. Impulsivitatea – reacţie specifică de scurtcircuitare, reprezentând o
trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv, de opoziţie etc. Apare de
regulă brusc, necenzurat şi este mai puţin elaborat în privinţa diversităţii acţionale.
5. Furtul, cel mai frecvent delict întâlnit la minor, este definit ca un atentat
la proprietatea particulară sau publică. BENOIT oferă următoarea repartiţie a acestei
frecvente în funcţie de vârstă: 20% hoţi minori, sub 13 ani, 35% de la 13-16; 40% de
la 16-18 ani, cu un maximum de pubertate.
Furtul începe de obicei în familie şi se extinde apoi în mediul extrafamilial, de
la obiecte de valoare mică până la sume importante de bani. În general fetele fură
singure, iar băieţii în grup. Furtul nu este o manifestare izolată, ci, face parte din
cadrul delincvenţei juvenile, asociat frecvent cu fuga, prostituţia la fete, uneori cu
omuciderea şi piromania.
Opusul furtului conştient, este furtul patologic, care se caracterizează prin
existenţa unor tulburări de conştiinţă sau prin motivaţii delirante.
6. Fuga şi vagabondajul reprezintă erupţia violentă din mediul familial, ca
expresie a unei stări de încordare emotivă sau ca simptome psihotice. Distincţia dintre
ele este dată de durată: fuga are un caracter de criză, iar vagabondajul este un fenomen
complex având o desfăşurare în timp. În funcţie de cauze fuga are diverse forme:forma
de pulsiune emotivă, ca rezultat al unei stări conflictuale cu şcoala, cu familia, o
situaţie familială deosebită generată de disocierea căminului, lipsuri materiale,
tendinţele revendicative. Fuga mai poate fi o expresie a unei dorinţe de aventură, de
evadare pentru a vedea lucruri şi locuri noi, în special pentru a întâlni şi trăi o
experienţă imaginară indusă printr-o sugestibilitate infantilă din lecturi sau din
influenţe relaţionale.

31
 Vagabondajul este o reacţie organizată, care apare din lipsă de ataşament sau
faţă de o constrângere rău suportată, adolescentul alegând „nomadismul” pentru a-şi
realiza libertatea, prin imitaţie şi sugestie şi să se socializeze prin intrarea într-o bandă.
Durata variază de la fuga de o jumătate de zi, până la marile fugi, de 2-3 luni, în care
subiectul se asociază cu alţi psihopaţi şi trăiesc din experienţe, la baza cărora stau cele
mai diverse manifestări antisociale.
7. Eşecul şcolar. Se poate datora unor cauze ca: frecvenţa neregulată,
condiţii de mediu nefavorabile, lipsa de îndrumare a copiilor către şcoală prin lipsa de
instruire a propriei familii. Părinţii neglijenţi induc, atât prin ignoranţă, cât şi prin
sfaturi demobilizatoare, un efect dăunător uneori, fiind cotaţi ca periculoşi educaţional
şi moral.
8. Incendieri voluntare se pot observa la pubertate şi adolescenţă ca urmare
a unei dorinţe de răzbunare sau a răutăţii. Apar la debilii mintal sau „comportamentali-
psihopaţi” şi pot avea un caracter impulsiv (piromanie) la epileptici.
9. Alcoolismul şi dependenţa de droguri. Alcoolul unul dintre principalii
răspunzători pentru comportamentul antisocial (agresiune, crimă, jaf, huliganism etc.)
s-a impus ca o problemă de igienă mentală socială şi la adolescenţă.
În adolescenţă, alcoolismul (ca şi tentaţia administrării drogurilor, haşiş,
cocaină, aurolac etc.) se manifestă în majoritatea cazurilor în formă acută; sub
influenţa drogurilor, adolescentul minor tinde să-şi arate nonconformismul, sfidarea
faţă de autoritatea adulţilor sau să lupte împotriva timidităţii şi anxietăţii.
10. Devierile sexuale. Instinctul sexual, în mod normal latent în copilărie,
apare la pubertate, dar, se definitivează în forma lui specifică umană în adolescenţă
tardivă, când include totodată şi ataşamentul afectiv pentru sexul opus.
Gravitatea apare în cazurile în care relaţiile sexuale sunt întâmplătoare,
determinate de setea de aventură sau când ele se caracterizează prin precocitate. Astfel
de situaţie constituie termenul propice pentru delincvenţa sexuală. În aceste cazuri
criza sexuală nu este expresia unei maturităţi sexuale, ci, o deviere a unui organism
caracterizat prin imaturitate psihică şi fragilitate funcţională a gonadelor, oferind
satisfacţie strict instinctuală.
11. Omuciderea este un delict foarte grav dar, rar totodată. Se poate
manifesta sub forma omuciderii involuntare, în cadrul unui furt-lovire, fără intenţia de
a provoca moartea.

32
 12. Suicidul şi tentativa de suicid. Unele dintre cele mai frecvente reacţii
antisociale din cadrul patologiei medicale în general, ideile, tentativele şi reuşitele
suicidale sunt de obicei expresia unor tulburări instinctiv-afective foarte profunde.
Apar sporadic la vârsta copilăriei şi creşte brusc în adolescenţă.

2.4. FACTORI DE RISC ÎN APARIŢIA

DEVIERILOR DE COMPORTAMENT

2.4.1. Aspecte juridice

Înclinarea spre delicvenţă şi adoptarea comportamentului infracţional rezultă

din întâlnirea specifică a diferiţilor factori pentru fiecare caz în parte. Metode
educative considerate eficiente dau rezultate bune cu un minor (în cazul copiilor fraţi)
şi eşuează în raport cu celălalt datorită diferenţelor în ceea ce priveşte caracteristicile
psihice. Receptivitatea, capacitatea de interiorizare a unor norme şi valori sociale sunt
diferite la cei doi copii. Dar şi în cazul în care există o identitate în ceea ce priveşte
„echipamentul” psihologic (temperament, afectivitate etc.) între doi minori crescuţi şi
educaţi în medii diferite, unul poate să se înscrie pe drumul delicvenţei.
Pot exista şi astfel de cazuri aparent paradoxale şi anume:
- copii cu caracteristici psihice negative şi crescuţi în medii neprielnice
(cum ar fi familii dezorganizate) care nu comit acte delictuale nici în timpul
minoratului, nici atunci când sunt adulţi;
- copii care, deşi cu caracteristici psihice pozitive (ce nu creează nici un
fel de problemă celor cu care interacţionează) şi sunt influenţaţi educativ în medii şi cu
mijloace corespunzătoare, ajung uneori în posesia statutului de delincvent.

33
 Adevărata cauză a conduitei delincvente este legată de efectele specifice ale
„întâlnirii” factorilor interni, individuali şi a factorilor externi, sociali.
Afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viaţa şi activitatea
individului uman şi orice abatere de la normal creează probleme pe linia adaptativă.
Insuficienta maturizare afectivă se caracterizează prin:
- lipsa unei autonomii afective, ceea ce duce la creşterea sugestibilităţii;
- insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, legat de insuficienta
cunoaştere şi capacitate de stăpânire a reactivităţii emoţionale;
- slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a
celor morale.
Asemenea caracteristici psihocomportamentale conduc la lipsa unei capacităţi
de autoevaluare, la lipsa obiectivităţii faţă de sine şi faţă de alţii.
Delincvenţii prezintă o întârziere a maturităţii afective de cca. 2 ani faţă de
nedelincvenţii de aceeaşi vârstă.
În categoria stărilor de dereglare a afectivităţii sunt incluse:
- stările de frustraţie afectivă şi sentimentele de frustraţie, conflicte afective;
- instabilitatea (labilitatea) afectivă;
- ambivalenţa afectivă;
- indiferenţa afectivă;
- absenţa emoţiilor şi a înclinaţiilor altruiste şi simpatetice. Datorită
nivelului crescut al egocentrismului (şi al egoismului) şi totodată, datorită existenţei
unui nivel scăzut al toleranţei la frustraţie, formularea şi atingerea unor obiective
acţionale se face prin apelul la mijloace ilegale.
Tulburările caracteriale
Cercetările efectuate asupra delincventului minor au scos în evidenţă, faptul că
acesta se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracterologică care se
manifestă prin următoarele:
- autocontrol insuficient;
- impulsivitate şi agresivitate;
- subestimarea greşelilor şi a actelor disociale şi antisociale comise;
- opoziţie şi respingere a normelor social-juridice şi morale;
- tendinţe egocentrice;
- dorinţa unei vieţi uşoare, fără muncă.

34
 Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera
din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti a controlului precum şi a
afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor
acte antisociale.
Divorţul care duce la dezorganizarea familie, poate contura serioase tulburări
afective şi tulburări comportamentale ce conduc la neadoptarea socială.
Familiile caracterizate printr-un potenţial conflictual ridicat şi puternic
carenţate din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral afectează procesul de
maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copilului, datorită
dezechilibrelor şi dizarmoniilor resimţite în cadrul unor subcomponente ale
personalităţii şi anume: atitudinal-relaţională şi motivaţional-afectivă. Fuga de acasă a
copiilor asociată cu lipsa de supraveghere parentală, îi determină să adere la medii şi
grupuri extrafamiliale cu un mare potenţial delincvenţial.
Climat familial hiperautoritar
Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată de
unul dintre părinţi (tatăl) sau de către ambii.
În categoria profilelor de părinţi hiperseveri, R. Vicent include următoarele
tipuri:
- tatăl dominator, care pretinde ascultare şi respect în ochii căruia soţia şi
copiii sunt fiinţe slabe care trebuie conduse şi protejate. Copii crescuţi în acest tip de
familie sunt timizi şi inhibaţi. Conflictele dintre asemenea personalităţi pot duce la
rupturi brutale ale raporturilor tată-fiu.
- tatăl tiran, are o autoritate care operează în compensaţie şi prin salturi,
fiind în fond o fire timidă, adesea slabă. Copilul reacţionează la asemenea moduri de
comportare prin stări de inhibiţie, frică prin instabilitate.
- tată demisionar, este tatăl care renunţă, tatăl veşnic plecat de acasă, care
e mereu ocupat şi pretinde să nu fie întrerupt din ocupaţiile sale. Această atitudine
duce la apariţia atitudinilor recalcitrante la copil, formând deprinderea de a nu se
conforma imperativelor şcolare sau morale. Copilul nu răspunde direct în faţa
părintelui agresor, ci, indirect prin atitudine agresivă faţă de alţi.
Climat familial hiperpermisiv.
Una din consecinţele imediate ale exercitării influenţelor educative în manieră
superprotectoare este detaşarea între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale
copiilor. Se pot contura atitudini de îngâmfare, de exacerbare a eului, de supraevaluare

35
a propriilor posibilităţi cu tendinţe de a-şi impune în faţa celorlalţi voinţa şi sistemul
lor de păreri şi opinii în mod dominator. Copii crescuţi în acest mediu, nu vor putea
mai târziu să suporte nici o frustrare şi nici un cadru în care se cere disciplină.

2.4.2. Aspecte psihologice

Minorul adus în faţa instanţei de judecată atunci când a comis acte delictuale
poate fi psihotic, nevrotic, psihopat sau normal, inteligent sau liminar, cu aspect fizic
de sănătate - normalitate ori prezentând tulburări derivate din suferinţele somatice
grave. Adolescentul adus în faţa judecătorului provine cel mai adesea din familii
netolerante, din medii necorespunzătore social (cu fenomene de abandon, neglijenţă,
dezinteres, generatoare de conflict).
Există câteva categorii de suferinţe neuropsihice asociate în mod frecvent cu
un comportament devinat, sau al căror debut poate fi marcat prin comiterea unui act
infracţional, după cum urmează:
I. În cazul suferinţelor organice centrale care includ şi tulburări
comportamentale amintim:
a) Epilepsia - ca suferinţă centrală globală - afişează modificări
comportamentale care devin trăsături de personalitate. Mai importante sunt:
vâscozitatea afectivă şi adezivitate şi bradipsihie, pe fondul lor putând să apară
manifestări agresive explozive, manifestări coleroase ca şi descărcări psihomotorii,
reacţii neurovegetative secundare activării instinctelor primare, manifestări disforice,
dar, mai ales acte de natură antisocială.
În perioadele intercritice şi postcritice, se instalează o serie de înclinaţii
patologice: atitudini manifest ostile faţă de anturaj (peste care se suprapun tendinţele
sadice), vagabondajul, înclinaţia către furt, piromania, ca şi consumul de alcool în
exces, tentaţia distrugerii etc.

36
 Caracteristic epilepticului care poate săvârşi acte de devianţă, comportamentală
ce vizează legea penală, este că după descărcarea prin acte de mare agresivitate şi
cruzime această descărcare nu aduce după sine regretul, sentimentul de vinovăţie.
Subiectul care le-a săvârşit, neţinând seama de nimic, are în continuare o stare de
tensiune, o dispoziţie ostilă, este instabil, ursuz şi nemulţumit.
Persistenţa reacţiilor specifice epilepticului se va manifesta în comportamentul
ulterior cu o conduită a aşteptării clipei pentru a provoca suferinţă umană, cu
prejudicii morale şi fizice.

b) Traumatismele cranio-cerebrale
Modificările psihice în aceste cazuri, apar de regulă după câţiva ani de la
traumatism şi sunt influenţate mai puţin de sediul leziunii cât de întinderea ei.
Sechelele psihice pot fi de tipul: cefalee, vertij, insomnii, iritabilitate,
agresivitate, tendinţă de violenţă, diminuarea atenţiei şi memoriei, sensibilitate la
zgomote.
Se pot decela:
- sindroame psihotice - cu localizare frontală, cu note de agresivitate şi
crize de mânie;
- sindromul subiectiv traumatic - cu tulburări psihice de ordin intim, de
trăire personală, subiectivă;
- nevrozele, psihozele şi demenţele cu toate implicaţiile lor
comportamentale, în instalarea cărora traumatismul cranio-cerbral are un rol
favorizant.
c) Oligofreniile.
Minorul oligofren, mai ales imbecilul (oligofrenie gr.II) poate comite
infracţiuni al căror caracter particular reiese din absurditatea actului, sugestibilitate
crescută.
Debilul mintal dizarmonic este instabil, în agitaţie permanentă (psihică şi
motorie), cu gesturi dezordonate, turbulent, expansiv, vorbind mult şi manifestându-se
ca o persoană mulţumită de sine, social în limitele agitaţiei hipomaniacale pentru
adaptarea la viaţa cotidiană.

37
 Unii indivizi cu QI liminar sunt relativ conştienţi de infirmitatea lor - probată
prin insuccesul şcolar – grupul intrând în relaţii de opoziţie cu anturajul, devenind
ostili, agresivi, incendiatori.
Deviaţii comportamentale deosebit de grave apar la oligofrenii cu defect severe
(QI apropiat de limita 20-25), când ele se caracterizează prin manifestări intense de
violenţă (îi loveşte nemotivat pe cei din jur) au manifestări de furie pentru motive
neînsemnate, automutilări, hiperactivitate sexuală.
II. Minorul cu conduite psihotice mai ales cel care se aproprie de schizofrenie,
poate deveni în conflict cu legea penală, cele mai multe infracţiuni putând fi comise în
perioada iniţială denumită „perioada medico-legală”, mai ales la vârste tinere:
pubertatea şi adolescenţă. Devianţa, infracţiunile comise atrag atenţia prin ferocitatea
lor, păstrând permanent amplitudinea şi amprenta patologicului. Acestea sunt însoţite
de o atitudine de indiferenţă şi afectivitate tacită, dar, motivaţional se apreciază că
actele lor aberante rămân fără mobil, au caracter ilogic, absurd sau pot fi explicate prin
idei delirante. Gama tulburărilor comportamentale se extinde de la fapte (acte minore
ca iritabilitate, reacţii de demisie etc., putând ajunge la furturi, prostituţie, perversiuni
sexuale şi omucideri).
După comiterea actului respectiv, psihoticul nu manifestă nici o remuşcare,
rămâne pasiv şi indiferent, privind ca un străin rezultatele propriilor sale fapte.
Deşi mai rar întâlnită şi diagnosticată ca atare, psihoza maniaco-depresivă a
adolescentului se înscrie între cauzele generatoare de comportamente deviante
aberante.
Când sunt în plin puseu maniacal, aceşti psihotici pot comite delicte de lovire,
rănire pe fondul unui comportament impulsiv - agresiv, alternând cu euforia, logoreea
şi polipragmazia. Cei depresivi pot săvârşi acte antisociale, îndreptate împotriva
propriei persoane, sub forma automutilărilor, tentativelor de suicid, mai rar apar crime
de factură altruistă cu un profund caracter absurd.
III. Reactivitatea ca geneză a tulburărilor comportamentale.
În cazul unor nevroze tinerii şi adolescenţii pot avea izbucniri de tip episodic-
toate datorate unor necesităţi de rezolvare a tensiunilor interioare. Concret, la nevrotic,
comportamentul aberant se conturează pe conflictele interioare deja existente, în care
pot să fie semnalate manifestări distructive, de cruzime faţă de animale sau faţă de
persoane din anturajul lor imediat.

38
 Întrucât din cadrul acestor conduite şi comportamente aberant-delictuale se
recrutează cele mai controversate cazuri de diagnosticare şi intervenţie pshicomedico-
socială, se atrage atenţia asupra posibilităţilor crescute de mascare în fazele
premonitorii. De regulă manifestările menţionate se află în faza incipientă, ele fiind
vizibile numai în situaţii critice, având un mare potenţial reactogen. Sa constatat că
adolescenţii din medii familiale armonioase pot să devină deosebit de reactivi la
apariţia unui eveniment complet indezirabil dar fatal, creându-se în acest fel o situaţie
specifică de conflict exogen.

2.4.3 Aspecte sociologice

Din punct de vedere sociologic, delincvenţa juvenilă este o formă de exprimare

a conflictului tânărului cu valorile societăţii. Plasat într-un mediu social defavorizat,
adolescentul tinde să aspire la moduri de viaţă superioare clasei sociale sau grupului
social din care face parte. Este însă privat în mod sistematic de mijloacele legitime
care iar da posibilitatea să-şi, realizeze aceste aspiraţii. Delincvenţa reprezintă, în
consecinţă, un mijloc ilegitim şi ilicit, o formă de protest contra inegalităţilor între
clase în ceea ce priveşte puterea, bogăţia, prestigiul şi securitatea existenţei. Acest
fenomen este amplificat totodată, de tendinţa asocierii adolescenţilor în subculturi
delincvente (aşa numitele „bande de la marginea străzii”) care oferă tânărului atât un
sentiment de solidaritate cu cei defavorizaţi ca şi el, cât şi o identitate în numele căruia
îşi poate procura o serie de satisfacţii hedoniste imediate şi se poate revolta contra
sistemului social inechitabil.
În raport cu perspectiva sociologică delincvenţa juvenilă, are trei orientări
fundamentale.
1. Direcţia „dezorganizării sociale” care pune delincvenţa juvenilă în
dependenţă, de o serie de schimbări şi conflicte sociale ce însoţesc procesele
modernizării (industrializare, urbanizare, migraţie etc.).

39
 În raport cu această perspectivă teoretică, delincvenţa juvenilă este considerată
ca un fenomen urban având ca premisă conflictele culturale şi sociale generate de
procesele de dezvoltare socială.
Elementele perturbatoare care măresc riscul de delincvenţă sunt:
- deplasările populaţiei din rural în marile oraşe;
- izolarea socială;
- caracterul impersonal al raporturilor sociale din perimetrul urban;
- slăbirea controlului social exercitat de familie.
2. Fenomenul de anomie
Anomia, termenul formulat de sociologul francez E. Durkheim, desemnează
starea de derută normativă în care se găsesc indivizii ca urmare a unor perioade mari
de crize sociale (războaie, revoluţii, calamităţi etc.), care generează suspendarea
temporară a funcţionalităţii vechilor norme şi slăbirea autorităţii controlului social
exercitat de instituţiile specializate.
Ulterior anomia a căpătat şi alte semnificaţii cum ar fi:
a) existenţa unei situaţii sociale în care normele vechi se află în conflict cu
cele noi, provocând instabilitatea conduitei şi inadaptarea socială;
b) existenţa unei situaţii sociale „limită” care nu conţine nici o normă şi nici o
indicaţie normativă fiind de fapt un gen de anarhie normativă în care fiecare individ îşi
alege norma de conduită pe care şi-o doreşte.
c) Manifestarea unei stări de „dezorganizare” a personalităţii care favorizează
apariţia unor indivizi dezorientaţi în raport cu normele.
3.„Etichetarea” perspectivă care îşi propune nu atât să explice de ce apare
delincvenţa cât, mai ales, să explice de ce un tânăr delincvent este perceput ca deviant
şi sancţionat ca atare. În raport cu această ultimă direcţie, delincvenţa este considerată
ca un fenomen produs de mecanismele de control social.
Astfel, dacă un adolescent, care încălcând din întâmplare normele morale,
ajunge în contact cu poliţia sau cu instanţa de judecată, este posibil, de cele mai multe
ori să se transforme într-un veritabil delincvent.
Definirea sa ca delincvent de către aceste instituţii de control social îl obligă să
accepte o „etichetă” pe care o va interioriza în imaginea despre sine şi se va comporta
în conformitate cu ea.

40
 2.5 MANIFESTĂRI TIPICE ALE COMPORTAMENTULUI
DEVIANT

Manifestările comportamentului deviant sunt reacţii specifice, individualizate

ale elevilor la frustrările pe care le suportă în confruntarea cu solicitările mediului. Ele
au semnificaţia unui deficit de adaptare, a instalării unei stări conflictuale între elev şi
mediul său: şcoala (cerinţe, regulament, alţi elevi, profesori), familia, mediul
extrafamilial, chiar el însuşi.
Specific acestor manifestări este că ele sunt, de fapt, aceleaşi la toate vârstele
şcolare, diferind doar frecvenţa, motivele şi semnificaţia lor morală.
Prezentăm în continuare o schemă de clasificare care operează cu categoriile:
conduite de evaziune sau de demisie, conduite de dominare agresiv-impulsive, vicii.

2.5.1.Conduite de evaziune sau de demisie

41
  Actele de indisciplină cronică din timpul lecţiilor şi al activităţilor
educative, care se datorează factorilor temperamentali şi dorinţei de a brava în faţa
colegilor;
 Manifestări datorate instabilităţii de tip caracterial. Este vorba de
excesul de mişcare sau de vorbire, de prezenţa mişcărilor parazite, de reactivitatea vie,
de atenţia labilă, de capacitatea slabă de concentrare;
 Manifestările determinate de dezinteresul şi de indiferenţa faţă de
şcoală care îşi au suportul fie în indiferenţa părinţilor faţă de progresul şcolar al
elevilor, fie în frustrările suferite de elevi din partea şcolii;
 Neglijarea sistematică a obligaţiilor şcolare, a învăţării, care constă în
acceptarea statutului de mediocru, la limita promovării clasei. Este o manifestare
frecventă a comportamentului deviant;
 Atitudinile şi acţiunile reflectând lipsă de respect pentru educatori,
reacţiile obraznice la solicitările acestora, care pot fi un răspuns la o intervenţie dură,
neadecvată a profesorului ori exprimarea nemulţumirii faţă de nota primită sau faţă de
cerinţele exagerate ale şcolii;
 Manifestările indiferenţei afective. Lipsa dorinţei de a stabili relaţii de
afecţiune cu colegii şi cu educatorii ţine, de regulă, de structura personalităţii elevului
sau provine dintr-o atmosferă familială precară, lipsită de căldură afectivă;
 Lenea, care prezintă două forme:
- Lenea cu substrat organic, caz în care lentoarea şi apatia sunt
cauzate de cele mai multe ori de un metabolism greoi, de maladii ale
ficatului, ale sistemului nervos, de probleme de circulaţie;
- Lenea caracterială, care constă într-o opoziţie manifestată faţă de
efortul intelectual sau fizic. Aceşti elevi nu au gustul muncii ca sursă de
satisfacţii, nici sentimentul datoriei, lipsindu-le stimulii sociali , familiali
sau şcolari. Această formă de lene este des întâlnită în rândul elevilor,
devenind o deviere de comportament în măsura în care familia şi şcoala
nu găsesc remediile necesare scoaterii copilului din această stare.
 Minciuna, care este proprie elevilor cu o structură labilă de
personalitate, celor timizi, fricoşi, evazivi, nesiguri pe ei însuşi. Este favorizată de
severitatea excesivă a părinţilor, de stilul dictatorial al adulţilor;

42
  Fuga de la şcoală sau de acasă. Tendinţa irezistibilă de evadare din
mediul familial sau şcolar, dacă nu este bazată pe o boală neuropsihică, este expresia
unui protest faţă de mediu, faţă de situaţiile neplăcute.
 Vagabondajul . Copilul care fuge de acasă pentru o perioadă mai lungă
se expune la multiple riscuri:
- în lipsa ocrotirii şi supravegherii părinteşti şi şcolare îşi riscă
integritatea, securitatea şi sănătatea fizică;
- aderând la grupuri ocazionale de copii, lipsit fiind de maturitate, de o
judecată morală stabilă, aceste grupuri îl vor antrena în acţiuni de furt, de
tâlhărie, de consum de alcool şi de droguri, îl vor împinge pe copil spre un
mod de viaţă delincvent;
- vagabondajul, atrage după sine şi absenteismul şcolar, ceea ce deschide
drumul spre abandonul şcolar;
 Abandonul şcolar, care survine atunci când copilul
conştientizează incompatibilitatea între modul de viaţă la care s-a dedat şi cel prescris
de regulile şcolare şi familiale sau când îşi dă seama că între el şi colegii săi există o
diferenţă în ceea ce priveşte nivelul de cunoştinţe şi nivelul achiziţiilor
comportamentale. Acest al doilea aspect naşte în copil un complex de inferioritate. El
îşi dă seama că nu se mai poate compara cu colegii săi pe criterii şcolare, de aceea
introduce alte criterii de „reuşită” la care rezistă comparaţiei.

2.5.2. Conduite de dominare, agresiv-impulsive

o Atitudinile sfidătoare, care constau în ironizarea de către elevi a colegilor

de clasă şi a profesorilor şi în afişarea în tot ce fac a unei aroganţe. Acestea îşi au
originea în atitudinile şi în defectele de educaţie ale părinţilor.
o Înşelarea altor elevi sau adulţi pentru un câştig material prin „bişniţă”,
speculă, care este tot mai frecvent întâlnită astăzi în şcoli. Este o conduită deviantă
deoarece interesul şcolii este să formeze din elevi oameni cinstiţi, responsabili.

43
 o Manifestările egoiste, care au în conţinut desconsiderarea colegilor din
dorinţa permanentă de a obţine un lucru nemeritat şi de a părea mai valoroşi decât sunt
în realitate.
o Actele de tâlhărie . Deşi pot fi comise şi individual, sunt mai mult
practicate de grupuri organizate de tineri conduse de delincvenţi majori. Întrucât
tâlhăria intră sub incidenţa Codului penal, participarea unor elevi minori este la limita
devierilor de conduită şi a infracţiunii, ultima fiind sancţionată de lege.

2.5.3.Vicii

 Fumatul şi consumul de băuturi alcoolice, care pot fi interpretate

printre altele ca forme de protest şi de sfidare a cerinţelor regulamentelor şcolare,
asociate cu nevoia pe care o resimt preadolescenţii şi adolescenţii de a ieşi în evidenţă,
de a brava în faţa colegilor şi adulţilor. Studiile de psihanaliză au scos în evidenţă
mecanisme fundamentale ca, de exemplu, frustrarea, care creează o stare de tensiune
ce declanşează anumite comportamente, inclusiv consumul de alcool;
 Consumul de droguri, care a cunoscut o extindere îngrijorătoare în
perioada de tranziţie, pătrunzând şi pe porţile şcolilor. Potrivit unei recente evaluări
statistice, în România 74% dintre cei ce se droghează au între 14-25 ani. Consumul de
narcotice pune în mare pericol sănătatea elevilor. Mai întâi gustând, din curiozitate şi
spirit de bravadă, apoi devenind dependenţi de drog (aurolac, ţigări tratate cu droguri),
fără să fie conştienţi de posibilele urmări elevii îşi riscă sănătatea, randamentul şcolar
şi echilibrul psihic;
 Practicarea jocurilor de noroc. Poate fi considerată drept o deviere
gravă de comportament deoarece îl obişnuieşte pe elev cu „himera” câştigului fără
efort şi îl îndepărtează de opţiunea pentru exercitarea unei munci utile şi cinstite;
 Furtul comis de elevi, care dobândeşte conotaţii diferite în funcţie de
conţinutul, motivaţia şi circumstanţele în care a fost săvârşit. Se disting:

44
 - Furtul din necesitate (alimente, cărţi, aparate tehnice de birotică);
- Furtul ca act de imitaţie;
- Furtul din antrenare sau îndemn;
- Furtul de performanţă, având ca mobil tendinţa de autoafirmare;
- Furtul ca act de răzbunare pe o anumită persoană;
- Furtul de compensaţie legat de o anumită persoană, ca reacţie la
privarea afectivă;

CAPITOLUL III
M ETODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

Obiectivele lucrării au fost structurate în trei direcţii:

 Obiective de cunoaştere:
- identificarea şi clasificarea factorilor de risc comportamental la elevii
adolescenţi ;
 Obiective în planul prevenţiei:
- conştientizarea de către elevi a riscurilor de comportament deviant;
- sprijinirea elevilor în procesul formării unui comportament social
integrator şi securizant în perspectiva maturizării, a dobândirii
autonomiei morale;

45
 - sensibilizarea părinţilor asupra riscurilor de devianţă;
 Obiective în planul consilierii:
- cristalizarea imaginii de sine pozitive;
- creşterea responsabilităţii personale faţă de sine, alţii şi societate;
- creşterea capacităţii de decizie;
- păstrarea echilibrului în situaţiile de eşec şi de succes;
- creşterea rezistenţei la frustrare, la critică;
- autoevaluarea realistă;
- asumarea de obiective realiste, realizabile;
- autoanaliza erorilor, greşelilor, eşecurilor;
- asumarea riscurilor, stăpânirea situaţiilor de incertitudine;

3.2. IPOTEZA CERCETĂRII

La baza demersului lucrării stă convingerea că, în cea mai mare parte,
manifestările devianţei comportamentale au la bază abateri minore neobservate la
timp, tolerate, lăsate să se structureze la nivelul personalităţii elevilor şi să devină
astfel scheme comportamentale stabile.
Dacă factorii de risc la care sunt expuşi elevii adolescenţi sunt în creştere,
atunci, adoptăm ca ipoteză de lucru consilierea care poate avea efecte pozitive pe
termen mediu şi care duce la reducerea riscurilor de devianţă şi la recuperarea elevilor
cu devieri de comportament.

3.3. METODE ŞI INSTRUMENTE DE LUCRU FOLOSITE

ÎN CADRUL ACTIVITĂŢII DE CERCETARE

46
 În alegerea metodelor şi instrumentelor de lucru folosite pentru cunoaşterea
comportamentului elevilor , în scopul detectării prezenţei şi acţiunii factorilor de risc
de devianţă, am preferat atât metodele bazate pe observaţia directă a
comportamentului elevilor, cât şi pe cele de cunoaştere indirectă, întemeiate predilect
pe metoda chestionarelor.
Testul de inteligenţă Raven a permis estimarea coeficientului de inteligenţă al
fiecărui elev şi distribuţia statistică a QI-ului, atât pe întregul eşantion cât şi la elevi cu
risc pronunţat de devianţă.
Chestionarul de personalitate Woodworth-Matthews(W-M) a fost aplicat în
scopul cunoaşterii trăsăturilor şi tendinţelor de personalitate care pot configura o
individualitate predispusă la devianţă şi anume: emotivitatea, obsesiile, psihastenia,
tendinţele schizoide, tendinţele paranoide, depresia, impulsivitatea, agresivitatea,
instabilitatea psihoafectivă, tendinţele antisociale şi scara de minciuni.

3.3.1. Lotul de subiecţi

S-a stabilit un eşantion care a cuprins un număr de 84 elevi din clasa a IX-a
(IX A, IX B, IX C) în cadrul Grupului Şcolar Agricol Roşiorii de Vede.
Perioada de monitorizare şi de aplicare a instrumentelor au fost de trei luni (20
septembrie-20 decembrie 2004).
Eşantionul a fost alcătuit din elevi din clasa a IX-a învăţământ de zi, deoarece
în general aceştia prezintă dificultăţi de adaptare.
Prevenţia presupune o serie de măsuri structurate în trei etape:
- prevenirea primară, se adresează cauzelor generatoare, împiedicând
apariţia devierilor de comportament. În această etapă este esenţială
cunoaşterea elevilor , analiza, decelarea, depistarea şi îndepărtarea
factorilor de risc care pot genera devieri de comportament. Prevenirea
primară se referă la depistarea timpurie a copiilor orfani, a celor

47
 abandonaţi, a celor care provin din familii cu probleme sociale, educative şi
medicale sau a copiilor cu afecţiuni neuropsihice.
- prevenirea secundară, vizează identificarea precoce a situaţiilor de
inadaptare şi remedierea lor înainte ca acestea să se structureze în devieri
de comportament.
- prevenirea terţiară, constă în măsuri ce trebuie luate pentru ca
manifestările de inadaptare, o dată produse, să nu recidiveze. În această
etapă capătă o importanţă deosebită educaţia morală prin folosirea
metodelor şi procedeelor diferenţiate şi individualizate.

3.4. STUDIU DE CAZ

Prezentăm în continuare un studiu de caz asupra unui elev cu comportament

deviant, elaborat în baza răspunsurilor la chestionarul personalizat completat de unul
dintre părinţi, coroborat cu observaţiile profesorului diriginte. De asemenea am utilizat
informaţii obţinute în urma aplicării testelor psihologice .
Elevul D.R. ,15 ani
Prezent
Problema educativă cea mai importantă este înstrăinarea de şcoală concretizată
în absenteism, fuga de la ore şi atitudine obraznică faţă de profesori. Se remarcă lipsa
motivaţiei pentru şcoală. Are rezultate foarte slabe la învăţătură (este ameninţat de
profesori la 7 obiecte).
Sub aspect intelectual testul Raven relevă un coeficient de inteligenţă de 95,
ceea ce corespunde unui nivel de inteligenţă mediu. În activitatea şcolară operează
greoi cu noţiuni abstracte.

48
 Din punct de vedere fizic se caracterizează printr-o structură fragilă a
organismului, dar fără probleme de sănătate şi fără antecedente de ordin medical.
Nivelul scăzut al maturităţii psihice se datorează mai ales carenţelor afective
din familie.
Elevul creşte într-o familie aparent consolidată. Ambii părinţi sunt muncitori.
Are un frate mai mic. Mediul familial este puternic marcat de absenţa pe perioade
lungi a tatălui (acesta munceşte înafara localităţii de domiciliu). Locuinţa dispune de
un confort acceptabil, copilul având camera lui. Din punct de vedre material, situaţia
copilului este corespunzătoare. Cele mai multe atribuţii în gospodărie şi le asumă, prin
forţa împrejurărilor, mama, ajutată sporadic de către copii. Mama ţine legătura cu
şcoala şi este sincer interesată de evoluţia şcolară pozitivă a copiilor. Timp de 5-6 ore
zilnic, mama este cu copiii, exercitând un control nu îndeajuns de sever asupra
preocupărilor acestora. Faţă de D.R. mama este înţelegătoare, chiar excesiv de
îngăduitoare. Copilul nu este întotdeauna cuviincios cu mama, îşi permite replici şi
reacţii impertinente. Relaţiile cu fratele mai mic se caracterizează prin răceală,
indiferenţă. Este mai ataşat de tată, de autoritatea căruia se teme. Tatăl şi mama au
principii educative contradictorii, tatăl fiind aproape despotic. Din această cauză
părinţii se ceartă (uneori în faţa copiilor) inclusiv pe teme educative, pe chestiuni ce
privesc programul copiilor. În puţinele zile când tatăl este cu familia, climatul
căminului este puternic tensionat.
Copilul petrece o parte a timpului liber acasă, sub supravegherea mamei. Are
prieteni în cartier, iar mama pretinde că îi cunoaşte pe toţi şi este de părere că aceştia
au o influenţă pozitivă asupra copilului. Elevul are un anturaj de băieţi răufăcători mai
mari decât el, care îl folosesc la ascunderea şi la vânzarea unor obiecte de valoare (de
exemplu casetofoane), fapte pentru care elevul D.R. a fost cercetat de Poliţie.
În clasă este înstrăinat de colegi, comunică la nivel minimal cu aceştia, căutând
să-şi demonstreze o superioritate închipuită. Este foarte obraznic, sfidător faţă de unii
profesori, mai mult din spirit de bravadă.
Personalitatea este structurată pe un fond temperamental melancolic. Are o fire
greu adaptabilă, este introvertit şi deprins cu minciuna.
Ocupaţiile extraşcolare sunt: calculatorul (programe de joc), excursiile sau
vizitele la rude, foarte rar cu familia.
Trecut

49
 Manifestările de indisciplină ale elevului se leagă, în principal, de schimbarea
locului de muncă al tatălui de la oraş într-o localitate rurală. Situaţia şcolară
evidenţiază scăderea randamentului şcolar şi abateri de la normele de conduită în
şcoală şi în familie. Nu s-au produs schimbări majore în ceea ce priveşte starea
sănătăţii sau condiţiile familiale. În trecut atitudinea elevului s-a încadrat în limitele
normale ale vârstei.
Viitor
Pe termen scurt nu se întrevăd schimbări semnificative în condiţiile de viaţă ale
familiei şi în felul de a fi al copilului. Metodele preconizate vizează recuperarea
şcolară, îmbunătăţirea situaţiei la învăţătură până la nivel de promovare, dezvoltarea
personalităţii, a spiritului de discernământ, accelerarea maturizării intelectuale şi
psiho-afective, motivarea şi stimularea elevului pentru învăţătură şi pentru pregătirea
în profilul pe care îl urmează (electrotehnic), eliminarea în acest fel a predispoziţiei
pentru devianţă şi crearea unor condiţii mai bune pentru integrarea socio-profesională
în perspectiva absolvirii liceului.
Integrarea şcolară va avea la bază intervenţia psihopedagogică a cadrelor
didactice din şcoală, în special a psihologului şcolar, a dirigintelui clasei, colaborarea
cu familia elevului (îndeosebi cu tatăl) pentru întărirea supravegherii, pentru
stimularea în activitatea şcolară şi corectarea comportamentului.

3.5. EVALUAREA LUCRĂRII

Acţiunile educative de prevenţie au vizat întregul eşantion format din 84 de

elevi din trei clase de a IX-a. În baza informaţiilor obţinute de la fiecare diriginte de
clasă am întocmit o situaţie generală asupra mişcării şi frecvenţei elevilor şi a

50
rezultatelor obţinute în primul semestru al anului şcolar 2004-2005. (vezi Anexa,
Tabelul 1).
Factorii mai puternic corelaţi cu devianţa sunt: climatul afectiv şi educativ-
familial, atitudinea şi rezultatele şcolare, simptomele predeviante, iar factorii deloc sau
slab corelaţi cu devianţa sunt: condiţiile de trai ale familiei, coeficientul de inteligenţă
al copilului, starea de sănătate, fapt ce confirmă în linii mari expectaţiile.
Rezultatele testului de inteligenţă Raven aplicat subiecţilor din eşantion (toţi
elevii din cele trei clase menţionate) sunt distribuite pe o scală, de la inteligenţă
superioară la inteligenţă sub medie.

Figura 1. Distribuţia coeficientului de inteligenţă la testul Raven

Conform instrucţiunilor de utilizare a testului, am folosit următoarele abrevieri:

IS- inteligenţă superioară (IQ peste 120)
IDNM- inteligenţă deasupra nivelului mediu (IQ între 110 şi 120)
INMB- inteligenţă de nivel mediu, bună (IQ între 100 şi 109)
INMS- inteligenţă de nivel mediu, slabă (IQ între 90 şi 99)
ISM- inteligenţă sub medie (IQ între 80 şi 89)
La acest test 55,8 dintre subiecţi s-au înscris în registru de inteligenţă
superioară şi inteligenţă deasupra nivelului mediu. Media pe eşantion a IQ-ului este de
106,5.

51
 Cu privire la cei trei elevi identificaţi cu risc de devianţă pronunţat din
rezultatele la testul Raven sunt prezentate în figura 2.

Figura 2. Distribuţia coeficientului de inteligenţă la testul Raven la elevii cu

risc pronunţat de devianţă

Situaţia sugerează că dezvoltarea intelectuală a elevilor nu asigură în sine

adaptarea normală a acestora la cerinţele şcolii şi la exigenţele sociale, cu alte cuvinte
nu asigură o conduită dezirabilă. Se constată că dificultăţi de adaptare pot să apară la
elevi cu nivel intelectual bun atâta vreme cât acţiunile educative nu sunt exercitate
printr-o intervenţie individuală spre direcţionarea potenţialului intelectual în sens
constructiv prin asigurarea nevoii de succes şi a securităţii afective.
Cu ajutorul chestionarului Woodworth- Matthews am evidenţiat ponderea
elevilor cu trăsături accentuate de personalitate şi ponderea elevilor cu trăsături
normale de personalitate. (vezi figura nr.3)

52
Fig. 3. Evaluarea eşantionului (chestionarul W-M).

53
 Pe aceaşi structură sunt ilustrate răspunsurile elevilor cu risc de devianţă
pronunţat la acelaşi chestionar. (vezi figura nr.4)

Fig.4. Evaluarea elevilor cu risc de devianţă pronunţat (chestionarul W-M)

Din lotul elevilor identificaţi cu risc pronunţat de devianţă a rezultat trei elevi
în zona periferică, doi dintre ei având condiţia de ”izolaţi” iar unul cu probleme de
sănătate grave fiind internat pentru tratament neuropsihiatric.
Au fost folosite următoarele metode de consiliere:
o Observaţia, ca metodă de cunoaştere psihopedagogică
o Ancheta, ca metodă de culegere de informaţii prin tehnici operaţionale
de tipul „întrebare-răspuns”. Metoda oferă posibilitatea de cunoaştere a
subiectului cu ajutorul lui însuşi.

54
 o Analize documentare, metodă care constă în studiul biografiei elevului
prin consultarea documentelor oficiale: cataloage, fişe, certificate.
o Anamneza reprezintă studiul biografiei elevului. Informaţiile pot fi
obţinute de la părinţi, colegi, profesori - fiind considerate obiective sau
chiar de la elevul însuşi (autobiografia), cu rezerva subiectivităţii
datelor.
Am sugerat profesorilor diriginţi susţinerea unor teme orientative pentru orele
de dirigenţie , a unor dezbateri cu conţinut etic(vezi anexe).

55
 CONCLUZII

Adolescentul cu devieri comportamentale este instabil din punct de vedere

psihic, impulsiv în exces, autoagresiv, reactiv, antisocial şi pune numeroase probleme.
La acesta se dezvoltă dorinţa de afirmare, care presupune identificarea Eului cu
modele independente de comportament, creşte înţelegerea semnificaţiei conduitelor, a
substratului lor moral, corect sau deviat, experienţa socială devine mai densă.
Din analiza cauzelor care pot duce la structurarea devierilor de comportament
am considerat ca fiind mai relevantă acţiunea a trei categorii de factori: factori
individuali, factori microsociali şi factori macrosociali. Ignorarea oricărora dintre
aceştia poate compromite eficienţa actului educaţional de prevenire şi consiliere a
conduitelor deviante.
Referitor la factorii individuali, lucrarea subliniază importanţa deosebită a
factorilor subiectivi (organici şi psihopedagogici) în apariţia şi structurarea devierilor
de comportament dintre particularităţile structurii personalităţii adolescentului care
comportă un risc de deschidere spre sfera devianţei, se diferenţiază: interesul scăzut al
elevului, pentru valori spirituale şi morale, factorul temperamental, instabilitatea
emoţională şi tulburările de personalitate.
Analiza factorilor microsociali(şcoala, familia, grupul formal şi cel informal)
ne-a permis identificarea unor disfuncţii şi evidenţierea resurselor formative.
În ceea ce priveşte familia, aceasta are un rol important în socializarea
copilului, în structurarea personalităţii acesteia şi, conlucrând cu şcoala, în prevenirea
conduitelor deviante.
Metodologia cu caracter predictiv s-a dovedit a avea valoare practică în
estimarea evoluţiei comportamentului elevilor prin faptul că:
a) am studiat şi am cunoscut mediul în care trăieşte copilul cu ajutorul
chestionarului completat de părinţii elevilor cu risc pronunţat de
devianţă;

56
 b) am investigat cu chestionarul W-M însuşiri temperamental
caracteriale din care am putut sesiza predispoziţii pentru devianţă
(componentele: emotivitate, impulsivitate-agresivitate, instabilitate
psiho-afectivă şi scara de minciuni);
Consilierea este centrată pe ceea ce aparţine prezentului, se concentrează
asupra dezvoltării, facilitării atingerii intenţiilor personale ale fiecărei persoane.
Consilierea are un pronunţat caracter educativ. Rezultatele programului de consiliere
s-a materializat în:
ELEVUL - se cunoaşte şi se autoapreciază corect;
- e capabil de relaţionare cu alţii;
- dezvoltă planuri, proiecte educaţionale potrivite;
- explorează alternativele carierei;
Consilierea oferă asistenţă în formarea, dezvoltarea şi aplicarea următoarelor
capacităţi:
 rezolvarea unor sarcini concrete;
 rezolvarea unor crize existenţiale;
 optimizarea relaţiilor interumane;
 învăţarea unor modele comportamentale cum ar fi:
 gospodărirea bugetului de timp, bani;
 planificarea activităţii /stabilirea unor scopuri în viaţă;
 ascultarea activă;
 conversaţia;
 autoafirmarea;
 dezvoltarea capacităţilor intelectuale (gândire, memorie,
imaginaţie);
 relaxarea;
 opţiunea şcolară/profesională;
 rezolvarea de conflicte;
 dezvoltarea creativităţii;
 menţinerea sănătăţii;
 petrecerea timpului liber;
Prin procesul de consiliere, elevii au fost ajutaţi să se autocunoască, să-si
înţeleagă problemele, să îşi definească setul valoric şi atitudinal, să înveţe să decidă şi
să acţioneze motivat.

57
 Punerea elevilor în diverse situaţii cu valenţe pozitive (dezbateri teme de
dirigenţie) a constituit o modalitate de descoperire şi de întărire a mobilurilor care
conduc la elaborarea comportamentelor adaptate, întărindu-ne, în acelaşi timp,
convingerea că educaţia prin afecţiune, prin iubire este cea mai eficientă metodă de
influenţare pozitivă.
Datele prezentate pe parcursul lucrări ne îndreptăţesc să susţinem faptul că prin
utilizarea instrumentelor folosite şi prin introducerea programului de consiliere s-au
ameliorat manifestările de comportament deviant.
Lipsa consilierilor şcolari, dezinteresul manifestat de cadrele didactice şi de
familii, face ca anumite comportamente delincvente să nu fie observate sau înţelese la
timp astfel încât ele evoluează, transformându-se în timp în acte infracţionale, iar
minorii ajung în centre de reeducare.
Consider că o preocupare de viitor a şcolii trebuie să fie utilizarea
metodologiei influenţării educative a elevilor în vederea elaborării şi consolidării unui
comportament integrativ.
Aplicarea măsurilor de prevenire şi de consiliere a devierilor de comportament,
poate deschide noi perspective pentru adaptarea elevilor la standardele şcolare şi
sociale.

58
Anexe

Situaţia generală asupra mişcării şi frecvenţei elevilor

a rezultatelor obţinute în timpul anului şcolar 2004-2005
pe semestrul I

Înscrişi la începutul anului şcolar Clasa

a IX-a A a IX-a B a IX-a C
Nr. elevi 27 29 28
Veniţi în timpul semestrului - - -
Plecaţi în timpul semestrului 1 1 1
Existenţi în timpul semestrului 26 28 27
Promovaţi
Corigenţi O disciplină 8 3 3
Mai multe discipline 3 3 1
Total 11 6 4
Cu situaţie Total din care: - - -
şcolară - amânat medical
neîncheiată - abandon şcolar - - -
- alte situaţii - - -
Absenţi Total 970 1003 1011
motivate 360 311 547

59
Anexe

NIVELUL DE RISC DE DEVIANŢĂ ŞI ALŢI

FACTORI DE RISC COMPORTAMENTALI

Factorii de risc IQ- ul Condiţii Starea Climatul Simptome Atitu

comportamental estimat de trai ale de afectiv predeviante şi rez
RAVEN familiei sănătate şi şco
a educativ
copilului familial

pronunţate
Peste 100

Potrivite
Sub 100

şubredă

negativ
precare

şi bune

pozitiv

şterse

slabe
bună
Nr. de elevi 15 6 21 - 1 21 15 6 21 15 15
cu risc ridicat
Nivelul

de devianţă

Nr. de elevi 48 15 57 6 - 62 12 51 9 39 12
fără riscuri
comportament
ale

60
Anexe

CHESTIONARUL PENTRU PĂRINŢI

Instrucţiuni de complementare: Vă rugăm ca la întrebările cu răspunsuri la

alegere să subliniaţi varianta care vi se potriveşte, iar la întrebările unde trebuie să
completaţi, să scrieţi răspunsul cu cuvinte sau cifre.
1. Condiţii de trai
1.1. Locuinţa este
Încăpătoare Strâmtă
1.2. Copilul are o cameră a sa ?
Da Nu
1.3. Câţi bani de buzunar îi daţi copilului, în medie, într-o săptămână ?
Cca………………………lei

2. Relaţia părinte-copil
2.1. Câte ore stă acasă copilul, în medie, într-o zi lucrătoare (fără orele de
somn) ?
Total…ore, din care…ore singur şi …ore supravegheat
2.2. Care dintre părinţi se ocupă mai mult de educaţia copilului?
Tata Mama
2.3. Care dintre părinţi îl supraveghează mai mult pe copil?
Tata Mama
2.4. Îl controlaţi zilnic pe copil dacă şi-a făcut (învăţat) lecţiile pentru a doua
zi?
Da Nu

61
2.5. Copilul relatează – fără să fie întrebat - tot ce se întâmplă la şcoală (în
clasă) în
fiecare zi ?
Da Nu
2.6. Îl întrebaţi zilnic despre notele luate, despre evenimentele mai însemnate
de la şcoală/clasă?
Da Nu
2.7. Sunteţi mulţumit de interesul pentru şcoală şi de rezultatele la învăţătură
ale copilului?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.8. Sunteţi mulţumiţi de disciplina în şcoală a copilului?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.9. Aţi suferit sau suferiţi de o afecţiune nervoasă?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.10. Sunteţi adesea bolnav?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.11. Sunteţi calm?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.12. Treceţi uşor de la starea de veselie la mânie şi invers?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.13. Vă supăraţi când cineva nu este de acord cu Dv. ?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.14. Vă apucă plânsul cu uşurinţă?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.15. Vă trece repede supărarea?
Tata Da Nu

62
 Mama Da Nu

2.16. Vi se întâmplă să nu dormiţi noaptea din cauza unor griji sau necazuri?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.17. Aveţi impresia că cei mai mulţi oameni vă vorbesc de rău ?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.18. Sunteţi excesiv de sever cu copilul?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.19. Vă descărcaţi adesea supărarea pe alţii?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.20. L-aţi lovit vreodată pe copil?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.21. Sunteţi religios/credincios?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.22. Credeţi că sunt necesare şi utile orele de religie de la şcoală?
Tata Da Nu
Mama Da Nu
2.23. Obişnuiţi să ieşiţi cu toată familia
 la slujbele religioase? Da Nu
 în vizită la rude, prieteni? Da Nu
 la spectacole? Da Nu
 în excursii? Da Nu
2.24. Obişnuiţi să primiţi în familie vizita rudelor, prietenilor cu ocazii
deosebite?
Deseori Rar Deloc
2.25. Faceţi des observaţii copilului?

63
 Da Nu
2.26. Faceţi „scandal” copilului?
Da Nu
2.27. Vă certaţi cu soţia/soţul în prezenţa copilului, pe probleme de educaţie?
Da Nu
2.28. Vă înţelegeţi cu soţia/soţul în privinţa recompenselor sau pedepselor ce
urmează să le acordaţi copilului?
Da Nu
2.29. Care sunt acţiunile pe care le aplicaţi copilului?
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………
2.30. Ce recompense acordaţi copilului?
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………
2.31. Copilul dv. a fugit vreodată de acasă ?
Da Nu
3. Copilul la el acasă
3.1. Caracterizaţi atitudinea copilului faţă de:
Părinţi: Întotdeauna cuviincios-ascultător Uneori Niciodată
Fraţi-surori: Înţelegător, Mai mult Dominant
indiferent
3.2. De care dintre părinţi este mai ataşat copilul?
De tata De mama
3.3. De care dintre părinţi se teme mai mult copilul?
De tata De mama
3.4. Câte ore, în medie, învaţă copilul?
Într-o zi lucrătoare……ore
Într-o zi nelucrătoare……ore
3.5. Copilul învaţă suficient timp?
Da Nu
3.6. După opinia dv., şcoala îl supraîncarcă, îi cere prea mult copilului?
Da Nu

64
3.7. Câte ore, în medie,petrece copilul într-o zi în faţa televizorului?
Cca…………………..ore
3.8. A suferit copilul dv. de boli mai grave? (meningită,encefalită,
traumatisme craniene, epilepsie infantilă, accidente cu urmări mai grave)
Da Nu De ce anume?
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
4. Prietenii copilului. Copilul pe stradă
4.1. Îi cunoaşteţi pe prietenii copilului dv. (din clasă, şcoală, stradă, cartier)?
Da Nu Vag
4.2. cât timp, în medie, pe săptămână petrece copilul cu prietenii (cu „gaşca”)?
Cca …………………… ore
4.3. Ce influenţe credeţi că au prietenii asupra copilului dv.?
Pozitive Negative Unii pozitive –
Alţii negative
4.4. Aveţi cunoştinţă dacă copilul Dv.
 Practică jocuri de noroc, pe bani? Da Nu
 Consumă băuturi alcoolice? Da Nu
 Consumă droguri? Da Nu
 Participă la bătăi? Da Nu
 Participă la furturi, jafuri, tâlhării? Da Nu
 Se ocupă cu sex, pornografie? Da Nu
 Frecventează baruri, discoteci? Da Nu

Numele şi prenumele………………………………………………..

65
Anexe

FIŞA PENTRU ELEVII CU RISC PRONUNŢAT DE DEVIANŢĂ

Numele şi Prenumele
Sexul :M/F
Familia : intreagă (î) / descompletata(d)
Numărul fraţilor/surorilor(minori)
Starea generala a sănătaţii elevului : FB, B, S, NS
Capul familiei :
- muncitor, agricultor,
- intelectual-inclusiv functionar,
- pensionar, şomer, cadru de conducere
Situaţia la învăţătură a elevului: FB, B, S, NS
Disciplina şcolară a elevului (caracterizare de ansamblu) : FB, B, S, NS
Temperamentul : coleric, flegmatic, melancolic, sangvinic
În relaţiile cu colegii de clasă, elevul este: solidar/sociabil (s), retras (r),
Egoist (e), cu tendinţe de dominare/agresivitate (d), corect-respectuos
(c)
În relaţiile cu profesorii elevul este : cuviincios (c), necuviincios cu
unii(n)
Acte de indisciplină mai frecvente (nedisciplinat la ore,obraznic cu
profesorii, cu colegii de clasă, vicii : fumat, băutură, droguri,
pornografie, altele)
Comportarea în familie(apreciere generală) : FB, B, S, NS
Comportarea în spaţiul extraşcolar (apeciere generală): FB, B, S, NS
Natura activităţii dominante în timpul liber: culturală, sportivă, practică,
religioasă, altele
Luat în evidenţă de poliţie (da,nu)

66
Anexe

PROGRAMA ORIENTATIVĂ PENTRU

ORELE DE DIRIGENŢIE
CLASA a IX-a

 “Adio, copilărie!” (concurs de creaţie artizanal-artistică) Confecţionează sau

desenează, pictează, sculptează, scrie ceva destinat copiilor în semn de rămas
bun de la anii copilăriei.
 Ce ştiu despre calităţile şi defectele mele? (chestionar urmat de dezbatere)
 Portretul colegului de clasă preferat (chestionar urmat de dezbatere)
 “Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte!” (prezentare de caz)
 Despre iubirea faţă de semeni în sensul creştinesc (dezbatere)
 Cum ai proceda dacă ai fi de faţă intr-o situaţie ieşită din comun : accident
rutier, furt, violenţă, acte de distrugere a unor bunuri, manifestări ale
consumului de alcool sau de droguri etc.? (dezbatere)
 Ce gândeşti despre un elev care absentează de la ore nemotivat sau care îşi
agresează colegii ? (dezbatere)
 Timpul liber al elevului preadolescent (anchetă pe bază de chestionar şi
dezbatere)
 Respectarea legilor-obligaţia de bază a fiecărui cetăţean (dezbatere cu
participarea unui jurist)
 Gaşca- solidaritate şi trădare (dezbatere)
 Cum îţi petreci o zi de lucru din săptămînă ? Dar o zi de sîmbătă sau de
duminică? Concretizează programul unor asemenea zile! (chestionar)
 Dezbatere concluziilor chestionarului cu privire la programul unei zile de lucru
şi al unei zile nelucrătoare. Schiţarea de către diriginte a câte unui model de
program pentru o zi de lucru şi pentru o zi nelucrătoare.
 Ce înseamnă a reuşi în viaţă ? (dezbatere)
 Bunul simţ-manifestare a respectului faţă de noi şi faţă de alţii (dezbatere)
 Modern şi ridicol în comportare şi ţinută (dezbatere)
 Tutunul, alcoolul, drogurile-duşmanii sănătăţii(dezbatere)
 Ce ai face cu 100 de milioane de lei căştigaţi la un joc de noroc ? (dezbatere)
 Un om-un pom. Respectul pentru natură (dezbatere)

67
 BIBLIOGRAFIA

1. Adler, A.(1991) Cunoaşterea omului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti;

2. Albu E. (2002) Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii
preadolescenţi, Ed. Aramis, Bucureşti;
3. Allport, G.W.(1981), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
4. Banciu, D. Rădulescu, S.M. (1994) Corupţia şi crima organizată în
România, Ed. Continent XXI, Bucureşti;
5. Berge, A. (1972) Copilul dificil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
6. Berge, A. (1976) Defectele părinţilor, Ed. Didactică şi Pedagogică
Bucureşti;
7. Bogdan T. (1973), Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică
Bucureşti;
8. Bonchiş, E (coord) 2000, Dezvoltarea umană, Ed. Imprimeriei de vest
Oradea;
9. Boncu, S (1998), Devianţă, toleranţă şi conflict normativ , în „Psihologia
rezolvării conflictului”, A. Neculau(coord), Polirom, Iaşi;
10. Clocotici, V.,Stan A. (2000), Statistica aplicată în psihologie, Polirom,
Iaşi;
11. Cosmivici, A., Iacob, L. (1998), Psihologie şcolară, Polirom, Iaşi;
12. Debesse, M. (1970), Psihologia copilului (de la naştere la adolescenţă),
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti ;
13. Durkheim, E. (1980), Educaţie şi sociologie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
14. Golu, P. (1977) Sensuri şi valenţe explicative ale conceptului de amânare
la Mihai Ralea în „Revista de psihologie” nr. 1-2/1977;

68
15. Holdevici, I. (1996) Elemente de psihologie, Ed. All, Bucureşti;
16. Horney, K. (1998), Conflictele noastre interioare, Ed. IRI, Bucureşti;
17. Iluţ, P. (1994), Comportamentul prosocial- comportament antisocial, în
„Psihologie Socială”, I. Radu (coord.) Ed. EXE SRL, Cluj-Napoca;
18. ILLI, Şt, Curs universitar „Psihologie judiciară”, an universitar
2002/2003, Univ. Ecologică, Bucureşti;
19. Jugău, M., (2002), Consilierea carierei, Ed. Sigma, Bucureşti;
20. Mitrofan, N. (1996), Agresivitatea, în „Psihologie socială. Aspecte
comporane”, A. Neculai (coord.), Polirom, Iaşi;
21. Ozunu, D. (1995), Psihopedagogia comportamentului normal şi deviant,
Ed. Genesis, Cluj-Napoca;
22. Răşcanu, R.(1994), Psihologia comportamentului deviant, Ed.
Universităţii, Bucureşti;
23. Rousseau,J.J.(1973), Emile sau despre educaţie, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti ;
24. SEN,A.(1978), Educaţie şi terapie. O viziune educaţională asupra
psihoterapiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
25. Tănăsescu, I. A. Curs universitar de „Psihologia vârstelor”, an universitar,
2002/2003; Univ. Ecologică Bucureşti;
26. Vincent, R. (1972) Cunoaşterea copilului, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
27. Zlate,M. (2002) Eul şi personalitatea, Ed. TREI, Bucureşti ;
28. Zlate,M. (2000) Fundamentele psihologiei, Ed. PRO Humanitas,
Bucureşti.

69
70