UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE STIINTE SOCIO- UMANE

PROGRAM DE STUDII: MASTERAT- PSIHOLOGIE CLINICA, CONSILIERE
PSIHOLOGICA SI PSIHOTERAPIE

CONSILIEREA DE GRUP.
ToxicodependenȚa

Coordonator: Lect. Univ. Dr. Mihai Marian

MASTERANZI:
Costea Dana
Butcovan Lucica
Silaghi Alina
 CUPRINS

I. CONSIDERATII GENERALE

1. Introducere......................................................................................................... 3
2. Evoluția consilierii de grup................................................................................. 3

II. CADRUL TEORETIC GENERAL AL CONSILIERII DE GRUP

1. Organizarea grupurilor ...................................................................................... 4

2. Rolurile membrilor grupului .............................................................................. 6
3.Stadiile dezvoltarii grupului ............................................................................... 7
4. Caracteristicile terapiei de grup......................................................................... 8
5. Exemple de abordare psihoterapeutică de grup................................................... 10

III. APLICAȚII ÎN CONSILIEREA DE GRUP. TOXICODEPENDENȚA

1. Obiective ale consilierii de grup din punctul de vedere al clientului...................... 12
2. Structura şi metodologia procesului psihoterapeutic de grup cu toxicomani.......... 13
3. Consilierea de grup in toxicodependență................................................................ 18
4. Stadiile vindecării în terapia de grup........................................................................ 23

IV. STUDII CARE SUSȚIN / COMBAT MODELUL

1. Limite şi critici......................................................................................................... 23
2. Direcţii de lucru terapeutic......................................................................................... 24
3. Avantaje și dezavantaje ale consilierii de grup......................................................... 25
V. CONCLUZII ....................................................................................................... 26
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

2
 I. CONSIDERATII GENERALE

1. Introducere
Consilierea psihologică este o intervenție psihologică în scopul optimizării,
autocunoașterii, dezvoltării personale și în scopul promovării sănătății, prevenției și remiterii
problemelor emoționale, cognitive și de comportament. (Holderici, 1996)
Consilierea de grup presupune stabilirea unei relaţii între consilier şi un grup ai căror
membrii au o problemă comună. Din punctul de vedere al psihologiei sociale consilierea de grup
se realizează în cadrul unui aşa numit “grup restrâns”. (Mitrofan, 2005, p.32)
De Visscher (1996) consideră că grupul restrâns are următoarele caracteristici:
 Este alcătuit din cel puţin 5 persoane;
 membrii grupului se adună efectiv în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
 membrii au motive pentru a fi şi a rămâne împreună (ceea ce nu înseamnă că toţi au acelaşi
motiv de a fi în grup);
 participanţii împărtăşesc evenimente, experienţe comune.( apud Mitrofan, 2005)
Psihoterapie de grup, reprezinta ansamblu de intervenţii psihoterapeutice asupra
tulburărilor şi suferinţelor psihopatologice prin acţiunea specifică a proceselor de grup asupra
indivizilor care îl compun. Presupune un sistem de metode şi tehnici psihoterapeutice care se
aplică unui ansamblu de persoane, între care se stabilesc relaţii psihologice reciproce, atât
manifeste, explicite, cât şi latente, implicite. Terapia de grup se bazează esenţial pe
comunicare şi reprezintă un travaliu din care beneficiază fiecare membru al grupului.
(Ionescu, G., 2005, p.127)

2. Evoluţia consilierii de grup

Sursele teoretice indică mai multe variante de afirmare a grupului în calitate de mediu,
de schimbare psihologică. Renumitul cercetător american Kjell Rudestam implică în preistoria
grupului psihoterapeutic experienţele renumitului Mesmer‚ sau chiar cele pe care le realiza
marchizul de Sad‚ aflat în detenţie. Pentru o perioadă mai recentă se vorbeşte despre utilizarea
formelor de grup în tratamentul îmbolnăvirilor organelor respiratorii de către medicul din Boston
Dj. Pratt. (Definoiu, 2001, p.102)
În primele decenii ale secolului XX, capătă popularitate psihoterapia unui pacient în
cadrul grupului prin utilizarea metodelor psihanalitice‚ utilizată de A‚ Adler‚ L. Wender‚ P.
Schilder‚ T. Barrow.  Tot în această perioadă se afirmă forma de consiliere în grup‚ propusă de
Moreno – psihodrama. Într-o altă opinie‚ psihodrama lui Moreno‚ care în 1921 creează Teatrul
Spontaneităţii în Viena‚ se ajunge la concluzia că tehnicile şi metodele psihoterapeutice sunt un
mod eficient de realizare a catharsis-ului‚ ceea ce constituie începutul consilierii psihologice în
grup. După cum s-a afirmat în una din analizele ulterioare‚ “psihodrama a prezentat o cotitură
fermă de la tratamentul persoanei în izolare‚ la cel grupal”. Tot lui Moreno i se atribuie şi
utilizarea pentru prima dată a noţiunii “psihoterapie de grup”. (Ibidem)
De fapt‚ acest termen a fost utilizat de Moreno într-un alt context‚ definind metoda prin
care persoanele schimbă grupul în funcţie de preferinţele personale şi aprecierile sociometrice.
Moreno fondează prima revistă profesională‚ în care sunt oglindite problemele consilierii
psihologice în grup. (Matano & Yalom , 1991, p.267).
Potrivit lui Mitrofan & Nuța (2005), în perioada postbelică o influenţă deosebită asupra

3
consilierii psihologice în grup a exercitat-o psihoterapia umanistă‚ care a instituit atmosfera de
autoexprimare‚ prielnică modificării şi creşterii personale.
Rogers‚ autorul metodei nedirective în psihoterapie‚ deşi a fondat renumita practică
centrată pe client‚ a utilizat-o mai apoi şi în cadrul grupului psihologic‚ ilustrându-i eficienţa. 
Ulterior consilierea psihologică în grup, capătă popularitate‚ orientându-se spre:
- dezvoltarea generală a clientului;
- sporirea capacităţii de menţinere a unor relaţii interumane favorabile;
- rezolvarea conflictelor interne cu repercusiuni nefavorabile în adaptarea socială;
-ameliorarea atmosferei psihologice în grupul din cadrul organizaţiei şi întreprinderii. (Matano &
Yalom , 1991, p. 269)
Actualmente s-au afirmat mai multe tradiţii de organizare a consilierii în grup. În grupul
psihologic‚ la fel precum în cel psihoterapeutic‚ se pune accent pe dezvoltarea personalităţii şi
potenţialului ei creativ.  De aici rezultă şi asemănarea tehnicilor şi metodelor‚ utilizate în grupul
psihologic‚ cu cele elaborate în cadrul orientărilor psihoterapeutice de bază:
umanistă‚ gestaltterapeutică‚ psihodramă‚ analitic- tranzacţională‚ cognitiv-comportamentală,
însă se manifestă şi un şir de deosebiri‚ mai ales legate de rolul moderatorului şi componenţa
grupului. În grupul psihologic, moderatorul este mai deschis şi mai implicat‚ decât în cel
psihoterapeutic‚ iar participanţii se orientează mai mult spre sporirea competenţelor
personale‚ pe când pacienţii şi clienţii încadraţi în grupuri psihoterapeutice – spre rezolvarea
dificultăţilor intrapersonale. Practica‚ însă‚ demonstrează că în grupul psihologic frecvent se pot
crea situaţii psihoterapeutice‚ iar participanţii pot realiza conştientizări ale unor probleme în
cadrul probelor interactive.( Mitrofan & Stoica , 1997).

II. CADRUL TEORETIC GENERAL AL CONSILIERII DE GRUP

  

1. Organizarea grupurilor

Deși consilierea de grup este un concept relativ răspândit, nu s-a ajuns la un consens
teoretic asupra acestei tehnici. Grupul se constituie începând cu trei membri care se influențează
reciproc si sunt influențați la rândul lor de mediu. În consecință, în orice grup există influențe
reciproce, însă specificul grupului de consiliere constă în faptul că efortul de a influența trăirea,
gândirea si comportamentul este deliberat. Astfel, în consilierea de grup, interacțiunea dintre
indivizi este folosită în scopul de a facilita înțelegerea de sine si schimbarea comportamentală.
(Mitrofan, 2005)
În viziunea lui Ormont (1992), consilierea de grup, se recomandă în special în cazul
deficiențelor imaginii si stimei de sine și nu este prescrisă în situația în care:
 clientul se află într-o situație de criză;
 încălcarea principiului confidențialității poate pune în pericol clientul;
 clientul are probleme majore în sfera relațiilor interpersonale, ajungând până la
imposibilitatea de a comunica;
 clientul se apără masiv de trăirile si comportamentele sale;
4
  clientul este masiv dependent, iar situația de grup, prin distributivitatea sa, nu îi oferă
mediul propice.
Participanţii la şedinţele de grup vor fi selectaţi de consilier în funcţie de diferite
criterii. Cel mai important criteriu este tocmai problema comună a participanţilor (căutarea unui
loc de muncă, violenţa domestică, abandonul şcolar etc.), dar pot fi luate în considerare şi alte
criterii: sexul, vârsta etc. Grupurile pot fi închise, deschise sau semi-deschise. Un grup este
închis, dacă la toate şedinţele participă aceleaşi persoane. Grupul este deschis , dacă în timp unii
participanţi părăsesc grupul şi vin noi participanţi, în aşa fel încât, la încheierea activităţii nici
unul dintre cei care au participat la primele şedinţe nu mai face parte din grup. În practică cel mai
frecvent se formează grupuri semi-deschise în care există participanţi constanţi, care iau parte la
aproape toate şedinţele, şi pe lângă ei există şi persoane care vin doar la câteva şedinţe. (Rutan &
Stone, (1984).
Numărul participanţilor la şedinţele de grup nu trebuie să fie nici prea mic ( în acest
caz se discută puţin, temele discutate se repetă, în grup apar puţine idei importante pentru
problema discutată), dar nici prea mare (grupul va avea tendinţa de a se diviza în grupuri
mai mici). Se consideră că numărul optim de participanţi este de 6 – 8, fără a lua în
considerare terapeutul, eventualii coterapeuţi şi observatori. (Yalom, 1985)
Potrivit opiniei lui Alonso (1985, p.132 ), grupul de consiliere se concentrează asupra
persoanei, este mai puțin structurat și mai mic, în comparație cu grupul de orientare, putând fi de
la cinci la zece participanți. Rolul consilierului va consta în crearea unui mediu sigur,  în care
membrii grupului să se simtă confortabil, să-și împartășească preocupările personale legate de
conceptul de sine, de familie, de relațiile interpersonale, de dificultățile sociale ori educaționale.
Conținutul dialogului este în mare masură afectiv si personalizat. Astfel, fiecare membru are
oportunitatea să discute preocupările în privința dezvoltării personale, a relațiilor cu ceilalti,
vizând, în final, schimbarea comportamentală dorită.
Formarea grupului  reprezintă unul dintre rolurile esențiale ale consilierului.  Pentru a se
asigura că  grupul va fi capabil sa functioneze eficient, consilierul va avea de urmărit cațiva pasi,
mai ales în:
-  prezentarea procesului de consiliere în grup;
- interviul de admitere;
- procesul de căutare si selectare a clienților;
- stabilirea mărimii și a structurii grupului. (Rogers, 1961)
Implicarea in grup
            Pe parcursul acestui prim stadiu, se impun cateva sarcini: consilierul va clarifica
scopurile clienților, astfel încât fiecare dintre ei să fie capabil să-și identifice obiectivele
personale, să își exploreze asteptările pentru experiența dobandită prin grup. Inițial, aceasta
poate lua forma împartășirii de informații sau de date personale de către membrii grupului. La un
nivel informal, membrii observă stilul interpersonal al fiecaruia si evaluează încrederea în alți
participanți și în lider. Un element critic al fazei de implicare este dezvoltarea încrederii și
acceptarea relației de către participanți. La acest punct, activitatea grupului trebuie să se
concentreze asupra explorării ideilor și sentimentelor. Inceperea rezolvării problemelor în acest
stadiu poate fi inoportună. Sarcinile stadiului implicării pot fi atinse într-o sesiune sau în cinci-
șase.( Zinker, 1976 )
Tranzitia
            Mitrofan & Nuță (2005, p. 87 ), consideră că stadiul tranziției este caracterizat de unele
tensiuni și rezistențe din partea membrilor grupului, care încep prin a experimenta atitudini
ambivalente fața de lider si de ceilalti participanți. In faza de tranziție, abilitățile liderului sunt de
o importanță foarte mare. Se impun: un simț al timpului, pentru a ști când să intervină în discuție;
abilitatea de a remarca modelele comportamentale; deprinderi de evaluare a climatului emoțional
dintr-un grup.

Lucrul în grup
5
            Această fază durează cel mai mult în viața grupului. Pe parcursul acestui stadiu,
participanții își prezintă preocupările în fața grupului, primind sprijinul, înțelegerea și suportul
celorlalți membri. Se conturează sentimentul apartenenței la grup, participanții orientându-se din
ce în ce mai mult asupra controlării comportamentelor nedorite. Acum interacțiunile dintre lider
și membri descresc, înmulțindu-se cele dintre componenții grupului. Astfel, liderul grupului
are șansa de a acționa ca un observator și facilitator al interacțiunilor participantilor.(Ibidem )

 2.  Rolurile membrilor grupului

Johnson si Johnson (1975),  într-o lucrare asupra teoriei grupurilor, au evidențiat

douăzeci de funcții ale membrilor, unele centrate pe sarcini, altele de mentinere a grupului.
Potrivit acestora, funcțiile membrilor grupului sunt următoarele: 
a.)Funcții centrate pe sarcini:
 persoana care oferă informații și opinii: prezintă fapte, idei, sugestii și informații
relevante pentru a ajuta grupul de discuții;
 persoana care caută informații și opinii: solicită fapte, informații, opinii, idei și
sentimente de la alți membri pentru a ajuta grupul;
 declansatorul: propune scopuri și sarcini pentru a iniția acțiuni în cadrul grupului;
 persoana care oferă direcții: dezvoltă planuri de acțiune;
 rezumatorul: pune laolaltă sugestii, reafirmă și rezumă punctele majore discutate;
 coordonatorul: arată relațiile dintre idei și armonizează activitățile din grup ori
subgrupuri;
 diagnosticianul: identifică barierele din calea îndeplinirii scopurilor și sursele
dificultăților pe care le întampină grupul;
 energizatorul: stimulează calitatea lucrului în grup;
 persoana care testează realitatea: examinează posibilitatea punerii în practică a ideilor,
evaluează soluțiile alternative și le alpică în situații reale;
 evaluatorul: compară deciziile grupului cu îndeplinirea standardelor și scopurilor
grupului.
b.) Funcții de menținere
 încurajatorul participanților: invită calduros pe toți să participe, oferă recunoașteri
pentru cei care contribuie, demonstrează acceptarea și deschiderea către ideile exprimate
de alții, este prietenos și raspunde membrilor grupului;
 armonizatorul și  împaciuitorul: persuadează membrii grupului către o analiză
constructivă a diferențelor de opinii, caută elementele comune într-un conflict și încearcă
să reconcilieze dezacordurile;
 eliberatorul de tensiuni: linistește tensiunile și sporește bucuria membrilor grupului prin
glume, propuneri de pauze și abordări glumețe ale lucrului in grup.
 stâlpul comunicării: demonstrează foarte bune abilități de comunicare și se
asigură că fiecare membru al grupului întelege ceea ce a spus un alt participant;
 elavuatorul climatului emoțional: întreabă membrii ce simt în legatură cu modalitatea de
lucru a grupului și cu ceilalți participanți, împartășind propriile poziții;
 observatorul procesului: urmărește procesul de lucru al grupului și
utilizează observațiile în examinarea eficienței grupului;
 persoana care stabilește standardele: exprimă standardele și scopurile grupului pentru a-
i face pe membri conștienti de direcția spre care se îndreaptă, de progresul înfăptuit pe
baza scopurilor și să obtină deschidere pentru acceptarea normelor și procedurilor de
grup;
 ascultătorul activ: ascultă și se asigură că și ceilalti ascultă, este receptiv la ideile
celorlalți, parcurge drumul împreună cu grupul, când nu este în dezacord;

6
    persoana care construiește încrederea: acceptă și sprijină deschiderea către alți membri
ai grupului, întărește preluarea riscurilor și încurajează;
 persoana care rezolva problemele interpersonale: promovează discuțiile deschise asupra
conflictelor dintre membrii grupului pentru a le rezolva si a creste coeziunea. (apud
Georgescu, 2002 )

3. Stadiile dezvoltarii grupului sunt următoarele :

Capuzzi si Gross (2001) descriu patru stadii ale formării grupurilor:

1. stadiul de definire
2.stadiul implicării personale
3.stadiul implicării grupului
4.stadiul intensificării și încheierii

Stadiul de definire- membrii au propriile definiții si expectanțe legate de scopurile

grupului, de gradul de angajament, implicare, măsura în care dorește să se destăinuie.(”În cine
pot avea încredere?” ”Mă va afecta faptul ca alții îmi vor cunoaste secretele?„
Faptul că raspunsurile nu vor fi imediate, duce la anxietate, nevroză, auto-protejare din
partea membrilor. Liderul trebuie să aibă deprinderi de a se confrunta cu aspectele legate de
încredere, confidențialitate, suport, sigurantă si destăinuire. Acest stadiu este crucial, de el
depinde implicarea membrilor , angajarea in acțiune , succesul sau eșecul.
Stadiul implicării personale - odată stabilit rolul propriu in grup, membrii
interactionează între ei, își împărtășesc experiențe, se confruntă, formulează afirmații de tipul:
”Eu”, astfel se pot incerca o varietate de comportamente, primirea de feedback-uri din partea
celorlalți, să înceapă autoevaluarea.
Stadiul implicării grupului -membrii își canalizează energia mai bine pentru atingerea
scopurilor grupului, se formulează afirmații despre ”membru, grup”. Cooperarea și coeziunea
înlocuiește conflictul si confruntarea , știu care le este rolul în grup, își direcționează atenția spre
ceea ce este mai bine pentru grup. Sporeste clarificarea rolului, intimitatea, explorarea
problemei, solidaritatea grupului, compromisul, rezolvarea conflictelor si asumarea riscului.
Agenda de lucru a individului se suprapune peste agenda grupului, membrii se identifica mai
mult cu grupul.
Stadiul intensificării si a încheierii - membrii își impărtașesc experiența dezvoltării în
grupul respectiv, primesc feedback de la ceilalți, în general pozitiv. Afirmațiile sunt de tipul:
”Am fost...acum sunt”, ”Nu am facut/ putut...acum fac/ pot”. Apar sentimentele de tristețe
pentru că este părăsit un mediu care asigura protecție, securitate și suport, membrii vor avea un
contract nescris de a face grupul să existe mai departe prin menținerea contactului dintre
membrii.
În opinia lui  Matano & Yalom (1991) , prezentarea procesului de consiliere in
grup este definită ca o descriere a procesului pentru viitorii clienți, incluzând atât expectanțele
clientului de la proces, cât și ale consilierului.
            Prezentarea poate fi realizată în fața unei persoane sau a unui grup de posibili clienți. Are
ca scop încurajarea responsabilițătii pentru participare, sublinierea expectanțelor de manifestare
onestă și deschisă. Totodată, crește atractivitatea consilierii în grup. Pe parcursul prezentării,
consilierul specifică ce se întamplă într-o sesiune de consiliere în grup și beneficiile participării.
Are posibilitatea să distingă între o sesiune de consiliere și o discuție colegială, să ofere exemple
de probleme asupra cărora s-a lucrat în grup sau poate solicita unui client - daca acesta acceptă -
să explice experiența lui de consiliere în grup. La rândul lor, posibilii clienți întreabă despre
proces, despre aspecte precum: confidențialitatea, frecvența și durata sesiunilor, cerințe, solicitări
speciale. (Ibidem )

7
 4. Caracteristicile terapiei de grup

Iniţial, psihoterapia s-a constituit ca un demers individual, care presupunea relaţia faţă în
faţă dintre terapeut şi pacientul său. Pe măsura acumulării de experienţă în acest domeniu, s-a
constatat că multe dintre problemele emoţionale ale persoanelor aflate în dificultate sunt legate
de dificultăţile de relaţionare şi de comunicare ale acestora. Problemele de interacţiune cu ceilalţi
se asociază adesea cu sentimente de izolare, de nesiguranţă, de respingere şi cu incapacitatea
individului de a intra în relaţii semnificative şi stabile. Astfel de situaţii pot fi, desigur, abordate
şi depăşite în cursul unei psihoterapii individuale, terapeutul ajutându-l pe client să înţeleagă şi
să lucreze asupra acestor comportamente şi trăiri, să înveţe noi modalităţi de reacţie şi de
relaţionare cu ceilalţi şi, în final, să testeze noile atitudini şi răspunsuri în viaţa de zi cu zi, în
afara cadrului terapeutic. (Ionescu, 2005)
O altă variantă de lucru este prezentată de Georgescu (2002), o variantă , care atinge
într-o manieră mai directă acest tip de dificultăţi, este terapia de grup. În această formulă, un
terapeut sau o echipă terapeutică lucrează simultan cu mai multe persoane, reunite în vederea
aceluiaşi scop: rezolvarea unor probleme de natură psihică. Un grup terapeutic este format de
obicei din 6-8 persoane; dimensiunile grupului pot varia însă, în funcţie de obiectivele propuse şi
de componenţa sa, putând ajunge până la un număr de 12-20 de persoane ( grupurile de terapii
creative, de artterapie ş.a.).
Holdevici & Vasilescu ( 1993), susțin că grupul terapeutic dă ocazia individului să
constate că nu este singurul care se află într-o situaţie de dificultate, că şi alte persoane
traversează perioade dificile şi trăiesc o stare de disconfort psihic, că alţii au probleme la fel de
grave sau poate chiar mai grave. Aceste constatări sunt de natură să estompeze sentimentele de
singurătate, deznădejde, lipsă de speranţă. Este mai ales cazul grupurilor omogene, formate din
clienţi cu acelaşi tip de problematică, de regulă persoane care au traversat o experienţă de viaţă
traumatizantă sau prezintă un simptom comun (foşti toxicodependenţi, victime ale agresiunii sau
ale violului, pacienţi sau aparţinători ai pacienţilor care suferă de o boală incurabilă, persoane cu
un anumit tip de fobie etc). Mai mult, contactul cu alte persoane aflate în suferinţă îi poate da
ocazia unui participant la grup să îşi mobilizeze resursele personale pentru a-l sprijini pe celălalt,
să îşi reconsidere propria situaţie observând cu mai multă obiectivitate aspectele pozitive din
viaţa personală, să înveţe noi strategii de a face faţă dificultăţilor provocate de situaţia comună.
Efecte de acest tip se obţin şi în grupurile heterogene, alcătuite din pacienţi cu probleme
diferite (depresivi, anxioşi, persoane cu tulburări emoţionale etc.). Raţiunea pentru care se
formează grupurile heterogene este aceea de a compensa în cadrul relaţiilor intragrupale excesele
comportamentale, atitudinale, afective ale participanţilor. Aceştia au ocazia de a interacţiona cu
persoane foarte diferite de ei înşişi, de a observa patternuri şi strategii de acţiune complet
nefamiliare şi de a testa noi modalităţi de a intra în contact şi de a comunica (pacientul depresiv
are ocazia, de exemplu, de a prelua ceva din excesul de energie al expansivului şi de a tempera
prin atitudinea sa unele porniri năvalnice ale acestuia; impulsivul poate învăţa din supracontrolul
obsesionalului, oferindu-i, în schimb, ceva din detaşarea sa, etc).
Psihoterapia de grup şi-a dovedit eficacitatea şi a fost preluată de toate orientările
terapeutice (psihanalitică, cognitiv-comportamentală, umanist-experienţială). Terapeuţii
aparţinând diverselor şcoli au prelucrat şi modificat tehnicile de lucru pentru a putea fi aplicate în
grup. ( Neveanu, 1976)
Pe de altă parte, mari nume din domeniul psihoterapiei ( precum J.L. Moreno, F. Perls)
au creat metodologii specifice de intervenţie în grup (psihodrama, gestaltterapia) care, la rândul
lor, au fost adaptate pentru a putea fi folosite şi în lucrul individual. Există variante de terapie de
grup în care se lucrează în principal asupra dinamicii de grup, asupra relaţiilor dintre participanţi
şi a patternurilor de interacţiune dintre aceştia. Alte forme de terapie folosesc grupul ca spaţiu în
care se lucrează pe rând, focalizat, cu fiecare persoană, ceilalţi participanţi intervenind doar ca
8
adjuvanţi pentru clarificarea şi rezolvarea conflictelor individuale. Adeseori, cele două variante
de lucru se combină în grupurile psihoterapeutice.
Carl Rogers este iniţiatorul consilierii de grup. El a organizat aşa numitele “grupuri de
întâlnire” (encounter group).
Elementele consilierii în grup sunt (Georgescu, 2002) :
 scopuri şi activităţi
 nevoi şi roluri ale participanţilor
 procese de grup
 structura grupului
Începând cu 1967, Rogers îşi deplasează interesul de la consilierea, terapia individuală la
cea de grup, elaborând versiunea sa de "grup de întâlnire" . Irina Holdevici (1996) considera că
Rogers are în vedere următoarele fenomene în cadrul grupului de întâlnire:

 Experienţa în grup poate conduce la modificări permanente în structura personalităţii

individului.
 Se stimulează confruntările autentice dintre membrii grupului, chiar dacă acestea pot
îmbrăca forme mai virulente. Dacă însă se ajunge la o notă de sadism, conducătorul
grupului îşi va exprima deschis opinia cu privire la respectivele afirmaţii.
 Rogers nu este interesat de dinamica de grup, interesul său centrându-se pe
conştientizarea, exprimarea şi acceptarea propriilor sentimente de către fiecare membru al
grupului ..
Grupul de întâlnire are drept scop îmbunătătirea relaţiilor intrepersonale şi o mai bună
cunoaştere de sine; el trebuie să fie coeziv, adică membrii lui să-şi acorde încredere unii altora,
iar consilierul trebuie să faciliteze procesele care se petrec în grup la nivel minimal.
Potrivit opiniei lui Mitrofan (2005), cei care pot beneficia de apartenenţa la un grup de
întâlnire sunt:
 persoanele normale cu probleme de viaţă;
 persoanele anxioase;
 copiii cu tulburări de comportament;
 adolescenţii cu tulburări de comportament;
 persoanele cu afecţiuni somatice invalidante;
 persoanele nevrotice;
 schizofrenii aflaţi în faza de remisiune.
În privinţa componenţei grupurilor de întâlnire, sunt respectate următoareie reguli:
a) număr de 6 sau 8 membri, la care se adaugă coordonatorul de grup;
b) membrii grupului pot avea diverse probleme sau diverse structuri de personalitate;
c) selecţionarea membrilor grupului se face astfel încât subiecţii să beneficieze de pe urma
grupului şi grupul să beneficieze de pe urma persoanelor;
d) grupul trebuie să fie omogen din punctul de vedere al vârstei;
e) sunt contraindicate pentru a face parte din grup persoanele foarte agresive sau cele extrem de
sofisticate dotate şi cu o notă de sadism;
f) este recomandat ca persoanele să nu se cunoască foarte bine înainte de a face parte dintr-un
grup. (Ionescu, 2005)
Şedintele au următoarele caracteristici (Holdevici & Vasilescu, 1993) :
 au loc într-o încăpere liniştită, membrii grupului fiind aşezaţi în jurul unei mese;
 durează o oră şi se realizează de două ori pe săptămână;
 sunt necesare un număr minim de 20 de şedinţe;
 în timpul acestora sunt discutate anumite teme, aduse în centrul atenţiei de membrii
grupului, deci ele au o importanţă directă pentru cei din grup.

9
 Terapia centrată pe grup, potrivit lui Rogers (1961), se bazează pe aceeaşi concepţie
teoretică privind personalitatea ca şi terapia individuală, şi are aceleaşi obiective: facilitarea
maturizării clientului și autoactualizarea resurselor sale.
Grupul este alcătuit din 6 - 8 membri şi terapeutul. Şedinţele au loc într-o încăpere
liniştită, iar membrii grupului sunt aşezaţi în jurul unei mese. Şedinţele de grup au loc de două
ori pe săptămână, durata unei şedinţe este de o oră. În total se organizează aproximativ 20 de
şedinţe.
Terapeutul are un rol asemănător cu cel jucat în cursul şedinţelor individuale. El nu
propune temele de discuţie şi nu îşi impune propriul punct de vedere, ci clarifică şi reflectă
sentimentele, reformulează conţinuturile exprimate de membrii grupului. Rolul său este de a
exprima acceptarea fiecărui membru al grupului în parte, de a manifesta încredere în posibilitatea
fiecăruia de a deveni responsabil pentru soluţionarea problemelor sale.
La prima şedinţă uneori există dificultăţi, membrii grupului nu au curajul să înceapă
discuţiile. Un mod tipic de a începe este cel în care fiecare povesteşte ceva despre el şi despre
problemele sale Acest lucru se realizează informal, fără presiune din partea terapeutului.(Ibidem)
În cadrul şedinţelor, sunt abordate de regulă mai multe teme, subiecte asupra cărora se
centrează discuţia. Pentru fiecare temă există un participant cu rol principal care se află în centrul
atenţiei şi mai mulţi participanţi cu rol secundar. Unele teme sunt discutate un timp mai scurt,
altele sunt discutate pe parcursul mai multor (sau chiar a tuturor) şedinţe, ele fiind aprofundate
prin participarea majorităţii membrilor grupului. De regulă primele şedinţe sunt dominate de
sentimente negative şi de descurajare. La şedinţele ulterioare participanţii încep să manifeste o
mai bună autoacceptare şi încep să apară sentimentele de speranţă, căutarea relaţiilor
interpersonale, făurirea unor planuri de viitor. (Rogers, 1979)
Grupul este cu atât mai eficient, cu cât coeziunea grupului este mai mare şi participanţii
au mai mare încredere unii în alţii. În cadrul terapiei de grup membrii grupului îşi înţeleg mai
bine propria situaţie, fiind susţinuţi de ceilalţi membrii ai grupului. Ei profită de pe urma terapiei
doar dacă se simt acceptaţi de ceilalţi membri ai grupului şi de către terapeut.
În situaţia de grup, participanţii descoperă posibilitatea de a stabili relaţii interpersonale
mai satisfăcătoare, decât cele pe care le stabileau anterior. Ei învaţă ce înseamnă să acorzi şi să
primeşti înţelegere şi sprijin emoţional. Fiecare participant are posibilitatea de a oferi ajutor, şi
faptul de a acorda sprijin are o valoare terapeutică importantă (Holdevici, 1996, p. 76).

5. Două exemple de abordare psihoterapeutică de grup

Grupul de întâlnire (psihoterapia centrată pe grup)

Începând cu anii ’60, Rogers, iniţiatorul psihoterapiei nondirective (centrată pe client),

lansează în activitatea sa ideea că schimbarea terapeutică se poate produce şi la nivelul
grupurilor, nu numai prin psihoterapie individuală. El elaborează o concepţie personală asupra
terapiei de grup numită terapie centrată pe grup şi propria versiune de grup terapeutic numit
grup de întâlnire (encounter group). Diferenţa esenţială faţă de alte forme de terapie de grup,
este aceea că interesul nu cade cu precădere pe dinamica grupului, ci rămâne centrat asupra
conştientizării, exprimării şi acceptării propriilor sentimente de către fiecare participant în parte.
Scopul este de autocunoaştere şi, pornind de aici, de ameliorare a relaţiilor
interpersonale. Aceasta nu înseamnă că membrii grupului nu interacţionează între ei.
Dimpotrivă, prin explorarea şi exprimarea sinceră de către fiecare participant a propriilor
preocupări, se creează coeziunea grupului, situaţie în care posibilitatea unui membru al grupului
de a fi înţeles şi acceptat de ceilalţi să devină mai mare. Experimentând o astfel de stare în grupul
terapeutic, pacientul poate descoperi modalităţi mai satisfăcătoare de a intra în relaţie cu alte
persoane. ( Mitrofan, 2005)
Grupurile au un moderator (psihoterapeutul), care acţionează în manieră nondirectivă,
intervenind minimal, fără să-şi impună punctul de vedere asupra participanţilor. El are sarcina să
10
urmărească activ evoluţia stărilor afective din cadrul grupului, să răspundă emoţional şi să
gestioneze atmosfera de grup, astfel încât participanţii să se simtă securizaţi, să îşi acorde
încredere unii altora şi să se simtă acceptaţi. Sunt stimulate interacţiunile şi chiar confruntările
dintre membrii grupului, permiţând exprimarea sinceră şi liberă a oricăror sentimente în limitele
non-agresivităţii şi în folosul descoperirii motivaţiilor reale ale acestora. (Ibidem )
Alonso (1985) consideră că atitudinea terapeutului este suportivă şi se nutreşte din
ideea că clienţii au capacitatea deplină de a deveni responsabili pentru propriile probleme şi de a
descoperi soluţii la acestea. Dacă terapeutul este suficient de abil, cu timpul, grupul însuşi
devine agent terapeutic, iar unii dintre membrii grupului pot prelua temporar rolul de terapeut.
Maniera şi tehnicile de lucru sunt aceleaşi ca şi în cazul terapiei individuale centrată pe client.
Terapeutul intervine mai ales atunci când anumite sentimente trec neobservate sau pentru a
permite tuturor membrilor să se exprime în cadrul grupului. În decursul desfăşurării şedinţelor nu
există o programare a activităţii, terapeutul putând folosi, pentru a deschide interacţiunile din
grup, formule de genul: „Suntem cu toţii aici. Putem face ca această experienţă de grup să fie
exact cum dorim noi” sau „Fiecare dintre cei de aici are o serie de preocupări sau probleme.
Putem discuta despre oricare dintre ele.”
La grupurile de întâlnire poate participa orice persoană care doreşte să discute despre
problemele sale. Experienţa arată că, clienţii care profită cel mai mult de pe urma grupurilor de
întâlnire sunt cei cu afecţiuni nevrotiforme moderate. Este contraindicată, totuşi, introducerea în
grupuri a subiecţilor agresivi, precum şi a celor cu tendinţe de a analiza experienţele în mod
sofisticat şi intelectualist, în detrimentul trăirilor emoţionale.( Mitrofan , 2005)

Gestaltterapia

Frederick Perls (1969) a iniţiat această formă de psihoterapie al cărei scop este de a-l
ajuta pe individ să devină deplin conştient de propria persoană: de patternurile sale de gândire,
de senzaţiile sale corporale, de trăirile sale, de comportamentele pe care le pune în acţiune.
Terapia gestaltistă combină accentul pus de abordările analitice asupra rezolvării
conflictelor interne cu conştientizarea şi luarea în stăpânire a propriului comportament şi cu
preocuparea umanistă pentru autoactualizare. Accentul se pune pe conştientizarea modului în
care persoana gândeşte, simte şi acţionează în momentul şedinţei terapeutice (aici şi acum), ceea
ce permite apoi abordarea conflictelor nerezolvate şi descoperirea acelor aspecte ale
personalităţii la care clientul nu a avut până în prezent acces conştient. (Perls, 1969)
Gestaltterapia descurajează intelectualizarea, explicaţiile utilizate de majoritatea
terapiilor verbale (atât cele dinamice, cât şi cele comportamentale) şi încurajează, în schimb,
experimentarea de situaţii noi, provocative care conduc la insight. Este o formă de psihoterapie
de grup în care terapeutul lucrează focalizat, pe rând, cu câte unul dintre participanţi, în timp ce
ceilalţi membrii ai grupului asistă ca observatori ce pot oferi feeed-back-uri obiective sau pot fi
implicaţi în exerciţii menite să evidenţieze anumite patternuri sau strategii de acţiune sau
gândire.( Perls, Hefferline & Goodman, 1965)
Gestaltterapia dispune de un arsenal tehnico-metodologic bogat, flexibil şi eclectic, ce
poate fi adaptat de la caz la caz şi care include: tehnici de focalizare (asupra posturi, gesturilor,
senzaţiilor corporale, gândurilor care trec prin minte aici şi acum), tehnica scaunului gol
(utilizată mai ales în situaţii conflictuale sau neclare, prin joc de rol cu persoane semnificative
sau prin crearea unui dialog imaginar dintre „părţi ale eului”), tehnica punerii în scenă (punerea
în acţiune a sentimentelor şi ideilor incomode, nemărturisite sau a unor vise, fantezii).
Terapeutul gestaltist este activ, provocativ, directiv şi este mai puţin preocupat să ofere
interpretări sau să redirijeze procesul de gândire al pacientului. El îşi propune utilizarea de
tehnici diferite, modificate liber de la situaţie la situaţie, astfel încât să-l provoace pe client, să-l
încurajeze şi să îi ofere un suport în munca de autoexplorare şi autodescoperire.
Această formă de intervenţie terapeutică constă într-un proces de „explorare împreună”
şi presupune contactului autentic între persoane reale. Relaţia terapeutică este pe orizontală, de la
11
adult la adult, fiind centrată pe prezent şi accentuând pe experienţa directă a participanţilor. Ea
presupune un anumit grad de dezvăluire din partea terapeutului (care oferă feed-back-uri, îşi
comunică observaţiile asupra pacienţilor şi experienţelor care se desfăşoară în cadrul şedinţelor),
dar, în acelaşi timp, asumarea deplină a responsabilităţii fiecărui participant la procesul
terapeutic (terapeuţii gestaltişti implică prin chiar stilul lor de relaţionare responsabilitatea
clientului în a se sprijini şi autoregla). (Perls, Hefferline & Goodman, 1965)
Potrivit lui Perls și colab. (1965), în această formă de terapie este contraindicată formula
„trebuie” sau „ar trebui” şi se utilizează, în schimb, formula „ce doreşti” sau „ce alegi”,
subliniind ideea de autonomie şi autodeterminare a clientului. Se urmăreşte descoperirea şi
deschiderea unor căi care să îi dea posibilitatea clientului să îşi îşi continue procesul de
dezvoltare pe cont propriu şi în afara şedinţelor terapeutice. De asemenea, se urmăreşte
conştientizarea şi reintegrarea de către pacient a acelor părţi din sine respinse, alienate.
Terapia gestaltistă este indicată în cazul persoanelor cu tulburări nevrotice (anxioase,
depresive, fobice, somatoforme), dar şi a celor care trăiesc o stare de nefericire, fără a şti cum să
o depăşească. Beneficiază, de asemenea, cei interesaţi de dezvoltare personală, dornici în a lucra
asupra conştientizării şi în a produce schimbări în viaţa personală. (Ibidem )

III.APLICAȚII ÎN CONSILIEREA DE GRUP. TOXICODEPENDENȚA

1. Obiective ale consilierii de grup din punctul de vedere al clientului ( Trip, 2005) :
 să-si dezvolte o atitudine deschisă si onestă;
 să diminueze comportamentul manipulativ;
 să învețe să acorde încredere si să-si acorde încredere;
 să tindă spre autenticitate;
 să devină mai puțin condiționat de comandamente;
 să îsi consolideze capacitatea de acceptare, fără a mai fi perfecționist;
 să se conducă nu după expectațiile celorlalți, ci în conformitate cu ale sale;
 să învețe să se confrunte cu ceilalți direct, onest, adecvat si cu grijă;
 să învețe să întrebe direct ceea ce doreste celălalt si să afirme direct acest lucru;
 să se perceapă mai adecvat si să îi fie mai usor să aleagă si să acționeze;
 să poată face diferența între a avea un afect si a acționa conform acestuia;
 să poată recunoaste faptul că si ceilalți sunt agresivi;
 să-si clarifice valorile, dacă si cum să le modifice;
 să-si crească nivelul de toleranță la ambiguitate si să poată lua decizii într-o lume
dinamică;
 să găsească modalități de rezolvare a problemelor din sfera personală;
 să-si exploreze potențialul si creativitatea;
 să-si consolideze capacitatea de a oferi ajutorul;
 să devină mai sensibil la nevoile si sentimentele celorlalți

Matano & Yalom ( 1991) consideră că  alcoolismul și toxicomaniile sunt afecțiuni

psihice cu o largă răspândire socială, care determină o stare de deficiență psihică specifică,
marcată mai ales prin dependența bolnavului fața de toxic. Prin gravitatea tulburarilor de
personalitate pe care le determină, aceste droguri afectează și sensul moral al comportamentului
social al individului, ducând la apariția unor manifestări antisociale de tip aberant. În
mecanismele sociogenetice ale toxicomaniilor, un rol deosebit au carențele educaționale,
frustrările afective, stările complexuale, mediile familiale dezorganizate, presiunile în educația
copiilor, exemplul rău, lipsa de control  psihoeducațional în perioadele de criză psihobiologică.
Deseori se apelează la consumul de alcool atunci cand apare o stare emotională neplacută
(tristețe, vină, melancolie, anxietate, frustrare). Alte motive des invocate de consumatori sunt:
12
supărarea, bucuria, agresivitatea, povara singurătății sau povara psihologică a responsabilităților,
bucuria, îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți, socializare, anturaj - influenţa familiei, prietenilor,
colegilor de serviciu, relaxare sau alungarea temporară a stresului, apărarea împotriva
sentimentelor neplăcute, curajul de a spune ceva, dezinhibiţie sau stimulare sexuală temporară,
dorința de recompensare, plăcere.( Rutan & Stone, 1984)
Prelipceanu și colab. (2001), susțin că din punct de vedere psihologic, motivul care
contribuie cel mai des la apariţia consumului, continuarea şi agravarea consumului problematic
este lipsa de satisfacţie în relaţia cu sine şi cu ceilalţi membrii ai familiei. Alcoolismul poate fi
perceput şi ca un rezultat al relaţiilor şi relaţionărilor bolnave din familie.  Una dintre metodele
cele mai eficiente pentru ajutarea toxicodependenților, să poată depăși această problemă este
consilierea de grup.
În cadrul grupului, consilierul poate oferi răspunsuri la diverse întrebări despre
dependenţă (cauze, factori favorizanţi, efecte, consecinţe, tratament) îndrumare, recomandare
şi sprijin pentru găsirea soluţiei sau metodei potrivite pentru startul unui program de recuperare.
În cadrul şedinţelor de consiliere psihologică se urmăreşte ca persoana consiliată să-şi
dezvolte o motivaţie puternică şi strategii pentru atingerea obiectivului propus: ieşirea din cercul
dependenţei şi prevenirea reluării consumului, responsabilizarea persoanei, îmbunătăţirea
abilităţilor de a comunica şi relaţiona eficient cu ceilalţi, de a-şi (re)dobândi statutul de persoană
liberă să ia decizii şi să-şi asume responsabilităţi în plan personal, familial şi social/ profesional.
(Prelipceanu & colab., 2001)
Un grup de suport/ sprijin pentru dependenţii în recuperare este un cadru care oferă
membrilor acestuia posibilitatea de a se menţine neconsumatori sau abstinenţi. În cadrul
şedinţelor de grup, membrii grupului pot împărtăşi experiențe similare de viaţă, din perioada
consumului sau cea de după oprirea lui, îşi pot oferi ascultare, înţelegere, se pot încuraja şi
motiva reciproc pentru a menţine un stil de viaţă sănătos fără episoade de consum/dependenţă. 
Terapia de grup reprezintă o componentă integrantă a programului de tratament pentru că
( Barlow , Burlingam & Fuhriman, 2000):
 vizează sentimentele de rușine și vină,
 identifică probleme și situații care ar putea conduce la recidivă,
 educă comportamentul de consum de alcool și droguri și consecințele acestora,
 sprijină pacienții în luarea deciziilor fundamentale pentru recuperare,
 pregătește pacienții pentru abstinența pe termen lung și implicarea în grupurile de
Alcoolici Anonimi, Narcotici Anonimi si Jucatori de Noroc Anonimi, determină pacienții
să înteleagă spiritul grupurilor de suport anonime.

2. Structura şi metodologia procesului psihoterapeutic de grup cu toxicomani

a) Etapa iniţială de tratament

După Overholser ( 2005) , în acest stadiu tratamentul psihoterapeutic se confruntă cu

precontemplarea, contemplarea şi fazele preparatorii pentru schimbare conform ciclului
Prochaska - DiClemente. Direcţia de lucru a terapeutului presupune provocarea persoanei
dependente astfel încât să recunoască, să accepte problema şi să avanseze dincolo de
ambivalenţă şi negare. Majoritatea pacienţilor se află în această etapă de tratament datorită
presiunilor exterioare (angajaţilor, prietenilor, familiei), ei experimentând stări emoţionale de
vină, ruşine, revoltă, depresie şi revoltă. Deşi recunosc că au nevoie de tratament, complianţa lor
la terapie este motivată de evitarea în viitor a condamnării, blamării sau criticilor celor din jur.
Terapeutul se va confrunta în această perioadă cu 2 nivele de rezistenţă: dacă membrii
grupului nu sunt ostili şi rezistenţi la tratament, comportamentul lor este de falsă complianţă cu
scop manipulativ pentru evitarea sancţiunii sociale. Dar există şi pacienţi ostili şi rezistenţi în
mod activ, manifest, a căror complianţă, deşi redusă, este autentică . (Weiss, Jaffee, Menil

13
 & Cogley , 2004)
Cei mai mulţi dintre a1coolici şi dependenţi dispun şi sunt fixaţi în grade diferite de
schimbare datorită limitelor şi rigidităţii cognitiv-afective şi patologiei caracteriale induse de
consumul de substanţe psihoactive. Există şi persoane care intră în tratament din iniţiativă
proprie şi motivaţie intrinsecă pentru a stopa consumul, dar chiar şi la aceştia există dificultăţi în
avansarea la nivelul acţiunii (conform ciclului Prochaska - DiClemente), datorită modificărilor
de natură patologică în structura personalităţii.( Overholser , 2005)
Brook & Spitz (2002) consideră că terapia pacientului dependent, solicită liderul
grupului (psihoterapeut) la o schimbare dramatică de focus şi de utilizare a unor tehnici într-o
manieră specifică, pentru care nu are experienţă sau training de formare. Strategii precum
confruntarea, presiunea, autoritatea terapeutică pot declanşa efecte iremediabile într-un individ
sau grup, dacă sunt aplicate inadecvat şi nediscriminativ. O astfel de abordare a tratamentului
pare a fi contrară principiilor multor şcoli de psihoterapie şi respinsă, neînţeleasă sau utilizată
naiv de unii terapeuţi. Aceştia eşuează în a trata membrii grupului ca indivizi, aplicând metodele
ca la carte, nerealizând că o confruntare cu un alcoolic la începutul tratamentului poate fi
complet distructivă pentru etapele ulterioare.
Retragerea, evitarea, răspunsurile stereotipe pot fi declanşate de astfel de tehnici utilizate
necorespunzător. De asemenea, orice tendinţă către complianţa pasiv-manipulativă (acceptarea
opiniei terapeutului sau a altor membrii, evitându-se anxietatea confruntării) indică şi este
amplificată de atacuri directe. De aceea, o confruntare indirectă va dezamorsa treptat complianţa
pasivă ca formă de rezistenţă. (Ibidem)
Referindu-ne la prima etapă de tratament, strategia presiunii intervine înainte ca tehnicile
de confruntare să fie introduse în terapie. Rolul acestei strategii constă în a oferi într-un mod
directiv, chiar cu ameninţarea sancţiunii (familiei, prietenilor, angajatorului), orientarea către
tratament a pacienţilor toxicodependenţi, mai ales atunci când aceştia neagă realitatea condiţiei
lor de adicţie. Presiunea cu rol de orientare a pacientului ridică, bineînţeles , probleme serioase
de etică profesională. Dificultăţi legate de libertatea şi drepturile individului cu privire la refuzul
terapiei, chiar dacă opţiunea pentru terapie poate duce la recuperare mai rapidă şi reintegrarea
socială, nu sunt uşor de rezolvat. Este drept că un principiu fundamental al psihoterapiei arată că
pentru ca un client să beneficieze de terapie, este necesară o puternică investiţie emoţională din
partea acestuia. (Litt , Kadden , Cooney & Kabela , 2003)
Aşa cum ilustrează Alcoolicii Anonimi şi Al-Anan, o schimbare de percepţie şi atitudine
pot motiva un pacient pentru ajutor specializat. Raţionalizarea şi negarea reprezintă defense ale
Eului, care devin aproape sinonime cu tulburarea de dependenţă. Sunt defense care camuflează o
stimă de sine foarte scăzută şi un puternic sentiment de ruşine şi vină, care alimentează
comportamentul adictiv în speranţa că dispoziţia generală de disconfort va dispărea definitiv.
Weinberg (1976) demonstrează că tendinţa membrilor familiei, prietenilor şi consilielilor
specializaţi este de a evita aceste sentimente trăite intens în interior de către persoanele
dependente. Cu alte cuvinte, aceştia camuflează la rândul lor problema dependenţei, întărind
pacientului rezistenţa la schimbare.(Alcoholics Anonymous , 1990)
Alături de presiunea realizată de membrii familiei, există posibilitatea implicării în
programul de tratament şi a colegilor de muncă, mai ales a persoanelor cu autoritate pe linie
ierarhică din cadrul organizaţiei unde lucrează pacientul. În urma unui studiu, Lew (1973)
consideră că alcoolicii sunt motivaţi pentru schimbare atunci când sunt în criză profesională,
când siguranţa locului de muncă este ameninţată.
Autoritatea terapeutică
Se impune ca terapeutul să conştientizeze că alcoolicii şi dependenţii nu vor renunţa la
alcool sau drog până când durerea şi disconfortul experienţei de consum nu depăşesc experienţa
oferită de substanţă. Alcoolicii şi dependenţii trebuie orientaţi către conştientizarea
consecinţelor efectelor distructive şi autodistructive provocate de abuz. (Lichtenberg & Knox ,
1991)

14
 Utilizarea autorităţii terapeutice presupune aducerea de dovezi concrete ale efectelor
distructive şi autodistructive produse de consumul unei substanţe şi prezentarea lor membrilor
grupului. Plecând de la premisa conform căreia în grupul de psihoterapie există persoane
îngrijorate de sănătatea lor, putem provoca discuţii şi comentarii cu privire la problemele de
sănătate, urmând apoi trimiterea acestor persoane la laboratoarele medicale pentru efectuarea de
investigaţii psihomedicale complete. Testele de funcţionare a ficatului, examenele neurologice,
analiza sângelui, testele psihologice pot reprezenta surse ale autorităţii terapeutice. ( Filimon,
2011)
Pacienţii care au dificultăţi la locul de muncă pot fi supuşi presiunii pentru a rămâne în
tratament. Ameninţarea pierderii locului de muncă (dacă acest segment al vieţii are importanţă
pentru subiect) poate fi, de asemenea, o cale de acţiune a autorităţii terapeutice şi o puternică
forţă motivaţională pentru recuperarea persoanei dependente. Totuşi, utilizarea autorităţii
terapeutice determină unele riscuri de natură deontologică. Confidenţialitatea, de exemplu, este
un factor crucial în orice formă de terapie. În unele cazuri, natura tulburării de dependenţă şi
sursa presiunii şi autorităţii să fie reprezentată în principal de o altă persoană decât terapeutul;
membrii grupului să fie informați că progresul lor este o preocupare şi a personalului medical.
Deşi utilizarea autorităţii terapeutice poate crea anumite dificultăţi pentru psihoterapeut,
avantajele acestei metode în termeni de eficienţă a tratamentului sunt notabile. Zimberg (1980)
subliniază avantajele acestei metode, realizate evident într-o manieră terapeutică: "când este
utilizată judicios, adecvat, nonpunitiv şi necritic, autoritatea terapeutică poate fi foarte eficientă
pentru dezvoltarea responsivităţii dependenţilor la terapie. Dacă este utilizată de un terapeut cu
probleme contratransferenţiale, poate distruge relaţia terapeutică. Metoda necesită o continuă
monitorizare a terapiei şi progresului pacientului pentru a fi sigur că rolul ei este de a facilita
recuperarea dependentului, şi nu de a satisface nevoi personale de succes în tratament ale
terapeutului, prin pedeapsă şi respingere a comportamentului provocativ din partea pacientului"
(p. 112-113).
Confruntarea
Confruntarea este o metodă care se adresează structurilor defensive ale pacientului şi care
trebuie aplicată în momentul în care pacientul are suficientă forță personală şi resurse alternative
pentru a substitui rolul mecanismelor de apărare ale Eului. De aceea este necesar ca terapeutul să
evalueze corect limitele aplicării acestei strategii. Spre deosebire de tehnicile de clasificare şi
interpretare, care se adresează unor răspunsuri formulate de pacient, confruntarea are ca ţintă
"ceva" neconştintizat sau negat. Confruntarea provoacă pacientul la experienţa trairii acelui
"ceva" evitat în mod frecvent.( MacNair-Semands , 2002)
Tuckman & Jensen (1977) au considerat ca în cazul în care psihoterapeutul doar
empatizează cu suferinţa şi durerea persoanei dependente, riscă să-i accentueze rezistenţele la
schimbare. Este necesar ca terapeutul să empatizeze cu negarea suferinţei şi durerii, determinată
în mare parte de refuzul stopării consumului de droguri. La un moment dat, în grupul de
psihoterapie, terapeutul trebuie să provoace pacientul pentru confruntarea cu durerea sau
suferinţa sa reală . O astfel de provocare din partea terapeutului va transmite subconştient
pacientului următorul mesaj : "Tu eşti pregătit pentru a te confrunta cu aceste sentimente? Eu
accept responsabilitatea în calitate de terapeut pentru provocarea ta şi am încredere în puterea
relaţiei noastre şi în capacitatea ta de a face faţă". Dacă utilizarea acestei metode în cadrul
grupului nu este motivată de frustrarea sau agresivitatea terapeutului, va avea rezultate
hotărâtoare pentru progresul terapiei.
Confruntarea devine atac terapeutic când:
 într-o atmosferă confruntativă membrii grupului sunt asaltaţi psihologic - indivizii sunt
reabilitaţi după uzul unei substanţe cu preţul pierderii demnităţii şi stimei de sine,
posibilităţii de a gândi;
 liber şi a se manifesta într-un anume fel personal;
 se impune conformarea faţă de un cod de comportament şi filosofie, concepţie de viaţă;
 este utilizată înainte de stabilirea unei relaţii terapeutice de alianţă;
15
  există deficite în flexibilitatea terapeutului;
 intervenţiile de ajutor ale coterapeutului sau altor membrii al grupului nu sunt integrate în
confruntare;
 se dezvoltă un ritual de interacţiune în desfăşurarea confruntării , fără producerea
schimbării . ( Filimon, 2011)
Washton ( apud Mitrofan , 2005) sugerează următoarele direcţii pentru o confruntare
eficientă:
 confruntarea înseamnă a oferi cuiva un feed-back realist asupra comportamentului
acestuia - a fi oglindă pentru cineva în vederea conştientizării modului cum este perceput
el sau ea de către ceilalţi - şi nu o "asasinare a personalităţii";
 confruntarea se realizează cu empatie, grijă şi suport emoţional , pe un ton al vocii
respectuos şi securizant;
 confruntarea presupune anumite observaţii, oferirea de exemple de comportament şi nu
include ghicitul, explicaţia, interpretarea, sfatul şi critica cu privire la modul de
manifestare al unei persoane;
 confruntarea include declaraţii de îngrijorare la defensele Eului unei persoane şi, când
este posibil, exemple din propria experienţă.
Este important de retinut că :
 tehnica de confruntare este mai eficientă când terapeutul va limita utilizarea ei la
evenimentele observabile din cadrul grupului;
 confruntarea este mai puternică dacă se sprijină pe declaraţii concrete şi nu trebuie
confundată cu ipotezele despre motivele comportamentului unei persoane;
 terapeutul trebuie să menţină un echilibru între confrutare şi suport. Prea mult suport
încurajează continuarea consumului de droguri, iar confruntarea prematură şi inadecvată
poate creşte rezistenţa şi, în final, determină recăderea.
Obiectivul principal al intervenţiei psihoterapeutice în această etapă este de a ajuta
pacientul să facă o alegere cu privire la consumul de drog. Fiecare membru al grupului de terapie
trebuie să și spună de capacitatea de a face o alegere la sfârşitul acestei etape de tratament.
Terapeutul trebuie să fie conştient că nu poate controla comportamentul unei persoane şi stopa
consumul. Alegerea de a continua terapia sau uzul substanţei aparţine în întregime pacientului.
Terapeutul poate doar interveni prin strategiile prezentate, însă alegerea de a acţiona depinde de
pacient. În final, toxicodependenţii au posibilitatea alegerii de a-şi păstra locul de muncă, de a
ajunge în închisoare, de a-şi păstra sau destrăma propria lor familie. Opţiunea de a urma sau nu
tratamentul rămâne a lor.( Tuckman & Jensen, 1977)
b) . Etapa de mijloc a tratamentului
Odată ce pacientul a trecut prin fazele de precontemplare, contemplare şi pregătire pentru
schimbare, el intră acum în etapa de acţiune a procesului de recuperare. Sarcina principală a
terapeutului constă în a menţine membrii grupului activi implicaţi în tratament. Terapeutul
trebuie să fie senzitiv în ceea ce priveşte fazele de recuperare ale individului şi, de asemenea,
trebuie să fie conştient de stadiile de evoluţie ale grupului de terapie, pentru că fiecare stadiu
particular al recuperării presupune anumite strategii terapeutice.
Allen Surkis a argumentat că distinge între strategiile terapeutice de conducere şi
funcţiile terapiei. El consideră că funcţiile terapiei sunt determinate de strategiile utilizate de
terapeut. Dacă strategiile terapeutice sunt adecvat aplicate şi gestionate, atunci anxietatea şi
tensiunea din grup va descreşte, permiţând instalarea unei atmosfere propice evoluţiei grupului
către etapa finală a tratamentului. (apud Mitrofan, 2005, p. 420 )
Matano şi Yalom (1991) sugerează cinci direcţii pentru integrarea AA şi a principiilor
recuperării în 12 trepte în contextul psihoterapiei de grup:
 intotdeauna trebuie acordată prioritate abstinenţei şi recuperării ;
 pacientul acceptă să fie numit alcoolic sau dependent;
 anxietatea trebuie să fie gestionată cu atenţie;

16
  trebuie cunoscute cu claritate responsabilităţile participanţilor;
 terapeutul să fie familiarizat cu limbajul, paşii de recuperare si tradiţiile AA.
Pe de o parte, programul în 12 trepte oferă suport emoţional şi securizant, asociate cu
stimularea motivaţiei pentru schimbare, iar pe de altă parte grupurile de psihoterapie, deşi oferă
pacienţilor suport şi securizare, sunt centrate pe dinamica intrapsihică şi a relaţiilor
interpersonale. Putem afirma că, dacă prima metodă de tratament AA configurează un schelet al
procesului recuperării , a doua consolidează şi îmbracă acest schelet, intensificând recuperarea.
După Yalom (1983), terapeutul care lucrează cu pacienţi internaţi are următoarele
sarcini:
 terapeutul trebuie să fie activ şi eficient şi să nu permită pierderea de timp pe durata
şedinţelor;
 securizarea este principala prioritate a grupului;
 grupul cu pacienţi internaţi necesită un terapeut suportiv;
 terapeutul trebui să fie directiv şi să ofere o structură grupului.
Terapeutul activ şi eficient
Pacienţii spitalizaţi răspund mai bine la un terapeut care:
 asigură distribuţia de timp egal între membrii grupului ( nu este nimic mai distructiv ca a
permite unui pacient să domine în mod constant grupul);
 solicită activ membrii grupului să interacţioneze;
 focalizează activ atenţia membrilor asupra a ceea ce este important;
 previne nerăbdarea şi fluctuaţia atenţiei membrilor grupului;
 furnizează o direcţie clară a şedinţei de grup.
Securizarea ca prioritate în grup
Terapeutul trebuie să creeze o atmosferă constructivă, caldă, securizantă şi de încredere.
Membrii grupului trebuie să trăiască experienţa unui grup în care sunt înţeleşi, ascultaţi si
acceptaţi. Majoritatea toxicodependenţilor au puţină experienţă în rezolvarea conflictelor fără
manifestări destructive ale furiei. Într-un astfel de grup pot învăţa modalităţi noi de gestionare a
conflictelor într-un mod constructiv.
Strategii de suport
Pentru a dezvolta o atmosferă suportivă, terapeutul trebuie să:
 accepte şi să înţeleagă contribuţia fiecărui membru la grup. Membrii grupului răspund
pozitiv unui terapeut care îi valorizează şi acceptă;
 nu minimalizeze sau discrediteze eforturile unui membru sau ale altuia;
 descurajeze comportamentele de rezistenţă;
 ajute memblii grupului pentru a înţelege motivele comortamentelor altor persoane;
 identifice şi sublinieze valoarea unui membru al grupului în relaţie cu altul. Întrucât
persoanele toxicodependente se autoblamează, îşi conştientiza propria valoare pentru alţii
din grup determină creşterea stimei de sine;
 să nu favorizeze un pacient în raport cu altul;
 să lase posibilitatea pacienţilor de a se deschide în faţa grupului atât cât simt nevoia. În
cazul grupului cu pacienţi dependenţi este necesară provocarea lor, pentru a discuta liber
despre consecinţele comportamentului lor de consum;
 să trateze fiecare membru cu stimă şi respect. Comportamentul lor nonverbal nu se
interpretează decât dacă este direct conectat cu problemele asociate consumului.
Conform lui Yalom (1983), formularea unei agende necesită parcurgerea a trei paşi:
 pacientul trebuie să identifice unele aspecte personale pe care doreşte să le schimbe;
 pacientul trebuie să încerce formularea problemei în termeni interpersonali;
 pacientul trebuie să formuleze problema la timpul prezent.( apud Mitrofan, 2005, p.418)
Obiective ale terapiei ce trebuie a fi atinse de-a lungul etapei de mijloc a procesului de
recuperare:

17
  Pacientul identifică consecinţele consumului de droguri, modul cum afectează diferitele
segmente ale vieţii sale (familia, serviciul, aspectele juridic şi fmanciar, sănătatea,
spiritualitatea sa).
 Pacientul identifică obiectivele personale ale terapiei sale.
 Pacientul conştientizează propria sa condiţie de abstinenţă care, pentru a fi respectată,
impune oprirea consumului de alcool sau droguri pentru tot restul vieţii.
 Pacientul identifică alternative la consum şi de ce are nevoie pentru a rămâne abstinent
(participarea la AA, grupuri de psihoterapie).
 Când este posibil, se introduce în tratament suportul socio-emoţional (familia, prietenii,
AA, angajatorul).
 Dezvoltarea unei atmosfere securizante si suportive, necesară experienţei de manifestare
a trăirilor afective.
 Educarea membrilor grupului în ceea ce priveşte conceptul de tulburare de dependenţă.
 Asigurarea desfăşurării şedinţelor de terapie într-un climat de abstinenţă va motiva
pacientul pentru urmarea psihoterapiei şi după perioada de internare.( ibidem)

c) . Etapa finală de tratament

Această etapă a procesului terapeutic, Yalom (1985) se fundamentează pe două direcţii

de acţiune, distincte, dar intercorelate. Pe de-o parte este nevoia de menţinere a abstinenţei, iar pe
de altă parte necesitatea transformării personalităţii dependentului. Pe măsură ce tratamentul
progresează, iar perioada de abstinenţă se prelungeşte, este nevoie tot mai mult de focalizarea
psihoterapiei pe transformarea şi restructurarea personalităţii toxicodependente. În comunităţile
terapeutice aceste două direcţii de acţiune se circumscriu conceptului de prevenire a recăderilor.
AA şi alte programe în 12 trepte recunosc şi promovează ideea căreia conform menţinerea
abstinenţei aduce modificări şi transformări majore în structura personalităţii, nu demult
dominată de condiţia dependenţei.(apud Mitrofan , 2005)
Grupul de psihoterapie se va centra pe schimbări de lungă durată în comportamentul şi
personalitatea pacientului. Un tratament eficient pe termen lung necesită menţinerea unei balanţe
delicate între trăsăturile specifice structurii adictive (narcisism, egocentrism etc.) şi sentimentele
de vină , ruşine şi devalorizare ce domină viaţa lor emoţională. Terapeutul trebuie să fie conştient
că o recădere poate interveni oricând, iar dacă pacienţii se simt prea bine sau prea rău
probabilitatea unei recăderi este mare. O psihoterapie eficientă presupune abilitatea terapeutului
de a păstra un echilibru fin între cele două poziţii extreme.
De obicei, pacienţii toxicodependenţi nu consideră că au o problemă, ci că dificultăţile
intâmpinate se datorează unor cauze exterioare; prezintă o capacitate limitată de a respecta
reguli, chiar şi acelea care ţin de contractul terapeutic; tind să şi reducă anxietatea prin
manifestări impulsive şi abuz de substanţe; au dificultăţi serioase cu intimitatea în relaţiile
interpersonale. Acest ultim aspect ridică bariere solide in stabilirea unei relaţii terapeutice de
alianţă, cu excepţia cazului în care relaţia de rezonanţă emoţională terapeut-pacient este perfectă.
Alonso şi Rutan (1983) identifică cinci categorii principale de dificultăți frecvente la
acest tip de pacient:
1. conştienţă limitată;
2. se percepe ca "acesta sunt eu" când devine conştient;
3. rezistent la schimbare, chiar dacă doreşte să se schimbe;
4. repetă compulsiv până depăşeşte problema;
5. dificultăţi în schimbare, chiar şi în cazul existenţei motivaţiei.(apud Mitrofan , 2005)

3 . Consilierea de grup in toxicodependență

Dacă am trece in revistă toate locurile unde se face tratamentul alcoolismului, precum
spitale de psihiatrie, secții de psihiatrie, centre de zi, ambulatorii, comunități terapeutice, am
18
constata că în majoritatea lor există montată o terapie de grup. Astfel am putea spune că cea mai
comună formă de tratament nemedicamentos al alcoolismului este terapia de grup (Barlow si
colab.2000)
Această situație este o reflectare a faptului că și în alte domenii ale îngrijirii sănătații
mentale, terapia de grup este foarte utilizată ca o metodă care și-a dovenit eficacitatea în multe
decenii. Pe de altă parte nu trebuie uitat că una din metodele cele mai eficiente de abandonare a
consumului de alcool s-a dovedit a fi grupele de autoajutor AA, în fond tot un grup de suport dar
cu o filozofie aparte.
Prin terapie de grup se întelege procesul de interacțiune dintr-un grup, interacțiune care
este privită ca factor terapeutic (Barlow si colab, 2000). Terapia de grup la alcoolici se bazează
pe faptul că ei sunt dispusi mai degrabă să primească critica, să descopere mecanismele lor de
minimalizare si de negare, să înțeleagă distorsiunea schemelor lor cognitive de la egalii lor
decât de la un terapeut. În plus, grupul poate furniza suportul, legăturile afective, feedback-ul si
diverse modalități de coping pe baza cărora participantul își va crea propria strategie de
management cu situațiile de risc de consum de alcool.
Terapia de grup pornește de la premiza că grupul este mai mult decât suma părților
(Yalom, 1985). Pentru Yalom terapia de grup se bazează pe o relație interpersonală în care
membrii grupului și terapeutul sunt văzuți ca tovarăși ai unei călătorii care are ca scop eliminarea
progresivă a obstacolelor din calea dezvoltării personale (Overeholser, 2005). Împartășindu-și
experiențele, trăirile și interacționând unul cu altul, învățând să asculte și să vorbească, subiecții
iți articulează sentimentele lor, mânia, tristețea, bucuria, resentimentul sau liniștea, de trăirile
altora din grup si astfel grupul îsi creeaza propria dinamica. Pentru aceasta grupul trebuie să
aibă un anume format (8-12 subiecti).
Recrutarea subiecților este bine să se facă printr-un interviu preliminar cu fiecare subiect
în parte pentru a se vedea capacitățile cognitive si motivația subiectului, abilitatea de a
interacționa în grup, disponibilitatea de a se conforma programului grupului, etc. Trebuie avut în
vedere că, clientii care apar potriviți pentru terapia de grup la interviul preliminar pot avea o rată
mare de absențe ulterioare, pentru că în grup , ei se relaționarează altfel decât intr-o relație
diadică . (NacNair-Semands, 2002)
În general se consideră că rata obisnuită de absenteism este in jur de 35%. Prezenta
subiecților la grup trebuie să fie suficient de constantă pentru a se crea legăturile care să ducă la
fluidizarea discuției si să creeze dinamica proprie. Nu este dezirabilă fluctuația participanților și
cei noi veniți trebuie să fie destul de puțini fată de cei vechi , astfel incât să existe pacienți în
diferite stadii de reabilitare, lucru care conduce la o dinamică echilibrată, subiecții aproape de
sfârșitul programului reprezentând modelele sau provocările pentru cei mai noi.
Pe de alta parte, se știe că participanții la terapia de grup sunt mai dispusi să dezvăluie
problemele lor într-un grup constant decât atunci când există fluctuație și mereu sunt figuri noi în
grup. În general nimeni nu poate prezice cum membrii grupului se vor influența reciproc sau
longevitatea grupului, ea depinzând de factori variați, precum structura grupului care este de
multe ori o variabila care scapă moderatorului, variabile demografice, prezența personalităților
accentuate sau a trăsăturilor psihopate, etc.
MacNair-Semands (2002) face o analiză factorială a variabilelor găsite să influențeze
prezența în grup și conturează patru factori: trăsături accentuate de dependenta interpersonală
(frica de singuratate, frica de separare, sentimentul de izolare si de neajutorare, etc), ostilitate-
mânie (persoane argumentative, lisa de control, agresivitate verbală, etc.), inhibiție sau fobie
socială (timiditate, retractibilitate, lipsa de curaj, dificultăți de socializare, sentiment de eșec,
etc.), slabiciune a eului (nevoie crescută de aprobare, sensibilitate la critică, incapacitate de
decizie, probleme de identitate, etc.).
Grupul terapeutic trebuie să aibă unul sau doi facilitatori. Prezența facilitatorilor aduce
mai multe avantaje: crește obiectivitatea și autenticitatea discuției, asigură continuitatea grupului,
controlează situațiile de criză (conflict, confruntare, mânie, tăcere), asigură păstrarea scopului și
menține constant transferul afectelor (Kanas si colab. 1988).
19
 Se descriu cinci feluri de grupuri terapeutice pentru alcoolici (Weiss si colab, 2004):
 grupul psihoeducațional, în care facilitatorul sau liderul grupului joaca rolul de profesor
furnizând grupului informații despre riscurile consumului de alcool;
 grupul de abilități recuperatorii, în care scopul este de a învata participanții tehnici
cognitive și comportamentale de evitare a consumului;
 grupul suportiv ,în care elemental terapeutic este interacțiunea suportivă dintre membrii
grupului;
 grupul terapeutic, în care facilitatorul furnizează terapia individuala în fața grupului;
 terapie de grup care se adresează problemelor conexe alcoolismului, ca depresia, mânia,
anxietatea, probleme de relaționare interpersonală.
În funcție de formatul terapeutic, grupul poate fi de două feluri: grup terapeutic directiv,
orientat spre un anume subiect sau tehnica și grupul nondirectiv orientat mai mult spre discuție
deschisă. Grupul terapeutic nondirectiv este ghidat în principal de către participanți, iar
facilitatorul joaca un rol activ doar atunci când discuția tinde să lâncezească sau devine
lipsită de semnificație terapeutică . Facilitatorul controlează grupul, pornește discuția,
antrenează subiecții pasivi sau noi, menține o dinamică adecvată, previne confruntarea sau
sentimentele negative. Astfel, facilitatorul determină ca fiecare participant să vorbească despre
stările lui emoționale, să-și spună opiniile, preocupările, temerile sau eșecurile. Facilitatorul
trebuie să încurajeze disputa subiectilor, dezbaterea și chiar confruntarea bazată pe argumente ,
contribuind astfel la evidențierea mecanismelor de apărare a comportamentului de consum
precum negarea, minimalizarea, externalizarea, proiecția, etc. Facilitatorul poate conduce
discuția conform orientării lui doctrinare (de exemplu, psihanalitic, existential, comportamental)
dar în cazul subiectilor alcoolici se recomandă abordarea “acum si aici” care mențăine focusul
spre o problematică comprehensivă si la vedere.
Grupul terapeutic directiv este orientat permanent spre o anume tematică a discuției și
facilitatorul nu numai că urmăreaște și ascultă discuția, ci joacă un rol mult mai activ conducând
grupul si ghidând dinamica lui. Facilitatorul se comportă ca un participant activ si exercită
controlul asupra conținutului discuției mentinând permanent focusul discuției. Și aici abordarea
doctrinară a facilitatorului poate juca un rol, dar abordarea comprehensiva si orientarea
pedagogică este recomandată. Cele mai răspândite grupuri directive sunt cele care abordează
modelele cognitive de modificare a expectanțelor și schemelor ce întrețin consumul de alcool și
cele comportamentale de evidențiere a situațiilor de risc si evtiare a lor prin creșterea
competenței de coping (Brook si Spitz, 2002) . Grupul terapeutic directiv este destinat
alcoolicilor care sunt incapabili de a menține mai mult timp motivația terapeutică.
În ambele formate terapeutice, facilitatorii pot utiliza diferite alte tehnici pentru a aduce
valențe terapeutice dinamicii grupului. Astfel se poate redacta o agenda a grupului privind
temele abordate, se pot folosi tehnicile de “play-role”, abordări specifice grupurilor de dezbatere
sau împrumutate din psihodramă. Facilitatorul trebuie să folosească acele tehnici care să
permită eliberarea sentiementelor, gândurilor sau opiniilor autentice ale subiecților, ceea ce
conduce la construirea unui stereotip al exprimării oneste în grup și demotivează pe cei care ar
dori să ramână la o conversație superficială ca expresie a defenselor preformate ale lor. Prin
dinamica care se construiește pe baza liberei exprimări, grupul sfârșește prin a avea propriile
atitudini, comentarii, păreri, opțiuni fată de metodele de tratament care uneori pot fi chiar diferite
de cele ale terapeutului subiectului. Aceasta nu constituie o amenințare fată de destinul terapeutic
al grupului, cel mai mare pericol ce pândește grupul, fiind maximalizarea forțelor negative,
nonterapeutice, ce pot apărea la un moment dat, precum ipocrizia, negarea sau lipsa de
onestitate.
Pentru ca grupul să aiba caracter terapeutic si să nu ramână doar un simplu grup de
discuție, el trebuie sa aibă anumite atribute care trebuie dobândite în derularea dinamicii de
grup.

20
  În primul rând, subiecții trebuie să accepte pe de-a întregul participarea la grup, cu alte
cuvinte , trebuie să fie complianți fată de această metodă;
 Ei trebuie să manifeste o implicare de profunzime fată de scopul terapiei de grup,
respectiv menținerea abstinenței prin schimbarea modelului comportamental si prin
dobândirea controlului asupra consumului de alcool;
 Subiectul trebuie să aibă expectanțe pozitive privind succesul terapiei de grup, asupra
șanselor proprii de reabilitare si aceasta se va manifesta prin implicarea autentică în
dinamica grupului, frecvența si sprijinul oferit celorlalți;
 El trebuie convins că adevaratele lui problemele nu sunt particulare, ci sunt universal
răspândite la alcoolici (lipsa controlului, ignorarea consecințelor, creșterea timpului
pentru consum, neîmplinirea obligațiilor);
 Împartășirea acelorași probleme, conduce la coeziunea grupului, la forjarea unui gen de
solidaritate, de camaraderie care se extinde și dincolo de timpul alocat ședințelor de
terapie; coeziunea grupului este văzută ca o precondiție a eficacității grupului;
 Ședinta de ședinta, fluența conversației devine mai mare, împartășirea problemelor și
experiențelor se face fără sentimentul de ridicol sau de anxietate și astfel subiectul învață
să- și exprime problemele, sentimentele si comportamentele;
 Împărtăsindu-și lucrurile intime, el invită și pe ceilalți la aceeași confesiune și astfel el se
confruntă cu modele de reacție, scheme de gândire și se crează premizele construirii unui
nou mod de rezolvare a problemelor si spre o competenta sporită de coping cu triggerii de
consum.

În final , se poate spune că un grup este terapeutic în măsura în care permite unui subiect
să-si exprime emoțiile si trăirile si îi furnizează un feedback față de acestea, dându-i astfel
sentimentul că nu este singur, că trairile lui nu sunt unice si că este acceptat, ceea ce creează
premisele creșterii stimei de sine și speranța în recuperare și îmbunătățire a vieții lui emoționale.
Dupa inițierea unui grup terapeutic, facilitatorul trebuie să țină cont de ritmul intrărilor și
iesirilor participanților, astfel incât balanța să încline întotdeauna către cei care sunt mai
“vechi”, fără ca aceștia să devină persoane stagnante. Desigur că cel mai adecvat grup este cel
care pornește si sfârsește cu aceiași participanți. Această precauție este legată în special de
continuitatea dinamicii terapeutice a grupului. Este bine de reamintit ca la debutul grupului
terapeutic există o fază de constituire caracterizată de o participare ezitantă sau chiar opozantă la
crearea normelor grupului.
Participanții încearcă să urmarească facilitatorul, să caute îndrumările lui, să fie dirijați de
el fără să dezvolte initiativă sau să creeze relații autentice între ei. Ulterior, participanții trec
printr-o fază caractrizată de conflicte, criticism, atacuri verbale, căutarea dominanței,
constituirea unor ierarhii. În final, grupul își stabilește coeziunea și valențele terapeutice.
Participanții găsesc acum aici, în grup, identitatea, intimitatea, afecțiunea de care au nevoie
pentru siguranță și onestitatea destăinuirilor, sfărâmării defenselor și găsirii resurselor personale
pentru reabilitare. Doar acum grupul a capatat valente terapeutice.
Câștigarea dinamicii terapeutice se petrece atunci când grupul, prin tranzacții libere sau
dirijate mai mult sau mai putin de facilitator, ajunge să- și dobandească un scop comun pentru
membrii grupului, o cale pentru dobândirea acestui scop. Mulți autori au studiat dinamica
grupurilor terapeutice și se consideră că grupul străbate un drum care s-ar putea descrie ca o
calatorie de la haos la ordine, pentru ca în final să se dobândească o structura. Tuckman si Jensen
(1977) descriu patru faze pe care grupul le parcurge in dobandirea maturitatii si structurii:
 stadiul de formare, caracterizat prin orientare, testare si dependență;
 stadiul de turbulența, caracterizat prin conflict si emoționalitate;
 stadiul normativ, cand dezvoltă coeziunea grupului si apar primele reguli si roluri ;
 stadiul de performanță în care apare o nouă structură a grupului, care îi permite să atinga
scopurile propuse.
21
 Scopurile pe care grupul le poate dobândi sunt: înțelegerea comportamentului de
dependență, mai ales a ceea ce înseamnă pierderea controlului consumului de alcool, ignorarea
consecințelor si a responsabilităților, consumul de alcool ca modalitate de coping, expectanțele
comune ale alcoolicului si distorsionarea realității, abstinența ca deznodământul cel mai dezirabil
ăi modalitățile probabile si posibile de inițiere si menținere a ei.
Termenul ultim al unui astfel de program de terapie de grup ar putea fi dezvoltarea unui
stil diferit de viață în care alcoolul să nu mai joace niciun rol. După alți autori (Litt si colab.
2003) și după experiența autorilor , terapia de grup cognitiv-comportamentală de creștere a
capacității de coping este una din cele mai eficiente tipuri de terapie de grup pentru alcoolici.
Scopul acestui tip de terapie este de a dezvolta abilitățile de coping cu situațiile de
consum de înalt risc. Aceste deprinderi de coping sunt cognitive si comportamentale prin natura
lor. Subiecții sunt învățați diferite tehnici de recunoaștere a cravingului, a pierderii controlului, a
situațiilor de risc de consum, de evitare a acestora sau de a refuza consumul în situații în care
subiectului i se oferă sau i se sugerează să bea. La fel, subiectul este învățat să-și controleze
depresia, anxietatea, mânia sau să înțeleagă și să dirijeze relațiile interpersonale și stresul în așa
fel incât acestea să nu mai reprezinte factori declanșatori ai consumului.
Scopurile grupului terapeutic se creionează evaziv la inceput, se neagă sau se resping ca
treptat ele să apară ca unica modalitate de rezolvare a problemei pentru care participanții au
acceptat să intre în program. În fazele incipiente, participanții își relatează problemele și fiecare
se identifică cu ceilalți și împreună cu conceptul de dependența de alcool sau de consum
dăunator de alcool. Confruntarea cu alții care experimentează aceleași probleme, care trec prin
aceleași vicisitudini, fac ca subiectul să nu mai considere că problemele lui sau situația lui este
unică, particulară și care nu merită înfățișată pentru că ceilalți nu au capacitatea de a-l întelege.
Astfel, ei înteleg că există un numitor comun al problemelor lor care inseamna craving,
compulsie, pierderea controlului dupa ce consumul a fost inițiat, bautul unei cantități mai mari
decât s-a intenționat, consumarea unui timp mai lung decât s-a anticipat, consumul în ciuda
consecințelor negative, ignorarea responsabilităților și cerințelor, pierderea intereselor și
renunțarea la activități plăcute în favoarea băutului, toate însemnând nimc altceva decât
expresia unei suferințe, a unei boli.
Facilitatorul trebuie să fie atent ca aceste probleme să nu treacă în subtext în favoarea
emoționalității de care acestea sunt corelate sau a răsunetului social și familial pe care acestea îl
au. Lichtenberg si Knox (1991) au arătat că frecvența cu care membrii grupului iau cuvântul
este în funcție de câștigarea sentimentului de dominanța în grup, de multe ori un membru care se
simte lider în grup nu mai consideră necesar să vorbească despre el în grupul din care face parte.
Onestitatea grupului va duce și la demontarea mecanismului ce susține consumul,
respectiv la identificarea situațiilor ce inițiaza consumul, care într-adevar pot fi caracteristice
unor subiecți, identificarea sentimentului de craving si a evoluției lui temporale, evidențierea
schemelor disfunctionale cognitive pe care se bazează așteptările consumatorului (omnipotența,
bunastare, sexualitate crescuta, etc.), mecanismul contorsionat de luare a deciziilor, stilul
atribuțional de cele mai multe ori externalizat sau mecanismele de coping prizoniere consumului
de alcool. Toate acestea sunt și responsabile de eșuările repetate ale angajamentelor de
sobrietate, de care istoria alcoolicului este plină. Identificarea treptată sau spontaneitatea
discutării acestor aspecte conduce la descoperirea unor mecanisme de evitare a situațiilor de
consum, minimalizarea acestora si construirea unor “tampoane” care să neutralizeze
compulsiile, gândurile automate, atitudinile disfuncționale sau cravingul. Această nouă
construcție sau structură este finalmente rezultatul grupului, negocierii, confruntării si dezbaterii
pe care grupul o face atunci când ajunge la maturitatea terapeutica. Se ajunge, în final, la
crearea premiselor pentru dobandirea abstinenței si pentru găsirea resurselor pe termen lung în
sprijinul unei existente sobre.
În esență, dobândirea unui stil de viața sobru pe parcursul vieții grupului, nu înseamnă
decât stabilirea unei prietenii mature prin care membrii grupului se sprijină reciproc după o lungă
perioadă de împărtășire a unei emoționalități comune, de experiențe frustrante si de eșecuri
22
individuale. Ambivalența cedeaza locul stabilității și resursele individuale sunt reîntărite de
reușitele celorlalți. În acest moment, grupul și-a atins maturitatea, iar viața reală ia loc terapiei.

4. Stadiile vindecării în terapia de grup (Ph. Flores, 1997, apud Mitrofan , 2005)

Vindecarea în terapia de grup presupune monitorizarea atentă de către terapeut a

comportamentului specific stadiului. Cunoaşterea procesului terapeutic şi a dinamicii grupului
este garanţia depăşirii cu succes a dificultăţilor cu care grupul se confruntă în diferite stadii.
În cele ce urmează, prezentăm cele şase faze ale dezvoltării grupului:
1. Dependenţa Securizarea şi încrederea sunt cruciale pentru această fază.
Subfazele dependenţei pot fi exprimate astfel:
a) Fiecare membru intră în grup cu fantezii de vindecare.
b) Fuga de intimitate şi accentul pe "hic et nunc".
c) Discuţia paralelă este pronunţată.
d) Dezvoltarea pseudo-coeziunii.
2. Contradependenţa
Subfaze:
a) Dominarea rebeliunii / răzvrătirii.
b) Sindromul ţapului ispăşitor.
c) Intimitatea este evitată prin combativitate.
3. Rezolvarea puterii / Autoritatea
a) Alcătuirea perechilor şi fuzionarea sunt pronunţate.
b) Dezamăgirea şi deziluzia.
c) Grupul şi terapeutul dezvoltă o relaţie inconştientă.
4. Stadiul coeziunii reale
Dezvoltarea unei intimităţi mai profunde după rezolvarea (furiei) supărării şi a dezamăgirii.
5. Interdependenţa
a) Validarea consensuală a ambiguităţii .
b) Maturitatea grupului şi intimitate autentică.
6. Încheierea
7. Separarea

IV. STUDII CARE SUSȚIN / COMBAT MODELUL

1. Limite şi critici
O paradigmă a terapiei de grup în tratamentul psihopatologiei adictive
Alcoolicii şi dependentii nu reacționează bine, de regulă, la pasivitatea terapeuţilor şi
reţinerile emoţionale ale acestora sau, altfel spus, la strategii care nu oferă gratificare emoţională,
suport şi receptivitate. Acest lucru nu înseamnă că terapeutul trebuie să (se) asigure că membrii
grupului său sunt recompensaţi într-o manieră infantilă, care este irealistă, antiterapeutică şi care
ar alimenta narcisismul şi aşteptările de satisfacţie imediată ale pacienţilor. În schimb, stabilirea
unui climat de frustrare optimă , oferă un echilibru necesar asigurării că nevoile acestor pacienţi
sunt cunoscute şi satisfăcute, înainte ca ei să devină capabili de control asupra propriilor
impulsuri şi emoţii distructive. (Mitrofan, 2005, p. 421)
Sarcina terapeutului constă în asigurarea că membrii grupului menţin abstinenţa, în
timp ce le oferă oportunitatea de a experimenta suficientă anxietate şi frustrare care să scoată la
iveală pattern-urile distructive şi dezadaptative. În acelaşi timp, un suport emoţional şi o
gratificare suficiente sunt necesare pentru a evita devianţa comportamentală a pacienţilor atât în
grup (minimizarea distorsiunilor transferenţiale distructive şi identificarea proiectivă patologică),
23
cât şi în afara gmpului (separarea de grup şi reîntoarcerea la consumul de alcool şi droguri), până
în momentul în care ei pot face faţă stresului şi agenţilor anxiogeni într-o manieră constructivă şi
productivă.
Pentru a ajunge la această finalitate, terapeuţii trebuie să fie mai activi şi mai gratificanţi
decât în terapia pacienţilor non-adictivi.
Există câteva trăsături specifice ale tratamentului alcoolismului şi dependenţei de
droguri de care terapeutul trebuie să ţină seamă în abordarea psihoterapeutică de grup, astfel
încât factorii curativi ce acţionează în grup să determine reuşita terapiei:
1. Sprijin pozitiv din partea egalilor şi presiunea în direcţia abstinenţei faţă de alcool şi
droguri.
2. Identificare reciprocă şi şansa indivizilor de a învăţa că nu sunt singurii care se
confruntă cu dependenţa compulsivă faţă de droguri.
3. Oportunitatea unei înţelegeri mai bune a propriilor atitudini şi a negării faţă de adicţie
prin acordarea şansei de confruntare cu atitudini şi defense similare ale altor alcoolici şi
dependenţi de droguri.
4. Învăţare experienţială şi schimb de date factuale, care transmit mesajul că abstinenţa
se armonizează întotdeauna cu creşterea acceptării de către pacienţi a identificării lor ca alcoolici
şi dependenţi.
5. Identificarea, coeziunea, speranţa şi suportul sunt oferite structurat, cu definirea clară a
limitelor şi a consecinţelor corespunzătoare, ajutând consumatorii de droguri să facă o distincţie
corectă între lucruri pentru care sunt responsabili (ex. primul consum) şi pentru care nu sunt (ex.
boala adicţiei) .
6. Pacienţilor dependenţi de droguri li se acordă oportunitatea de a deveni mai conştienţi
de modul în care stilul lor interpersonal interferează cu abilitatea de a stabili relaţii apropiate şi
satisfăcătoare cu alţii.

2. Direcţii de lucru terapeutic

Odată ce terapeutul poate folosi cu succes influenţa grupului pentru a ajuta alcoolicii şi
dependenţii să-şi internalizeze responsabilitatea pentru abstinenţa faţă de alcool sau droguri, el
trebuie să înceapă treptat să determine grupul să recunoască sau să identifice factorii interni care
au contribuit la tendinţa lor de a folosi factori externi (droguri, alcool, alimente, sex etc.) ca
surse pentru echilibrarea şi satisfacerea afectivă. Pacienţii vor explora trecutul lor şi vor înţelege
conexiunea dintre consumul de droguri, psihopatologia lor şi inabilitatea de a stabili relaţii
apropiate satisfăcătoare .
Întrucât majoritatea alcoolicilor şi dependenţilor de droguri provin din familii
disfuncţionale , în care au experimentat şi experimentează în multe cazuri relaţii
nesatisfăcătoare, ei tind puternic în a reactiva şi repeta compulsiv propriul stil interpersonal
dezadaptativ modelat, evident, de contextul familial.
Influenţa şi sprijinul grupului îi vor ajuta să devină conştienţi de stilul lor interpersonal şi
de efectele acestuia asupra conduitelor celor din jur. Membrii unui grup matur, care au pus mai
multă distanţă între prezent şi ultima experienţă de consum, au o capacitate mai mare de a profita
şi de învăţa de pe urma unei strategii centrate pe tranzacţii interpersonale de tipul "aici şi acum".
Obiectivul ultim al grupului este să ajute pacienţii să dezvolte deprinderi interpersonale
optime în cadrul grupului, astfel încât acestea să poată fi generalizate şi aplicate în afara
grupului, în viaţa reală.
Un medic, fondator al psihiatriei americane, a fost cel care, după cate se pare, a vorbit
printre primii despre alcoolism în termeni de boală și nu numai ca, greșeală sau delict. Benjamin
Rush, încă din 1785, a inventat ceea ce poate fi considerat ca prima evaluare, prima scară a
gradului de periculozitate a bauturilor alcoolice, bazată pe observarea clinică a alcoolizării acute
și îndelungate. El rezuma astfel observații, prin alcătuirea unei scări, a unui “termometru al
excesului”.
Conform lui B. Rush, și asta pâna la mijlocul secolului al XIX –lea, se spunea că,
24
produsul este responsabil de intoxicare. In aceeași optică, în 1850, termenul de alcoolism, va fi
propus de un medic suedez.
La inceputul secolului XX, noțiunea de fatalitate se estompează odată cu apariția miscării
americane a Alcoolicilor Anonimi. Dependența de alcool este considerată acum o sensibilizare
individuală a subiectilor predispuși. Exista în acea vreme un tratament si anume abstinența
definitivă, grație a unui grup de susținere și cu prețul unei conversații religioase. Subiectul
trebuia să decidă singur dacă trebuie să solicite ajutor sau nu.
Controlul consumului de alcool și al efectelor sale nu este o preocupare nouă. Studiile
consumului de alcool sunt bazate pe documentarea prescripțiilor pentru consumatorii de alcool.
Robinson (1977:63), de exemplu, notează că în Grecia Antică, consumul de alcool era o
trăsătură proeminentă a ritualurilor dionisiace, dar nu de ceremonii apoliniane. De asemenea,
notează că o inscripție în apropierea stadionului din Delphi, datând din 5 î.H.r., interzicea
intrarea în stadion cu vin amenda fiind de 5 drachma.
Prelipceanu & colab (2001) identifică trei mecanisme ale schimbării revendicate de
terapia în grup. Acestea sunt:
1. Imitaţia
În grup, învăţarea iniţială este imitativă, indivizii având oportunitatea să observe multe
interacţiuni, stiluri de relaţionare şi tehnici de rezolvare a problemelor. Imitaţia rămâne una
dintre modalităţile prin care fiecare membru al grupului dobândeşte noi opţiuni comportamentale
pe parcursul tratamentului său.
2. Identificarea
Într-o accepţiune clasică, aceasta poate fi definită ca un proces inconştient, prin care
indivizii intră în emulaţie sau imită persoanele pe care le admiră, le respectă sau cu care vor să
semene. Conştient, identificarea poate fi exprimată ca sentiment de atracţie, de apartenenţă sau
ataşament faţă de grup, background al coeziunii grupului şi, implicit, o bază pentru schimbarea
de durată.
3. Internalizarea
Semnalul unei deplasări autentice înspre sănătatea psihologică o reprezintă internalizarea
normelor şi comportamentului membrilor grupului. Internalizarea provoacă o flexibilitate
accentuată atât în gestionarea stărilor interne, cât şi a celor interactive. Terapeutul poate facilita
o internalitate adecvată prin examinări şi reexaminări detaliate ale interacţiunilor încărcate
emoţional. Prin identificare, clarificare şi interpretare, indivizii integrează şi transformă
cunoştinţele dobândite în tranzacţiile de tip interpersonal în propriile resurse şi convingeri.
Limitări în consilierea de grup:
- nu este potrivită pentru orice client( pentru a putea funcționa în condiții de grup, unii
clienți necesită ajutor individual);
- rolul consilierului în situația de grup este mai difuz în raport cu cadrul individual ( el
trebuie să se distribuie pe fiecare client, pe interacțiunile sale, dar si pe dinamica emergentă
grupului).
-comparativ cu cadrul individual, consilierul va apărea mai puțin „prezent” fiecărui
membru;
- dinamica de grup poate distrage sau împiedica expresia anumitor problematici ale
clientului;
- anumiți clienți pot întâmpina probleme în a dobândi încredere în membrii grupului, ceea
ce conduce la blocarea comunicării;
- nu se poate afla cu siguranță ce gen de problematică se abordează mai eficient în grup,
în raport cu cadrul individual.( Matano & Yalom, 1991)

25
 3. Avantaje si dezavantaje ale consilierii de grup

Avantaje ale consilierii in grup

 este eficientă - consilierii pot oferi servicii mai multor clienți;
 oferă un context social interpersonal în care să se lucreze asupra problemelor;
 oferî clienților posibilitatea să practice noi comportamente;
 determină clienții să privească în perspectivă și să înțeleagă similaritățile și diferențele
prin raportare la ceilalți;
 formează un sistem de sprijin pentru fiecare dintre clienți;
 creează ocazii de învătare și exersare a abilităților de comunicare interpersonală.
 are loc împărtăsirea unei problematici - clienții pot înțelege ce anume îi aseamănă si ce îi
diferențiază de ceilalți la nivelul problemelor care le afectează viața;
 susținere interactivă - fiecare client beneficiază de suport si ajutor din partea membrilor
grupului, dar oferă în acelasi timp suport si ajutor;
 experimentarea de noi comportamente si modalități de comunicare.

Dezavantaje ale consilierii în grup (Corey si Corey, 1977)

 unii clienți au nevoie de ajutor individual înainte de a se putea manifesta într-un
grup;
 rolul consilierului în grup este mai difuz și astfel mai complex;
 unii clienti pot considera dificilă dezvoltarea încrederii într-un grup;
 există încă dezacorduri între practicieni în privința celor mai potrivite teme de
rezolvat în grup;
 se așteaptă prea mult de la terapia de grup, considerand-o soluție universală;
 normele grupului se pot tranforma în norme personale;
 experiența consilierii în grup poate fi interpretată doar ca una care începe și se
sfârșește în sine, fără să îmbunătățească interacțiunile zilnice ale clienților;
 abuzul de întelegerea și acceptarea grupului - unii clienți își vând probleme
celorlalti participanți, fără să modifice ceva în comportamentul propriu;
 participanții pot deveni mai vulnerabili, iar în prezența unui numar mare de
participanți, liderul poate pierde controlul asupra situatiei. (apud Mitrofan ,
2005)

V.CONCLUZII

 Rezistenţa şi transferul sunt înţelese şi soluţionate . Astfel, este mai puţin probabil ca
indivizii să reacţioneze la autoritate şi intimitate. Ei nu doar că înţeleg sursele
rezistenţelor lor, ci îşi şi doresc să le depăşească.
 Defensele sunt părăsite şi indivizii devin mai flexibili în răspuns faţă de alţii, trecând de
la un nivel defensiv primitiv (negarea) la un nivel mai avansat (sublimarea).
 Impulsurile sunt sublimate, iar toleranţa la frustrare stabilizată . Se atenuează
omnipotenţa şi se dobândeşte capacitatea recunoaşterii limitelor.
 Eul observator este asociat cu capacitatea de insight, sinceritate şi reflecţie. Indivizii sunt
mai puţin orientaţi de impulsuri şi dobândesc abilitatea de a amâna exprimarea
sentimentelor, utilizându-le în schimb ca semnale.
 Identitatea este conturată cu un semn mai clar al Sinelui ca agent responsabil, în contextul
dobândirii autonomiei.

26
  Structura psihică se conturează şi are loc integrarea Sinelui. Apare o capacitate mai
pronunţată pentru încredere, separare, individualizare, vină / ruşine adecvate, asertivitate
şi sexualitate. Cresc abilităţde de gratificare, distracţie, relaxare, plăcere şi joc.
 Se dobândeşte capacitatea de a stabili relaţii apropiate cu alţii, pe fondul reducerii
narcisismului şi a egocentrismului şi al intensificării raportării empatice faţă de alţii.
 Indivizii devin mai puţin preocupaţi de dorinţe şi fantezii neobişnuite şi nerealiste.
 Creşte capacitatea pentru plăcere, acceptanţă şi toleranţă faţă de ambivalenţă, precum şi
accesul la toate stările afective (fulie, bucurie, tristeţe, supărare etc.).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

 Ionescu, G. (1995). Tratat de Psihologie Medicală şi Psihoterapie, Bucureşti: Editura

Asklepios.
 Matano, R.A., Yalom, L. (1991). Approaches to ehemical dependency: Chemical
dependency & interactive group - a synthesis, Intemational Journal of Group
Psychotherapy, 41(3), 269-294.
 Mitrofan, I. (1997). Gestalt-terapia de la conştientizarea de sine la adaptarea creativă şi
integrarea holistă, în Mitrofan, Iolanda (coord.), Psihoterapia experienţială, Bucureşti :
Editura Infomedica.
 Mitrofan, I. (2004). Terapia Unificării, Bucureşti: Editura SPER.
 Mitrofan, I. (coord.) (1997, 1999). Psihoterapia Experienţială (O paradigmă a
autorestructurării şi dezvoltării personale), Bucureşti :Editura Infomedica.
 Mitrofan, I. & Nuţă, A. (2005). Consilierea psihologică. Cine, ce şi cum?, Bucuresti:
Editura SPER.
 Mitrofan, I. & Stoica C. D. (1997). Psihoterapia experienţială de grup gestalt-creativ- o
provocare la "creştere ", in Mitrofan, I. (coord.), Psihoterapia Experienţială, , Bucureşti:
Editura Infomedica.
 Ormont, L. (1993). Resolving resistances to immediacy in the group setting, International
Joumal of Group Psychotherapy, 43, 399-418.
 Rutan, J.S. si Stone, W. (1984). Psychodynamic group psychotherapy, The Collamore
Press, Lexington, MA
 Alonso, A. (1985, Nov.). Lecture given at Harvard Medical School sejninar on group
psychotherapy, Boston, M.A.
 Zinker, J. (1976). Creative Proceses in Gestalt Therapy, Bnmer & Mazel Publishers,
New York
 Rogers, C. (1942). Counseling & psychotherapy, Houghton Miflin, Boston
 Rogers, C. (1961). On becoming a persol1. A Therapist 's vieH' of Psychotherapy,
Houghton Miffin Company, Boston.
 Rogers, C. (reprinted 1965, 1973, 1979, 1981, 1986, 1987), C/ient-centered therapy. Its
current practice, Implications and theOl)', Constable London.
 Capuzzi, D.& Gross, R. D. (2001). Group Counseling, în Capuzzi, D.& Gross, R. D.
(2001), Introduction to the counseling proffesion, Boston: Allyn and Bacon.
 Georgescu, M. (2002). Introducere in consilierea psihologica, Ed.Bucuresti
 Ionescu, A. (2005), Psihoterapie: noţiuni introductive / Ed. a 2-a – Bucureşti. Editura
Fundaţiei România de Mâine
 Holdevici, I.( 1996). Elemente de psihoterapie, Editura All Educational, Bucureşti
27
 Holdevici, I.si Vasilescu, I.P.( 1993). Psihoterapia –un tratament fără medicamente,
Bucureşti: Editura Ceres.
 Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti.
 Perls, F. (1969), Gestalt Therapy Verbatim, Moab U.T. Real People Press.
 Perls, F., Hefferline, E.R., Goodman, P. (1965), GESTALT THERAPY - Excitement and
Growth in the Hwnan Personality, Delta Book, New York
 Prelipceanu, D., Mihalcea, C., Simache, D., Ezechil, D. (2001), Ghid de tratament în
abuzul de substanţe psihoactive, Editura Infomedica, Bucureşti
 Trip, S. (2007). Introducere în consilierea psihologică, Ed. Universitătii Oradea.
 Barlow, S.H., Burlingame G.M., Fuhriman, A. (2000). Therapeutic applications of
groups: from Pratt’s “thought control classes” to modern group psychotherapy, Group
Dynamics, 4:115–34.
 Yalom , I.D. (1985). The Theory and Practice of Group Psychotherapy, New York, Basic
Books.
 Overholser, J.C. (2005). Group Psychotherapy and Existential Concerns: An Interview
with Irvin Yalom, Journal of Contemporary Psychotherapy, 35:185-197.
 MacNair-Semands, R.R. (2002). Predicting Attendance and Expectations for Group
Therapy, Group Dynamics: Theory, Research, and Practice, 6, 219-236.
 Kanas, N.K., Farrell, D. (1988). Group Psychotherapy, in H.H. Goldman (Ed.): Review
of General Psychiatry, Appleton & Lange.
 Weiss, R.D., Jaffee , W.B., Menil ,V.P., Cogley, C.B. (2004). Group Therapy for
Substance Use Disorders: What Do We Know? Harvard Review of Psychiatry, 12:339–
350.
 Brook, D.W. si Spitz, H.I .(2002). The Group Therapy of Substance Abuse, The
Haworth Press, New York.
 Tuckman, B. și Jensen , M.C. (1977). Stages of small group development revisited,
Group and Organizational Studies, 2:419-427.
 Litt, M.D., Kadden, R.M. , Cooney, N. L., Kabela, E. (2003). Coping skills and
treatment outcomes in cognitive–behavioral and interactional group therapy for
alcoholism, Journal of Consulting and Clinical Psychology 71:118–128
 Lichtenberg, J.W.și Knox, P.L. (1991). Order out of chaos: A structural analysis of
group therapy, Journal of Counseling Psychology, 38:279-288.
 Holdevici , I. (1996). Elemente de psihoterapie, București: Editura ALL.
 Mitrofan, I. (2005). Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice si aplicative, București:
Ed. Infomedia.
 Filimon, L. (2011). Consilierea de grup. În Marian, M. (coord.), Bora, C., Ilisie , A.,
Manea, A., Popa, M., Roșeanu, G., Szabo, S., Trop, S., (2011) in Psihoterapii, teorii,
metode, interventie , editia a III-a revizuita, Oradea: Ed. Universitatii Oradea.
 Ionescu, G.( 1990). Psihoterapia, Ed. Stiinţifică, Bucureşti.
 Dafinoiu, R. (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Iași: Editura Polirom.
 Alcoholics Anonymous (1990), Alcoholics Anonymus 1989 membership survey, AA
World Services, New York.
 Lew, D. (1973). Realities of alcoholism in industry, NIAAA, Publicatiolls, RockviIle,
MD.

28