Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PROFESIONAL
Metode de predare-învățare
Materialul este conceput pentru a servi învățării prin problematizare, studiu
individual, folosindu-se expunerea, demonstrarea, interactivitatea, dezbaterea,
studiile de caz.
Curs 1. Perspective în terapia ocupațională – definiție, elementele de
bază
Scop
Prezentarea principalilor aspecte generale, definitorii legate de terapia
ocupațională.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
Definească termenii de terapie ocupațională și ocupație;
Enumere și să descrie tipuri diferite de ocupații;
Explice direcțiile de implementarea practicii de terapie ocupațională;
Explice rolul terapeutului ocupațional;
Diferențieze obiectivele terapie ocupaționale, valorile terapeutice,
factorii determinanți și conceptele de bază.
Mediul social:
Mediul cultural: Mediul fizic:
• rețele sociale
• modul în care este • resurse fizice pentru
• posibilitățile de a
văzută persoana îndeplinirea
obține sprijin
• relația cu natura performanței
emoțional și financiar
• relația cu alte ocupaționale (copii)
• sentimentele față de
persoane/ grupuri • efectele handicapului
familie sprijină sau
• limba legate de mediul fizic
împiedică dezvoltarea
• religia • ajutoare
• capacitatea de
• interacțiunea în • modificări aduse
interacționare sinceră
cadrul familiei locuinței, locului de
și deschisă
• munca muncă, școlii etc.
• rolul celor bolnavi
• exprimarea • atitudinea față de
sau cu dizabilități
nevoilor și senti- absența din motive de
descalificare • echitatea
mentelor
ocupațională
• lucruri temporare
• resursele societății
• vârsta
Scop
Prezentarea principalilor aspecte generale, definitorii legate de
raționamentul clinic al terapiei ocupaționale.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
Definească termenul de raționament clinic;
Enumere și să descrie tipuri diferite de raționamente clinice;
Argumenteze prin exemple din practică, bazate de studii de caz,
implementarea diferitelor raționamente în practica de terapie ocpațională;
Explice rolul terapeutului ocupațional în practică;
Diferențieze raționamentele clinice specifice terapiei ocupaționale.
Științific
Procedural Narativ
Raținament
clinic
Condițional Pragmatic
Etic Interactiv
Raționamentul etic
Raționamentul etic este un proces de gândire asupra dilemelor etice cu
scopul de a găsi cele mai bune intervenții. Poate viza cântărirea riscurilor și
beneficiilor specifice strategiilor și abordărilor terapeutice (Schell, 2003).
Terapeuții ocupaționali folosesc raționamentul etic când prioritizează terapia,
atunci când sunt limite legate de timp, resurse sau chiar atunci când ei sesizează că
acțiunile terapeutice ale colegilor din echipa interdisciplinară vin în conflict cu
valorile terapeutice sau obiectivele clientului. Acest tip de raționament poate fi
prioritar celorlalte mai ales când sunt anumite riscuri sau când terapeutul prezintă
dileme morale. Dilemele pot fi atunci când resurse și serviciile terapeutice nu se
mulează pe nevoile clientului sau ale familiei sale. Când este necesară tehnologie
asistivă, specializată, terapeutul folosinf raționamentulclinic definește care sunt
limitele ca și terapeut și care sunt ale agenției de asigurare și să facă recomandarea
necesară pentru a ajuta familia să obțină mai multe resurse. Când companiile de
asigurare de sănătate sau agenția națională nu acoperă costurile serviciilor de
terapie pe termen lung se poate ca acel client să primească terapie pe o perioadă
mai scurtă, durata, intensitatea, frecvența ședințelor fiind reduse. Familia însă poate
fi folosită ca resursă și în acest caz raționamentul pragmatic este combinat cu cel
etic.
Raționamentul condițional
Acest tip de raționament ajută terapeutul să aibă o vedere de ansamblu
(Fleming, 1994, Mattingly 1994). Prin raționamentl condițional, terapeutul
ocupațional cumulează informațiile despre client, context, activități anticipate,
proioritățile clientului sau ale familiei și își imaginează viitorul astfel încât să ia cea
mai corectă decizie terapeutică. Astfel o anumită activitate poate fi eficientă dar nu
și atunci când o privim pe termen lung. Spre exemplu, a învăța să traseze litere nu
este un obiectiv funcțional pentru un copil care nu va putea vreodată să scrie lizibil.
Dacă acest copil va folosi calculatorul pentru a-și scrie temele sau a comunica,
atunci rolul terapeutului ocupațional va fi acela de a-l învăța să folosească tastatura
în loc să insiste pe învățarea scrisului de mână.
În raționamentul condițional terapeutul ține cont de client, disabilitate,
familie, mediu social, fizic și de trecutul, prezentul și viitorul vieții. Pentru unii
clienți viitorul poate fi considerat ca o situație prezentă și de aceea terapeutul
trebuie să găsească cele mai bune abordări.
Raționamentul procedural este un proces logic în paralel mergând cu
cerințele științifice și se bazează pe succesiunea logică a pașilor în terapie.
Raționamentul clinic în terapia ocupațională are mai multe dimensiuni și
multiple perspective asupra clientului, familiei, incluzând valorile, interesele,
prioritățile și contextele. Terapeutul ocupațional, prin prisma raționamentului
clinic, analizează dimensiunile relevante ale diferitelor situații, cazuri și găsește
cele mai optime soluții. Majoritatea deciziilor terapeutice sunt luate în context
interdisciplinar și se concentrează pe complexitatea cazului și perspectivele
posibile. Terapeuții ocupaționali adesea folosesc o combinație de raționamente, așa
cum se exemplifică în cazul unui client cu ataxie. Se selectează metodele de
intervenție după o analiză a problemelor din punct de vedere clinic (echilibru
precar), prioritățile (să meargă pe bicicletă) și contextul pragmatic (resursele
familiei pentru a achiziționa o bicicletă, mediu corespunzător pentru a se putea
deplasa). Un alt exemplu este cel al unui nou născut când terapeutul ocupațional
folosește raționamentul pragmatic și condițional pentru a recomanda un orar al
serviciilor de terapie timpurie acasă. Terapeutul decide că este necesară o
monitorizare o dată pe lună decât terapie directă deoarece copilul s-a comportat
fără probleme în unitatea de îngrijire intensivă neonatală (raționament științific),
părinții au suport familial cât și fizic, material (raționament condițional și narativ)
și terapeutul știe că specialistul în înjrijiri la domiciliu va implemeta activitățile
terapeutice sugerate (raționament condițional). În acest caz dacă s-ar fi luat în
considerare doar un singur raționament s-ar fi luat alte decizii.
Mantlly 1991 pune accentul pe raționamentul centrat pe nevoile clare are
clientului, pe nevoi cu scop și sens pentru viața sa,astfel încât el să-și înțeleagă
boala și efectele acestei asupra funcționalității generale și nu doar din punct de
vedere biologic. Autoarea susține că un astfel de model de raționament clinic este
mai adecvat decât modelul medical tradițional (științific), care este construit pe
științele biologice și se concentrează pe deficiențe fizice asociate cu dizabilități.
Astfel, unii terapeuți se centrează mult prea mult pe componentele de performanță,
alegând activități care nu au relevanță pentru viața clientului, neavând un scop
funcțional lărgit.
Modelul medical, cu accent pe corpul fizic, nu constituie elementul de bază
în raționament clinic în terapia ocupațională. Așa cum am descris și mai sus există
încă 5 modele, elemente înafara celui științific care descriu mai în detaliu ce
înseamnă raționamentul clinic în terapia ocupațională. Riscul este ca terapeuții
ocupaționali să se rezume doar la componentele de perfomanță, uneori centrate
doar pe cele fizice, musculo-skeletale, neuromusculare și să uite cât de importantă
este intervenția pentru viața persoanei tratate.
Raționamentul clinic sau profesional este influențat de mai mulți factori
contextuali și ce țin de terapeut. Un program terapeutic poate conține mai multe
raționamente funcție de particularitățile individului și cerințele procesului
intervențional.
Scop
Prezentarea principalilor aspecte generale, definitorii ce țin de folosirea
sinelui în terapia ocupațională.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
Definească termenii specifici utilizării sinelui în practica de terapie
ocupațională;
Enumere și să descrie caracteristicile terapiei ce se bazează pe folosirea
sinelui;
Explice competențele necesare practicării terapiei ocupaționale;
Diferențieze aspecte fundamentale ce stau la baza dimensiunilor ce țin de
auto-dezvoltare.
Dar, nu doar prin atingerea fizică este transmis acest acordaj, ci și prin ceea
ce Stern numește ” afectele de vitalitate” ale mamei, prin calitatea răspunsurilor ei
senzoriale, tonul și intensitatea vorbirii, fermitatea atingerii și timbrul vocii.
Afectele de vitalitate pot fi transmise prin ”felul în care mama ia copilul în brațe,
împăturește scutecele, își piaptănă părul sau părul copilului, se întinde după
biberon, își descheie nasturii la bluză” (Stern, 1985). Copilul va simți dragostea sau
lipsa acesteia în această mânuire timpurie și ”imaginea corporală” se formează prin
intermediul acestui proces interactiv. Într-o discuție despre forme ale semnificației
relaționale în domeniile implicit și verbal-reflexiv, membrii Grupului Boston de
Studiu al Procesului de Schimbare spun: ”Presupunem și acționăm ca și cum
celălalt este o minte întrupată, ca și noi, cu intenții care pot fi multiplu exprimate și
citite” (2008: 145). Acolo unde mama este ea însăși rușinată de propriile procese
corporale de bază, ea poate transmite această rușine copilului, atunci când îl
mânuiește: ”dacă există supra-stimulare sau sub-stimulare,
încep distorsiuni sau ne-formări ale sinelui corporal, iar acestea pot rezulta mai
târziu în tulburări narcisice” (Krueger, 1989: 6). Dacă rușinea este asociată cu
procesele corporale de bază, este posibil ca acest lucru să afecteze de asemenea și
alte arii ale dezvoltării sinelui, precum și să împiedice o integrare eficientă a
emoțiilor, a cognițiilor și a experienței senzoriale.
Este important ca în evaluarea mișcărilor fizice, a expresivității și a atitudinii
față de procesele corporale să luăm în calcul cultura și contextul în care este crescut
un copil. Este ușor să patologizăm un răspuns care este în contradicție din punct de
vedere cultural cu propriul nostru răspuns. De exemplu, în cazul unor oameni care
trec dintr-o cultură în care se practică foarte mult atingerea, într-o cultură în care
atingerea este foarte rar folosită, este foarte tentant să privim ușurința lor de a
atinge ca pe o dovadă de invadare a spațiului celuilalt, așadar, ca pe o dovadă de
disfuncție.
4.2.4. Aspectul intrapsihic: relația sinelui cu sinele
În termenii tărâmului intrapsihic, ne concentrăm asupra relației dintre sine ca
subiect și sine ca obiect. Sinele ca subiect se referă la ”Eu” care mă observă, mă
organizează și mă structurează pe ”Mine”, conceptul meu de sine, reprezentarea
mentală a mea așa cum operez în lume, o perspectivă a propriei persoane ca obiect
între alte obiecte (Fonagy et al., 2002). Aron (1998/2000: 5) se referă la ”Eu” ca
”sinele-care-cunoaște”, sinele ca subiect și ca agent.
Aceasta pentru el vine în contrast cu ”Mine” – pe care el îl descrie ca fiind
”tot ceea ce o persoană poate ști despre sine prin propria observație sau prin
feedback de la alții…aspectul mai obiectiv al sinelui” (p. 5). Cea mai mare parte a
literaturii psihologice se concentrează asupra sinelui-ca-obiect, asupra felului în
care mă percep pe mine printre alții, asupra propriului concept de sine. Mai puțină
atenție a fost acordată sinelui și cunoscător, ca subiect și organizator al experienței
mele. Fonagy et al. (2002) consideră că este un punct de referință în dezvoltare
semnificativ atunci când un copil dezvoltă o ”teorie a minții”, simțul că este un
”Eu” în relație cu ”Eu”-l celuilalt, care are gânduri, sentimente, intenții, etc. diferite
de ale mele, proces care sprijină funcționarea reflexivă și procesul mentalizării.
Atât Aron (1998/2000) cât și Fonagy et al. (2002) se concentrează asupra
importanței funcției de reflecție care este la baza propriei construcții a sinelui. Aron
descrie reflexia de sine ca fiind ”capacitatea de a experimenta, observa și reflecta
asupra propriei persoane atât ca subiect cât și ca obiect” (Aron, 1998/2000: 3). El
privește acest proces dialectic de experimentare a propriei persoane atât ca subiect
cât și ca obiect ca fiind un proces integrat atât cognitiv cât și afectiv. În
funcționarea eficientă o persoană se poate angaja într-un dialog fluent între aceste
două polarități ale sinelui ca subiect și sinelui ca obiect și poate trece cu ușurință de
la una la cealaltă. Acest lucru stă la baza empatiei și a capacității de a se vedea pe
sine în relație cu alții într-un mod echilibrat. Patologia poate fi privită ca
incapacitatea de a conține ambele polarități și de a menține tensiunea dintre ele; o
deficiență a funcției reflexive.
O persoană se poate opri la o extremă sau alta și poate experimenta
dificultăți în a menține în minte cealaltă polaritate. De exemplu, o supra-accentuare
a polarității ”Eu” poate rezulta într-un focus prea mare asupra sinelui subiectiv, cu
o capacitate redusă de a se vedea pe sine ca pe un obiect între altele, iar aceasta
poate rezulta într-o formă de absorbire de sine care conduce o persoană către a fi
inconștientă de impactul său asupra altora și o poate duce la ignorarea nevoilor
altora. O supra-accentuare a polarității ”Mine” poate determina o persoană să simtă
că are un simț al sinelui redus, un sentiment că plutește în derivă într-o lume a
altora, doar un alt obiect într-o lume de obiecte, la mila mediului, fără drepturi
pentru propriile nevoi. Acest lucru poate conduce la depresie și la un sentiment de
zădărnicie. Într-o funcționare sănătoasă, o persoană va avea abilitatea de a conține
ambele polarități, de a păstra un sentiment al valorii de sine și al propriei mijlociri,
și va experimenta de asemenea un simț al sinelui între alții, de a fi o parte a lumii
altora.
Ogden (1994) indică felul în care folosirea metaforei create de ”Eu”
îmbunătățește capacitatea de a-l experimenta pe ”Mine” din experiența mea de sine.
Gândiți-vă la impactul unor metafore cum ar fi ”Sunt arhitectul propriului meu
destin”, ”Eu sunt o pată în peisajul vieții”, ”Sunt un ciudat”, în contrast cu ”Pe
scena vieții sunt multe acte și intenționez să particip pe deplin la toate împreună cu
colegii mei actori”, ”Sunt o parte din tot ceea ce întâlnesc”. Teoriile relațiilor obiect
se ocupă cu procesul prin care ne internalizăm relațiile interpersonale și le
înregistrăm în memorie. Introiectăm în lumea noastră internă alți oameni
semnificativi din primii ani de viață, care continuă să exercite o puternică influență
asupra noastră, ca obiecte interne în propria viață mentală. Acest proces oferă
materialul pentru dialogurile noastre intrapsihice. În acest sens, conceptele de stări
ale ego-ului de ”Părinte, Adult și Copil” din Analiza Tranzacțională (TA), sunt în
mod particular folositoare. Părintele reprezintă figurile influente internalizate din
primii noștri ani . Se poate ca în mod inconștient să ne comportăm și să sunăm ca
unul dintre părinții noștri în interacțiunile noastre cu alții, intrând în starea ego-ului
a Părintelui nostru. Atunci când regresăm la un mod de exprimare care face parte
din propria experiență istorică a sinelui, atunci suntem în starea ego-ului de Copil.
Aceasta se poate întâmpla în afara stării de conștientizare și poate conduce la o
reacție care poate, sau nu poate fi potrivită situației prezente.
Dacă revenim la o stare a ego-ului a copilului traumatizat sub presiune, se
poate să pierdem tot simțul contextului prezent și să fim prinși în propria lume
internă într-un proces numit ”echivalență psihică” de către Fonagy et al. (2004: 56).
Starea ego-ului de Adult se referă la capacitatea noastră de a răspunde adecvat, în
contextul prezent, celuilalt , experienței aici-și-acum, din poziția de participant,
poziția ”Eu” descrisă mai sus. Conceptul sinelui și al altor obiecte, sau, din
perspectiva TA, al stărilor ego-ului, nu numai că ne oferă o înțelegere a propriului
dialog intrapsihic, pe măsură ce conversăm în mintea noastră între diferitele stări
ale ego-ului sau stări ale minții, dar ne oferă de asemenea o modalitate de a analiza
interacțiunile noastre cu alții.
Credem că întotdeauna există o legătură intimă între dialogul intern și
interacțiunile externe cu lumea, și de care oamenii pot fi mai mult sau mai puțin
conștienți în viața de zi cu zi.
4.2.5. Aspectul interpesonal și intersubiectiv: și relația sinelui cu alții
Doi oameni aduc la întâlnirea lor propria experiență internă, așa cum aceasta
este întipărită în istoricul lor și în contextul prezent, ”într-un flux continuu de
influență reciprocă comună” (Stolorow și Atwood, 1992: 18). Într-un astfel de
model de relații umane se presupune că realitatea personală este întotdeauna co-
determinată de relație și de semnificațiile unice pe care fiecare persoană le aduce în
întâlnire, iar apoi de semnificațiile construite în comun între participanți. Acest
lucru va fi adevărat în toate relațiile, inclusiv în relația terapeutică.
Acceptăm că funcția reflexivă, abilitatea de a înțelege stările mentale ale
celuilalt, atât de bine descrisă de Fonagy et al. (2004), are o importanță critică în a
face posibilă interacțiunea constructivă comună cu alții.
Dezvoltându-și capacitatea de a ”citi” mințile altora, copii sunt capabili să
aprecieze ”credințele, sentimentele, atitudinile, dorințele, speranțele, cunoștințele,
imaginația, prefăcătoria, înșelătoria, intențiile, planurile” oamenilor pe care îi
întâlnesc (Fonagy et al., 2002: 24). Dezvoltându-ne această capacitate de
mentalizare, ne dezvoltăm de asemenea și capacitatea de a-i experimenta pe alții ca
fiind diferiți de noi înșine. Această conștientizare a stărilor mentale ale celor din
jurul nostru ca fiind diferite de ale noastre ne ajută să construim reprezentări
mentale interne ale sinelui-și-altora care formează baza relaționării noastre
interpersonale. Eșecul acestei funcții reflexive, atunci când este subminată de
traumă, deraieri temperamentale și dereglări ale afectului, rezultă în patologie.
Eșecul de a manageria stările mentale poate conduce o persoană la a pune în scenă
ceea ce aceasta este incapabilă să reprezinte sau să simbolizeze în limbaj. Un țel
central în întreaga terapie este construirea sau repararea funcției reflexive.
Stilul nostru caracteristic de atașament (Bowlby, 1988) sau stilul de contact
care evoluează din acesta (Wheeler, 1991) va influența maniera caracteristică în
care îl abordăm pe celălalt și interpretăm lumea din jurul nostru. Intrăm într-o
situație nouă cu un set stabilit de ”principii organizatoare” care ne pot predispune
să vedem lucrurile într-o manieră particulară. Oricum, contextul sau relația
particulară sunt acelea care determină care anume din acest dispozitiv de principii
va fi cel ales să organizeze experiența. ”Organizarea experienței poate așadar fi
văzută ca fiind co-determinată atât de principiile existente cât și de contextele în
desfășurare care favorizează unul sau altul în detrimentul celorlalte” (Stolorow și
Atwood, 1992: 24). O altă perspectivă asupra acestui proces vine din perspectiva
stărilor ego-ului: într-o întâlnire interpersonală eu interacționez cu tine din starea de
Părinte, Adult sau Copil, fie în mod conștient sau inconștient. Propriile stări ale
ego-ului sunt rezultatul propriei istorii interpersonale și reprezintă modalități de a
interacționa cu lumea care pot deveni fixe sau rigide. O ”cădere” inconștientă într-o
stare a ego-ului de Părinte sau Copil poate duce la o întâlnire interpersonală
disfuncțională, numită de Berne (1961) ”jocul” psihologic, care în mod inevitabil
conduce la un rezultat negativ pentru ambele tabere.
Foto nr. 1 (www.e-scoala.ro) Foto nr. 2 (www.cugetliber.ro)
Scop
Prezentarea principalilor aspecte definitorii ce țin de practica centrată pe
client în terapia ocupațională.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
Definească termenii specifici utilizării terapiei centrate pe client în practica
de terapie ocupațională;
Enumere și să descrie valorile și principiile terapiei centrate pe client;
Explice competențele necesare practicării centrate pe client în terapia
ocupațională;
Diferențieze aspecte legate de termenii de client și pacient, participare pasivă
versus activă.
Scop
Prezentarea principalilor procese ocupaționale în terapia ocupațională.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
Definească etapele specifice proceselor ocupaționale;
Enumere și să descrie etapele specifice proceselor ocupaționale prezentate;
Explice competențele esențiale necesare înțelegerii etapelor specifice
proceselor ocupaționale;
Diferențieze aspecte legate de termenii utilizați în procesul ocupațional.
Imaginea nr. 5 Cadrul de practică al terapiei ocupaționale (The Occupational Therapy Practice
Framework - OTPF, AOTA 2008)
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
Definească modelele și cadrele de referință utilizate în procesul ocupațional;
Enumere și să descrie principalele modele și cadre de referință utilizate în
procesul ocupațional;
Definească și să explice competențele esențiale ale CIF și aplicabilitatea lui
în procesul ocupațional;
Diferențieze aspectele teoretice legate de modelele și cadrele de referință
utilizate în procesul ocupațional.
Aceşti termeni sunt prezentaţi în general în Tabelul 4. Astfel, CIF are două
părţi, fiecare cu două componente:
Partea 1. Funcţionare şi Dizabilitate
(a) Funcţiile şi structurile organismului
(b) Activităţi şi participare
Partea 2. Factori contextuali
(c) Factori de mediu
(d) Factori personali
• Fiecare componentă poate fi exprimată atât în termeni pozitivi, cât şi în
termeni negativi.
Fiecare componentă constă din diverse domenii şi, în cadrul fiecărui
domeniu, din categorii care sunt unităţile de clasificare. Sănătatea şi stările
adiacente sănătăţii unui individ pot fi evidenţiate prin alegerea corespunzătoare a
codului sau codurilor categoriei, la care apoi se adaugă calificatorii, care sunt nişte
coduri numerice care specifică amplitudinea sau dimensiunile funcţionării sau
dizabilităţii din respectiva categorie, sau măsura în care un factor de mediu este un
element facilitant sau o barieră în calea funcţionării.
Tabelul nr. 4 Prezentare generală a CIF
Partea 1 Funcţionare şi dizabilitate Partea 2 Factori
contextuali
Condiţia de
sănătate
(tulburare sau
boală)
Utilizarea CIF
CIF este o clasificare a funcţionării şi dizabilităţii individului. Această
clasificare grupează sistematic stările de sănătate şi domeniile asociate
stărilor de sănătate. Domeniile sunt din nou grupate în cadrul fiecărei componente,
în funcţie de caracteristicile comune (de exemplu, originea, tipul sau similitudinile
dintre ele). Clasificarea este structurată pe baza unui set de principii care se referă
şi la interrelaţionarea dintre niveluri şi la ierarhizarea clasificării (seturi de
niveluri). Cu toate acestea, unele dintre categoriile CIF nu sunt structurate ierarhic
şi nu sunt puse într-o anumită ordine, dar au valoarea de membru egal al unei
ramuri.
În cele ce urmează sunt listate caracteristicile structurale ale clasificării, utile
în folosirea acesteia:
(1) CIF oferă definiţii operaţionale standard ale stării de sănătate şi ale
domeniilor asociate stării de sănătate, ca fiind opuse definiţiilor „naţionale
sau locale” ale stării de sănătate. Aceste definiţii descriu atributele esenţiale ale
fiecărui domeniu (de exemplu, calităţi, proprietăţi şi relaţii) şi conţin informaţii
despre ce anume este inclus în sau exclus din respectivul domeniu. Definiţiile
conţin punctele de referinţă folosite în mod curent în evaluare, astfel încât acestea
pot fi transpuse în chestionare. Viceversa, rezultatele obţinute ca urmare a utilizării
instrumentelor de evaluare existente pot fi codificate în termenii CIF. De exemplu,
„funcţiile vederii” sunt definite ca fiind funcţii de distingere a formei şi conturului,
de la diverse distanţe, folosind unul sau ambii ochi, astfel încât severitatea
dificultăţii de a vedea poate fi codificată ca fiind uşoară, moderată, severă sau, în
funcţie de aceşti parametri, totală.
(2) CIF utilizează un sistem alfanumeric în care literele „b”, „s”, „d” şi „e”
sunt utilizate pentru a nota Funcţionarea organismului, Structura organismului,
Activităţi şi Participare şi Factori de mediu. Aceste litere sunt urmate de un cod
numeric, unde primul număr este numărul capitolului (o cifră), urmat de al doilea
nivel (două cifre) şi de nivelurile trei şi patru (câte o cifră fiecare).
(3) Categoriile CIF sunt „compartimentate” astfel încât categoriile mai largi
să se poată defini prin includerea unor subcategorii mai detaliate ale categoriei
principale. (De exemplu, in Capitolul 4 – componenta Activităţi şi Participare –
categoria Mobilitate, include sub-categorii separate pentru: stat în picioare, stat jos,
mers, capacitatea de a duce obiecte şi altele). Versiunea prescurtată acoperă două
niveluri, în timp ce versiunea integrală (detaliată) se extinde la patru niveluri.
Codurile din ambele versiuni corespund iar versiunea prescurtată poate fi agregată
din versiunea detaliată.
(4) La fiecare nivel, fiecare individ poate avea o gamă de coduri. Acestea pot
fi independente sau interconectate.
(5) Codurile CIF sunt considerate complete numai prin prezenţa
calificatorului care indică amplitudinea nivelului stării de sănătate (de exemplu,
gradul de severitate a problemei respective). Calificatorii sunt codificaţi cu ajutorul
cifrelor (una, două sau mai multe) care urmează după un anumit punct (sau
separator). Utilizarea oricărui cod trebuie însoţită de cel puţin un calificator. Fără
asocierea cu calificatori, codurile nu au nici o semnificaţie inerentă.
(6) Primul calificator pentru Funcţiile şi structurile organismului, calificatorii
de capacitate şi performanţă pentru Activităţi şi Participare, şi primul calificator
pentru Factorii de mediu descriu amploarea problemelor din respectiva
componentă.
(7) Toate aceste trei componente clasificate în CIF (Funcţiile şi structurile
organismului, Activităţi şi Participare, Factorii de mediu) sunt încadrate pe baza
aceleaşi scale generale. A avea o problemă poate însemna o afectare, o limitare, o
restricţie sau o barieră, în funcţie de concept. În funcţie de domeniul clasificării
relevante (unde xxx reprezintă numărul domeniului din cel de-al doilea nivel) şi
pentru o încadrare adecvată, trebuie aleşi termenii corespunzători, cum sunt cei
exemplificaţi în parantezele de mai jos. Pentru ca această clasificare să poată fi
utilizată într-o manieră universală, cercetarea trebuie să dezvolte proceduri de
evaluare. Pentru acele cazuri în care se utilizează instrumente de evaluare calibrate
sau pentru care există alte standarde disponibile pentru a califica afectarea,
limitarea de capacitate, problemele de performanţă sau barierele, este pusă la
dispoziţie o gamă largă de exprimare procentuală. De exemplu, dacă se
menţionează „nici o problemă” sau „problemă completă”, codificarea oferă o marjă
de eroare de până la 5%. O „problemă moderată” este definită în a doua jumătate a
timpului sau în a doua jumătate a scalei care corespunde problemei complete.
Aceste procente se vor calibra în diferite domenii cu referire la standardele umane,
tot ca valori procentuale.
xxx.0 NICI o problemă (inexistent, absent, neglijabil…) 0 – 4%
xxx.1 problemă UŞOARĂ (uşoară, scăzut(ă)…) 5 – 24%
xxx.2 problemă MODERATĂ (mediu, destul de…) 25 – 49%
xxx.3 problemă SEVERĂ (ridicat, extrem de….) 50 – 95%
xxx.4 problemă COMPLETĂ (în totalitate…) 96 – 100%
xxx.8 nu se menţionează
xxx.9 nu e cazul
(8) În ceea ce priveşte Factorii de mediu, acest prim calificator se poate
utiliza pentru a denota fie măsura efectelor pozitive ale mediului, de exemplu,
elemente de facilitare, sau măsura influenţelor negative ale mediului, de exemplu,
barierele. Ambele se servesc de aceeaşi scală de la 1 la 4, dar pentru a indica
elementele de facilitare punctul este înlocuit de semnul plus (+): de exemplu:
e110+2. Factorii de mediu pot fi puşi într-un cod (a) cu referire la fiecare concept
în parte sau (b), în general, fără referire la fiecare concept în parte. Este de preferat
să se opteze pentru primul caz, deoarece astfel impactul şi atribuţiile pot fi
identificate mult mai clar.
(9) În funcţie de utilizatori, la codificarea fiecărui element poate fi adecvat şi
util să se adauge şi alte tipuri de informaţii. Există, în acest sens, o diversitate de
calificatoare suplimentare care ar putea fi utile.
(10) În CIF, starea de sănătate şi domeniile asociate stării de sănătate a unui
individ sunt oferite printr-o paletă mai largă de coduri care acoperă cele două părţi
ale clasificării. Astfel, numărul maxim de coduri pentru o persoană poate fi 34,
exprimat printr-o cifră la fiecare nivel (8 coduri pentru funcţiile organismului, 8
pentru structurile corpului, 9 pentru performanţă şi 9 pentru capacitate). Similar
pentru elementele cu două niveluri, numărul total de coduri este 362. Pentru
niveluri mai detaliate, aceste coduri pot ajunge chiar până la 1424 de elemente. În
aplicarea CIF în situaţii concrete este adecvat să se lucreze cu un set de 3 până la
18 coduri pentru a descrie un caz real, într-o limită de precizie pe două niveluri (trei
cifre). Variantele mai detaliate pentru patru niveluri se utilizează de către serviciile
specializate (de exemplu, rezultatele şi efectele reabilitării, geriatrie etc.), în timp
ce clasificarea pe două niveluri este utilizată pentru analiza şi evaluarea rezultatelor
şi efectelor clinice.
CIF în terapia ocupațională
Este folosit ca un cadru de asistenţă clinică. Recenta acceptare internaţională
a CIF a rezultat într-o interacţiune complexă între mediu, persoană şi activităţi în
prezenţa unei persoane cu dizabilităţi.
CIF defineşte funcţionarea şi dizabilitatea ca termeni umbrelă ce conţin
funcţiile corpului şi structura oamenilor, activităţile pe care oamenii le fac şi ariile
din viaţă în care ei participă, ţinând cont de interacţiunea dintre aceşti factori şi cei
contextuali (World Health Organization, 2001).
În managementul persoanelor cu dizabilități, CIF ajută la lărgirea gândirii în
afara fixării deficienţelor de structură şi funcţii ale corpului prin acceptarea faptului
că relaţiile dintre componentele ce afectează funcţionarea sunt complexe şi
nelineare. De aceea CIF subliniază importanţa promovării participării unei
persoane în toate aspectele de funcţionalitate şi de viaţă (Rosenbaum and Stewart,
2004).
Recunoaşterea rolului factorilor contextuali este foarte adecvată în
managementul persoanelor cu paralizie cerebrală, în special recunoaşterea
importantei contribuţii pe care mediul familial îl are pentru sănătatea şi starea de
bine a persoanei (Rosenbaum and Stewart, 2004.
Pe lângă faptul că furnizează un cadru larg conceptual pentru înţelegerea
condiţiilor de sănătate, poate să fie şi un ghid practic foarte bun pentru părinţi şi
terapeuţi în momentul în care aceştia determină priorităţile pentru evaluare şi
tratament.
CIF este luat în calcul la evaluare, mpărţirea şi implementarea planurilor de
gestionare din procesul modelului de intervenţie, asfel ca părinţii, aparținătorii şi
terapeutul să decid ă în ce direcţie ar trebui să fie îndreptată intervenţia pentru a
mări funcţionalitatea şi anume: dacă ar trebui îndreptată în principal în reducerea
deficienţelor , în îmbunătaţirea activităţii sau îmbunătaţirea participării în viaţa de
zi cu zi.
Curs 8. Evaluare și diagnostic
Scop
Prezentarea principalilor metode de evaluare și diagnostic folosite în
problematica ocupaţională.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
Definească metodele de evaluare și diagnostic folosite în problematica
ocupaţională;
Enumere și să descrie principalele puncte de interes ale metodelor de
evaluare utilizate în procesul ocupațional;
Definească și să explice analiza activității și aplicabilitatea ei în procesul
ocupațional;
Definească și să explice metodele priective și aplicabilitatea lor în procesul
ocupațional;
Diferențieze aspectele teoretice legate de alte metode de evaluare utilizate în
procesul ocupațional.
Figura nr. 3 Punctele de interes ale metodelor de evaluare ale terapiei ocupaţionale (Rusi-
PyykönenM., Seppanen U.M., 2007)
Observarea este probabil cea mai utilizată şi mai importantă metodă pentru
terapeutul ocupațional pentru că atunci când desfășoară activităţi cu clientul
terapeutul ocupațional observă în permanență aspecte precum interacţiunea,
performanţa ocupațională şi relaţia cu mediul.
Activităţile sunt principalele instrumente practice pe care terapeuții
ocupaționali le folosesc pentru a permite o schimbare la nivelul performanţei
ocupaționale a clientului. Pentru a alege activitatea care este cea mai potrivită
pentru competențele, obiectivele şi interesul clientului, terapeuții ocupaționali fac
analiza sarcinii şi activității, adaptarea activităţii și selectarea activității.
Există activităţi care sunt destul de simplu de analizat, cum ar fi a face o
ceaşcă de cafea. Există, de asemenea, activităţi care sunt complicate și greu de
analizat, deoarece fiecare fază a activității are cerinţe diferite. Efectuarea
cumpărăturilor de uz casnic este un exemplu de acest tip de activitate. Pentru a face
cumpărăturile de uz casnic, de exemplu, o persoană trebuie să afle de ce are nevoie
de la magazin, trebuie să facă lista de produse pe care trebuie să le cumpere, trebuie
să meargă la magazin, să găsească produsele, să le plătească, să se întoarcă acasă și
să pună produsele la locul potrivit. Terapeutul ocupațional trebuie să înţeleagă
activitatea mai întâi la un nivel mai general şi apoi să o analizeze la un nivel mai
profund.
Hagedorn numește nivelul general de analiză ca analiză de bază. În realizarea
analizei de bază, activitatea va fi împărțită în mai multe părți mai mici, după care
aceste părți vor fi descrise.
Tabelul următor prezintă un exemplu al posibilelor componente care trebuie
analizate în analiza de bază.
Scop
Prezentarea principalilor aspect teoretice și parctice folosite în procesul de
planificare și intervenție.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
Definească termenii de planificare și intervenție în terapia ocupaţională;
Enumere și să descrie principalele puncte de interes ale procesului de
planificare și intervenție utilizate în procesul ocupațional;
Definească și să explice obiectivele terapeutice și aplicabilitatea lor în
procesul ocupațional;
Diferențieze aspectele teoretice legate de stabilirea strategiilor terapeutice
utilizate în procesul ocupațional.
Tabelul nr. 7 Obiective pentru terapie ocupaţională la cinci nivele diferite (Creek
2008) (Rusi-PyykönenM., Seppanen U.M., 2007)
Nivelul obiectivului Exempu
Intervenția
Intervenţia de terapie ocupațională se bazează întotdeauna pe evaluare,
analiza activităţii şi analiza mediului. Intervenţia este individualizată şi planificată
cu fiecare client în parte. Activitatea este principalul instrument pe care terapeutul
ocupațional îl folosește în scopul de a transforma în realitate schimbările dorite
pentru performanța ocupațională. Analiza activității joacă un rol important în
înţelegerea cerinţelor şi posibilităţilor fiecărei activităţi pentru client.
În alegerea activității pentru intervenție, terapeutul ocupațional încearcă să
implice clientul pe cât de mult posibil; să determine interesul și să câștige
colaborarea și încrederea clientului. Motivația este factorul cheie în terapie. De
multe ori nu este simplu pentru clienți să se auto-motiveze să urmeze terapia
ocupațională, deoarece nu le este clar ce reprezintă terapia ocupațională.
Motivaţia este adesea definită ca motivaţie intrinsecă, cu alte cuvinte motorul
care determină persoanele să participe la o activitate pentru se bucura de plăcerea
participării și pentru a se provoca pe sine. Clienții uneori se află într-o situație în
care şi-au pierdut motivaţia lor intrinsecă şi aceasta trebuie găsită din nou, prin
cooperarea dintre client și terapeut. Acest lucru presupune ședințe de terapie în
care, prin utilizarea discuţiilor şi activităţilor, clientul şi terapeutul găsesc împreună
o înţelegere comună a nevoilor şi posibilităţilor clientului, precum şi posibilităţile
terapiei ocupaţionale şi aptitudinile terapeutului.
Voința clientului este al doilea factor cheie al terapiei. Creek defineşte voința
pentru terapeuții ocpuaționali ca fiind „abilitatea de a fi capabil să percepi și să
lucrezi în vederea atingerii unui obiectiv, prin alegerea și desfășurarea activităților
care vor duce la obținerea rezultatelor dorite”. Tabelul următor prezintă câţiva
factori care pot afecta alegerile persoanelor cu privire la acţiune.
Un terapeut priceput este capabil să creeze posibilităţi şi un mediu în care
clientul îşi poate exercita voința prin intermediul unor activităţi care au însemnătate
şi care au valoare pentru client. Terapeutul ocupațional poate da informatii despre
ceea ce este disponibil; care sunt activităţile şi tipurile de medii care oferă
clientului oportunităţi pentru a practica aptitudinile necesare şi dorite.
În intervenţia de terapie ocupaţională, raționamentul clinic şi practica bazată
pe dovezi merg mână de mână. Prin intermediul procesului, terapeutul ia decizii cu
privire la ce trebuie să facă.
Acesta este un proces de gândire numit raţionament clinic, așa după cum a
fost descris anterior. Raţionamentul clinic este o combinaţie de cunoştinţe bazate pe
experienţă, cunoştinţe tacite şi cele mai bune practici. Terapeutul folosește
cunoștințele dobândite prin exepriență, dar și prin căutarea și folosirea celor mai
recente descoperiri din cercetare pentru a furniza cele mai eficace servicii posibile
pentru clienţii săi. Din păcate, nu toate domeniile practicii de terapie ocupaţională
au fost suficient cercetate. Există mai multe posibilităţi de a găsi cercetări şi cele
mai bune dovezi de terapie ocupaţională. Partea de lecturi recomandate prezintă
câteva cercetări de terapie ocupaţională.
Tabelul nr. 8 Factori care influențează alegerile persoanelor cu privire la acţiune
(Rusi-PyykönenM., Seppanen U.M., 2007)
FACTOR DEFINIȚIE
Bibliografie
1. American Occupational Therapy Association. (2002). Occupational therapy
practice framework: Domain and process. American Journal of Occupational
Therapy,56, 609–639.
2. Bickenbach JE, Chatterji EM, Ustun TB, (1999) Models of disablement,
universalism and the ICIDH (Modele de dizabilitate, universalism şi ICIDH),
Social Science and Medicine, 48:1173 - 1187.
3. Booth, A.; Brice, (2004) A. Why evidence-based information practice? În:
Booth, A.; Brice, A. (Eds.) Evidence Based Practice for Information Professionals:
A Handbook. London: Facet Publishing, pp. 12–21.
4. Brice, A.; Hill, A. (2004) A Brief History of Evidence Based Practice. În:
Booth, A.; Brice, A. (Eds.) Evidence Based Practice for Information Professionals:
A Handbook. London: Facet Publishing, pp. 22–30.
5. Case-Smith J., (2005) Occupational therapy for children, Elsevier Mosby,
Philadelfia, USA
6. Creek, J. (2003). Occupational Therapy defined as a complex intervention.
College of Occupational Therapists.
7. Creek, J. 2010. The Core Consepts of Occupational Therapy. A dynamic
Framework for Practice. Jessica Kingslay Publishers.
8. Creek, J., Ilott,I. ,Cook, S. & Munday, C. 2005. Valuing Occupational Therapy
as a Complex Intervention. The British Journal of Occupational Therapy, Volumul
68, Numărul 6, iunie 2005 , pp. 281-284(4).
9. Creek, J. & Lougher, L. (ed.) 2008. Occupational therapy and mental health.
Edinburgh : Elsevier Churchill Livingstone
10. Csikszentmihalyi, M. 1990. Flow. The Psychology of Optimal
Experience .Paperback.
11. Csíkszentmihályi, Mihály. 1975. Beyond Boredom and Anxiety, San Francisco,
CA: Jossey-Bass.
12. Craig, C. & Finlay, L. 2010. Working with groups (charpter 18). In Sumsion,
Thelma. Essential foundations for occupational therapy.
13. Curtin, Michael, Molineux, Matthew & Supyk –Mellson, Jo. 2010.
Occupational therapy and physical dysfunction.
14. Dunn, W. (2009) Sensory Processing concepts and applications to practice. 2
hour CD continuing education program for the American Occupational Therapy
Association. (www.aota.org)
15. Hagedorn, R. (2000). Tools of practice in occupational therapy: A structured
approach to core skills and processes.
Edinburgh: Churchill Livingstone.
16. Harbor R., Miller J., (2001) A New System of Grading Recommendations in
Evidence Based Guidelines, Brit. Med. J., 323: 334-336
17. Howe, M. & Schwartzberg, S. 2001. A functional Approach to Group Work in
Occupational Therapy. Lippincott Williams &Wilkins.
18. Hvalsoe, B. & Josephsson,S. 2003. Charasteristics of meaningful Occupations
from Perspective of Mentally ill People. Scandinavian Journal of Occupational
therapy 10: 61-71.
19. Kielhofner, G. 2008. Model of Human Occupation: Theory and Application
(4th ed.). Paperback.
20. Kielhofner, G. (2002), Model of Human Occupation – theory and application
(Ediţia 3), Lippincot Williams & Williams, Baltimore, ISBN 0781728002
21. Kielhofner, G. & Forsyth, K. (2002). A model of human occupation: Theory
and Application (3rd. ed.). Baltimore: Lippincott Williams & Wilkins.
22. Mosey, A. 1996. Psychosocial components of occupational therapy.
Philadelphia : Raven Press : Lippincott-Raven
23. Law M, Cooper B, Strong S, Stewart D, Rugby P, Lets L, (1996) The Person –
Environment – Occupation Model: A Transitive approach to occupational
performance, Canadian Journal of Occupational Therapy;
24. Mosey, A. (1986). Psychosocial components of occupational therapy. New
Psychosocial components of occupational therapy. New York: Raven Press.
25. Muir Gray, JA., ( 1997) Evidence-based healthcare: how to make health policy
and management decisions. London: Churchill Livingstone.
26. Polataijko H. J,Mandich A, Martini R, (1999) Dinamic Performance Analisis;
A Framework for Understanding Occupational Performance, The American Journal
of Occupational Therapy, April 1999, (65 – 71)
27. Reed K. L., Sanderson S., (1999) Concepts of Occupational Therapy,
Lippincott Williams-Wilkins, Pennsilvania USA
28. Rusi-Pyykönen M., Seppanen U.M., (2010) Set de instrumente de terapie
ocupațională, Ministerul Sănătății, București
29. Sackett, D. L., Rosenberg, W. M., Gray, J. A., Haynes, R. B., & Richardson,
W. S. (1996). Evidence based medicine: what it is and what it isn't. British Medical
Journal, 312 (7023) ,71-72.
30. Stern, P (2005). A Holistic Approach To Teaching A Holistic Approach To
Teaching Evidence-Based Practice. American Journal of Occupational Therapy,
59(2), 157-164.
31. Tickle-Degnen, L. (2000). Evidence-Based Practice Forum: Teaching Evidence
Based Practice. The American Journal of Occupational Therapy, 54(5), 559-560.
32. Wilcock, Ann. 1998. An occupational prspective of health. Thorofare.NI.Slack.
33. CAOT (1997) Enabling Occupation: An occupational therapy perspective,;
Adapted from: Polatajko, 1992; and Law, Baptiste, & Miils, 1995
34. xxx, „Developing Methodology for Drawing-Up Guidelines on Best Medical
Practice”, Council of Europe Rec., 2001
35. xxx, Clasifiarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii
(CIF)/OMS Geneva – Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Bucureşti: MarLink,
2004
36. xxx, ENOTHE. 2006. Tuning și Calitate: Terminologie. www.
enothe.hva.nl/tq/terminology.htm
Anexa nr. 1
ARII OCUPAȚIONALE
Diferite feluri de activități zilnice în care oamenii se angajează, inclusiv ADL, IADL, educație, muncă,
joacă, relaxare și participare socială.
ACTIVITĂȚI ZILNICE (ADL) - activități orientate spre autoingrijirea propriului corp (adaptat dupa
Rogers & Holm, 1994, pp. 181-202) - numite și activități zilnice de baza (BADL) sau activități zilnice personale
(PADL).
● Baie, Duș - obținerea și folosirea produselor; folosirea săpunului, clătirea și uscarea părților corpului,
păstrarea poziției pentru baie; și transferul în și din poziția pentru baie.
● Controlul sfincterian- include controlul intenționat complet a tranzitului intestinal și a vezicii urinare și,
dacă este necesar, folosirea echipamentelor sau agenților pentru controlul vezicii urinare.
● Imbrăcărea- alegerea hainelor și accesoriilor adecvate pentru perioada zilei, funcție de vreme și ocazie;
obținerea hainelor din locul de depozitare; îmbrăcarea și dezbăcare într-un mod secvențial; prinderea și ajustarea
hainelor și pantofilor; aplicarea și eliminarea dispozitivelor personale: orteze, proteze, etc.
● Consumul de alimente - “abilitatea de a menține și manipula alimente/ fluide în cavitatea bucală și de a
le înghiți (O’Sullivan, 1995, p. 191)” (AOTA, 2000, p. 629).
● Alimentația- “procesul de [stabilire, aranjare și] aducere a alimentelor [fluidelor] din farfurie sau pahar
la gură (O’Sullivan, 1995, p. 191)” (AOTA, 2000, p.629).
● Mobilitate funcțională- mutarea dintr-o poziție sau loc în altul [în timpul activităților zilnice], cum ar fi
mobilitatea din pat, mobilitatea din scaunul cu rotile, transferuri (scaun cu rotile, pat, mașină, cadă, closet,
cadă/duș, scaun, podea). Efectuarea mersului funcțional și transportul obiectelor.
● Îngrijirea dispozitivelor personale - folosirea, ștergerea și intretinerea itemilor pentru îngrijirea
personală, cum ar fi aparat auditiv, lentile de contact, ochelari, orteze, proteze, echipamente adaptative și
contraceptive și dispositive sexuale.
● Igiena și îngrijirea personală - obținerea și folosirea produselor; îndepărtarea părului de pe corp
(utilizarea aparatelor de ras, pensetelor, loțiunilor, etc.); aplicarea și eliminarea cosmeticelor; spălarea, uscarea,
pieptănarea, aranjarea, perierea și tunderea părului; îngrijirea unghiilor (mâini și picioare); îngrijirea pielii,
urechilor, ochilor și nasului; aplicarea deodorantului; îngrijirea gurii; periajul dinților și folosirea aței dentare; sau
eliminarea, curățarea și reintroducerea ortezei sau protezei dentare.
● Activitatea sexuala - angajarea în activități care au ca rezultat satisfacția sexuală.
● Somnul/ Odihna- o perioada de inactivitate in care se poate sau nu suspenda constiinta.
● Igiena Toaletei - obținerea si folosirea produselor; managementul hainelor; menținerea poziției pentru
toaletă; transferul în și din poziția pentru toaletă; curațarea corpului; și îngrijirea pentru nevoile menstruale și de
continență (includerea cateterelor, colostomie și managementul spuzitoarlor).
ACTIVITĂȚI INSTRUMENTALE A VIETII ZILNICE (IADL)- activități orientate spre interacțiunea
cu mediul și sunt deseori complexe – în general opționale în natură (pot fi delegate de altcineva)
● Grija pentru ceilalti (include și alegerea și supravegherea îngrijitorilor) - organizarea, supravegherea și
furnizarea grijei pentru ceilalti.
● Grija pentru animale – supravegherea și furnizarea de îngrijiri pentru facilitarea dezvoltării copilului.
● Utilizarea dispozitivelor de comunicare - folosirea echipamentului sau sistemelor cum ar fi
echipamente de scris, telefoane, mașini de scris, calculatoare, a plăcilor de comunicare, luminilor de apel, sisteme
de urgențe, scrieri braille, aparate de telecomunicații pentru surzi și sisteme de comunicare augumentative pentru
trimiterea și primirea informației.
● Mobilitatea în comunitate - deplasarea independent în comunitate și folosirea transportului public sau
privat, cum ar fi șofatul, accesarea la autocare, mașini de taxi, sau alte sisteme de transport public.
● Managementul financiar - folosirea resurselor fiscale, include metodele alternative de tranzactii
financiare si planificarea si folosirea finantelor cu scopuri pe termen scurt si lung.
● Managementul șim întreținerea sănătății - dezvoltarea, gestionarea și întreținerea rutinelor pentru
promovarea sănătății și stării de bine cum ar fi fitness, nutritie,…reducerea comportamentelor de risc pentru
sănătate și rutinelor medicamentoase.
● Stabilirea și întreținerea domiciliului - obținerea și întreținerea bunurilor personale și de uz casnic și de
mediu (ex. casa, curte, gradina, electrocasnice, vehicole), include și întreținerea și repararea bunurilor personale
(haine și articole de uz casnic) și a sti cum să caute ajutor și pe cine să contacteze.
● Prepararea și curățarea hranei - alegerea, prepararea și servirea meselor bine echilibrate și nutritive și
curățarea alimentelor și a ustensilelor după mese.
● Proceduri de siguranță și răspunsuri de urgență - cunoașterea și efectuarea procedurilor preventive
pentru menținerea unui mediu sigur și recunoasterea rapidă a situațiilor hazarde neașteptate și inițierea acțiunilor
de urgență pentru reducerea amenințărilor la sănătate și siguranță.
● Cumpărături – pregătirea listei de cumpărături (alimente și alte); selectarea și cumpărarea articolelor;
selectarea metodei de plată; și încheierea tranzacției monetare.
EDUCAȚIE - incude activitățile necesare pentru a fi student și a participa într-un mediu de învățare
● Participarea la educația formală - include categoriile de participare academică (ex. matematică, citire),
nonacademica (pauza, sala de mese, coridor), extracuriculare (ex. sporturi, trupa, majorete, dans) și vocaționale
(prevocaționale și vocaționale).
● Explorarea nevoilor sau intereselor de educatie personală informală - identificarea subiectelor și
metodelor pentru obținerea temelor legate de informațtii sau abilități.
● Participarea la educația personală informală - participarea în clase, programe și activități care oferă
instrucțiuni/ instruire în identificarea ariilor de interes.
MUNCA – include activitățile necesare pentru implicarea în angajări remunerate sau voluntariat.
● Preocupările și interesele angajării - indentificarea și selectarea oportunităților de muncă bazate pe
bunurile personale, limite, plăceri și neplăceri legate de muncă.
● Căutarea și achiziția angajării - indentificarea oportunităților pentru muncă, completarea și trimiterea
materialelor aplicative potrivite, pregătirea pentru interviu, participarea la interviuri și monitorizarea ulterioară,
discuția despre beneficiile job-ului și finalizarea negocierilor.
● Performanța muncii - include obiceiurile muncii, de exemplu, prezența, punctualitatea, relații potrivite
cu colegii și șefii, finalizarea activităților atribuite, respectarea normelor pentru cadrul de muncă.
● Pregătirea și ajustarea pensionării - determinarea aptitudinilor, dezvoltarea intereselor și abilităților și
selectarea preocupărilor avocaționale adecvate.
● Exploatarea voluntariatului - determinarea cauzelor, organizațiilor sau oportunităților din comunitate
pentru munca neplatită în relație cu abilitățile personale, interese, locație și timp disponibil.
● Participare la voluntariat - efectuarea muncii în activități neplătite pentru beneficiile cauzelor,
organizațiilor sau facilităților indentificate și selectate.
JOACA- “orice activitate spontană sau organizată care oferă bucurie, divertisment, distracție sau
diversiune”.
● Explorarea jocului - identificarea activităților de joacă adecvate, care pot include joaca explorațională,
joaca practică, jocul de rol, jocuri cu reguli, joaca constructivă și jocul simbolic.
● Participarea la joacă - participarea în jocuri; menținerea unui echilibru a jocului cu alte arii
ocupaționale; obținerea, folosirea și întreținerea jucăriilor, echipamentelor și rechizitelor apropiate.
TIMP LIBER - “ o activitate nonobligatorie motivată intrinsic și angajată în timpul disponibil. Acesta este
timpul folosit nu pentru ocupații obligatorii cum ar fi munca, auto-îngrijire sau somn.
● Explorarea timpului liber - indentificarea intereselor, abilităților, oportunităților și activităților de timp
liber adecvate.
● Participare în timpul liber - planificarea și participarea în activități de timp liber adecvate. Menținerea
unui echilibru între activitățile de timp liber și alte arii ocupaționale; obținerea, folosirea și întreținerea
echipamentelor și rechizitelor..
PARTICIPAREA SOCIALĂ - activități associate cu organizarea modelelor de comportament care sunt
caracteristice și așteptate la un individ sau la o interacțiune individuală cu alte persone într-un sistem social dat.
● Comunitate - activități care au ca rezultat interacțiuni cu success la nivelul comunității (vecinatate,
organizații, locul de muncă, școala).
● Familie - “[activități care au ca rezultat] interacțiuni cu succes în roluri familiale specific necesare și/ sau
dorite.
● Egali/ prieteni - activități la diferite niveluri de intimitate, include și angajarea în activități sexuale
dorite.
Anexa nr. 2
CONTEXT SAU CONTEXTE
Contextul (incluzând pe cel cultural, fizic, social, personal, spiritual, temporal și virtual) se referă la o varietate
de condiții care înconjoară clientul și care influențează performanța.
FACTORII CLIENTULUI
Acei factori ce aparțin clientului și pot afecta performanța în arii de ocupație.
Cunoștința despre funcțiile și structurile corpului este luată în considerare când se determină ce funcții și
structuri sunt necesare pentru a desfășura ocupația sau activitatea și cum funcțiile și structurile corpului ar putea
fi modificate ca rezultat al angrenării în ocupație/activitate.
FUNCȚII ALE CORPULUI – “funcțiile fiziologice ale sistemelor corpului (incluzând funcțiile psihologice)”
(WHO, 2001, p.8)
Notă: Următoarele categorii și clasificări sunt adaptate din Clasificarea Internațională a Funcționării,
Incapacității și Sănătății (CIF) (WHO, 2001).
CATEGORII ALE CLASIFICĂRI SELECTATE DIN CIF ȘI
FUNCȚIILOR EXEMPLE ÎN TERAPIA OCUPAȚIONALĂ
CORPULUI
Funcții Mentale Funcții de conștiență – nivel de stimulare, nivel de conștiență
Funcții Mentale Globale Funcții de orientare – la o persoană, loc, timp, la persoana proprie și la alții
Somn – cantitatea și calitatea somnului. Terapeuții și asistenții sunt conștienți de
somn și impactul său în performanță și își notează tiparele de somn și cum
afectează acestea abilitatea de angrenare efectivă în activitățile și ocupațiile vieții
zilnice.
Temperament și funcții ale personalității – conștiinciozitate, stabilitate
emoțională. Notă: terapeuții sunt conștienți de trăsăturile de personalitate și le
evaluează deoarece ele influențează performanța în activitate. Ei nu fac testări de
personalitate specifice.
Energie și funcții de efort – motivație, control al impulsului.
Funcții de atenție – atenție susținută, atenție împărțită.
Funcții de memorie – memorie pe termen lung, amintire.
Funcții de percepție – percepție vizual-spațială, interpretare a stimulilor
Funcții Mentale Specifice senzoriali (tactil, vizual, auditiv, olfactiv, gustativ).
Funcții de gândire – zbor al ideilor, deziluzii.
Funcții înrudite cu sistemul Terapeuții ocupaționali și asistenții lor au cunoștințe despre aceste funcții ale
digestiv corpului și înțeleg în mare interacțiunea ce are loc între aceste funcții și
angrenarea în ocupații pentru susținerea participărilor. Unii terapeuți s-ar
Funcții înrudite cu sistemul putea specializa în evaluarea și intervenția unei funcții specifice, deoarece e
metabolic și endocrin înrudită cu susținerea performanței și angrenării în activitățile și ocupațiile
vizate pentru intervenție.
Funcții genitourinare și de
reproducere
Funcții urinare Terapeuții ocupaționali și asistenții lor au cunoștințe despre aceste funcții ale
corpului și înțeleg în mare interacțiunea ce are loc între aceste funcții și
Funcții genitale și de angrenarea în ocupații pentru susținerea participărilor. Unii terapeuți s-ar
reproducere putea specializa în evaluarea și intervenția unei funcții specifice, deoarece e
înrudită cu susținerea performanței și angrenării în activitățile și ocupațiile
vizate pentru intervenție.
Funcții Legate de
Neuromusculo-Scheletal și
Mișcare
Funcții ale articulațiilor și Funcții de mobilitate articulară – mobilitate pasivă de mișcare
oaselor Funcții de stabilitate articulară – aliniere posturală. (Notă: se referă la
stabilitatea fiziologică a articulației referitoare la integritatea structurală a sa
comparată cu abilitatea motorie de aliniere a corpului în timp ce se
deplasează în relațiile cu obiectele de activitate).
Funcții de mobilitate a oaselor – omoplat blocat, mișcarea oaselor carpiene
Funcții ale Părului și Terapeuții ocupaționali și asistenții lor au cunoștințe despre aceste funcții
Unghiilor ale corpului și înțeleg în mare interacțiunea ce are loc între aceste funcții și
angrenarea în ocupații pentru susținerea participărilor. Unii terapeuți s-ar
putea specializa în evaluarea și intervenția unei funcții specifice, deoarece e
înrudită cu susținerea performanței și angrenării în activitățile și ocupațiile
vizate pentru intervenție.
STRUCTURI ALE CORPULUI – “părțile anatomice ale corpului, ca organele, membrele și componentele
lor [ce sprijină funcționarea corpului]” (WHO, 2001, p.8).
Notă: Următoarele categorii sunt din ICF (WHO, 2001).
CATEGORII ALE STRUCTURILOR CLASIFICĂRI
CORPULUI (Clasificările nu sunt descrise în acest tabel)
Structura sistemului nervos
Structurile ochi, ureche și înrudite
Structurile implicate în voce și vorbire
Structurile șistemelor cardiovascular,
imunologic și respirator Terapeuții ocupaționali și asistenții lor au cunoștințe despre aceste
funcții ale corpului și înțeleg în mare interacțiunea ce are loc între
Structurile înrudite cu șistemele aceste funcții și angrenarea în ocupații pentru susținerea
digestiv, metabolic și endocrin participărilor. Unii terapeuți s-ar putea specializa în evaluarea și
Structurile înrudite cu șistemul intervenția unei funcții specifice, deoarece e înrudită cu susținerea
genitourinar și de reproducere performanței și angrenării în activitățile și ocupațiile vizate pentru
Structurile înrudite cu mișcarea intervenție.
Structuri ale pielii și înrudite
Notă: Cititorul este sfătuit cu hotărâre să folosească Clasificarea Internațională a Funcționării, Incapacității și
Sănătății în colaborare cu acest tabel pentru a obține informații în profunzime cu respectarea clasificărilor termenilor
(includere și excludere).
Anexa nr. 3
MODELE DE PERFORMANȚĂ
Modelele de comportament referitoare la activitățile zilnice obișnuite sau rutine
OBICEIURI - “ comportament automat care este integrat în mai multe modele complexe care permit oamenilor
să funcționeze pe o bază de zi cu zi….” (Neistadt & Crepeau, 1998, p.869). Obiceiuri care pot susține sau
interveni în performanța din ariile ocupaționale.
TIPURI DE OBICEIURI EXEMPLE
Obiceiuri utile:
● obiceiuri care susțin performanța în ● tot timpul pune cheile de la mașină în același loc ca să poată fi găsite
activitățile zilnice și contribuie la ușor
satisfacția vieții
● abilități de urmărire a ritmul vieții ● spală dinții în fiecare dimineață pentru a menține o igienă orală bună
zilnice
Obiceiuri sărace:
● obiceiuri care nu sunt stabilite ● inconsecvent ne amintim să ne uităm în ambele părți ale străzii
●obiceiuri care necesită practică înainte să traversăm
pentru a fi imbunătățite ● incapacitatea de a completa toți pașii pentru o rutină de auto-ingrijire
Obiceiuri dominante:
● obiceiuri care sunt atât de ● auto-stimulare repetitivă cum ar fi ticul care apare în autism
solicitante încât intervin cu viața ● folosirea substanțelor chimice care dau dependență
zilnică ● nevoia de a verifica dacă arzatoarele de la aragaz sunt închise de
● obiceiuri care satisfac o nevoie fiecare dată când plecăm de acasă.
compulsivă de ordine
RUTINE - “ocupații care stabilesc secvențe”
ROLURI - “un set de comportamente care au acorduri sociale asupra funcției și pentru care există un cod de
norme acceptat.”
Anexa nr. 4
ABILITĂȚI DE PERFORMANȚA
Caracterizează ceea ce o persoană face nu ceea ce are, în legatură cu elemente observabile ale acîiunii care au
în mod implicit scopuri funcționale (adaptat de la Fisher & Kielhofner, 1995, p.113)
ABILITĂȚI MOTORII - abilități ce constau în mișcarea și interacțiunea cu activități, obiecte și mediu
(comunicat personal de la Anne Fisher, 9 Iulie, 2001)
POSTURA se referă la stabilizarea și alinierea corpului unei persoane în timpul mișcării în relație cu obiectele
activității cu care persoana trebuie să se ocupe.
Stabilitate: Menținerea controlul și echilibrul în timpul interacțiunii cu obiectele activității astfel încât să
nu fie dovezi de susținere tranzitorie sau pierderi ale echilibrului ce afectează performanța activității.
Alinierea: Mentinere ... fără dovada nevoii de sprijin constant pe parcursul performării activității.
Poziții : Poziționează corpul, mâinile sau scaunul cu rotile în relație cu obiectele activității și într-o
manieră ce promovează folosirea mișcărilor eficiente ale mâinii pe parcursul performării activității.
MOBILITATEA se referă la mișcarea întregului corp sau a unei părți a corpului în spațiu după cum este
necesar atunci când interacționează cu obiectele activității.
Plimbări: mersul pe suprafete nivelate și schimbări ale direcției în timpul mersului fără a legana
picioarele, instabilitate sau folosirea sprijinului extern sau instrumente ajutătoare (ex: baston, scaun cu
rotile) în timpul performării activității. Întinderi: extensii, mișcarea brațului pentru a apuca în mod
eficient sau plasare obiectelor activității care sunt inaccesibile, incluzând folosirea unui instrument
pentru a prinde obiectele activității.
Aplecări: îndoiri, rotiri, sau răsuciri ale trunchiului într-un mod și într-o direcție potrivită activității.
COORDONAREA se refă la folosirea mai multor părți ale corpului pentru a interacționa cu obiectele activității
într-o manieră ce sprijină performanța activității.
Coordonare: folosirea a două sau mai multe părți ale corpului împreună pentru a stabiliza și manipula
obiectele activității pe parcursul activităților motorii bilaterale.
Manipulări: folosirea îndemânatică a modelelor de apucare și eliberare, izolat mișcări ale degetelor și
modele manipulatorii coordonate în mână.
Fluența: mișcări line și fluide ale ale brațului și mâinii în interacțiunea cu obiectele acțiunii.
Forța și efortul și țin de abilități necesită generarea unei forțe musculare adecvate pentru interacțiunea
eficientă cu obiectele activității.
Mișcări: împingerea, tragerea obiectelor activității de-a lungul unei suprafețe de susținere.
Transportarea: purtarea obiectelor activității dintr-un loc în altul în timpul mersului, așezat într-un scaun
cu rotile sau folosirea unui cadru.
Ridicări: ridicarea sau înălțarea obiectelor activității, incluzând ridicarea unui obiect dintr-un loc în altul
fără deplasarea dintr-un loc în altul.
Calibrări: reglementarea forței, vitezei și gradul mișcării în timpul interacțiunii cu obiectele activității.
Prinderi: ciupirea sau apucarea obiectelor activității fără alunecare.
Energia ține de efortul susținut pe parcursul performanței activității.
Anduranța: continuarea și completarea activității fără dovezi clare ale oboselii fizice, pauze de odihnă
sau opriri pentru “a-și trage sufletul”.
Ritmul: menținerea unui ritm eficient constant de performanțp pe parcursul pașilor ăntregii activități.
Abilitățile de procesare – “Abilități… folosite în reușirea și modificarea acțiunilor pe drumul spre completarea
activităților zilnice” (Fisher & Kielhofner 1995 p.120).
ENERGIA ține de efortul susținut pe parcursul performanței activității.
Ritmul: menținerea unui ritm eficient constant de performanțș pe parcursul pașilor întregii activități.
Participarea: menținerea concentrată a atenției pe parcursul activității astfel încât clientul să nu fie distras
de la activitate de stimuli vizuali sau auditivi externi.
CUNOSTINȚA se referă la abilitatea de a căuta și a foloși cunoștințe legate de activitate.
Alegeri: selectarea intstrumentelor și materialelor necesare și adecvate activității, incluzând alegerea
instrumentelor și materialelor specificate pentru utilizare înainte de începerea activității.
Utilizări: folosirea instrumentelor și materialelor conform scopului lor intenționat și într-un mod
rezonabil și igienic, fiind date proprietățile lor proprii și disponibilitatea altor obiecte.
Manevrări: sprijinul, stabilizarea și ținerea instrumentelor și materialelor într-un mod potrivit care le
protejează de daune, căderi sau scăpări.
Observarea: folosirea acțiunilor conduse de scop care sunt concentrate asupra completării activității
specifice (rezultatul fiind inițial convenit sau specificat de altcineva), fără comportament condus sau
ghidat de indicii din mediu (comportament ghidat de mediu).
Intrebări: (a) căutarea informației scrise sau verbale necesare adresând întrebări sau citind indicații sau
(b) adresarea intrebărilor utile (ex: întrebări legate de locația unor material sau performarea unei
activități cunoscute).
ORGANIZAREA ÎN TIMP – se referă la început, ordonarea logică, continuarea și completarea pașilor și
secvențele acțiunilor unei activități.
Inițierea: începerea acțiunii următoare fără ezitare.
Continuarea: efectuarea acțiunii sau secvenței de acțiuni ale unor pași fără întreruperi inutile astfel odată
ce o secvență de acțiune a fost începută, persoana continuă până pasul este complet.
Secvențe: efectuarea pașilor într-o ordine logică pentru folosirea eficientă a timpului și energiei și cu
absenta (a) ordinii aleatorii sau (b) repetarea inutilă a pașilor.
Terminarea: aduce la finalizare acțiunii unice sau pași unici fără perseverență, persistență inadecvată sau
întrerupere prematură.
ORGANIZAREA SPAȚIULUI ȘI A OBIECTELOR ține de abilitatea organizării spațiului activității și
obiectelor activității.
Căutare/Localizare: căutarea și localizarea unui instrument și material într-o manieră logică, incluzând
căutarea în mediul apropriat (ex: căutare în spatele, deasupra);
Adunarea: colectarea împreună a instrumentelor și materialelor necesare, incluzând (a) colectarea
materialelor găsite în spațiul de lucru și (b) colectarea și înlocuirea materialelor care s-au vărsat, au căzut
sau au fost pierdute.
Organizare: poziționarea logică sau aranjarea în spațiu a instrumentelor și materialelor într-un mod
ordonat (a) într-un singur spațiu de lucru sau (b) în multiple spații de lucru pentru a facilita ușurința
performării activității.
Restaurarea: (a) punerea deoparte a materialelor și instrumentelor în locurile adecvate, (b) restaurarea
spațiului de lucru la condiția originală (ex: ștergerea suprafetelor ). (c) închiderea și sigilarea
recipientelor atunci când este indicat și (d) răsucirea sau împăturirea sacilor de plastic pentru sigilare.