Abordarea integrativ-eclectică

Cuprins
Introducere ............................................................................................................................................................................................2
Strategii pentru realizarea integrării terapeutice .............................................................................................................4
Integrarea teoretică ..........................................................................................................................................................................4
Modelul Skilled Helper al lui Egan ..............................................................................................................................................4
Pluralism - O abordare alternativă de integrare bazată pe filozofie și etică .........................................................6
Principalele domenii de convergență și divergență între modelul de ajutor al lui Egan și cadrul
pluralist ...................................................................................................................................................................................................7
Integrare asimilativă ........................................................................................................................................................................8
Modele emergente ..............................................................................................................................................................................8
Eclectismul tehnic ...............................................................................................................................................................................9
Abordarea factorilor comuni ........................................................................................................................................................9
Punctele comune ale perspectivei integrative în consiliere ......................................................................................... 10
Asemănări și deosebiri între abordările eclectice și integrative ............................................................................... 14
Argumente pro și contra Abordării Integrative ................................................................................................................ 15
Direcții viitoare ................................................................................................................................................................................. 15
Bibliografie ......................................................................................................................................................................................... 17

Realizator proiect: Mihai Lorena-Nicoleta

Master Psihologie Școlară și Consiliere Educațională, an I, semestrul II
Introducere

Istoria din spatele abordării integrativ-eclectice a consilierii

Din punct de vedere istoric, consilierii și psihoterapeuții au fost formați într-o singură
orientare teoretică. În practica lor, această orientare teoretică inițială, în general, este considerată
ca fiind abordarea principală pe tot parcursul carierei lor. Odată cu dezvoltarea mai multor
abordări de consiliere și psihoterapie în a doua jumătate a secolului XX, mai multe informații de
specialitate au devenit disponibile (Hollanders, 1999). Dezavantajul atâtor școli existente a fost
diviziunea pe care a creat-o între practicieni, cum ar fi „aceasta împotriva celeilalte”, „a mea este
mai bună decât a ta” (Lapworth & Sills, 2010) și fiecare pretinde că este „cea potrivită” (Cooper &
McLeod, 2011). În mijlocul acestei diviziuni, unii practicanți au început să pună întrebări precum:
„Care, dacă există, are teoria și practica corectă pentru a ajuta oamenii aflați în dificultate?”
(Sanders, 1996, p.28). În general, până în anii 1960, puritatea teoretică a fost preferată, chiar dacă o
mișcare integraționistă era în desfășurare, oferind numeroase modele și abordări alternative
pentru lucrul cu clienții.
În ciuda recunoașterii pe scară largă a faptului că teoriile sunt esențiale pentru consilierea
de succes (Castonguay și colab., 2005), există dovezi limitate că o abordare de consiliere este mai
bună decât alta. Confruntați cu peste 400 de tipuri de psihoterapie/consiliere din care să aleagă
(Corey, 2012) și cu o discrepanță între practică și cercetare (Norcross, 2005), consilierii, împreună
cu alți profesioniști în domeniul sănătății mintale, se confruntă frecvent cu o dilemă cu privire la cea
mai eficientă abordare de utilizat (Castonguay et al., 2005). Abordările teoretice ale consilierii
dintr-o singură școală au concurat pentru a domina întregul câmp de activitate, dar acest lucru nu a
împiedicat profesioniștii din domeniul sănătății mintale să le combine (Norcross, 2005).
Eclectismul și abordările integrative sunt două dintre abordările care și-au găsit aplicație largă în
consiliere.
În ultimii ani, tendința practicienilor de a fi expuși la diferite idei, concepte și tehnici i-a
determinat pe mulți să încerce să depășească problemele asociate cu terapiile cu o singură
orientare (Goldfried, Pachanakis & Bell, 2005). Cercetările susțin acest fapt, arătând că mulți
practicieni educați și instruiți într-o singură orientare ar fi studiat și o varietate de alte abordări și
tind să le folosească în practica lor de zi cu zi. În plus, mulți practicieni nu se mai referă la ei înșiși ca
fiind „puriști”, ci mai degrabă se identifică ca integrativi (Lapworth & Sills, 2010).
Se poate presupune că practicienii sunt atrași de consiliere și psihoterapie integrativă din
diverse motive. Unul dintre cele mai importante motive este atunci când practicienii au nevoie să-și
extindă gama de abilități conceptuale și de intervenție pentru a răspunde pe deplin la nevoile
clienților lor (Norcross & Goldfried, 2005). Evoluția actuală spre integrare a fost, de asemenea,
creată cu mulți practicieni care și-au implementat propriul stil personal în timpul terapiei,
încorporând experiența lor de viață, valorile culturale și mediul lor de lucru (McLeod, 2009). Unii
au subliniat că motivul pentru care practicienii sunt mai predispuși să reacționeze defensiv atunci
când li se prezintă perspective diferite asupra practicii terapeutice este că domeniul psihoterapiei
este încă într-o stare „pre-paradigmatică” (Norcross & Goldfried, 2005). Aceasta înseamnă că
psihoterapia ca disciplină științifică se află încă în stadiul său de dezvoltare, prin care înțelegerea
colectivă în comunitatea sa profesională nu a fost încă înțeleasă (Cooper & McLeod, 2011).
Majoritatea terapeuților lucrează cu clienții lor pentru a determina cel mai eficient plan de
tratament chiar și atunci când nu include orientarea lor preferată sau doar o tehnică specifică.
Aceasta poate implica uneori elemente ale mai multor tipuri diferite de terapie, de exemplu, o
combinație de tehnici terapeutice comportamentale și tehnici terapeutice psihodinamice, devin
ceea ce se numește „abordare eclectică” în terapie.
Terapia eclectică este un stil de terapie care utilizează tehnici extrase din mai multe diferite
şcoli de gândire. La un moment dat, majoritatea terapeuților au aderat rigid la un singur stil, dar
astăzi terapia eclectică este mai comună. Este o abordare mai flexibilă care permite terapeutului să
se adapteze nevoilor individuale ale fiecărui client.
Unii terapeuți aderă în mare măsură la o singură orientare, cum ar fi psihanaliza sau teoria
cognitiv-comportamentală, dar folosesc tehnici eclectice în funcție de necesitatea situației. Alții ei
înșiși se identifică ca fiind eclectici în orientare, utilizând oricare dintre tehnicile care funcționează
cel mai bine într-o situație dată.În orice caz, este important ca terapeutul să aibă o înțelegere solidă
a fiecărei teorii ale căror tehnici sunt utilizate.

Când ne gândim la clarificări ale cuvintelor integrare și eclectism, este important să ne

amintim nu există definiții universal agreate asupra semnificației termenilor (Hollanders, 1997).
Literatura aferentă indică această confuzie și Norcross și Grencavage (1990) subliniază cu
pricepere că ambele au scopuri similare și „niciun eclectic tehnic nu poate ignora total teoria și
niciun teoretic integraționist nu poate ignora total tehnica”. Încă de la începutul consilierii și
psihoterapiei s-ar putea argumenta, de asemenea, că nu există o teorie „pură”.
Eclectismul poate fi definit ca folosirea diferitelor tehnici fără a ține cont de originile lor
teoretice, în timp ce integrarea este definită ca efortul de a combina diverse idei teoretice într-o
nouă teorie inteligibilă (Hollanders, 1997).

Strategii pentru realizarea integrării terapeutice

Se poate argumenta că există mai multe paralele între abordările teoretice și diferențele de
mărime a efectului (Luborsky et al., 2002). De exemplu, la o convenție din 1940, multe figuri
recunoscute (cum ar fi Saul Rosenzweig, Carl Rogers și Frederick Allen) au stabilit că caracteristici
precum sprijinul, o bună relație client-terapeut, percepția și schimbarea comportamentului erau
factori comuni în terapia eficientă (McLeod). , 2009).
Nu există nicio îndoială că, combinarea ideilor și metodelor din diferite abordări terapeutice
și atingerea unui echilibru eficient al acestora în practică este o provocare semnificativă. În centrul
fiecărei orientări există un set de fundamente teoretice și filozofice care informează în mod direct
practica terapiei. Adesea, aceste fundamente sau principii nu sunt compatibile între ele și pot fi
chiar contradictorii. Acest lucru face ca vremurile actuale să fie de mare frământare, entuziasm și
schimbare pentru terapiile psihologice (Cooper, 2009). Scopul larg al integrării terapeutice nu este
acela de a fi un dușman al abordărilor unitare, ci împotriva unei mentalități de abordare unitară
(Hollanders, 1999).
Unii susțin că recunoașterea sinceră a dificultăților de integrare și discuția deschisă asupra
problemei, pot duce la progrese substanțiale în practica terapiilor integrative. În literatură este
nevoie de o concentrare mai mare asupra a „cât de dificilă este această metodă de lucru; cât de
imperfecte sunt cunoștințele, abilitățile și instrumentele noastre și cât de dificil este pentru pacienți
să se implice în proces” (Norcross & Goldfried, 2005).

Integrarea teoretică
Poate fi definită ca o creare a unei noi abordări prin îmbinarea aspectelor a două sau mai
multe abordări existente împreună (Cooper & McLeod, 2007). Tactica fundamentală în obținerea
integrării teoretice este de a găsi un concept teoretic central sau un cadru în care să poată fi
încorporate unele sau toate abordările existente. O modalitate de a realiza acest lucru este prin
identificarea unui construct de ordin superior care este transteoretic sau dincolo de orice abordare
unică(McLeod, 2009). Printre exemple de abordări care au creat integrarea teoretică într-o astfel de
manieră se numără Modelul Skilled Helper al lui Egan. Unii scriitori (Jenkins, 2000 și Wosket, 2006)
au un alt punct de vedere asupra modelului, fiind neclar dacă este văzut ca fiind eclectic sau
integrativ sau undeva la mijloc.

Modelul Skilled Helper al lui Egan

(2010) este un exemplu de abordare transteoretică a integrării. Conceptul cheie de integrare sau
„de ordin înalt” ales de Egan este cel de management al problemelor. În esență, Egan s-a abținut de
la a crea teorii impresionante ale persoanei și s-a concentrat pe procesul persoanei de a se ajuta pe
sine. El a propus că problemele umane se datorează atât factorilor interni (lipsa anumitor abilități)
cât și externi (deteriorarea structurilor sociale sau interpersonale) și ca atare era logic să-i ajute pe
oameni să-și gestioneze dificultățile într-un mod centrat pe competențe. Pentru Egan, clienții care
caută ajutor formal de la practicieni, se luptă să facă față problemelor lor. Ca atare, sarcina cheie a
consilierului sau psihoterapeutului este de a ajuta clientul să descopere și să acționeze asupra
soluțiilor adecvate pentru a gestiona aceste probleme (McLeod, 2009). Modelul descompune
procesul de rezolvare a problemelor în terapie în trei etape. În prima etapă, problema clientului
este explorată prin discuții despre situația actuală a acestuia, a doua etapă implică brainstorming de
soluții alternative și a treia etapă, implică planificarea și implementarea obiectivelor pentru
realizarea schimbării în problema prezentată.
Egan a produs o „hartă” a practicianului care selectează, în opinia sa, cele mai eficiente
elemente ale altor abordări și, prin urmare, a reunit o serie de tehnici care să fie practicate cu
pricepere printr-o serie de etape. De exemplu, modelul împărtășește unele trăsături ale teoriei
centrate pe client prin implementarea condițiilor de bază, iar ideea de a provoca „puncte moarte”
(Egan, 2006) este influențată direct de o școală psihodinamică de predare.

Deși Egan sugerează că etapele sunt urmate într-o anumită ordine, ultima sa versiune
(2010) prevede că etapele nu sunt neapărat statice și pot fi aplicate mult mai flexibil și colaborativ.
Modelul lui Egan este ușor de utilizat, oferind abilități de ajutor de bază și, ca atare, este un bun
punct de plecare pentru noii consilieri și psihoterapeuți (Sanders, 1996). În practică, modelul poate
fi folosit ca un cadru simplu prin care pot fi încorporate noi abordări dintr-o varietate de surse. Un
alt avantaj al modelului lui Egan este aplicabilitatea acestuia într-o gamă largă de contexte și
modalități de consiliere (McLeod, 2009).

Pe de altă parte, există un număr de limitări ale Modelului lui Egan. De exemplu, Jenkins
(2000) susține că ipotezele lui Egan despre natura umană, care stau la baza modelului, sunt
contradictorii. Dintr-un punct de vedere, modelul prezintă oamenii ca fiind capabili să depășească
provocările, să caute noi oportunități și să atingă obiective, în timp ce, în același timp, Egan se
referă la ființele umane ca fiind incapabile să-și urmărească obiectivele din cauza faptului că sunt
„gropi fără fund” de acțiuni auto-zdrobitoare și probleme continue cu încrederea, starea de spirit
negativă și utilizarea strategiilor inadecvate (Jenkins, 2000). În ciuda etapelor modelului, se poate
argumenta că Egan se concentrează predominant pe factorii individuali și ca atare minimizează
influența structurilor sociale ale clientului.
În ceea ce privește relația client-terapeut, Egan propune ideea alianței de lucru în
colaborare. Cu toate acestea, referindu-se la relația client-terapeut în acest fel, Egan subestimează
natura reparatorie a relației terapeutice ca fiind un factor cheie în producerea schimbării. De aici
rezultă că relația terapeutică este văzută ca utilă în loc să determine importanța muncii de
consiliere întreprinsă (Jenkins, 2000). Prin urmare, este „o relație de serviciu, nu un scop în sine”
(Egan, 1990:57). Unii specialiști au văzut că abordarea lui Egan reduce calitățile umane de ajutorare
și se axează pe tehnici practice „dezumanizate” (Sanders, 1996). Cu toate acestea, este important să
nu trecem cu vederea faptul că, contribuțiile făcute de Egan și de alți pionieri integrativi, au cerut
practicienilor să devină mai reflectorizați în practica lor.
După cum am menționat mai devreme, modelul de ajutor calificat al lui Egan este cel mai
elementar nivel de ajutor sau așa cum descrie Egan însuși gestionarea problemelor clientului. În
plus, este puțin probabil ca modelul să fie potrivit pentru cei care se confruntă cu o suferință
psihologică majoră și, în mod similar, ar fi nepotrivit pentru cei care încep să se gândească la
schimbare (Jenkins, 2000) și care caută ajutor (etapa precontemplare a schimbării). Deși Skilled
Helper este utilizat pe scară largă în Marea Britanie, există foarte puține cercetări care validează
modelul în trei etape ca paradigmă specifică, astfel, etapele rămân în mare parte abstracte.

Pluralism - O abordare alternativă de integrare bazată pe filozofie și etică

Terapia pluralistă a fost dezvoltată de McLeod și Cooper (2007). Ei au combinat și au
elaborat elemente importante ale fiecăreia dintre strategiile de integrare.
Pluralismul este definit ca „doctrina conform căreia orice întrebare substanțială admite o
varietate de răspunsuri plauzibile, dar reciproc contradictorii” (Rescher, 1993:79). Dintr-un punct
de vedere plural, nu există un răspuns universal la întrebările științifice, morale sau psihologice
care să poată fi aplicate tuturor ființelor umane. Acest lucru se datorează faptului că se consideră că
oamenii au o gamă largă de experiențe și gruparea acestora ar fi lipsită de etică, precum și
problematică, din cauza probabilității de a le exclude pe cele care sunt diferite și diverse (McLeod,
2009). Potrivit McLeod și Cooper (2011): „Adica nici oamenii de știință, filozofii, psihoterapeuții,
nici orice fel de oameni nu pot pretinde că au un punct de vedere mai bun asupra realității. Fiecare
dintre noi are propria noastră înțelegere cu totul specială și unică a ceea ce este acolo”).
Din perspectiva terapeutului, în mod similar, Schmid (2007) susține că terapia bună implică
abținerea de la clasificarea celeilalte persoane prin prisma cunoștințelor preexistente ale
practicianului, și să fie pregătit și să accepte diferite experiențe. Scopul terapeutului nu este doar să
utilizeze cunoștințele din literatura de terapie, ci și să fie deschis la un număr mare de posibilități
plurale, cum ar fi condițiile culturale și sociale ale individului (McLeod, 2005).
Principala ipoteză care stă la baza cadrului pluralist este că dificultățile psihologice pot avea
cauze multiple și, ca atare, nu există o abordare terapeutică corectă care să fie adecvată în toate
situațiile pentru toți oamenii (McLeod & Cooper, 2007). Convingerea de bază în sine este că lucruri
diferite pot ajuta diferiți oameni în momente diferite de timp. Cadrul pluralist este construit pe
două principii. În primul rând, că există mai multe procese de schimbare, niciunul fiind superior
altuia și, în al doilea rând, că cel mai important este ca orice decizie terapeutică cu privire la metoda
ce urmează a fi abordată, să se bazeze pe un angajament puternic de colaborare a părerii clientului
asupra a ceea ce îi va fi util. Rezultă că pentru ca acest angajament să fie unul de succes, terapeutul
să se extindă dincolo de ipotezele și intervențiile terapeutice actuale (McLeod & Cooper, 2011).
Cadrul pluralist operează pe constructe filozofice și etice pentru practica terapiei. Aceasta
înseamnă că pluralismul nu este legat de niciun model psihologic anume. Accentul puternic în
terapie este pus pe trei domenii constând din obiective, sarcini și metode. Potrivit McLeod și Cooper
(2007), aceste domenii oferă o modalitate clară prin care procesele terapeutice pot fi ipoteze,
studiate și cercetate empiric pentru a informa practicile viitoare. În centrul fiecăruia dintre aceste
domenii și al interacțiunilor dintre ele se află relația de colaborare între terapeut și client. În
pluralism, relația terapeutică și acordarea la percepția clientului asupra realității sunt foarte
importante.

Pluralismul nu îmbrățișează și nu sugerează abordarea „orice merge” pentru a combina

diferite terapii (Cooper & McLeod, 2011). Structura sa clară și accentul pus pe prioritizarea a ceea
ce clientul dorește să câștige din terapie îl mențin întemeiat pe un punct de vedere pluralist. Cadrul
pluralist al terapiei este strâns legat de perspectiva lui Kanellakis (2009) conform căreia nucleul
consilierii psihologice ca profesie este bazat pe un set de valori umaniste și etică. Aceste rădăcini
umaniste și etice sunt ceea ce face ca terapia pluralistă să iasă în evidență față de alte abordări
integrative (Cooper, 2009; Cooper & McLeod, 2011). În plus, dorința sa intensă de a respecta
experiența și punctul de vedere al celuilalt subliniază natura fundamental relațională a ființei
umane (Levinas, 1969; Cooper, 2009).

Principalele domenii de convergență și divergență între modelul de ajutor al lui Egan

și cadrul pluralist
Atât modelul lui Egan, cât și terapia pluralistă sunt abordări integrative. Terapia pluralistă
se străduiește să utilizeze toate conceptele și modelele existente de integrare a terapiei, dar fără a
crea o nouă teorie sau o orientare particulară a practicii (vezi McLeod, 2009; Cooper & McLeod,
2011).
Pe de altă parte, modelul lui Egan a creat integrarea teoretică prin includerea unor idei, dar
eliminând altele. Ca atare, se poate argumenta că integrările lui Egan ale teoriei anterioare au avut
ca rezultat susținerea implicită a unei noi teorii a practicilor terapeutice. De exemplu, fuziunea lui
Egan a noilor abordări a dus la crearea unei „hărți” cognitive pe care este construit modelul
(Jenkins, 2000). De fapt, modul eclectic în care Egan a integrat elemente din mai multe surse în
gestionarea problemelor a fost în cele din urmă bazat pe percepția sa asupra procesului de
schimbare. Procesul de schimbare pe care Egan îl urmează este cel al comportamentalismului
(Woolfe și colab., 1989; Cooper & McLeod, 2009) așadar, el preferă markerii externi pentru rezultat
în detrimentul celor mai subtili interni, cum ar fi emoțiile și înțelegerea dobândită în terapie. Deși
Egan recunoaște schimbarea internă, prezumția sa de a identifica schimbarea comportamentală
poate, potrivit criticilor, să înstrăineze clientul. În loc să dezvolte la întâmplare sau implicit o nouă
teorie, așa cum a făcut modelul lui Egan, pluralismul crede că există mai mult de un adevăr în orice
și, prin urmare, se concentrează în schimb pe „ceea ce funcționează” (Jenkins, 2000; McLeod 2009).
Baza valorică

Pluralismul este conceptualizat și centrat pe probleme filozofice și morale specifice. Ca

atare, baza sa de valori și setul de valori directoare sunt înrădăcinate în etică (McLeod, 2009;
Cooper & McLeod, 2011). În timp ce baza valorică a modelului lui Egan este înrădăcinată în
utilitatea pragmatică. De exemplu, aceasta ar fi concentrarea pragmatică a lui Egan asupra
gestionării problemelor clientului.
Componentele terapiei
Atât modelul lui Egan, cât și pluralismul urmează stadii sau domenii similare în terapie. Cu
toate acestea, diferența fundamentală dintre cele două este punctul central al fiecărei etape. În
cadrul pluralist, cel mai important este să se ajungă la o înțelegere reciprocă a problemei care a
determinat persoana să caute terapie (McLeod, 2009). Fiecare persoană este diferită ca atare, nu
există niciun obiectiv care să fie la fel de important sau cel mai important pentru fiecare persoană.
Rezultă că este posibil să nu existe o legătură directă între componentele dintr-o etapă și cealaltă
(Cooper & McLeod, 2009). Pentru pluralism, rezolvarea sau abordarea rigidă a problemelor de
către Egan prin aplicarea etapelor este mai importantă decât construirea unei relații terapeutice de
colaborare. Argumentul ar putea fi că modelul lui Egan este excesiv de rațional în concentrarea sa în
fiecare etapă asupra sarcinii, gândirii și comportamentului în detrimentul procesului de terapie și al
emoțiilor clientului (Jenkins, 2000).
Implicarea terapeutului și relația terapeutică
Dintr-o perspectivă pluralistă, atât terapeutul, cât și clientul sunt surse de idei și decizii.
Acest lucru se datorează faptului că un cadru pluralist consideră că, pentru ca schimbarea să se
întâmple, terapia trebuie să se concentreze în primul rând asupra lucrurilor care sunt semnificative
pentru client. Un practician pluralist se va concentra pe ceea ce clientul crede că va face o terapie
eficientă (McLeod, 2009). Relația terapeutică este foarte apreciată și, ca atare, este încorporată în
principiile care stau la baza cadrului pluralist. Acesta este motivul pentru care în pluralism relația
dintre client și terapeut este denumită un proces „colaborativ”.

Deși relația terapeutică este recunoscută ca fiind o parte importantă în terapie în modelul
lui Egan, intervenția este mai orientată către terapeut, ceea ce înseamnă că terapeutul este văzut ca
o sursă primară de idei și decizii (McLeod, 2009). Acest lucru se reflectă în alegerea vocabularului
de către Egan în descrierea relației terapeutice ca o „alianță de lucru”. Limitarea alianței de lucru se
află în formularea în sine, care subevaluează relația dintre client și terapeut ca fiind unul dintre
factorii principali în aducerea schimbării (Jenkins, 2000 și McLeod, 2009).

Integrare asimilativă
Integrarea asimilativă începe cu o fundamentare fermă într-un sistem de psihoterapie, dar
apoi încorporează sau asimilează idei sau metode din alte teorii. Mulți psihoterapeuți se simt
confortabil să selecteze o orientare teoretică primară care le servește drept fundație, dar, cu
experiență, încorporează idei și strategii din alte surse în practica lor. Din ce în ce mai mult,
integraționiștii recunosc că majoritatea consilierilor preferă siguranța utilizării unei singure teorii
primare pe măsură ce încep procesul de explorare și integrare. George Stricker și Jerold Gold au
propus un model asimilativ bazat pe terapia psihanalitică relațională, dar care încorporează selectiv
intervenții mai active din abordări cognitive, comportamentale, experiențiale și sistemice. Această
abordare este organizată în jurul unui model pe trei niveluri de funcționare psihologică care include
(1) comportament și relație interpersonală; (2) cunoașterea, percepția și emoția; și (3) conflictul
psihodinamic, auto-reprezentările și reprezentarea obiectelor. Psihoterapeuții sunt încurajați să
caute legături între aceste niveluri și să fie conștienți de faptul că intervențiile care vizează un nivel
pot afecta alte niveluri de funcționare. Modelul asimilativ al lui Louis Castonguay se bazează pe o
fundație cognitiv-comportamentală care include și tehnici concepute pentru a facilita funcționarea
interpersonală și aprofundarea emoțională.
Această concentrare interpersonală asupra relației terapeutice permite clienților să
primească feedback despre acțiunile lor și să înțeleagă legăturile cauză-efect dintre mediu,
procesarea cognitivă și emoțională și consecințele comportamentului interpersonal.

Modele emergente
Pe lângă aceste abordări consacrate ale integrării, există modele mai noi care îmbrățișează
idei din mai mult de una dintre cele patru rute stabilite. Modelele emergente descrise în continuare
vizează, de asemenea, formarea consilierilor pentru a începe să gândească și să acționeze într-un
mod integrativ încă de la începutul școlii postuniversitare.
 Modelul în trei etape al abilităților de ajutor al Clarei Hill combină integrarea teoretică și
eclectismul tehnic; încurajează consilierii să pună accent pe abilitățile din diferite teorii în timpul
diferitelor etape de asistență. În primul rând, explorarea se bazează pe teoria lui Rogers centrată pe
persoană și pune accent pe abilități precum participarea, ascultarea și reflectarea sentimentelor. În
al doilea rând, intuiția se bazează pe teoria psihanalitică și folosește abilități precum provocarea,
interpretarea și rapiditatea. În al treilea rând, acțiunea se bazează pe teoria cognitiv-
comportamentală și pune accent pe abilități precum furnizarea de informații și îndrumarea directă.
Integrarea lui Glenn Good și Bernard Beitman a factorilor comuni și a eclectismului tehnic
evidențiază atât componentele esențiale ale terapiei eficiente, cât și tehnicile specifice concepute
pentru a viza problemele sau domeniile specifice ale clienților. Consilierii sunt încurajați să învețe
concepte cheie dintr-o varietate de teorii de psihoterapie. Această abordare subliniază importanța
proceselor de bază legate de comunicarea terapeutică, alianța de lucru, identificarea tiparelor și
încurajarea schimbării. Se acordă atenție abilităților specifice care sunt cele mai utile atunci când se
confruntă cu preocupări comune precum depresia, anxietatea și abuzul de substanțe.
Abordarea multiteoretică a lui Jeff Brooks-Harris, o combinație de eclectism tehnic și
integrare teoretică, permite consilierilor să facă alegeri informate atunci când combină teoriile și
strategiile de intervenție. În primul rând, consilierii sunt încurajați să evalueze sistematic șapte
dimensiuni ale funcționării (gânduri, acțiuni, sentimente, biologie, modele interpersonale, sisteme
sociale și contexte culturale) și să aleagă cele mai importante dimensiuni asupra cărora să se
concentreze. În continuare, conceptualizarea este formulată folosind două sau mai multe teorii
corespunzătoare dimensiunilor focale selectate. În cele din urmă, intervențiile specifice sunt alese
dintr-un catalog de strategii cheie care sunt extrase din abordările teoretice corespunzătoare
fiecărei dimensiuni focale.

Eclectismul tehnic
Eclectismul tehnic tinde să se concentreze pe diferențe, pe selecția dintre multe abordări, și
reprezintă o colecție de tehnici. Această cale necesită utilizarea tehnicilor din diferite şcoli fără a
subscrie neapărat la pozițiile teoretice care au dat naștere lor. Eclectismul tehnic pare necesar în
special în lucrul cu o gamă diversă de medii culturale. Daunele pot surveni asupra clienților despre
care se așteaptă să se potrivească tuturor specificațiilor unei teorii date, indiferent dacă valorile
susținute de teorie sunt sau nu în concordanță cu propriile valori culturale.
În loc să forțeze clientul pentru a se potrivi dimensiunilor unei singure teorii, practicienii sunt
provocați să își adapteze teoria și practica pentru a se potrivi nevoilor unice ale clientului. Această
cerință cere ca, consilierii să posede cunoștințe despre diverse culturi, să fie conștienți de propria
moștenire culturală și să aibă abilități pentru a asista un spectru larg de clienții în a face față
realităților culturii lor.

Abordarea factorilor comuni

Abordarea factorilor comuni încearcă să analizeze diferitele sisteme teoretice în căutarea
elementelor comune. Deși există diferențe între teorii, există un nucleu recunoscut al consilierii
compus din variabile nespecifice comune tuturor terapiilor.
 Arnold Lazarus (1997) este fondatorul terapiei multimodale. Terapeuții multimodali
împrumuta tehnici de la multe alte sisteme de terapie care au fost demonstrate eficiente în
rezolvarea unor probleme specifice. Lazăr își exprimă îngrijorarea cu privire la eclectismul teoretic,
deoarece el crede că amestecarea de părți și bucăți din teorii diferite ar putea să încurce și să creeze
confuzii asupra lucrurilor. El susține că, rămânând consecvenți din punct de vedere teoretic, dar
eclectic din punct de vedere tehnic, practicienii pot preciza cu exactitate ce intervenții pot folosi cu
diverși clienți, precum si mijloacele prin care pot selecta aceste proceduri.
Practicienii care sunt deschiși către o perspectivă integrativă vor descoperi că mai multe
teorii joacă un rol crucial în abordarea lor personală de consiliere. Fiecare teorie are contribuțiile
sale unice și propriul său domeniu de expertiză. Prin acceptarea că fiecare teorie are puncte tari și
puncte slabe și este, prin definiție, „diferită” de celelalte, practicienii au o anumită bază pentru a
începe să dezvolte o teorie care se potrivește lor. Este important de subliniat faptul că,dacă
specialiștii nu au cunoștințe temeinice ale teoriei utilizate, aceștia nu pot emite ipoteze pertinente.
Mai simplu spus, practicienii nu pot integra ceea ce nu cunosc (Norcross & Newman, 1992).
Provocarea este ca, consilierii să gândească și să practice interactiv, dar critic. Dezvoltarea unei
perspective integrative este un efort de-a lungul vieții, care se perfecționează prin experiență.

Punctele comune ale perspectivei integrative în consiliere

Punctul de interes în acest caz, este cum se pot folosi rațional diferitele tehnici din diverse
abordări psihoterapeutice într-o manieră integrativă. Deși există avantaje în ceea ce privește
integrarea unei game variate de tehnici din multe teorii diferite, este de asemenea posibil să se
încorporeze câteva principii și concepte cheie din diversele orientări. Există câteva concepte din
abordările experiențiale care se pot integra destul de bine în sistemele psihoterapeutice și
psihodinamice.
Abordarea freudiană
Indiferent de tehnica pe care trebuie să o aplice un consilier în faza inițială a consilierii, asocierea
liberă și catharsisul se pot folosi ca tehnici importante pentru a elibera emoții și sentimente
reținute. Aceste două tehnici ale abordării freudiene sunt de asemenea coloana vertebrală a fiecărei
terapii.
În alte terapii, asocierea liberă poate fi numită ascultarea problemelor și conflictelor care au loc în
mintea clientului, dar este pur și simplu similar cu asocierea liberă a lui Freud. Niciun client nu va
spune problema exactă în faza inițială a consilierii dacă suferă de anumite tulburări psihice. După
etapa inițială, clientul poate începe să dezvăluie toate acele aspecte ale vieții pe care le vede ca fiind
negative.
Catharsis este, de asemenea, cunoscut că face ca persoana sa se simtă mai puțin împovărată de
emoții, ceea ce îl face pe client să se simtă mai ușor și să-și dea liber sentimentelor prin plâns,
strigăte, izbucniri de furie, eliberare de stres etc.
Abordarea adleriană
Adler a crezut întotdeauna că o persoană devine complexă fie din cauza cumulului de
eșecuri personale, sau din cauza obstacolelor din mediu. Adler era preocupat de familia și sistemul
social al clientului care i-au influențat viața în mare măsură. Adler a constatat întotdeauna că în
ceea ce-i privește pe clienții săi, aceștia au o percepție greșită asupra propriei persoane. Greșit în
sensul că se priveau pe ei înșiși și mediul lor în mod necorespunzător sau inadecvat, ignorând
aspectele lor pozitive. Prin urmare în ședințele terapeutice, concentrarea lui a fost să îl facă pe
client să-și dea seama de gândirea sau credința lui distorsionată și a încercat să remedieze acest
lucru pentru ca, clientul să se poată readapta în societate.
Indiferent de tehnica terapeutică urmată, abordarea de mai sus este folosită destul de larg în
terapiile actuale. În terapia comportamentală, psihodramă sau terapia de grup, un client învață prin
repetiții, iar în terapia cognitivă clientul învață să își schimbe percepția defectuoasă prin
restructurare cognitivă.

Din perspectiva adleriană, terapia este un proces bazat pe cooperare și este orientată spre
provocarea clienților să-și transpună cunoștințele și gândurile interioare în acțiune în lumea reală.
Unu dintre punctele forte ale abordării adleriene este relația sa cu eclectismul tehnic. Modelul
Adlerian se pretează la versatilitate în satisfacerea nevoilor unei game diverse de clienți (Watts,
1999).
În conceptul lui Adler, se pune un accent suplimentar pe îmbunătățirea stilului de viață.
Dacă o persoană își îmbunătățește stilul de viață într-un mod holistic, nu numai că își îmbunătățește
funcționarea, ci și clientul este capabil să-și exploreze propriul sine, ceea ce va crea diferențe atât în
ceea ce privește stima de sine a clientului, cât și relația cu cei apropiați lui. Teoria adleriană
contemporană este valoroasă în sensul că este în sine o abordare integratiăa. Teoria este o
integrare a perspectivelor cognitive, psihodinamice și a sistemelor, și în multe privințe, seamănă cu
teoriile construcționiste sociale.
Teoriile construcționiste sociale contemporane, sau terapiile constructiviste, împărtășesc
caracteristici comune cu abordarea adleriană. Unele dintre aceste caracteristici comune includ:
fixarea accentului pe stabilirea unei relații client/terapeut bazată pe respect, pe punctele forte și
resursele clienților și o orientare optimistă spre viitor.
Abordare comportamentală
Această abordare se bazează pe teorii ale învățării precum condiționarea clasică și cea
operantă. Aceste terapii se bazează mai degrabă pe abordarea aici și acum decât pe explorarea
trecutului. Fiecare încercare este făcută pentru a afla ce face persoana să se comporte în felul în
care se comportă și diferiții factori care contribuie la acel comportament specific chiar în acel
moment al vieții lui.
În această etapă, cooperarea și participarea activă a individului sunt foarte importante,
deoarece trebuie să-și observe comportamentul și să afle în ce condiții apare un comportament
nedorit. Clientul trebuie să observe dacă comportamentul specific este legat de anumite aspecte ale
gândirii sale sau ale factorilor de mediu, pe care trebuie să îi schimbe astfel încât comportamentul
nedorit să nu mai aibă loc.
În acest tip de consiliere, există și repetiția comportamentală în care clientului i se cere să
practice anumite comportamente, cum ar fi exerciții de relaxare, instrucțiuni de gândire pozitivă,
sau să scrie atunci când apar anumite gânduri și așa mai departe. Această repetiție a
comportamentului este foarte importantă deoarece clientul este capabil să adapteze acest
comportament la viața de zi cu zi și astfel să renunțe la comportamentul nedorit.
 În abordarea eclectică, împreună cu psihoterapia, clientul este îndrumat să facă anumite
exerciții pe care consilierul le consideră necesare. Acestea pot fi jocul de rol, menținerea rutinei
zilnice, desensibilizarea la stările frică sau anxietate provocând evenimente stimulante etc.. În acest
timp, consilierul predă sau oferă psiho-educație si instruire către persoana care se îngrijește de
client. Uneori, prin terapie de grup sau terapie de familie, consilierul îi poate face pe participanți să
învețe comportamentele potrivite. Dacă clientul este un copil, ar putea fi o joacă de rol, o piesă de
teatru etc. Dacă un client este un adult, poate fi relaxare progresivă, tehnici pentru reducerea
anxietății sau a furiei, sau tehnici de modificare a comportamentului.
Abordarea cognitiv-comportamentală

În abordările cognitive, în afară de antrenamentul comportamental, consilierul se

concentrează de asemenea pe percepțiile, emoțiile și procesele de gândire ale clientului. Ținta lui
este să spargă schema negativă (convingerile ferme) și să modifice informațiile procesate și
asimilate într-o mani eră negativă de către client.
În consilierea eclectică ori de câte ori consilierul observă că, clientul are percepții greșite și
din această cauză este incapabil să-și mențină o relație cu persoanele importante din viața
clientului, terapeutul aplică diferite tehnici de terapie cognitivă. De exemplu, dacă unele gânduri
care sunt automate, apar în mintea clientului și nu este capabil să le controleze. Clientul știe foarte
bine că aceste gânduri nu au motive logice. În astfel de cazuri, consilierul încearcă să cunoască
frecvența și intensitatea acestor gânduri și a situațiilor în care apar. De asemenea consilierul îi cere
clientului să povestească despre emoțiile care vin odată cu aceste gânduri. Apoi, consilierul îi oferă
clientului o alternativă diferită sau un gând echilibrată pentru a-l repeta. După practicarea acestor
exerciții predate de consilier, gândurile automate apar redus.
În ceea ce privește restructurarea cognitivă, dacă consilierul aplică și tehnici
comportamentale, atunci abordarea este cunoscută ca abordare cognitiv-comportamentală. În ceea
ce privește partea comportamentală, clientul învață diferite strategii de coping pentru a face față
conflictelor sale interioare și ale neînțelegerilor interpersonale. În consilierea eclectică, de multe
ori un client are nevoie să-și schimbe gândirea, percepția, emoția și comportamentul prin
abordarea cognitiv-comportamentală.
Pe baza teoriei comportamentale care sugerează că întărirea activităților plăcute reduce
dezechilibrul gândirii depresive (Lewinsohn & Graf, 1973), programarea de activități a fost
încorporată ca o caracteristică a formulărilor comportamentale și cognitive încă de la începutul lor
(de exemplu, Beck și colab., 1979). ) și are un sprijin empiric substanțial pentru persoanele cu
depresie. Există, de asemenea, dovezi pentru rolul cognițiilor în programarea activităților, cu date
care arată că evaluarea unui individ a evenimentelor plăcute acționează ca un factor determinant al
menținerii depresiei (de exemplu, Hammen & Glass, 1975). Programarea activității este aplicată la
numeroase populații și probleme și a fost adaptată. pentru multe cadre terapeutice. Programarea
activităților poate fi utilizată pentru a identifica probleme comportamentale suplimentare ca factori
de menținere, pentru a încuraja identificarea sau acceptarea cognițiilor și emoțiilor cheie pe măsură
ce pacienții se angajează în activități programate (Beck, 2011; Hayes și colab., 1999) sau pentru a
facilita mișcarea către valorile alese de pacient (Hayes și colab. , 1999). Diferențele dintre aceste
aplicații sunt ilustrate în exemplul următor:
Terapeutul A practică dintr-un cadru Beckian Terapia cognitiv comportamentală (TCC),
implementând strategii clinice pentru a facilita schimbarea cognitivă, reducerea stresului emoțional
și frecvența crescută a funcționării interpersonale și sociale. Terapeutul A o tratează pe Jane, o
femeie de 39 de ani care este recent divorțată și are doi copii. Jane suferă de depresie și are
probleme cu funcționarea la locul de muncă și acasă.
Terapeutul A: Care sunt unele lucruri pe care dacă le-ai putea face, sau la care ai putea renunța, și
de la care ai primi în schimb sentimentul de împlinire sau care te-ar bucura?

Jane: [Pauză] Ei bine, lucruri cum ar fi a face paturile și a face ordine în bucătărie dimineața.
Terapeutul A: Bine, asta e foarte bine. Doriți să notați asta în programul de activități? [Pauză] Când
crezi că ai putea programa asta?
Jane: Ei bine... Presupun că aș putea încerca să fac paturile mâine dimineață, după ce copiii au plecat
la școală, dar... Mă pot gândi să o fac acum, dar când chiar încerc, cred că nu pot.

Terapeutul A: Așa că atunci când mergi să faci asta, s-ar putea să te gândești „Nu pot să fac asta” ?
Jane: Da. Știi... Sunt atât de multe de făcut.
Terapeutul A: Bine, ce se întâmplă dacă începem doar cu a face paturile?
Jane: Cred că este un început.
Terapeutul A: Ce zici să încercăm să surprindem câteva dintre aceste gânduri? Dacă încercați să
faceți paturile, dar nu puteți, observă ce îți trece prin minte în acel moment și notează. Dacă faci
paturile, scrie la fel ce simți. S-ar putea să găsim schimbarea „nu pot face asta” la altceva.
Terapeutul B practică o combinație mai largă de abordări cognitive și comportamentale, inclusiv
TCC din perspectiva lui Beck, și adesea se bazează pe mai multe principii teoretice din spatele
intervențiilor unice. În mod specific, Terapeutul B practică cu caracteristici ale TCC din perspectiva
lui Beck, abordări de acceptare și angajament și unele elemente ale unei abordări centrate pe
scheme. (vezi Young, Klosko și Weishaar, 2003). Terapeutul B îl tratează pe Vincent, un bărbat de
45 de ani care suferă de anxietate. El se confruntă cu dificultăți în relația cu prietena lui și se luptă
din punct de vedere financiar.
Terapeutul B: Săptămâna trecută am făcut o listă de valori care sunt importante pentru direcția în
care doriți să o luați. Îți amintești unele dintre lucrurile pe care le-ai scris?

Vincent: Hm...un lucru a fost să trăiesc un stil de viață mai curat, între dietă și exerciții fizice
Terapeutul B: Ei bine, de ce nu ne gândim la unele lucruri pe care le-ai putea face pentru a merge
spre asta?
Vincent: Ei bine, poate. Dar pentru a trăi un stil de viață mai curat ar trebui să cumpăr alimente
sănătoase mai scumpe și să petrec timp făcând mișcare. Cred doar că nu voi putea să o țin pe
termen lung.

Terapeutul B: Bine. Așa că gândește-te la ceea ce îți trece prin minte în acest moment. Te gândești
„Nu voi reuși să o țin pe termen lung”. Te gândești deja la modul în care te va afecta acest lucru în
viitor. Ce zici să fii conștient de tine în situația actuală?
Vincent: Cred că pot încerca.
Terapeutul B: Am discutat că prețuiești să-ți îmbrățișezi familia și să trăiești un stil de viață mai
curat. În timp ce faci unele dintre aceste activități, dacă îți vine în minte „nu voi putea să țin asta”,
gândește-te doar „mintea mea are din nou acel gând.” Apoi, în cele din urmă, putem privi gândul și
examinăm dovezile disponibile pentru noi. Ce zici să vorbim despre lucruri specifice pe care le poți
face în această săptămână?
Terapeutul A folosește programarea activității ca mijloc de a identifica gândurile pacientei despre
auto-eficacitatea ei și încurajează pacienta să observe schimbări în aceste gânduri. În contrast,
Terapeutul B folosește valorile identificate ale pacientului pentru a alege activități în care să se
angajeze și încurajează pacientul să rămână in contact cu momentul prezent, să fie atent la gând și
la viitor mai degrabă, decât un obiectiv imediat de evaluare a gândului.

Asemănări și deosebiri între abordările eclectice și integrative

Atât terapiile integrative, cât și cele eclectice sunt unic postmoderne în mai multe moduri.
Abordarea eclectică recunoaște că anumite terapii sunt mai eficiente asupra anumitor persoane
decât asupra altora. Cu toate acestea, abordarea eclectică a fost acuzată de lipsă de profunzime
(Woolfe & Palmer, 2000). De exemplu, durează ani pentru a deveni expert într-o anumită abordare
a terapiei. Prin urmare, este destul de nerezonabil să presupunem că un individ va deveni un expert
în diverse abordări. Pe de altă parte, abordarea integrativă tinde să fie mult mai sofisticată decât
terapia eclectică.
Principalele distincții între abordarea integrativă și cea eclectică este preocuparea și
fundamentul intern pentru consistența internă. Terapeuții sunt mai predispuși să ofere servicii mai
bune în cazul în care teoria lor este în armonie cu valorile și credințele lor. În încercarea de a face o
distincție între consilierea eclectică și cea integrativă, Woolfe și Palmer (2000) notează că, chiar
dacă eclectismul se bazează pe diverse abordări în tratarea unui caz specific, integrarea pare să
indice că, componentele constituie o singură abordare colectivă, practică și teorie de vârf. Pe de
altă parte, Norcross și Goldfried (2005) susțin că practicienii eclectici din domeniul psihoterapiei
nu sunt constrânși de principiul, metodologia, teoriile sau convențiile unei anumite școli de gândire.
Mai degrabă, folosesc ceea ce simt, experimentează sau cred că funcționează cel mai bine pentru ei,
fie în mod colectiv, fie în îndeplinirea nevoilor imediate ale unui client individual (Norcross &
Goldfried, 2005).
O altă distincție între aceste două abordări este că terapia eclectică sugerează doar o
fundație, de acolo, specialistul putând evolua în nenumărate moduri. Schneider (2008) a sugerat, de
exemplu, o abordare existențial-integrativă în care teoria existențială acționează ca bază a practicii;
cu toate acestea, se combină cu alte teorii cu scopul de a-și lărgi și amplifica practica. Aceasta
stabilește un anumit nivel de flexibilitate care permite adaptarea terapiei existențiale pentru a
satisface nevoile diferiților clienți, lărgindu-i totodată fundamentul teoretic.
Abordarea integrativă se caracterizează și prin anumite limitări, în raport cu abordarea
eclectică. De exemplu, chiar dacă terapia eclectică prezintă un nivel ridicat de liberalism în timp ce
se trage de la teorii și îmbrățișează rapid idei noi, abordarea integrativă ,dimpotrivă, s-a dovedit că
adaptează tehnicile sau ideile noi cu mai multă atenție. De exemplu, teoria existențial-integrativă
testează tot ceea ce i se adaugă folosind teoria existențială ca bază. Dacă ceea ce este adăugat nu se
potrivește, poate fi necesar să se facă ajustări la teoria existențială, sau se poate renunța la ideea
propusă.

Argumente pro și contra Abordării Integrative

Corey (2012) este de părere că este o limitare inutilă, să se pună în practică mai multe
tehnici de la aceeași teorie la majoritatea clienților. Mulți terapeuți optează acum să includă diverse
proceduri în stilurile lor terapeutice. Cu toate acestea, este aproape imposibil să se dezvolte o
sinteză adevărată decât dacă cineva are o cunoaștere aprofundată și precisă a teoriilor. Cu alte
cuvinte, un terapeut nu poate integra ceva cu care nu este familiarizat (Norcross & Beutler 2011).
Formularea unui model integrativ este caracterizată de anumite limitări în comparație cu
optarea pentru testarea unei singure teorii. Potrivit Corey (2012), alegerea eclectismului fără o
înțelegere aprofundată a ceea ce presupune teoria ar putea să se contra-atace și să expună lipsa de
cunoștințe a terapeutului cu privire la teoriile pe care le-a integrat. Din acest motiv, terapeuții ar
trebui să evite să cadă în capcana implementării unor teorii puse cap la întâmplare.
Norcross (2005) descrie eclectismul întâmplător ca un cumul de tehnici insuficiente, de
antrenament insuficient și un amestec aleatoriu de metode. Corey (2012) susține că integrarea
psihoterapiei depinde de premisa că diferiți clienți au nevoie de tehnici diferite; cu toate acestea,
este important să ne asigurăm că această combinare de metode și concepte este realizată într-o
manieră sistematică. Cu toate acestea, un beneficiu cheie al unei abordări integrative a consilierii
este că oferă terapeutului flexibilitatea necesară pentru a îndeplini nevoile unor diferite tipologii de
clienți(Hoffman et al., 2009).
Pe de altă parte, la nivel global, încă nu există foarte multe programe care pot oferi training
in abordarea integrativă, chiar dacă există toate indicii că sistemul de învățământ va îmbrățișa o
astfel de abordare într-un efort de a înarma absolvenții cu cunoștințele teoretice și abilitățile
necesare pentru a implementa o astfel de abordare. Cu toate acestea, consilierii nu pot pune laolaltă
în mod arbitrar fragmente de teorii și susțin că au creat o abordare integrată a terapiei. Dezvoltarea
unei astfel de abordări necesită un proces sistematic și gândire critică. Potrivit Corey (2009),
„dezvoltarea unei perspective integratoare este un efort de-a lungul vieții care este rafinat cu
experiență clinică, reflecție, lectură și discurs cu colegii”. În ansamblu, dezvoltarea unei abordări
integratoare a consilierii este o problemă grea, dar merită cu siguranță efortul și timpul, deoarece îi
permite consilierului să facă schimbări pozitive și semnificative în abordarea nevoilor unor
categorii variate de clienți.

Direcții viitoare
Deși psihoterapia integrativă a devenit mai populară, există încă obstacole în calea creșterii
sale continue. Unele obstacole persistente includ loialitatea continuă față de sistemele pure de
psihoterapie și dificultatea de a oferi o pregătire integrativă studenților absolvenți. Un obstacol mai
recent vine de la cei din domeniu care susțin utilizarea tratamentelor manualizate a căror
eficacitate a fost susținută empiric prin studii clinice aleatoare. Multe dintre abordările integrative
descrise aici sunt implementate într-o manieră flexibilă, bazată pe nevoile individuale ale clienților.

Ca răspuns la necesitatea de a documenta eficacitatea tratamentelor integrative, a existat o

creștere a cercetării rezultatelor privind acest tip de abordare. Deși mulți consilieri sunt de acord că
psihoterapia ar trebui să se bazeze pe dovezi, nu există întotdeauna un acord cu privire la dovezile
cele mai importante. Este probabil ca terapia integrativă/eclectică să continue să fie o mișcare
importantă pe tot parcursul secolului XXI. Este posibil să apară noi perspective care să valorifice
punctele forte ale abordărilor anterioare.
Psihoterapia integrativă va beneficia de pe urma cercetării empirice care îi testează
utilitatea, precum și de claritatea continuă cu privire la modul de a echilibra dovezile cercetării și
înțelepciunea clinică. Forța constantă a terapiei integrative va continua să fie recunoașterea faptului
că indivizii complecși pot fi înțeleși dintr-o varietate de puncte de vedere, iar consilierii eficienți pot
combina instrumente terapeutice extrase din diverse surse teoretice.
Bibliografie
1. Alexandra M. Petrik and Nikolaos Kazantzis, Stefan G. Hofmann (2013), Distinguishing
Integrative From Eclectic Practice in Cognitive Behavioral Therapies, Psychotherapy Theory
Research Practice Training.
2. Beutler, L. E., Consoli, A. J., & Lane, G. (2005). Systematic treatment selection and prescriptive
psychotherapy: An integrative eclectic approach. In J. C. Norcross & M. R. Goldfried (Eds.),
Handbook of psychotherapy integration. New York: Oxford University Press.
3. Castonguay, L. G., Newman, M. G., Borkovec, T. D., Holtforth, M. G. & Maramba, G. G. (2005).
Cognitive-behavioral assimilative integration. In J. C. Norcross & M. R.
4. Cooper, M., & McLeod, J. (2011). Person-centered therapy: A pluralistic perspective. Person-
Centered and Experiential Psychotherapies. Journal Article
https://psycnet.apa.org/record/2011-21664-005
5. Corey, G. (2009). Theory and practice of counseling and psychotherapy (8th ed.). Belmont,
6. Corey, G. (2012). Case Approach to Counseling and Psychotherapy. Stamford, Mass.: Cengage
Learning.
7. Corey, G. (2012). The Art of Integrative Counseling. Stamford, Mass.: Cengage Learning.
8. Glasser, W. (2000). Counseling with Choice theory: The New Reality Therapy. New York:
HarperCollins.
9. Goldfried, M.R., & Castonguay, L.G. (1992). The future of psychotherapy integration.
Psychotherapy
10. Goldfried, M. R., Pachanakis, J. E. & Bell, A.C. (2005). A history of psychotherapy integration.
In J. C. Norcross & M. R. Goldfried (Eds.) Handbook of psychotherapy integration, Oxford
University Press.
11. Hammen, C. L., & Glass, D. R. (1975). Depression, activity, and evaluation of reinforcement.
Journal of Abnormal Psychology
12. Hollanders, H. (1999). Eclecticism and integration in counselling: Implications for training.
British Journal of Guidance & Counselling
13. Integrative/Eclectic Therapy Magazine Pro Theme on Genesis Frame
http://psychology.iresearchnet.com/counseling-psychology/counseling-
therapy/integrative-eclectic-therapy/
14. Lazarus, A.A., Beutler, L.E., & Norcross, J.C. (1992). The future of technical eclecticism.
Psychotherapy, 29 (1).
15. Norcross, J. & Beutler, L. (2008) Integrative psychotherapies. In R.J. Corsini & D. Wedding
(Eds.), Current psychotherapies (8th ed., p.481-511). Belmont, CA: Brooks & Cole Cengage
Learning.
16. Schneider, K.J. (2008). Existential-integrative psychotherapy: Guideposts to the core of
practice. New York: Routledge.
17. Tomșa Gh., 2018, Fundamentele consilierii școlare, Suport de curs- Universitatea Titu
Maiorescu, București.
18. UKEssays. (November 2018). Therapeutic Integration Strategy. Retrieved from
https://www.ukessays.com/essays/psychology/a-brief-history-of-therapy-
integration.php?vref=1
19. Woolfe, R. & Palmer, S. (2000). Integrative and Eclectic Counselling and Psychotherapy.
London; Thousand Oaks, CA: Sage Publications.