Integrative - Curs

• Psihoterapii Integrative
• Curs: Prof. Dr. Cătălin Nedelcea &
• Conf. Dr. Iulia Ciorbea
• Seminar: Dr. Claudiu Papasteri
• Overview of the psychotherapy
• Argument
• La începutul anilor 2000: peste 400 forme diferite de psihoterapie raportate:
– Care este eficiența (diferențiată) a acestora?
– Ce formă de psihoterapie putem alege?
• Toate formele de psihoterapie existente prezintă limitări:
– Teoretice &
– Metodologice.
• Practica reală a psihoterapeuților este în mare parte integrativă.
• Meta-analizele existente arată că nu există diferențe reale între formele de psihoterapie sub raportul eficienței
(Cuijpers, 2017).
• În România există reglementări deficitare și o înțelegere deficitară a domeniului.
• Calitatea practicii psihoterapeuților din România.
• Despre ce vom discuta
• Scientist-Practitioner model in psychotherapy
– Evidence based practice,
– Evidence based interventions.
• Outcome research in psychotherapy
– Eficiența psihoterapiei,
– Modelul factorilor comuni în psihoterapie.
– Integrarea în psihoterapie.
• Current psychotherapies.
– Prelegeri
• 1. Introducere (definiție, rute de integrare, delimitări)
• 2. Outcome research in psychotherapy / eficiența psihoterapiei

• 3. Evidence based psychotherapies
• 4. Common factors – conceptualizarea largă
• 5. Common factors – relația terapeutică
• 6. Common factors – conceptualizarea restrânsă
• 7. Common factors – conceptualizarea restânsă
• 8. Integrarea asimilativă – exemplificări (inclusiv MPS)
• 9. Current approaches in psychodynamic & C-B orientation
• 10. Current approaches in H-E orientation
• Ce este psihoterapia integrativă
• Generic = orice abordare multi-modală în psihoterapie; combinarea psihoterapiilor în scopul atingerii

eficienței.
• Psihoterapia integrativă:
– Nu este o formă / metodă de psihoterapie,
– Este o abordare care implică selectarea și integrarea de modele teoretice și metode din orientări
terapeutice diferite, cu scopul de a dezvolta cea mai bună abordare pentru un client particular, aflat
într-un context paticular,
– Implică o formare diversificată a psihoteraputului.
• Meta-analizele existente au demonstrat că terapia personalizată crește eficiența tratamentului.
• Modele (rute) de integrare în psihoterapie
• Factorii comuni
– the core ingredients that different therapies share in common,
– emphasising on therapeutic actions that have been demonstrated to be effective,
– Frank & Frank (1991), Wampold (2001), and Miller, Duncan & Hubble (2005).
• Eclectismul tehnic
– ... selecting the best treatment for the person and the problem…guided primarily by data on what has
worked best for others in the past (Norcross, 2005),
– encourages the use of diverse strategies without being hindered by theoretical differences,
– may not be a clear conceptual framework describing how techniques drawn from divergent theories
might fit together,
– Exemple: Lazarus (2005) – terapia multi-modală & Beutler, Consoli, & Lane (2005), selecția sistematică
a tratamentului (systematic treatment selection).
• Modele (rute) de integrare în psihoterapie
• Integrarea teoretică
– Două sau mai multe terapii sunt integrate în speranța că rezultatul va fi mai bun decât cl obținut din
utilizarea singulară a fiecăreia (Norcross, 2005).
– Unele modele:
• se focalizează pe combinarea și sintetizarea unui număr mic de teorii la un nivel profund,
• Ex. Cyclical psychodynamics, integrează teorii psihodinamice, comportamentale și ale

sistemelor familiale (Wachtel, Kruk, & McKinney, 2005); Cognitive analytic therapy, integrează
psihoterapia cognitivă și teoria psihanalitică a relațiilor obiectuale (Ryle, 2005); integral
psychotherapy (Forman, 2010; Ingersoll & Zeitler, 2010),
• în timp ce alte modele descriu relațiile existente ăntre câteva forme de psihoterapie,
• Ex. The transtheoreticcal model (Prochaska & DiClemente, 2005).
• Integrarea asimilativă
– Pornește de la premisa că majoritatea psihoterapeuților își aleg o orientare teoretică de bază și pe

măsura acumulării de experință încorporează idei și strategii din ate orientări în practica lor.
– Acest model favorizează ancorarea fermă într-un model de psioterapie, acompaniată de preocuparea
de a asimila perspective teoretice sau metode dinalte școli (Messer, 1992).
– Ex. Frank (1999), Stricker & Gold (2005) propun un model de integrare asimilativă cu bază
psihodinamică; Castonguay, Newman, Borkovec, Holtforth, & Maramba (2005) – un model de
integrarea cu bază cognitiv-comportamentală; Nedelcea & Ciorbea (2014) – modelul de lucru orientat
procesual-sistemic, cu bază umanist experiențială.
• Other models combining the routes
• Hill, C.E. (2014) - The three-stage model of helping skills:
– a combination of theoretical integration and technical eclecticism,
– Stages:
• Exploration, based on client-centered psychotherapy,
• Insight, based on psychodynamic psychotherapy, &
• Action, based on yhe behavioral approach.
• Good and Beitman (2006)
– an integration of common factors and technical eclecticism,
– highlighting both:
• a. core components of effective therapy, &
• b. specific techniques designed to target clients' particular areas of concern.

• Other models combining the routes
• Brooks-Harris (2008) - Multitheoretical psychotherapy
– combines elements of technical eclecticism and theoretical integration,
– therapists are encouraged to make intentional choices about combining theories and intervention
strategies.
• Forman (2010); Ingersoll & Zeitler (2010) – Integral psychotherapy
– a meta-theory that recognizes that reality can be organized from four major perspectives: subjective,
inter-subjective, objective, and inter-objective,
– psychotherapeutic integration would include:
• subjective approaches (cognitive, existential),
• inter-subjective approaches (interpersonal, object relations, multicultural),
• objective approaches (behavioral, pharmacological),
• and inter-objective approaches (systems science).
– each can be seen as essential to a comprehensive view of the life of the client,
– includes a stage model suggesting that various psychotherapies seek to address issues arising from
different stages of psychological development.
• Integrare vs Eclectism
• Woolfe & Palmer (2000)
• Integration suggests that the elements are part of one combined approach to theory and practice, as opposed
to eclecticism which draws ad hoc from several approaches in the approach to a particular case.
• Norcross & Goldfried (2005)
• Psychotherapy's eclectic practitioners are not bound by the theories, dogma, conventions or methodology of
any one particular school. Instead, they may use what they believe or feel or experience tells them will work
best, either in general or suiting the often immediate needs of individual clients; and working within their own
preferences and capabilities as practitioners.
Current approaches in psychotherapy

• Dialectical Behavioral Therapy - DBT
• Ce este DBT?
– a cognitive behavioral treatment originally developed to treat chronically suicidal individuals

diagnosed with borderline personality disorder (BPD),
• proposed by Marsha M. Linehan et al., starting in late 1970s (1993),
– now recognized as the gold standard psychological treatment for this population,
– research shown it is effective in treating a wide range of other disorders such as substance
dependence, depression, PTSD, & eating disorders.
• 3 philosophical positions:
– Behavioral science underpins the DBT bio-social model of the development of BPD,
– Zen and contemplative practices underpin DBT mindfulness skills and acceptance practices,
– The dialectical synthesis of a "technology" of acceptance with a "technology" of change was distinctive
for DBT:
• "dialectical„ = a synthesis or integration of opposites (e.g. strategies of acceptance and

change).
• Difficulties using standard CBT approach with suicidal clients:
– Clienții percep focalizarea pe schimbare (implicită în CBT) ca fiind invalidantă (high drop-out rate),
– În mod neintenționat, clienții își susțin terapeuții (positively reinforce their therapists) pentru abordări
neeficiente și au tendința să-i penalizeze pentru abordările eficiente,
– Volumul și severitatea reală a problemelor prezentate de clienți fac imposibilă utilizarea formatului
CBT standard.
• DBT propose signifficant changes to standard CBT:
– Strategii de acceptare / validare au fost adăugate strategiilor de schimbare din CBT (ex. în raport cu
comportamentele autodestructive),
– Dialectical strategies (emphasising on holism and synthesis) were added,, enable the therapist to
blend acceptance and change,
– Au fost făcute schimbări semnificative în structura tratamentului, cu scopul de a soluționa problemele

întâmpinate în aplicarea CBT standard.
• 4 components of DBT:
• DBT skills training group
– is focused on enhancing clients' capabilities by teaching them behavioral skills. The group is run like a
class where the group leader teaches the skills and assigns homework for clients to practice using the
skills in their everyday lives. Groups meet on a weekly basis for approximately 2.5 hours and it takes
24 weeks to get through the full skills curriculum, which is often repeated to create a 1-year program.
• DBT individual therapy

– is focused on enhancing client motivation and helping clients to apply the skills to specific challenges
and events in their lives. In the standard DBT model, individual therapy takes place once a week for as
long as the client is in therapy and runs concurrently with skills groups.
• DBT phone coaching
– is focused on providing clients with in-the-moment coaching on how to use skills to effectively cope
with difficult situations that arise in their everyday lives. Clients can call their individual therapist
between sessions to receive coaching at the times when they need help the most.
• DBT therapist consultation team
– is intended to be therapy for the therapists and to support DBT providers in their work with people
who often have severe, complex, difficult-to-treat disorders. The consultation team is designed to help
therapists stay motivated and competent so they can provide the best treatment possible. Teams
typically meet weekly and are composed of individual therapists and group leaders who share
responsibility for each client's care.
• Linehan (1993) – 5 critical functions of any comprehensive therapy:
– Menținerea și creșterea motivației de schimbare a clientului,
• În mod tipic terapeutul individual
– Dezvoltarea capabilităților clientului,
• Skill groups and homework assignments
– Asigurarea generalizării noilor capabilități ale clientului în toate contextele relevante,
• Phone coaching, in vivo coaching and homework assgnments
– Creșterea motivației terapeutului de a trata clienți simultan cu dezvoltarea capabilităților terapeutului

și preveniea epuizării (burnout),
• Weekly consultation team meetings
– Structurarea mediului astfel încât tratamentul să poată avea loc.
• Process-Experiential/ Emotion focused psychotherapy
• L. S. Greenberg
• What is PE / EFT?
• Process-Experiential/Emotion-Focused Therapy (PE-EFT) is an empirically-supported, neo-humanistic approach

that integrates and updates person-centered, Gestalt, and existential therapies.
• EFTs have been shown to be effective in:
– both individual and couples forms of therapy in a number of randomized clinical trials,
– equally or more effective than a Client Centered (CC) empathic treatment, and a Cognitive Behavioral
treatment (CBT) in the treatment of depression. EFT was found to be more effective in reducing
interpersonal problems than both the CC and CBT,
– treating abuse,
– resolving interpersonal problems and promoting forgiveness,
– one of the most effective approaches in resolving relationship distress.
• EFT has more research than any other approach on the process of change, having demonstrated a relationship
between outcome and empathy, the alliance, depth of experiencing, emotional arousal, making sense of
aroused emotion, productive processing of emotion and particular emotions sequences.
• Emotion
• Premise: emotion is fundamental to the construction of the self and is a key determinant of self-organization:
– Emotions are an adaptive form of information-processing and action readiness that orient people to
their environment and promote their well being,
– Emotions are seen by contemporary emotion theorists as significant because they inform people that
an important need, value, or goal may be advanced or harmed in a situation.
• Emotional memories of lived emotional experience are seen as being formed into emotion schemes:
– internal organizations or neural programs making people react automatically from their emotion
systems
• Changing the emotion schematic memory structures is one of the main goals in therapy.
• Emotion
• A Dialectical Constructivist View: Integrating Biology and Culture
• Integration of reason and emotion is based on an ongoing circular process of making sense of experience by
symbolizing bodily-felt sensations in awareness and articulating them in language, thereby constructing new
experience:
– How emotional experience is symbolized influences what the experience becomes in the next
moment.
• Emotion Assessment
• A system of process diagnoses in which it is important to make distinctions between different types of
emotional experiences and expression that require different types of intervention:
– Primary emotions are the person’s most fundamental, initial reactions to a situation, such as being sad
at a loss.
– Secondary emotions are responses to one’s thoughts or feelings, such as feeling angry in response to
feeling hurt,
– Maladaptive emotions are those old, familiar feelings that occur repeatedly and do not change, such is
a core sense of lonely abandonment, the anxiety of basic insecurity.
• What is EFT?
• 2 fundamental treatment principles:
• Provision of a therapeutic relationship, &
– Person centered, empathetic,
– Combined with a more guiding, directive Gestalt style of engaging in experiments to deepen
experience.
• Facilitation of therapeutic work:
– the therapist guides clients emotional processing in different ways at different moments
• EFT is marker guided and process directive.
– Markers = specific problematic emotional processing states that are identifiable by in-session
performances that mark underlying affective problems, as well as client’s current readiness to work on
the problem,
– therapists are trained to identify markers of different types of problematic emotional processing
problems and to intervene in specific ways
• Markers
• 1) Problematic reactions expressed through puzzlement about emotional or behavioral responses to particular
situations,
• 2) An unclear felt sense in which the person is on the surface of, or feeling confused and unable to get a clear
sense of his/her experience
• 3) Conflict splits in which one aspect of the self is critical or coercive towards another aspect,
• 4) Self-interruptive splits arise when one part of the self interrupts or constricts emotional experience and
expression,
• 5) An unfinished business marker involves the statement of a lingering unresolved feeling toward a significant
other such as the following said in a highly involved manner,
• 6) vulnerability is a state in which the self feels fragile, deeply ashamed, or insecure.
• Principles of Emotional Intervention
• Awareness
– increasing awareness of emotion is the most fundamental overall goal of treatment,
• Emotional Expression
– has been shown to be a unique aspect of emotional processing that predicts adjustment to things such
as breast cancer, interpersonal emotional injuries, and trauma
• Regulation
– training in the capacity for emotional down-regulation must precede or accompany utilization of
emotion
• Reflection
– helps people make narrative sense of their experience
• Transformation
– of primary maladaptive emotions
• Corrective emotional experience
– have a new lived experience that changes an old feeling
Outcome research in psychotherapy

Common factors
Empirically supported psychotherapies
Common factors
Anii 1960 – primele experimente clinice controlate focalizate pe investigarea eficienței tehnicilor terapeutice
Modelul de cercetare bazat pe eficiență a avut un impact major în știință:
Empirically supported psychotherapy / Evidence based practice
Manualele de psihoterapie (ghiduri practice bazate pe dovezi),
Common factors in psychotherapy
Conceptualizarea largă,
Conceptualizarea restrânsă (mecanismele schimbării).
Common factors
Meta-analizele au arătat că nu există diferenţe semnificative de eficienţă între diferitele forme de psihoterapie
Sloan, Staples, Cristol, Yorkson și Whipple, 1975; Smith, Glass şi Miller, 1977; Smith, Glass şi Miller 1980; Smith și Glass,
1980; Grawe, Caspar și Ambuhl, 1990; Robinson, Berman și Neimeyer, 1990; Elliot, 1996; Wampold și al., 1997; Ahn şi
Wampold, 2001; Stevens, Hynan și Allen, 2000;; Wampold 2001; Cuijpers, 2017.
Peste 20 de ani de investigație a rezultatelor terapiei ghidate de manual nu au susținut ideea că un set de tehnici
specifice pentru abordarea unor tulburări specifice, este superior altuia (Lambert & Ogles, 2004, cf. Binder, 2004).
Cum este afectată practica psihoterapiei de studiile centrate pe eficiență (Ottens & Klein, 2005):
privilegierea modalităţilor de cunoaştere cantitative și pozitiviste (Hanna & Shank, 1995; Roy, 1998);
promovarea tratamentelor standardizate şi manualizate (Fensterheim & Raw, 1996; Silverman, 1996);
operarea în interiorul modelului medical (Becvar, 1997; Wampold, 2001);
focalizarea terapiei pe eliminarea simptomelor (Fensterheim & Raw, 1996)
Common factors
Ideea fundamentală:
O terapie este eficientă datorită unui set de factori care se regăsesc în toate psihoterapiile (din moment ce nu există
diferențe reale de eficiență între psihoterapii).
factori considerați curativi; motoarele schimbării terapeutice, responsabile pentru efectele obţinute,
micşorează orice efect atribuibil ingredientelor specifice ale psihoterapiei (Drisko, 2002; Frank & Frank; Lambert, 1992;
Luborsky et al., 1999; Wampold, 2001).
Drisko (2004) - meta-analiză a studiilor asupra factorilor care produc schimbarea terapeutică:
psihoterapiile nu se pot diferenția după criteriul eficienței,
factorii comuni sunt responsabili pentru eficienţa terapiei (Ahn & Wampold, 2001; Hubble, Duncan & Miller, 1999;
Lambert & Bergin, 1994; Luborsky et al., 2002, Wampold, 2001).
Common factors
Abordarea factorilor comuni urmează două etape de cercetare:
a) descoperirea aspectelor specifice eficiente pentru orice grup de terapii,
b) explorarea modalităţilor în care intervenţiile terapeutice conţin aceste ingrediente.
Terapiile integrative care rezultă din acest proces sunt structurate în jurul scopului de a maximiza expunerea
pacientului la combinaţia unică a factorilor terapeutici care îi vor ameliora cel mai mult problemele (Stricker şi Gold,
1996, apud Ciorbea, 2014).
Importanța abordării “factorilor comuni” este relevată prin două aspecte principale:
contribuie la conceperea adecvată a practicii clinice de tip terapeutic;
poate îmbunătăți programele de formare a diferitelor școli de psihoterapie.
Common factors
Rosenzweig (1936) - the Dodo bird effect or the Dodo bird verdict:
"Everybody has won and all must have prizes.„ (Dodo bird),
eficacitatea diferitelor terapii se leagă mai mult de elementele comune decât de trăsăturile specifice pe care se
întemeiază.
Dezbaterile în jurul DBV au început în 1975:
Luborsky, Singer & Luborsky au raportat rezultatele unuia dintre primele studii comparative în psihoterapie, care
afirma câteva diferențe semnificative între rezultatele unor terapii diferite,
Acest studiu a determinat apariția de multe alte studii privind eficiența / rezultatele psihoterapiei.
Începând din anii 80 au început să fie publicate liste ale factorilor comuni:
Conceptualizările restrânse ale factorilor comuni se focalizează pe aspectele nonspecifice ale diferitelor psihoterapii
(mecanismele interne ale schimbării, ex. Schimbarea perspectivei, expunerea),
Conceptualizarea largă subliniază factorii comuni care sunt oricărui cadru terapeutic, cum ar fi clientul, terapeutul,
relaţia și expectanţele.
Conceptualizarea largă a factorilor comuni
Modelul lui Frank (1961, 1991)
Defnește 4 componente de bază ale oricărei psihoterapii:
a. o relaţie între client și terapeut puternic încărcată emoţional,
b. un cadru considerat terapeutic (perceput ca un spaţiu special de securitate),
c. un terapeut care oferă o schemă teoretică raţională şi plauzibilă pentru înţelegerea simptomelor pacientului,
d. terapeutul care oferă un ritual credibil sau o procedură pentru a trata aceste simptome.
Identifică 6 elemente comune pentru ritualurile și procedurile terapeutice:
a) terapeutul folosește relația terapeutică pentru a combate demoralizarea şi alienarea clientului,
b) terapeutul asociază speranţa de vindecare şi procesul terapeutic, ceea ce influenţează expectanţele pacientului,
c) terapeutul creează experienţe de învăţare noi,
d) emoţiile clientului sunt activate şi reprocesate (de către terapeut),
e) terapeutul facilitează crearea unui sentiment al competenţei și auto-eficienţei,
f) terapeutul oferă ocazii clientului de a exersa / învăța comportamente noi.
Modelul lui Lambert (1992)
A revizuit studiile empirice privind succesul psihoterapiilor, estimând un procentaj de varianță a rezultatelor
rezultatelor în funcţie de fiecare factor,
Propune un model al schimbării bazat pe 4 factori comuni,
Hubble, Duncan și Miller (1997) au reanalizat munca lui Lambert și au propus modelul ”Big-Four” asupra factorilor
comuni.
a. Clientul şi factorii extraterapeutici:

Lambert (1992) - variabilele clientului și contextele de viaţă ale clienţilor contează pentru 40% din rezultate,
Se referă la toate componentele personale și de mediu pe care clientul le aduce în terapie,
b. Factorii relaţionali contează pentru 30% din varianţa rezultatelor terapeutice:
- se referă la variabilele oferite de terapeut (căldură, încurajare, empatie, grijă), cu impact asupra relației / alianței
terapeutice,
- contează pentru 30% din varianţa rezultatelor terapeutice,
c. Placebo, speranţa și expectanţele clientului:
estimate de Lambert (1992) ca generând 15% din rezultatele bune din terapie,
Hubble, Duncan & Miller (1999) - efectele placebo apar atunci când terapeuţii au încredere deplină în procedurile pe
care le aplică.
d. Modelele teoretice și tehnicile:
contribuie cu 15% la rezultatele terapiei (Lambert 1992),
principala contribuţie a modelelor și tehnicilor provin din potenţarea celorlalţi factori comuni.
Modelul lui Wampold (2001)
meta-teorie alternativă a psihoterapiei - modelul contextual, pe care îl juxtapune modelului medical,
pornit de la modelul lui Frank din 1961.
Concluzii:
Psihoterapiile sunt în mod uniform eficiente,
Factorii generali sunt cel mai puternic responsabili pentru rezultatele pozitive din psihoterapie, în comparație cu
aspectele specifice cum ar fi tehnicile terapeutice,
Loialitatea terapeutului sau convingerea să în eficacitatea tratamentului, corelează pozitiv mai mult cu rezultatele
decât aderenţa terapeutului sau măsura în care un anumit protocol de tratament este urmat,
Caracteristicile personale ale terapeutului și potrivirea dintre terapeut şi client sunt mai importante decât tipul de
tratament selectat,
Cele patru componente ale terapiei pot explica mare parte (aprox. 70%) din varianţa rezultatelor obţinute.
Meta-analiza sugerează că cel mult 8% din varianţa rezultatelor terapeutice se datorează contribuţiilor unice ale
modelelor teoretice.
Cei 22% rămaşi nu au fi putut explicați.

Relația terapeutică
• Working alliance
• Ce este psihoterapia
• O formă de tratament psihologic:
– Teorie despre: funcționarea psihică & patologie,
– Teorie despre schimbarea comportamentului,
– Relația terapeutică,
– Set de metode.
• Cele 3 mari orientări în psihoterapie
• 1. Psihodinamică,
• 2. Umanist-experiențială,
• 3. Cognitiv-comportamentală
• Relația terapeutică este cel mai important dintre factorii comuni!
• Wampold, 2001
• Perspective asupra relaţiei terapeutice
• Orientarea psihodinamică
• Relaţia transferenţială
• (modelul părinte – copil, relaţia este primară)
• Orientarea cognitiv - comportamentală
• Colaborarea empirică
• (modelul profesor – elev, relaţia este secundară)
• Orientarea umanist – experienţială
• Centrarea pe persoană (empatia)
• (modelul persoană – persoană, relaţia este primară)
• Transferul
• Freud:
• Relațiile din trecut le modelează pe cele din prezent (inclusiv pe cea cu terapeutul).
• Prin transfer, persoana are potențialul de a trăi, înțelege și transforma cele mai problematice tipare de
relaționare cu ea însăși și cu ceilalți.
• Terapeutul trebuia sa fie ”ecran alb” al proiecțiilor clientului.
• Aceste proiecții sunt determinate exclusiv de istorie și total separate de impactul actual al prezenței
terapeutului.
• Ce crede clientul despre persoana terapeutului este total nedemn de încredere (fiind doar manifestări ale
transferului).
• Teoria intersubiectivității
• Stolorow (1987), Benjamin (1990/1999), Aron (1992, 1996), Hoffman (1983, 1996, 2001), Mitchel (1993, 1997,
2000), Renik (1993, 1999, 1995)
• Există o influență mutuală inevitabilă (Stolorow & Benjamin, 1987) între terapeut și client (intersubiectivitate)
• Dacă tratăm percepțiile clientului despre terapeut si relație ca pe un set de distorsiuni, atunci eliminăm orice
posibilitate ca terapeutul să fie resimțit ca o bază de siguranță.
• Transferul
• Transferul nu mai este privit ca o distorsiune, pentru că percepțiile clientului despre terapeut au aproape
întotdeauna o bază plauzibilă.
• Transferul este un fel de rigiditate = printre numeroasele interpretări credibile ale comportamentului
terapeutului, clientul pare constrâns să creadă doar una dintre ele.
• Transferul este doar o problemă de atenție selectivă și senzitivitate.
• Transferul exprimă alunecarea persoanei către un mod obișnuit de trăire a unei relații.
• Modelul familiar modelează așteptările privind ceea ce este la ordinea zilei să simți ca adult!!!!
• ! Transferul nu este doar explicat astfel, ci și construit: clienții, în mod frecvent, se comportă în moduri în care
obțin confirmări ale propriilor interpretări ale realității interpersonale
• Contratransferul
• Freud
• ”organul receptiv”al inconștientului terapeutului care se orientează către ”inconștientul care transmite al
pacientului” (1912).
• Asigură un acces vital la experiența disociată a clientului.
• Analistul își acorda inconștientul cu cel al pacientului, pentru ca apoi să observe rezonanțele interne care se
stabileau.
• Ascultarea empatică oferă indicii despre dinamica inconștientă a pacientului! = elaborarea de interpretări
eficiente.
• Era perceput ca un impediment ocazional, care ia naștere din dificultățile psihice ale terapeutului.
• Contratransferul este o trăsătură în continuă desfășurare a relației cu pacientul și o altă ”cale regală către
inconștient”.
• Poate aduce ajuta la clarificarea și procesarea transferului, dar poate fi și un obstacol.
• Relația dintre terapeut și client este co-creată = fiecare poate aduce obstacole în cursul liber al experienței și
explorării.
• Ex. Disocierea terapeutului, dificultatea de a fi prezent, etc. închide ușa experienței disociate a clientului.
• Rezistența
• Freud
• Ia naștere pentru că ceva din psihicul persoanei trebuie ținut la distanță de conștiență.
• Înseamnă opoziția inconștientă a clientului la progresul terapiei (adică propriilor lor interese).
• Originile rezistenței sunt exclusiv intrapsihice.
• Semne clasice ale rezistenței:
– Întârzierile
– Superficialitatea
– Distanțarea de sentimente a clientului.
• Rezistența clientului la experiență – mai ales experiența a ceea ce este resimțit ca fiind o durere emoțională de
nesuportat – este legată de frica unui răspuns din partea terapeutului care să nu fie de ajutor.
• Semnele clasice ale rezistenței pot fi un răspuns rezonabil la calitatea acordării terapeutului sau la lipsa
acesteia!
• Încercarea de a lămuri ceea ce simte clientul despre rolul terapeutului în apariția rezistenței sale poate face
posibilă descoperirea unor așteptări sau frici preexistente care stau la baza răspunsului său.
• Rezistența =formă de comunicare despre aspecte ale experienței clientului care sunt greu de tolerat și dificil
de pus în cuvinte.
• În mod indirect, clienții vor transmite sau vor încerca înconștient să evoce în terapeut ceea ce nu pot suporta
singuri.
• Atenția asupra rezistenței este o altă cale de conștientizare și integrare a experienței disociate a clientului!
• Orientarea umanist-experiențială
• Asumpția de bază
• RELAŢIA AUTENTIC EMPATICĂ ȘI VALIDANTĂ este percepută ca un factor curativ crucial, dar şi ca un factor
facilitator al altor sarcini ale acestei orientări, și anume adâncirea experienţei clienţilor în terapie.
• Piloni
• I. Psihoterapia centrată pe client
• II. Analiza existențială
• III. Gestalt-terapia
• IV. Abordările umaniste actuale
• I. TERAPIA CENTRATĂ PE CLIENT
• Rogers a fost convins că persoana își poate activa “forţele de vindecare personale” într-o relație care oferă
“maximum de libertate” pentru exprimarea personalităţii clientului.
• Aceast tip de relație poate fi creată dacă terapeutul poate manifesta în mod autentic trei condiții:
1. Empatia
2. Acceptarea pozitivă necondiţionată
3. Congruenţa
Sunt aspecte integrate în PERSONALITATEA TERAPEUTULUI!
Sunt ATITUDINI, nu tehnici!
• II. ANALIZA EXISTENȚIALĂ
• Rollo May (1983) definea prezenţa terapeutului astfel:
“Prin aceasta înţelegem că RELAȚIA dintre terapeut şi client ESTE considerată una REALĂ, terapeutul nefiind doar un
reflector ci o fiinţă umană vie care se întâmplă …să fie preocupat….cu înţelegerea și experimentarea cât mai mult
posibil a fiinţei pacientului”.
• Bugental (1987) “Relaţia terapeutică este cea mai puternică adunare de forţe care energizează şi susţine
travaliul lung, dificil și adesea dureros al schimbării vieţii. Prezenţa terapeutului nu înseamnă existenţa unui
tehnician-observator dezinteresat, ci un companion uman în totalitate viu pentru client”.
– AUTENTICITATEA terapeutului - facilitează relația terapeutică și permite clientului asumarea propriei

autenticității.
– PREZENȚA terapeutului înseamnă mai mult decât congruență.
• III. GESTALT -TERAPIA
• Relaţia terapeutică ca o sursă importantă de învăţare nouă pentru clienţi - implică un contact real între
participanţi dar şi posibilitatea ca pacienţii să îşi proiecteze experienţa anterioară în relaţia terapeutică.
 Problemele din relația terapeutică sunt considerate manifestări ale transferului și ale tulburării
granițelor de contact.
 Relația terapeutică - factor curativ esențial = o sursă de contact autentic - prezență, autenticitate,
angajament în dialog, respect reciproc.
• Terapeutul
- se focalizează pe contactul prezent dintre el și client,
- este conștient de impactul propriu asupra experienței actuale a clientului și
- se focalizează pe întreruperile contactului relațional ca sursă de descoperire și oportunitate de noi

experiențe.
• Creşterea clienţilor înseamnă vindecarea rupturilor din relaţie.
• Relație dialogică având principiile (Yontef, 1993): (1) includerii, (2) prezenței autentice, (3)
angajamentului la dialog, (4) trăirii relației.
Includerea = formă largă de empatie, terapeutul se imersează pe cât posibil în experiența subiectivă a clientului, dar
fără a pierde sentimentul separării și prezenței autonome.
Prezența autentică = terapeutul este sincer cu clientul despre cine este ca persoană (se dezvăluie) și despre ce
observă, simte, gândește și experiențiază în limitele în care acestea sunt benefice/de interes pentru progresul terapiei.
Angajamentul la dialog = dialogul este ceva ce se întâmplă între doi oameni, ceva ce nu e controlat de niciunul dintre
ei, ci apare din interacțiune mutuală. Terapeutul permite acestui “între” să controleze dialogul neîncercând să
manipuleze procesul spre finalități prestabilite.
Trăirea relației = relația este experiențială, iar dialogul nu este limitat la verbal. Alte moduri de dialog cuprind dansul,
cântatul și alte expresii relaționale ce pot fi explorate în terapie.
• IV. ABORDĂRI EXPERIENȚIALE ACTUALE
• Empatia care ajută este cea care le oferă clienților un model prin care pot invăța cum să se raporteze la ei
înșiși.
• EMPATIA EXPLORATORIE, care merge dincolo de simpla înțelegere – este o intervenție de sine stătătoare.
– ex. În EFT stilul relațional este mai puțin educativ, provocativ, disputational sau orientat spre
schimbare; concentare mai mare pe facilitarea resurselor prin co-explorare lejeră decât pe corectarea
erorilor; doar după validarea a ceea ce este experiențiat poate apărea transformarea prin accesarea
de noi afecte și crearea de noi semnificații
• RĂSPUNSURILE EMPATICE pot, în mod specific, să faciliteze procesul experiențial și să repare deteriorările
acestui proces, survenite în copilărie.
• Orientarea cognitiv-comportamentală
• Relația terapeutică în CBT
• Principiile etice ale terapeuţilor comportamentalişti
(1977, Asociaţia pentru Dezvoltarea Terapiei Comportamentale)
– Prima menționare oficială a importanţei relației.

• Cum ajută relația terapeutică?
• Contribuie la schimbarea / reorganizarea schemelor cognitive vechi şi crearea unora noi,
• Facilietază eficiența generală a tehnicilor aplicate de terapeut,
• Asigură activarea implicită a mecanismului de condiționare operantă.
• Wilson & Evans (1977) oferă o operaționalizare nuanțată a relației terapeutice în CBT bazând-o pe teoria
cogniției sociale a lui Bandura:
– Procese de influență socială precum persuasiunea, expectanța, schimbarea

atitudinală, și atracția interpersonală sunt caracteristici intrinseci ale modificării
comportamentale. În cadrul acestui context extins, procesele de influențare reciprocă
care definesc relația terapeut-client sunt văzute ca fiind de cea mai mare importanță
pentru înțelegerea și utilizarea corectă a metodelor comportnamentale de tratament
(Wilson & Evans, 1977, p. 546).
• Relație nu este un efect difuz, ci un amalgam de factori endemici teoriei învățării sociale.
– Relația oferă întăriri sociale, elicitează comportamentul clientului în ședință, crește

influența terapeutului prin îmbunătățirea atracției clientului către terapeut, permite
terapeutului să funcționeze ca model, și facilitează așteptări terapeutice.
• Tehnici de validare
• Terapia comportamental-dialectică (TCD, Linehan, 1993, 1994) – dezvoltată în principal pentru pacienții
suicidari.
• “Nu se prea poate face mare lucru în DBT înaintea dezvoltării relației [pozitive puternice]” (Linehan, 1993, p.
98)
• ”Poate că în nici o altă situație capacitatea de a empatiza cu o altă persoană nu este mai importantă decât în
cazul interacționării cu cineva aflat în pragul sinuciderii.”
• ”Capacitatea de a menține o persoană în viață, atunci când se impune, precum și de a permite unei persoane
care a ales suicidul, să moară, atunci când este necesar, depinde de o apreciere experiențială a viziunii
celuilalt asupra lumii. ”
- Capacitatea și dorința de a accede deplin la experiența persoanei
+ capacitatea de a nu deveni una cu acea experiență.
• Ce înseamnă validarea?
• Esența validării: terapeutul
- îi transmite clientului faptul că răspunsurile acestuia au sens și sunt inteligibile în contextul sau situația de
viață curentă a acestuia
- Acceptă în mod activ clientul și îi transmite această acceptare,

- Ia în serios răspunsurile clientului și nu le minimalizează sau banalizează.
Strategiile de validare necesită ca terapeutul să caute, să recunoască și să reflecte clientului validitatea inerentă din
reacțiile acestuia la evenimente.
1. Validarea inseamnă confirmarea a ceea ce este valid!! (NU inseamnă transformarea unui lucru in valid! NU
inseamnă validarea a ceea ce nu este valid!)
2. Terapeutul observă, resimte și afirmă dar NU creează validitate!!!
• Alianța terapeutică
• Alianţa terapeutică
• Conceptul de alianţă terapeutică îşi are originea în psihanaliză:
– Freud (1912): relaţia pozitivă analist – pacient este necesară pentru munca terapeutică.
– Multipli psihanalişti neofreudieni au contribuit la dezvoltarea modelului alianţei de lucru, considerată

primară în raport cu procesul terapeutic.
• Curentul umanist – experienţial în psihoterapie a adus contribuţii majore la dezvoltarea conceptului:
– Rogers (1957): terapeutul este responsabil de crearea relaţiei prin empatie, autenticitate, congruenţă
şi acceptare pozitivă necondiţionată a clientului.
– Alianţa de lucru creează un cadru de acceptare, care va facilita autoactualizarea clientului, fiind
considerată primară în raport cu procesul terapeutic.
• Asociaţia pentru Dezvoltarea Terapiei Comportamentale (1977):
– Principiile etice ale terapeuţilor comportamentalişti:
• Prima mențiune oficială privind importanţa alianţei de lucru.
• Wolfe & Goldfried (1988), într-un articol despre integrarea în psihoterapie au numit alianţa de lucru
“VARIABILĂ INTEGRATIVĂ ESENŢIALĂ”.
• Bordin (1979) a reunit elementele alianţei de lucru într-o conceptualizare aplicabilă tuturor tipurilor de teorii
sau psihoterapii.
• Alianţa de lucru:
• – O conexiune, legătură între client şi terapeut
• – Un acord asupra scopurilor psihoterapiei
• – Un acord asupra sarcinilor necesare pentru a atinge scopurile.
• Condițiile unei relații terapeutice securizante: (Horvath şi Greenberg, 1994):
• - să perceapă în mod adecvat comunicarea verbală și nonverbală a clienţilor;

• - să comunice şi să caute confirmarea propriei înţelegeri, să negocieze o înţelegere mutuală;
• - să se abţină de la exprimarea unor gânduri critice, intruzive sau ostile în timpul sesiunii.
• Comportamente relevante:
• - ascultarea atentă și activă;
• - reprezentarea vie a sentimentelor clienţilor.
• Evoluția conceptului de alianță terapeutică
• Freud (1913) teoretizează transferul: în prima parte este vazut ca fiind negativ din toate punctele de vedere,
însă mai târziu își schimbă poziția asupra transferului și ia în considerare posibilitatea dezvoltării unui
atașament benefic între pacient și terapeut (nu ca proiecție).
– În aceeși linie, Zetzel (1956) definește alianța ca fiind o componntă relațională non-nevrotică și non-
transferențială ce se stabilște între pacient și terapeut; îi permite pacientului să îl urmeze pe terapeut
și să utilizeze interpretările lui.
– Greenson (1965): colaborare bazată pe realitate
– Bibring (1937), Horwitz (1974), Bowlby (1988): atașamentul dintre pacient și terapeut este diferit
calitativ de cel din experiențele copilăriei.
A fost făcută deci distincția dintre alianța terapeutică și transfer, iar acestă deosebire s-a extins dincolo de
granițele paradigmei analitice.
• Rogers (1951) definește ca set componente active ale terapiei centrate pe persoană empatia,
autenticitate/congruenţa şi acceptarea pozitivă necondiţionată; acestea sunt condiții ideale oferite de
terapeut.
• Descoperirea faptului că terapii diferite produc rezultate similare: ipoteza existenței variabilelor comune
tuturor terapiilor; alianța ca o astfel de variabilă non-specifică.
– Luborsky (1976): o dezvoltare teoretică a conceptului de alianță sugerează că variațiile de rezultat

observate în faze diferite ale terapiei ar putea fi explicate de natura de dinamică a alianței; Două tipuri
de alianță: alianța în faze timpurii ale terapiei bazată pe percepția pacientului asupra terapeutului ca
fiind suportiv și alianța mai tipică fazelor avansate ale terapiei reprezentată de relația colaborativă
dintre cei doi care împart responsabilitatea de a lucra pentru atingerea scopurilor terapiei și a unui
sentiment de comuniune.
• Bordin (1979): alianța terapeutică este un concept pan-teoretic, definiția lui se plică tuturor terapiilor.
Trei componente: o legătură semnificativă (afectuoasă) între client şi terapeut, un acord asupra scopurilor
psihoterapiei și un acord asupra sarcinilor necesare pentru a atinge scopurile. Dezvoltarea celei de a 2-a și a 3-a
componente este dependentă de relația terapeutică bazată pe încredere și considerație pozitivă – un acord poate fi
stabilit doar dacă există încrederea clientului că terapeutul îl poate ajuta și încrederea terapeutului în resursele
clientului.
Acestă abordare elimină dihotomia dintre procesul terapiei și procedurile de intervenție care sunt vazute ca
interdependente (food for thought: tehnici pentru îmbunătățirea alianței).
• Adaptarea conceptului de alianță la contexte de grup: modelul sistemic al alianței (Pinsof, 1988; Catherall,
1986). Modelul lui Bordin este aplicat multiplelor subsisteme interpersonale: (a) alianța proprie cu terapeutul,
(b) alianța membrilor grupului cu terapeutul, (c) alianța proprie cu membrii grupului, și (d) alianța altui
membru cu terapeutul. Alianța poate fi astfel conceptualizată ca totalitatea alianțelor formate (Gillaspy et
al., 2002).
• Unii autori au surprins faptul că în contextul terapiei de grup alianța terapeutică este puternic legată de alt
concept, coeziunea de grup, și că acestea sunt legate și în ceea ce privește asocierea puternică cu ameliorarea
simptomelor și îmbunătățirea stimei de sine. Yalom (1995) vorbește despre un sentiment de suport, încredere,
apartenență care este “analog relației din terapia individuală”, în timp ce Budman et al. (1989) definesc
coeziunea ca lucrul împreună în direcția obiectivului terapeutic și angajarea în tematici comune.
• Alți autori atrag atenția asupra distincției (Crowe & Grenyer 2008): coeziunea de grup se referă la toți
membrii, inclusiv terapeutul, dar alianța se referă doar la relația dintre terapeut și membrii grupului. Cu toate
acestea, alianța și coeziunea sunt corelate și ambele prezic rezultatele terapiei.
• Alianţa terapeutică și rezultatele terapiei
• O relație moderată destul de certă
• De ex. ultima meta-analiză și cea mai sofisticată metodologic (Horvath, Del Re, Flückiger & Symonds, 2011b) a
inclus 190 de studii care agregat au implicat mai mult de 14.000 de participanți a găsit o relație r=.28 (CI 95%
.249-.301).
Construirea alianţei de lucru terapeutic

• Prof. dr. Cătălin NEDELCEA
• Universitatea din Bucureşti,
• Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
• Premise
• Oamenii solicită ajutor terapeutic pentru că suferă
• Cele mai importante suferințe umane se leagă de relații (disfuncționale) de atașament
• Structurarea și menținerea unei bune relații este un obiectiv esențial al psihoterapiei
• Perspective asupra relaţiei terapeutice
• Psihanaliza
• Relaţia transferenţială
• (modelul părinte – copil, relaţia este primară)
• Psihoterapiile cognitiv - comportamentale

• Colaborarea empirică
• (modelul profesor – elev, relaţia este secundară)
• Psihoterapiile umanist – experienţiale
• Centrarea pe persoană (empatia)
• (modelul persoană – persoană, relaţia este primară)
• Eficienţa psihoterapiei
• Studiile privind efectele psihoterapiei (Lambert & Bergin, 1994; Shapiro et al. 1986; Smith et al., 1980;
Wampold et al., 1997) au stabilit:
• 1. că psihoterapia are efecte,
• 2. că există diferenţe mici între eficienţa formelor diferite de psihoterapie,
• 3. că relaţia terapeutică este unul dintre factorii comuni care explică efectele psihoterapiei
• Modelul factorilor comuni
• C.R. Rogers (1951, 1957) a desfășurat o muncă de pionierat în încercarea de a defini componentele active ale
relației terapeutice (empatie, acceptarea necondiționată, congruența). Concepția lui Rogers a deschis o nouă
direcție în cercetare.
• Lambert (1992); Hubble, Duncan & Miller (1997):
• Client şi factori extraterapeutici – 40%
• Metoda, tehnica – 15%
• Placebo pozitiv, aşteptări pozitive ale clientului, speranţa – 15%
• Relaţia comunicaţională terapeut – client – 30%

(Wampold, 2001, Duncan, B., 2010)

(Wampold, 2001, Duncan, B., 2010)
• Factorii care ţin de client reprezintă 87% din schimbare, în timp ce doar 13% ţin de tratament (Wampold,
2001)
• Clientul are rolul major în schimbarea pe care o doreşte!
• Factorii care ţin de tratament (13%) sunt reprezentaţi în diagramă prin cercurile care se suprapun sugerând
cum ei acţionează interdependent. Aceşti factori lucrează împreună şi nu pot fi separaţi în părţi distincte
(Duncan, Solovey & Rusk, 1992).
• Factorii care ţin de terapeut (46-69%) sunt definiţi ca aceea variabilitate care depinde de cine este terapeutul
mai mult decât de ce model terapeutic aplică.
• Clienţii se simt conectaţi cu terapeuţii pe care îi văd empatici, conţinători, grijulii, suportivi (Bischoff &
McBride, 1996). Astfel, persoana terapeutului, stilul de angajare, de apreciere a lui, precum şi căldura şi grija în
comunicare contribuie la realizarea unei puternice alianţe cu clientul. Alianţa pozitivă este unul dintre cei mai
buni predictori ai succesului în psihoterapie!
• Conceptul de alianţă terapeutică îşi are originea în psihanaliză.
• Freud (1912): relaţia pozitivă analist – pacient este necesară pentru munca terapeutică.
• Multipli psihanalişti neofreudieni au controbuit la dezvoltarea modelului alianţei de lucru, considerată primară
în raport cu procesul terapeutic..
• Curentul umanist – experienţial în psihoterapie a adus contribuţii majore la dezvoltarea conceptului.
• Rogers (1957): terapeutul este responsabil de crearea relaţiei prin empatie, autenticitate, congruenţă şi
acceptare pozitivă necondiţionată a clientului.
• Alianţa de lucru creează un cadru de acceptare, care va facilita autoactualizarea clientului, fiind considerată
primară în raport cu procesul terapeutic.
• Asociaţia pentru Dezvoltarea Terapiei Comportamentale (1977): prin publicarea principiilor etice ale
terapeuţilor comportamentalişti este oficial afirmată importanţa alianţei de lucru.
• Wolfe & Goldfried (1988), într-un articol despre integrarea în psihoterapie au numit alianţa de lucru
“VARIABILĂ INTEGRATIVĂ ESENŢIALĂ”.
• Bordin (1979) a reunit elementele alianţei de lucru într-o conceptualizare aplicabilă tuturor tipurilor de teorii
sau psihoterapii.
• Alianţa de lucru:
• – O conexiune, legătură între client şi terapeut
• – Un acord asupra scopurilor psihoterapiei
• – Un acord asupra sarcinilor necesare pentru a atinge scopurile.
• Condițiile unei relații terapeutice securizante: (Horvath şi Greenberg, 1994):
• - să perceapă în mod adecvat comunicarea verbală și nonverbală a clienţilor;
• - să comunice şi să caute confirmarea propriei înţelegeri, să negocieze o înţelegere mutuală;
• - să se abţină de la exprimarea unor gânduri critice, intruzive sau ostile în timpul sesiunii.
• Comportamente relevante:
• - ascultarea atentă și activă;
• - reprezentarea vie a sentimentelor clienţilor.

• Relația terapeutică este singura dimensiune în raport cu care orientările terapeutice nu pot fi, cu adevărat,
diferențiate!
• Toate orientările terapeutice au ajuns în final la perspective compatibile despre relația terapeutică:
– Relația terapeutică = nouă relație de atașament;
• Orientarea umanist-experiențială
– Empatia exploratorie;
• Orientarea cognitiv-comportamentală
– TCD – validarea clientului.
• Cum poate fi utilizată relația în manieră integrativă
• Acompaniament empatic
= deschiderea clientului;
• Un nou model al relației de atașament
= securizarea clientului în ipostazele sale cele mai vulnerabile;
• Provocare
= conștientizare & schimbare comportamentală.
• Construirea contactului terapeutic
• Calibrare
• Fineţe observaţională, să ştiu: 1. ce experienţă / stare are un client şi 2. când se schimbă ceva în exerienţa /
starea clientului.
• Urmare (acompaniere)
• Preluarea şi reflectarea conduitei expresive
• Crearea unui raport de rezonanţă
• Ghidare
• Conducerea procesului terapeutic (tehnicile, procesele de explorare)
• Exerciţiu 1
• To be decided
• Exerciţiu 2
• To be decided
• Întrebările
• Scopuri generale
• Culegere de informaţii,
• Stabilirea unei conexiuni.
• Reguli generale
• Evităm DE CE?
• Evităm întrebările sugestive.
• Evităm excesul de întrebări.
• Evităm întrebările.
• Întrebările magice sunt: CE ...? şi CUM ...?
• Modelul META!
• Exerciţiu 3
• To be decided
• Exerciţiu 4
• To be decided
• Răspunsurile de tip reflectare
• Ecou
• Un cuvânt al clientului, o interjecţie, „şi”, „da”, cu scopul de a menţine conexiunea, a acompania.
• Sinteză
• A unei secvenţe de discurs, preferabil cu cuvintele clientului, cu scopul de a vedea ansamblul.
• Parafrazare
• Folosind propriile cuvinte, cu scop de autoverificare şi comutare a focusului către un aspect nou.
• Exerciţiu 5
• To be decided
• Exerciţiu 6
• To be decided
• RELAȚIA TERAPEUTICĂ =
O NOUĂ RELAȚIE DE ATAȘAMENT
• Atașamentul
• Nevoia de atașament este dictată biologic (a copilului față de persoana care îl îngrijește)
• Atașamentul este un sistem motivațional; își are rădăcini în nevoia absolută a copilului de a menține
apropierea fizică față de persoana care îl îngrijește pentru:
a) A promova siguranța emoțională
b) De a asigura supraviețuirea concretă a copilului.
• Sistemul de atașament a fost determinat de evoluția speciei umane pentru a supraviețui și a se reproduce –
este o componentă a programării genetice umane.
• Sistemul de atașament = sistem de răspunsuri înnăscute, determinate instinctual, la pericol și siguranță.
• Este evidențiat de trei tipuri de comportament:
1. Căutarea, monitorizarea și încercarea de a menține proximitatea față de o figură de atașament protectoare;
- Mama este acea figură, indiferent dacă copilul este implicat în relația cu ea.
- Plânsul, agățarea, chemarea, târârea după figura (figurile) de atașament fac parte din repertoriul
adânc înrădăcinat biologic al copilului mic pentru stabilirea siguranței date de proximitate;
2. Folosirea figurii de atașament ca ”bază de siguranță”
- De la care poate începe explorarea mediului și a experiențelor nefamiliare;
- Sistemul comportamental explorator este strâns legat de comportamentul de atașament.
- Când figura de atașament a copilului este disponibilă ca bază de siguranță pentru protecție și susținere
atunci când este nevoie, copilul se simte în general liber să exploreze.
3. Refugierea la o figură de atașament ca la un ”sanctuar sigur” în situații de pericol și momente de alarmă.
- Oamenii care se simt amenințați nu caută siguranța într-un loc (adăpost), ci mai degrabă în compania unei persoane
privită ca fiind ”mai puternică și/sau mai înțeleaptă”
• Obiectivul comportamentului de atașament nu este doar obținerea protecției în fața unui pericol, ci și
asigurarea că persoana care îl îngrijește este în continuare disponibilă.
• Disponibilitatea figurii de atașament nu este doar o problemă de accesibilitate ci și de responsivitate

emoțională (persoana poate fi accesibilă dar neresponsivă emoțional).
• Modul în care copilul apreciază disponibilitatea figurii de atașament este deosebit de important pentru cum
va percepe în prezent relațiile importante de atașament.
• Nevoia de a ne atașa este semnificativă de-a lungul întregii vieți.
• Cu cât pericolul este mai mare, cu atât nevoia de conectare este mai puternică (până la contactul corporal)
• De-a lungul vieții, monitorizăm accesibilitatea fizică și responsivitatea emoțională a persoanelor de care
suntem atașați.
• Atașamentul este o nevoie umană permanentă!
• Tipare de atașament
• Atașamentul securizant
• Baza de siguranță,
• Părintele ”suficient de bun”
• Atașamentul insecurizant:
• Evitant,
• Ambivalent,
• Dezorganizat.
• Rezumând,
• Experiențele asociate atașamentului au un impact major asupra dezvoltării umane
• Implicit asupra dezvoltărilor psihopatologice
• Implicit asupra comportamentului adult, în relațiile semnificative de atașament: cuplu, rol parental, profesie,
• Tiparele de atașament se pot schimba prin relații semnificative!
• SUFERINȚA copilului datorată disfuncțiilor atașamentului = TRAUMĂ
• (Mahler – trauma simbiotică, Ruppert – trauma iubirii)
• Conexiunea teoretică este necesară!
• Care sunt implicațiile pentru psihoterapie?
• ATAȘAMENTUL ÎN PSIHOTERAPIE
• ATAȘAMENTUL ÎN PSIHOTERAPIE
 Tiparele folosite în relațiile primare de atașament se reflectă în modul în care relaționăm cu ceilalți, ci și în
obiceiurile de a simți și a gândi.
 La fel cum relația de atașament inițială îi permite copilului să se dezvolte, noua relație de atașament cu
terapeutul îi permite clientului să se schimbe.
 Terapeutul este o nouă figură de atașament față de care pacientul poate dezvolta noi tipare de atașament –
noi tipare de reglare afectivă, de gândire, de relaționare.
 Teoria atașamentului:
- ajută terapeutul să identifice tiparele de atașament ale clientului și să adopte o atitudine reparatorie (care
mărește siguranța clientului);
- se centrează pe eforturile terapeutului de a întări capacitatea de mentalizare a persoanei (funcția reflexivă).
• Atașamentul securizant se poate crea întreținând fluxul dintre a da și a primi (între cele două persoane
/subiectivități)
”...altfel, copilul /clientul poate învăța că există loc doar pentru una singură: o singură voce, o singură voință, un
singur individ ale cărui nevoi domină permanent, un singur individ care cotrolează interacțiunea.”
– În starea mentală evitantă (care respinge) – nu există loc pentru sine;
– În starea mentală ambivalentă (peocupată) – nu există loc decât pentru celălalt;
– Starea mentală securizantă face loc pentru amândoi.
Cheia succesului este calitatea comunicării afective din relație.
Cât de mare este containerul pentru comunicarea afectivă și experiență pe care îl asigură relația terapeutică?
– Există un sentiment de recunoaștere mutuală și ”potrivire”?
– La care semnale afective ale clientului răspundem în manieră acordată și colaborativă?
– Ce semnale afective ignorăm, descurajăm sau interpretăm prost?
• ATAȘAMENTULIN PSIHOTERAPIE
• Asigurarea unei baze de siguranță este trăsătura definitorie a unei relații de atașament ”suficient de bune”
(în copilărie și în psihoterapie)
 Întărește capacitatea de reglare afectivă
 Facilitează așteptările clientului că cineva mai puternic și mai înțelept va fi disponibil pentru a ajuta la
restabilirea echilibrului emoțional în fața pericolului.
 Întărește încrederea în sine, în alții și sentimentul că lumea este un loc sigur în care poți să crești și să
iubești.
CUM PUTEM GENERA O ASTFEL DE EXPERIENȚĂ RELAȚIONALĂ ÎN PSIHOTERAPIE?
– COMUNICAREA COLABORATIVĂ:
1. Dialog incluziv
2. Inițierea activă a reparării
3. Îmbunătățirea dialogului
4. A fi dispus la implicare și luptă
5. Înițierea, separările, întreruperile și încheierea terapiei
Atașamentul în psihoterapie
• Teoria atașamentului
• Experiențele asociate atașamentului au un impact major asupra dezvoltării umane
• Implicit asupra dezvoltărilor psihopatologice
• Implicit asupra comportamentului adult, în relațiile semnificative de atașament: cuplu, rol parental, profesie,
• Tiparele de atașament se pot schimba prin relații semnificative!
• SUFERINȚA copilului datorată disfuncțiilor atașamentului = TRAUMĂ
• (Mahler – trauma simbiotică, Ruppert – trauma iubirii)
• Conexiunea teoretică este necesară!
• Care sunt implicațiile pentru psihoterapie?
• Efecte pe termen lung ale tiparelor de atașament
• Copiii cu atașament securizant:
- Stimă de sine
- Sănătate emțională și reziliență a Eului;
- Afect pozitiv, inițiativă, competență socială, concentrare în joc;
- Sunt tratați cu căldură și adecvat vârstei lor;
• Copiii cu atașament nesigur (evitant):
- Sunt percepuți ca retrași, aroganți sau în opoziție;
- Tind să scoată la iveală răspunsuri furioase de control;
- Frecvent, îi victimizează pe alții;
- Factor de risc pentru probleme obsesionale, narcisice și schizoide;
• Copiii cu atașament ambivalent:
- Sunt văzuți ca adezivi și imaturi – tind să fie răsfățați și infantilizați;
- Frecvent sunt victimizați de alții;
- Factor de risc pentru tulburări isterice și histrionice;
• Copiii cu atașament dezorganizat:
- factor de risc pentru patologia ulterioară (tulburare borderline)
• Atașamentul în psihoterapie
 Tiparele folosite în relațiile primare de atașament se reflectă în modul în care relaționăm cu ceilalți, ci și în
obiceiurile de a simți și a gândi.
 La fel cum relația de atașament inițială îi permite copilului să se dezvolte, noua relație de atașament cu
terapeutul îi permite clientului să se schimbe.
 Terapeutul este o nouă figură de atașament față de care pacientul poate dezvolta noi tipare de atașament –
noi tipare de reglare afectivă, de gândire, de relaționare.
 Teoria atașamentului:
- ajută terapeutul să identifice tiparele de atașament ale clientului și să adopte o atitudine reparatorie (care
mărește siguranța clientului);
- se centrează pe eforturile terapeutului de a întări capacitatea de mentalizare a persoanei (funcția reflexivă).
• Tipologia clienților (M. Maine)
• 1. Clientul care respinge – de la izolare la intimitate
• 2. Clientul preocupat – a face loc unei minți proprii
• 3. Clientul lipsit de soluție – vindecarea rănilor traumei sau ale pierderii
• 1. Clientul care respinge – de la izolare la intimitate
• Continuum de la cei obsesivi la cei narcisici și schizoizi.
• Marea problemă: a avea încredere în ceilalți suficient de mult pentru a fi intimi cu ei înșiși - Nu sunt intimi nici
cu ei înșiși – reticenți în a simți și exprima emoții;
• Modelul conștient - în public, comportamentele sunt ”Bune” – putere, independență, autonomie dar
proiecteză asupra altora propriile vulnerabilități, furii și nevoi;
• Modelul inconștient: sinele este dependent, neajutorat, defect, iar alții pot să respingă, să controleze și să
pedepsească.
• Modelul conștient este apărarea contra celui inconștient;
• Istoria de atașament: au învățat că a recunoaște și a exprima distresul (adică a exprima nevoia de ajutor) =
frustrare, respingere, suferință sau o admitere umilitoare a insuficienței.
• Mecanism general de apărare: ”bazare pe sine compulsivă” – supraestimarea compulsivă a propriei valori
(pentru a rămâne departe de orice trăire i-ar putea determina să caute suport, legătură, grijă din partea
altora) + diminuarea importanței celorlați
• 1. Clientul care respinge
• Rezolvarea terapeutică: doar prin stabilirea unei relații emoționale putem să-i implicăm într-o relație care
poate face posibilă schimbarea.
– CHEIA: urmărirea afectului (exprimat prin comportamentul nonverbal):
• Regulă: ceea ce clienții sunt reticenți în a simți, vor evoca în terapeuți,
– A exprima propriile sentimente, îl poate ajuta să integreze sentimentele disociate;
• Schimbarea terapeutică: terapeutul să conteze pentru client!!
• Abordarea terapeutică: echilibrul dintre acordarea empatică și confruntare.
– Empatia – diminuează frica că îl controlăm sau respingem; dar o poate respinge (Doar atât poți?);
– Confruntarea – exprimarea deliberată sau spontană a propriei experiențe; este corectivă pt că:
• percepe relația (să simtă prezența terapeutului) și faptul că există 2 persoane care contează;
• poate conștientiza impactul lor asupra celorlalți;
• A avea nevoie de ajutor și a nu-l găsi este un risc, dar a primi acest ajutor este un risc si mai mare! CARE
ESTE ACESTA?
– Apare tiparul de atașament inconștient si afectele asociate
– Tristețe teribilă (terapeutul capabil să ajute ≠ figurile de atașament incapabile
• 2. Clientul preocupat – a face loc unei minți proprii
• Aparțin unui continuum diagnostic: de la isterici la borderline;
• Frica de abandon (marile amenințări: separarea, pierderea, a fi singuri):
– ”înfometați de fuziune” – apropierea este singura soluție, niciodată problema;
• Mecanism de apărare: hiperactivarea - șansa cea mai bună de a-și asigura atenția și susținerea celorlalți este
să-și facă propriul distres mult prea evident pentru a mai putea fi ignorat - caută permanent indicii interne și
externe pentru a-și mări distresul;
• Soluția terapeutică: a le oferi o relație care să reprezinte o alternativă la strategia lor de hiperactivare – să se
poată baza pe disponibilitatea emoțională și acceptarea terapeutului fără a-și mai amplifica trăirile;
• Există două tipare, care necesită strategii diferențiate de interveție:
– Tiparul neajutorării,
– Tiparul de furie și haos.
• Tiparul neajutorării
• Hiperemoționali, melodramatici, se conectează la ceilalți prin neajutorare; își recunosc nevoia, dar reușesc cu
greu să o satisfacă;
– Disperați să nu fie abandonați; prea înfricoșați pentru a se afirma și mult prea dispuși să le facă pe plac
altora;
• Mecanism de apărare: îi este frică să-și dezvolte un sentiment de autonomie și siguranță, pentru că acestea au
fost descurajate (atenția părinților apărea atunci când erau neajutorați, nefericiți).
– În terapie, ”știu” că trebuie să mențină aparența de neajutorare în același timp ajutându-l pe terapeut
să se simtă bine în rolul său
• Pașii intervenției:
• Incluzivitatea – relația care încurajează clientul să se conecteze cât mai mult la propria experiență;
• A rămâne constanți în disponibilitatea noastră în fața emoționalității excesive (a nu o întări pozitiv sau
negativ);
• Atenția la emoții ”private” pe care clientul le exprimă indirect – acestea țin de:
– Neîncrederea și frica de abandon;
– Furia și capacitatea de a spune NU;
– Tristețea și nevoia autentică;
– Capacitatea de a spune DA.
• Tiparul de furie și haos
• Istorie marcată de traume și pierderi recurente, care au rămas complet nerezolvate; adesea catalogați ca
bordeline; își trăiesc viața ca o permanentă criză – emoțiile lor nu sunt dureroase, ci copleșitoare; In interior se
simt haotici și goi:
– Relațiile sunt adesea furtunoase, adesea terminate cu trădare;
– Conflictul: teroarea de dependență și nevoia fără margini de dependență;
– Disperați, ei se apropie, dar apoi, se retrag cu frică și furie.
– Interiorul lor e ocupat de un ”celălalt” extrem de înspăimântător!
• Intervenția = a nu ne lăsa îndepărtați!
– Combinație între empatie și stabilirea limitelor!
– A fi capabili să tolerăm un spectru larg al experiențelor umane,
– Cel mai simplu empatizăm dacă putem localiza în interiorul nostru ecouri ale experienței clientului;
– Principala barieră împotriva empatiei este contratransferul negativ (când ne simțim speriați, furioși,
devalorizați, dominați, ect).
– Dacă nu reușim să ne punem în locul clientului, atunci nu va avea nici o bază de la care să-și extindă
empatia și către el însuși:
• Stabilirea unor limite nu este pentru a controla clientul, ci pentru a separa cele două
experiențe (a mea și a lui) și, în timp pentru a creea baza de siguranță!
• Disponibilitatea noastră de a ne implica și a ne lupta este esențială! – în absența ei, clientul

poate simți că am renunțat la el.
• 3. Clientul lipsit de soluție – vindecarea rănilor traumei sau ale pierderii
• Istorie de atașament dezorganizat, traumatic:
– Relațiile erau copleșitor de dureroase și
– nu au asigurat copilului nici un fel de siguranță în care să facă față acestei dureri;
• = experiența unei rupturi devastatoare, regulate și fără reparație.
• = modele incoerente ale sinelui, ale celuilalt și ale relației dintre ei;
• În terapie (dar și în relațiile sale curente), clientul este în mod inconștient constrâns să recreeze cu terapeutul
relația veche, de profundă nesiguranță în care nici ajutorul, nici speranța nu erau posibile.
– Astfel, într- relație terapeutică nesigură, rezolvarea traumelor este imposibilă !!
• Obiective terapeutice:
– Depășirea fricii de siguranță;
– Abordarea disocierii, identificării proiective și a contratransferului
– Transpunerea traumei în cuvinte;
– Mentalizarea și meditația.
• 3. Clientul lipsit de soluție
• Depășirea fricii de siguranță:
– Crearea unei relații în care clientul să se poată simți în siguranță – este scopul suprem al terapiei, dar
și o condiție preliminară pentru a începe rezolvarea traumei.
– Combinarea empatiei și stabilirea limitelor.
• Abordarea mecanismelor de apărare:
– a. Disocierea psihică - ține departe realitățile dureroase, și face imposibilă abordarea terapeutică a
traumei.
– b. Identificarea proiectivă – clientul tratează terapeutul astfel încât să evoce în el ceea ce nu poate
suporta la el iar terapeutul se identifică cu asta.
• Pentru că nu-și pot asuma experiența (fiind disociată), aceasta trebuie relocată (în celălalt!).
• Transpunerea traumei în cuvinte:
– Numirea sentimentelor asociate traumei conferă un sentiment din ce în ce mai mare de stăpânire;
– Aminitirile unei traume neprocesate sunt ”înghețate” în timp, având ca rezultat faptul că trecutul e
trăit, în mod subiectiv, ca prezent.
• Trauma trebuie ”reamintită” (reasociată) într-un ”nou context de amintire” (dat de relația
terapeutică securizantă în care există un celălalt capabil să ajute la reglarea emoțiilor).
• Mentalizarea și meditația:
– Mentalizarea =capacitatea de reflecta, de a înțelege trăirile din spatele comportamentului său;
• Oferă un sentiment crescut de control asupra sentimentelor și comportamentului și le face

mai de înțeles și mai previzibile;
– Meditația= are potențialul de a asigura un adăpost în fața furtunii;
• Este un antidot al panicii și disocierii, dar și de a regla suprareactivitatea clientului;
• Practica meditativă poate ajuta la capacitatea de mentalizare.
• De la specific la general în crearea unei relații terapeutice de atașament securizant

• Crearea unei relații terapeutice de atașament securizant
• Atașamentul securizant se poate crea întreținând fluxul dintre a da și a primi! (între cele două persoane /
subiectivități: terapeutul și clientul)
– ”Altfel ..., copilul (clientul) poate învăța că există loc doar pentru una singură: o singură voce, o singură
voință, un singur individ ale cărui nevoi domină permanent, un singur individ care cotrolează
interacțiunea.” (Walin, 2010)
• În starea mentală evitantă (care respinge) – nu există loc pentru sine;
• În starea mentală ambivalentă (peocupată) – nu există loc decât pentru celălalt;
• Starea mentală securizantă face loc pentru amândoi.
• Cheia succesului este calitatea comunicării afective din relație:
– Cât de mare este containerul pentru comunicarea afectivă și experiență pe care îl asigură relația
terapeutică?
– Există un sentiment de recunoaștere mutuală și ”potrivire”?
– La care semnale afective ale clientului răspundem în manieră acordată și colaborativă?
– Ce semnale afective ignorăm, descurajăm sau interpretăm prost?
• Crearea unei relații terapeutice de atașament securizant
Asigurarea unei baze de siguranță este trăsătura definitorie a unei relații de atașament ”suficient de bune” (în copilărie
și în psihoterapie)
Întărește capacitatea de reglare afectivă
Facilitează așteptările clientului că cineva mai puternic și mai înțelept va fi disponibil pentru a ajuta la restabilirea
echilibrului emoțional în fața pericolului.
Întărește încrederea în sine, în alții și sentimentul că lumea este un loc sigur în care poți să crești și să iubești.
CUM PUTEM GENERA O ASTFEL DE EXPERIENȚĂ RELAȚIONALĂ ÎN PSIHOTERAPIE?
– COMUNICAREA COLABORATIVĂ:
Dialog incluziv
Inițierea activă a reparării
Îmbunătățirea dialogului
A fi dispus la implicare și luptă
Înițierea, separările, întreruperile și încheierea terapiei

RELAȚIA TERAPEUTICĂ ÎN ORIENTĂRILE COMPORTAMENTALE ȘI
COGNITIVE
Cum ajută relația terapeutică?
1. SCHIMBAREA / REORGANIZAREA SCHEMELOR
COGNITIVE vechi şi crearea unora noi.
2. EFICIENȚA GENERALĂ A TEHNICILOR APLICATE
DE TERAPEUT.
3. ACTIVAREA IMPLICITĂ A MECANISMULUI DE
CONDIȚIONARE OPERANTĂ.
SCHIMBAREA / REORGANIZAREA SCHEMELOR
COGNITIVE vechi şi crearea unora noi.
- afectează relațiile actuale ale clientului, inclusiv relația
terapeutică, iar acestea pot interfera cu travaliul terapeutic.
- Aceste scheme cognitive devin evidente atunci când
terapeutul este atent la fenomenul transferului.
- Transferul negativ - apare datorită generalizărilor
experiențelor trecute ale clientului și care îl conduc la o
perspectivă relațională inadecvată.
- Astfel, terapeutul are acces direct la convingerile
disfuncționale ale pacientului față de ceilalți oameni și
..., poate fi o sursă de schimbare.
• Contratransferul este ansamblul de gânduri automate și emoțiile
asociate acestora pe care terapeutul le are despre pacient,

acestea provenind din convingerile sale fundamentale sau din
problemele actuale cu pacientul.
• Terapeutul își poate analiza aceste gânduri pentru a înțelege
natura acestora și a identifica modalități raționale de a face față
problemei.
• De aceea, terapeutul cognitiv-comportamentalist trebuie să fie
sensibil faţă de problemele relaţionale şi să lucreze pentru
construirea unei relaţii de încredere în terapie.
• Mai mult, schimbarea poate deveni înfricoşătoare pentru client
dacă se întâmplă prea repede, are consecinţe negative în ochii
clientului şi/sau este incompatibilă cu ideile esenţiale pe care
le are despre sine.
• Astfel, un transfer pozitiv facilitează alianța activă între client și
terapeut ceea ce determină creșterea implicării clientului în
procesul terapeutic și acceptarea mai ușoară a schimbării
convingerilor.
EFICIENȚA GENERALĂ A TEHNICILOR APLICATE
DE TERAPEUT
• Deşi terapeuţii cognitiv-comportamentaliști au accentuat
permanent ideea că trebuie utilizate tehnici bazate pe teorie și
validate în laborator / empiric, au fost nevoiţi să admită
importanţa relaţiei terapeutice.
• Goldfried și Davidson (1976) afirmau:
“Orice terapeut comportamentalist care susţine că principiile
învăţării şi influenţei sociale sunt singurele de care are nevoie pentru
a produce schimbarea comportamentului, este în afara contactului
cu realitatea clinică. Am văzut terapeuţi capabili să conceptualizeze
problemele în funcţie de principiile comportamentaliste și care erau
adepţii variatelor tehnici comportamentale, dar care şi-au

demonstrat în puţine ocazii eficacitatea; ei întâmpinau adesea
dificultăţi de a-şi menţine clienţii în terapie, sau de a-i convinge să
urmeze sarcinile comportamentale”.
ACTIVAREA IMPLICITĂ A MECANISMULUI DE
CONDIȚIONARE OPERANTĂ
• Încă de la începutul terapiei comportamentale, se considera că
terapeutul este “o maşină de reîntărire socială” (Krasner 1962)
• Patterson (2000) demonstrează cum relaţia terapeutică în sine
implică elemente de condiţionare operantă.
– atmosfera terapeutică de acceptare, înţelegere, securitate oferă
clienţilor ocazia de a diminua anxietatea sau de a parcurge etapele
desensibilizării sistematice.
- în relaţia terapeutică în care ameninţarea exterioară este minimizată,
clienţii vor putea actualiza mai ușor fricile lor, de la cele mai slabe
până la cele mai puternice, în ritmul lor.
- Relaţia terapeutică în sine este o desensibilizare naturală.
• Legătura emoţională dintre terapeut şi client măreşte valoarea de
întăritor a primului, prin accentuarea puterii sale de influenţare și
persuasiune.
• Din perspectiva behavioristă cei mai puternici întăritori
comportamentali sunt respectul, interesul, preocuparea și atenţia
terapeutului, aspecte ce exprimă personalitatea acestuia.
Tehnici de validare
• Terapia comportamental-dialectică (TCD, Linehan, 1993,
1994) – dezvoltată în principal pentru pacienții suicidari.
• ”Poate că în nici o altă situație capacitatea de a empatiza cu o
altă persoană nu este mai importantă decât în cazul
interacționării cu cineva aflat în pragul sinuciderii.”
• ”Capacitatea de a menține o persoană în viață, atunci când se

impune, precum și de a permite unei persoane care a ales
suicidul, să moară, atunci când este necesar, depinde de o
apreciere experiențială a viziunii celuilalt asupra lumii. ”
- Capacitatea și dorința de a accede deplin la experiența
persoanei
+ capacitatea de a nu deveni una cu acea experiență.
Ce înseamnă validarea?
• Esența validării: terapeutul
- îi transmite clientului faptul că răspunsurile acestuia au sens și sunt
inteligibile în contextul sau situația de viață curentă a acestuia
- Acceptă în mod activ clientul și îi transmite această acceptare,
- Ia în serios răspunsurile clientului și nu le minimalizează sau
banalizează.
Strategiile de validare necesită ca terapeutul să caute, să recunoască și
să reflecte clientului validitatea inerentă din reacțiile acestuia la
evenimente.
1. Validarea inseamnă confirmarea a ceea ce este valid!! (NU
inseamnă transformarea unui lucru in valid! NU inseamnă validarea
a ceea ce nu este valid!)
2. Terapeutul observă, resimte și afirmă dar NU creează
validitate!!!
1. Validarea persoanei
• Se validează tot ce reprezintă persoana.
NIMIC DIN CE TRĂIEȘTE INDIVIDUL, DIN CEEA CE SIMTE,
GÂNDEȘTE, FACE, SPUNE SAU ESTE, NU ESTE SEPARAT DE
EL!!
PERSOANA ESTE VĂZUTĂ ȘI ACCEPTATĂ!
(acceptare necondiționată – Rogers, validare necondiționată).
Validăm persoana atunci când

- existența lui este tratată ca fiind justificabilă și
- reacționăm față de persoană ca fiind relevantă și importantă, ca
necesitând atenție sporită și acceptare.
A AVEA GRIJĂ DE CLIENT ESTE ÎNTOTDEAUNA
RESPONSABILITATEA TERAPEUTULUI!
Validarea nu are nimic în comun cu ceea ce este dezirabil social și nu este
sinonimă cu admirația!
- A spune lucrurilor pe nume
- A confirma ”inacceptabilul” dureros sau nedorit dpv cultural sau
personal
2. Validarea comportamentului
• Comportamentul se referă la:
- reacții fiziologice
- reacții cognitive
- intenții / impulsuri la acțiune (îmi vine să ...)
- acțiuni efective.
COMPORTAMENTUL INTREG NU ESTE VALID ÎN TOATE
SENSURILE!
COMPORTAMENTUL ÎNTREG ESTE ÎNTOTDEAUNA VALID INTR-UN
ANUMIT SENS!
- Poate fi valid dpv al unui set de antecedente (ex. Istoria de viață a persoanei)
dar nu și al altui set (ex. Evenimentele actuale).
- Poate fi valid dpv al experienței private a persoanei privind realitatea (ex.
Experiențe spirituale) dar nu și în ceea ce privește evenimentele publice
văzute de un observator.
- Poate fi valid in privința antecedentelor dar nu și a consecințelor (ex. Clientul
are dreptate dar nu este eficient).
- Poate fi valid în termenii unui set de consecinte (ex. Consecinte pe termen
scurt) dar nu și în termenii altui set (ex. Consecințe pe termen lung).

Validare și empatie
Comunicarea empatică în sine înseamnă validare.
- Pentru o persoană, a fi înțeles în cadrul său de referință este în sine
validant, pentru că asta înseamnă că nu este ”nebun”, că ceea ce
spune are suficientă logică pentru a se face înțeles.
Validarea implică întotdeauna recunoașterea exactă, confirmarea
și autentificarea a ceva ce există.
- pentru a valida o persoană, trebuie să o cunoști (ce crede, simte,
gandește, presupune, speră, face, etc).
NIVELURI DE VALIDARE
1. ASCULTAREA ȘI OBSERVAREA
2. REFLECTAREA CU ACURATEȚE
3. ARTICULAREA NEVERBALIZATULUI
4. VALIDAREA ÎN TERMENII CAUZELOR SUFICIENTE
5. VALIDAREA COMPORTAMENTULUI CA FIIND LOGIC ÎN ACEL
MOMENT
6. A TRATA PERSOANA ÎN AUTENTICITATEA SA VALIDĂ ȘI
RADICALĂ
1. ASCULTAREA ȘI OBSERVAREA
• Se referă la ascultarea și observarea a ceea ce clientul spune, simte și
face, precum și la efortul activ de a înțelege ceea ce se spune și observă.
• TERAPEUTUL ESTE PREOCUPAT DE CLIENT!
• Validarea comunică faptul că clientul merită eforturile terapeutului
de a înțelege!
• Spuneți-mi mai multe...
• Nu înțeleg, explicați-mi asta...
• La ce vă gândeați în acel moment? Ce simțeați?...
= concentrarea atenției asupra clientului și observarea atentă a
conținutului verbal și nonverbal

* În fiecare moment, terapeutul trebuie să compare reacțiile clientului cu
cele necesare atingerii obiectivelor sale. Cum ajung de aici acolo???
CUM SE FACE?
Sa actualizeze experiențe personale similare
Să se pună imaginativ în locul clientului, adoptând imaginativ trecutul
și prezentul acestuia
2. Reflectarea cu acurațete
• Se referă la reflectarea cu acuratețe a sentimentelor, gândurilor,
ipotezelor, comportamentelor clientului.
• Validarea la acest nivel înseamnă autentificarea faptului că persoana
este ceea ce el este efectiv; recunoașterea realității experienței
clientului.
• Obiectivul esențial: terapeutul și clientul să ajungă la o înțelegere
comună.
• Reflectările NU conțin aprecieri evaluative; NU implică aprobarea sau
încurajarea.
• Terapeutul NU cade de acord că perspectiva clientului este unica
perspectivă posibilă.
• Posibila capcană: terapeuții cad în apă cu clientul în loc să-l scoată din
apă! (adică terapeuții confundă realitatea cu reacția clientului la
realitate)
DE EXEMPLU O urăsc!
• Dacă înțeleg bine, te simți atât de furios încât ești sigur că o urăști.
3. Articularea neverbalizatului
= terapeutul îi transmite clientului înțelegerea sa cu privire la
aspectele experienței și reacțiilor clientului la evenimente, care nu au
fost comunicate în mod direct de acesta.
- practic, terapeutul ”citește” comportamentul clientului și
descifrează modul în care acesta se simte, gândește, face, dorește,

etc.
- Este o înțelegere intuitivă a clientului, derivată din informațiile și
observațiile de până atunci.
• Terapeutul afirmă cu voce tare ceea ce clientul observă, dar se
teme să afirme sau să recunoască!
• În special atunci când terapeutul ”o spune primul” este o
intensă acțiune de validare, deoarece clienții le observă de la bun
început, dar datorită neîncrederii în sine, își invalidează propriile
percepții și nu țin cont de ele.
• Atunci când cineva știe cum vei reacționa, simți sau gândi, sau ceea
ce este posibil să faci, fără a trebui să spui direct, cel mai adesea
este trăit ca validant.
• Necesită o foarte bună cunoaștere a comportamentului uman.
• Deținerea cunoștințelor provenite din mai multe teorii reduce
posibilitatea ca un individ să rămân adeptul uneia dintre ele în
prezența unor dovezi care o neagă.
• Această validare se bazează pe senzitivitatea clinică care depinde
de acuratețea empatiei!!
• Terapeutul este capabil, datorită senzitivității și procesului empatic,
- să anticipeze ce reacții va avea clientul la o anumită afirmație a sa
(cum se va simți)
- Să își dea seama de momentele când clientul se simte invalidat
- Să știe ce răspunsuri terapeutice pot suscita validarea
4. Validarea în termenii cauzelor
suficiente
• Comportamentul este validat în termenii cauzelor sale.
• Asumpția fundamentală: întregul comportament este cauzat de
evenimente care se produc în timp, și în consecință, este în
principiu justificabil!!
• ”Dat fiind x, cum ar putea Y sa fie altfel?” – Dat fiind
antecendentele și consecințele, cum ar putea fi diferit
comportamentul persoanei?
• Contracarează tendința clienților de a considera că ”nu ar trebui” să
fie așa cum sunt (”ar trebui” să fie altfel) = dacă comportamentul
va fi înțeles, atunci va fi tolerat!!
• Cum se validează comportamentul atunci când el este
inadaptabil, disfuncțional sau ineficient în atingerea scopurilor
finale?
a) Istoricul învățării din trecut – prezentul capată sens
b) Antecedentele actuale (nevalide)
c) Afecțiuni biologice
• Dorinta ca realitatea să fie diferită nu schimbă realitatea!:
• convingerea că realitatea este așa cum se dorește nu o transformă în
ceea ce se dorește a fi,
• nici dorința, nici negarea nu schimbă realitatea!
Exemplu: Dacă a dori să fim perfecți ne-ar face perfecți, majoritatea am fi
fost perfecți de multă vreme.
Exemplu: Peretele care este verde, iar clientul spune ca este/ sau isi doreste
să fie albastru.
• Comportamentul va fi validat aratand ca este cauzat de ceva!!!!
Chiar daca nu exista informatii disponibile pentru cunoastrerea tuturor
cauzelor relevante
a) Istoricul învățării din trecut – prezentul capată sens.
De exemplu: Probleme sexuale in relatia de cuplu datorita experientelor de abuz
din copilărie
b) Antecedentele actuale (nevalide) - Emotiile pot fi raspunsuri logice in
termenii principiilor, convingerilor persoanei cu privire la o situatie, chiar
daca acele convingeri nu sunt justificate in termenii situației actuale.

De exemplu: Panica unei persoanei este justificata atunci cand ea este
convinsă că este amenintată (chiar daca in realitate nu este asa).
c) Afecțiuni biologice.
De exemplu: Atunci când antecendentele tin de un tip de afectiune
biologică, iar consecinta nedorita este o funcționare defectuoasă.
5. Validarea comportamentului ca fiind
logic în acel moment
• Comunică faptul că acel comportament este justificabil, logic, bine
motivat, semnificativ sau eficient în ceea ce privete evenimentele
curente, funcționarea biologică normală și obiectivele supreme de
viață ale persoanei.
• Există o diferență între ”a avea dreptate” și ”a fi eficient”
• Terapeutul caută și reflectează înțelepciunea sau validitatea
răspunsurilor clientului și comunică faptul că este de înțeles.
a) Validitatea inerentă a comportamentului
b) Obiectivele pe termen lung
c) Este un răspuns normal și adecvat contextului
d) Consecințe pozitive relativ neimportante (pentru obiectivele pe
termen lung), însă aceste consecințe conduc simultan la
consecințe negative importante sau pe termen lung.
6. A trata persoana în autenticitatea sa
validă și radicală
• = a recunoaște individul așa cum este el, a vedea și a reacționa la
atu-urile și capacitățile persoanei, păstrând în același timp o înțelegere
empatică a dificultăților și a incapacităților sale actuale.
• Validarea persoanei AȘA CUM ESTE, dincolo de rolurile sale, mai
mult decât un ”client” sau o ”tulburare”!!
• Se bazează pe convingerea terapeutului că persoana este capabilă de
un comportament eficient și rațional!!

• – se pleacă de la prezumția de abilitate, nu de cea de dizabilitate!!!
• Implică autenticitate (naturalețe) din partea terapeutului!!
• Lauda este o forma specială de validare la acest nivel – terapeutul,
validează (recunoaște și confirmă) capacitatea inerentă a clientului de a
depăși dificultățile si a construi o viață care merită trăită.
DE CE SĂ VALIDĂM?
1. Validarea ca acceptare pentru a compensa schimbarea
Validarea:
- funcționează ca o contrapondere la strategiile de schimbare ale
psihoterapiei;
- operează atat ca acceptare cat si ca o confirmare a viziunilor
clientilor despre ei insisi si despre propria lume.
O concentrare persistentă asupra schimbării poate să amplifice
sentimentul de imprevizil si lipsa de control, poate spori teama,
anxietatea si furia!!
CÂND?
a. Clientul care este nonasertiv, nu verbalizeaza sau se retrage cand
este confruntat (≠clientul combativ, care desi este vulnerabil, poate
”indura” atunci cand se simte atacat).
b. Cand stresul creste (in terapie si in afara ei)
c. Cand sunt abordate subiecte foarte sensibile fata de care clientul
poate manifesta vulnerabilitate in sensul pierderii controlului
emotional.
DE CE SĂ VALIDĂM?
2. Validarea pentru consolidarea autovalidării
Obiectivul: a ajuta clientii să invete să aibă incredere in sine și in
propriile raspunsuri la situații (NU să le schimbe).
- Validarea nu trebuie sa urmeze unui comportament disfunctional,
ci atunci cand urmeaza unei situații sau unui comportament care

este valid, pentru a fi intarit.
- Atunci cand clientul realizeaza o actiune provenita din increderea
in sine, trebuie validate.
3. Validarea pentru consolidarea progresului
- Se intaresc doar comportamentele dorite.
De exemplu, persoana care plange in fata sefului. Validez faptul că
plansul este o reactie normala la furie și suferinta, dar si decizia
persoanei ca doreste sa schimbe asta.
DE CE SĂ VALIDĂM?
4. Validarea ca feedback
Pentru multi clienti, informațiile legate de natura adecvată, de
normalitate (in sensul normativ sau asteptat) și de caracterul rational
al comportamentului sunt foarte necesare.
Multi nu au primit astfel de informatii pe durata dezvoltarii sau
traiesc in medii stresante unde este dificil sa-și pastreze reperele cu
privire la ceea ce trebuie facut.
De exemplu, clienta mea cu OCD care nu mai are repere despre ce e
normal si ce nu in ”tratamentul” pe care il are.
5. Validarea pentru consolidarea relatiei terapeutice
Validarea alină și calmează. Furnizeaza speranta că schimbarea este
posibilă.
IN FIECARE CAZ, ATASAMENTUL SE REALIZEAZA PRIN
ASOCIEREA RELATIEI TERAPEUTICE CU UN AFECT
POZITIV.

Integrative - Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Integrative - Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

• Psihoterapii Integrative

• Curs: Prof. Dr. Cătălin Nedelcea &

• Conf. Dr. Iulia Ciorbea

• Seminar: Dr. Claudiu Papasteri

• Overview of the psychotherapy

• La începutul anilor 2000: peste 400 forme diferite de psihoterapie raportate:

– Care este eficiența (diferențiată) a acestora?

– Ce formă de psihoterapie putem alege?

• Toate formele de psihoterapie existente prezintă limitări:

• Practica reală a psihoterapeuților este în mare parte integrativă.

• În România există reglementări deficitare și o înțelegere deficitară a domeniului.

• Calitatea practicii psihoterapeuților din România.

• Despre ce vom discuta

• Scientist-Practitioner model in psychotherapy

– Evidence based practice,

– Evidence based interventions.

• Outcome research in psychotherapy

– Modelul factorilor comuni în psihoterapie.

• 1. Introducere (definiție, rute de integrare, delimitări)

• 2. Outcome research in psychotherapy / eficiența psihoterapiei

• 4. Common factors – conceptualizarea largă

• 5. Common factors – relația terapeutică

• 6. Common factors – conceptualizarea restrânsă

• 7. Common factors – conceptualizarea restânsă

• 8. Integrarea asimilativă – exemplificări (inclusiv MPS)

• 9. Current approaches in psychodynamic & C-B orientation

• 10. Current approaches in H-E orientation

• Ce este psihoterapia integrativă

• Generic = orice abordare multi-modală în psihoterapie; combinarea psihoterapiilor în scopul atingerii

– Nu este o formă / metodă de psihoterapie,

– Implică o formare diversificată a psihoteraputului.

• Meta-analizele existente au demonstrat că terapia personalizată crește eficiența tratamentului.

• Modele (rute) de integrare în psihoterapie

– the core ingredients that different therapies share in common,

– emphasising on therapeutic actions that have been demonstrated to be effective,

• se focalizează pe combinarea și sintetizarea unui număr mic de teorii la un nivel profund,

• Ex. Cyclical psychodynamics, integrează teorii psihodinamice, comportamentale și ale

• Ex. The transtheoreticcal model (Prochaska & DiClemente, 2005).

– Pornește de la premisa că majoritatea psihoterapeuților își aleg o orientare teoretică de bază și pe

• Other models combining the routes

• Hill, C.E. (2014) - The three-stage model of helping skills:

– a combination of theoretical integration and technical eclecticism,

• Exploration, based on client-centered psychotherapy,

• Insight, based on psychodynamic psychotherapy, &

• Action, based on yhe behavioral approach.

• Good and Beitman (2006)

– an integration of common factors and technical eclecticism,

• a. core components of effective therapy, &

• b. specific techniques designed to target clients' particular areas of concern.

• Brooks-Harris (2008) - Multitheoretical psychotherapy

– combines elements of technical eclecticism and theoretical integration,

• Forman (2010); Ingersoll & Zeitler (2010) – Integral psychotherapy

– psychotherapeutic integration would include:

• subjective approaches (cognitive, existential),

• inter-subjective approaches (interpersonal, object relations, multicultural),

• objective approaches (behavioral, pharmacological),

• and inter-objective approaches (systems science).

• Woolfe & Palmer (2000)

• Norcross & Goldfried (2005)

Current approaches in psychotherapy

– a cognitive behavioral treatment originally developed to treat chronically suicidal individuals

• "dialectical„ = a synthesis or integration of opposites (e.g. strategies of acceptance and

• Dialectical Behavioral Therapy - DBT