APORTUL ŞCOLILOR

TERAPEUTICE ÎN
DEZVOLTAREA DOMENIULUI
CONSILIERII

1
 APORTUL ŞCOLILOR
TERAPEUTICE ÎN DEZVOLTAREA
DOMENIULUI CONSILIERII

Plan:
1.Consilierea psihologică ca
procedeu de schimbare
2.Aportul şcolilor terapeutice în
dezvoltarea domeniului consilierii
3.Modele consultative
2
 CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ CA
PROCEDEU DE INTERVENŢIE
PSIHOLOGICĂ
The British Association for Connselling, fondată în 1977, defineşte
consilierea astfel:

„Consilierea este utilizarea pricepută şi principială a relaţiei interpersonale

pentru a facilita auto-cunoaşterea, acceptarea emoţională şi maturizarea,
dezvoltarea optimă a resurselor personale. Scopul general este acela de a
furniza ocazia de a lucra în direcţia unei vieţi mai satisfăcătoare şi pline de
resurse. Relaţiile de consiliere variază în funcţie de cerere, dar pot fi
centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea şi rezolvarea unor
probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză, dezvoltarea
unui insight personal, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor
3
interne, ori pe îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi” (B.A.C., 1989, cf.
Claekson şi Pokorny, 1994, p.8).
 APORTUL ŞCOLILOR TERAPEUTICE ÎN
DEZVOLTAREA DOMENIULUI CONSILIERII

Acum, în secolul XXI principalele curente psihoterapeutice sunt:

- psihoterapiile dinamice: psihanaliza, psihoterapia analitică (sau
jungiană)
- psihoterapiile cognitiv comportamentale: psihoterapia raţional-emotivă,
- psihoterapia comportamentală,
- psihoterapia cognitivă,
- psihoterapiile eriksoniene: hipnoza eriksoniană,
- psihoterapiile umanist-experenţiale: gestaltterapia, psihodrama,
artterapia,
- psihoterapia
4 experenţială,
- analiza tranzacţională.
 PSIHANALIZA

Deşi adesea schimbarea este apreciată prin dispariţia simptomului,

psihanaliza nu consideră dispariţia sau ameliorarea simptomului o
schimbare autentică, deoarece poate fi expresia temporară a relaţiei
transferenţiale cu terapeutul şi nu consecinţe manifeste ale unor
schimbări structurale profunde ale personalităţii. Mă întreb dacă nu
cumva, refuzând să se centreze pe simptom, psihanaliza ajunge să
dureze prea mult timp şi nu cu o prea mare eficienţă?
Teoria freudiană asupra schimbării a evoluat în timp. Iniţial,
schimbarea a fost tratată ca un proces care privează simptomul de locul
lui în economia psihică, agentul schimbării fiind interpretarea eficientă,
sensul nou pe care îl introduce ar trebui să ducă la dispariţia
simptomului. Încetineala cu care se instalează efectele analizei este
expresia unei inerţii psihice, fapt ce justifică repetarea intervenţiei.
Psihanalistul pare a cădea în capcana de a face mai mult şi mai bine din
acelaşi lucru, menţinând astfel problema. Oare de ce cura psihanalitică
poate dura ani de zile?
   Pe parcursul definitivării concepţiei despre aparatul psihic, Freud a
ajuns la concluzia că nu se poate face o schimbare fără a interveni
asupra ansamblului acestui aparat psihic. Această transformare nu poate
fi deci5 efectul unei interpretări izolate ca în cazul unui sistem mecanic
care ajunge la un nou echilibru când se modifică un element. Intervenţia
se loveşte de un sistem de reglări. Şi pentru a face faţă rezistenţelor,
terapeutul trebuie să se orienteze alternativ spre diferite structuri,
încercând să acţioneze simultan asupra elementelor ce contribuie la
asigurarea homeostazei sistemului.
 Terapia centrată pe client
a lui Rogers nu încearcă să schimbe clientul, ci îl acceptă
aşa cum este, dând mare atenţie relaţiei terapeutice.
Afirmaţia lui Carl Rogers „Paradoxul cel mai curios este
faptul că eu mă pot schimba numai dacă mă accept aşa cum
sunt.” pare a sta la baza atitudinii faţă de client. Acesta este
convins de faptul că clientul se poate vindeca (schimba) şi
singur, dacă va profita din plin de climatul de încredere
realizat de terapeut şi în interiorul căruia „forţele de
vindecare personale” se vor putea manifesta conform
tendinţei spontane de autoactualizare sau de remisiune.
Aceasta presupune ca în relaţia terapeutică clientul să aibă
maximum de libertate pentru a-şi putea manifesta
personalitatea
6
pe deplin, adică dirijarea trebuie să fie cât se
poate de puţin manifestă şi neapărat indirectă.
 TERAPIA ERICSONIANĂ
Prin atitudinea pozitivă faţă de client, Erickson se aseamănă cu Rogers.
Printre regulile abordării terapeutice ericksoniene se numără faptul că terapeutul
nu trebuie să îi impună clientului propriul model despre lume, ci să ţină cont de
modelul acestuia, să îl ajute pe client să aleagă, având grijă să nu anuleze
libertatea de alegere a acestuia. Oamenii percep lumea şi problemele lor prin
propria prismă de referinţă, de aceea terapeutul trebuie mai întâi să identifice
sistemul de referinţă al acestuia, să ţină cont de el şi să vorbească clientului în
limba lui, altfel este posibil ca terapia să fie respinsă de client. Pornind de la grila
de lectură şi de la resursele clientului, intervenţia terapeutică poate fi eficientă şi
duce la extinderea sau schimbarea grilei de lectură a clientului. Observăm că
Erickson consideră că schimbarea eficientă porneşte din interiorul clientului, nu
din afara acestuia, evitând situaţia în care clientul ar rejecta ceva ce îi este prea
străin. Clientul trebuie învăţat să aleagă şi să găsească soluţia potrivită pentru el.
Resursele sunt în acesta, rolul terapeutului fiind acela de a-l ajuta pe client să îşi
maximizeze resursele în vederea obţinerii schimbării.
   Simptomul este încercarea clientului de a se adapta în condiţiile interacţiunii
sociale, este cea mai bună formă de echilibru la care clientul a reuşit să ajungă.
De aceea 7
nu trebuie desconsiderat clientul; empatia şi respectul faţă de acesta
favorizează schimbarea.
 Terapiile scurte au ca obiectiv clar definit schimbarea şi
stabilesc şi un termen-limită.

    Terapia strategică , spre deosebire de psihanaliză, care

afirmă că pentru a schimba comportamentul trebuie mai întâi să producem
modificări în imaginea pacientului despre sine şi despre situaţia în care se află,
consideră că schimbarea terapeutică poate demara şi prin prescrierea de
schimbări mici la nivelul comportamentului. Acestea pot iniţia ciclul schimbării
care va include şi schimbări la nivelul modului în care individul percepe
realitatea.
    Demersul este unul strategic, terapeutul nu mai are o atitudine pasivă, îşi
asumă responsabilitatea de a influenţa oamenii. Schimbarea nu este aşteptată, ci
este sistematic provocată. Unul dintre reprezentanţii acestei orientări, Milton
Erickson, credea că „schimbarea este nu numai posibilă, ci şi inevitabilă.”,
terapeutului rămânându-i, utilizând tehnici adecvate, să valorifice şi să orienteze
schimbarea, în vederea atingerii obiectivelor terapiei. Terapeutul care utilizează
un astfel8 de demers „identifică problemele susceptibile a fi rezolvate, fixează
obiective, evaluează răspunsurile pe care le primeşte pentru a-şi corecta
modalitatea de abordare şi, în final, verifică rezultatul terapiei sale pentru a
vedea eficienţa ei.” (Haley, 1984)
 Terapia strategică
propune un model al schimbării terapeutice cu patru etape:
definirea clară a problemei în termeni curenţi, examinarea
soluţiilor deja încercate, definirea clară a schimbării la care dorim
să ajungem şi formularea şi aplicarea unui proiect pentru a
efectua schimbarea propusă.
    Adoptând o perspectivă integrativă, Cancrini consideră că pentru
obţinerea schimbării, spaţiul psihologic creat de relaţia
terapeutică permite, în general, utilizarea următoarelor manevre:
1. Dezvoltarea unei confruntări între premisele pacientului şi cele
ale terapeutului, care trebuie să evite să cadă în capcana
confirmării vechilor premise ale pacientului.
2. Conducerea pacientului în situaţia de a se comporta, atât în
cabinetul terapeutului cât şi în afara lui, în aşa fel încât să fie
confruntat cu premisele care, fără ca el să îşi dea seama, îi
controlează comportamentul.
3. Demontarea contradicţiilor dintre realitate şi premisele care
controlează în mod obişnuit comportamentul pacientului.
4. Inducerea la pacient a anumitor exagerări sau caricaturizări ale
9
experienţelor fondate pe vechile premise.
Psihoterapia vizează aceste „contradicţii”, conduce la schimbarea
premiselor sau fundamentelor pe care clientul şi-a organizat şi
blocat experienţa proprie.
 Şcoala de la Palo Alto
consideră că schimbarea terapeutică nu presupune totdeauna
dispariţia simptomului-problemă, ci poate interveni la nivelul
semnificaţiilor care fac dintr-un anumit comportament o „problemă”.
  În acest context, schimbarea terapeutică poate fi definită ca „un
proces terapeutic al iniţierii şi promovării de comportamente
observabile noi şi diferite şi/sau percepţii (cadre de referinţă) cu privire
la contextul problemei prezentate (şi a structurilor care o înconjoară)
şi/sau a soluţiilor acestei probleme.” (S. De Shazer)
Aşadar schimbarea terapeutică presupune promovarea de alternative
comportamentale sau de interpretare la problemele sau soluţiile
pacientului.
     O distincţie interesantă face Watzlawick între schimbarea de ordinul
I şi schimbarea de ordinul II: prima se produce în interiorul sistemului,
sistemul însuşi rămâne neschimbat, a doua modifică sistemul.
10
Schimbarea de ordinul I utilizează resursele cunoscute ale sistemului
şi, prin eliminarea perturbărilor, îl aduce la starea iniţială. Aceasta are
ca regulă principală multiplicarea („mai mult din acelaşi lucru”) şi
alimentează cercul vicios ce menţine problema.
   
 Şcoala de la Palo Alto
Când mecanismele de reglare ale sistemului nu mai sunt
suficiente pentru a restabili buna funcţionare, sistemul se
destructurează sau se reorganizează pentru a permite o
funcţionare diferită de până atunci, în acest caz vorbim de
schimbare de ordinul II. Schimbarea terapeutică este o
schimbare de ordinul II, presupunând o schimbare la nivel
logic. Dacă persoanele implicate ar fi putut să prevadă soluţia
care ar fi condus la o schimbare de ordinul II, aceasta li s-ar fi
părut ilogică, absurdă, din punctul de vedere al logicii lor de
atunci. Ea presupune o restructurare a hărţii, schimbarea
cadrelor de referinţă, resemnificarea şi centrarea pe prezent şi
viitor, pe efecte şi soluţii şi nu pe cauze. Centrarea pe găsirea
cauzelor,
11 consideră Watzlawick, furnizează cel mai adesea
„soluţii ce menţin problema”.
Paradigme al psihoterapiei
(cf. I. Wilkinson, 1998)
Şcoala terapeutică Comportamentală
Teoria patologiei
Problemele se dezvoltă mediate de procese de învăţare neadaptative
Rolul terapeutului
Facilitează un proces de reînvăţare activă
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
În mod normal (dar nu necesar) în colaborare cu pacientul
Cum se produce schimbarea
Reînvăţarea (conform principiilor învăţării)
Metoda12de evaluare
Evaluarea schimbărilor comportamentale raportate de pacient/ de ceilalţi
 Şcoala terapeutică Cognitivă
Teoria patologiei
Simptomele sunt cauzate /menţinute de scheme şi automatisme
cognitive neadaptative
Rolul terapeutului
Ajută pacientul să exploreze sensul evenimentelor şi să corecteze
automatismele mentale „greşite”
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
Într-o manieră colaborativă explicită. Terapeutul este un „supervizor”
al procesului de căutare declanşat de pacient
Cum se produce schimbarea
Noile înţelesuri, sensuri, produc noi stări afective şi noi
comportamente
Metoda13de evaluare
Schimbări în schemele bazale (postulatele cognitive centrale)
 Şcoala terapeutică Psihodinamică
Teoria patologiei
Problemele sunt în relaţie cu dezvoltarea timpurie (teoria fixării)
deseori caracterizată prin diverse traume emoţionale
Rolul terapeutului
Furnizează un mediu securizant pentru explorarea sentimentelor
profunde şi a felului în care ele afectează prezentul
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
Nu într-o manieră directivă, dar terapeutul este considerat „expert”
Cum se produce schimbarea
Pacientul devine treptat mai puternic, prin dezvoltarea unor clarificări
complexe în cadrul relaţiilor interpersonale
Metoda14
de evaluare
În mod tradiţional, prin studii de caz şi supervizare indirectă, recente
dezvoltări interesante
Şcoala terapeutică Sistemică
Teoria patologiei
„Nimeni nu este o insulă”: problemele sunt văzute ca parte a contextului
social
Rolul terapeutului
Variază, dar implică deseori o muncă activă cu soţul /soţia, familia, persoane
semnificative pentru client
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
De obicei într-o manieră colaborativă, dar terapeutul utilizează diverse idei
(deseori într-o manieră subtilă care îşi are originea în teoria sistemelor)
Cum se produce schimbarea
Intervenţia sfârşeşte prin schimbarea aspectelor importante ale
interacţiunilor din cadrul sistemului
Metoda de evaluare
Supervizare
15 în vivo. Definirea şi măsurarea sistemelor complexe necesită
măsurări la „niveluri” multiple
 MODELE CONSULTATIVE
Modelele consultative se pot clasifica nu numai
după orientarea teoretică pe care se bazează, ci şi
după modalitatea de lucru. Astfel, există:
  • psihoterapia individuală, în care psihoterapeutul
discută cu un singur individ;
  • psihoterapia de cuplu, în care psihoterapeutul
face terapie cu un cuplu;
  • psihoterapia de grup;
  • psihoterapia de familie sau terapia familială;
Fiecare dintre acestea se împart la rândul lor în
funcţie
16 de şcoala teoretică de provenienţă (de
exemplu, terapie de grup psihanalitica, terapie de
grup gestaltista etc.).
 MODELE CONSULTATIVE
In România sunt recunoscute următoarele modele consultative în dependenţă
de tipuri de psihoterapii:
 • Psihoterapii cognitiv-comportamentale (ex. psihoterapie raţional-emotivă şi
   comportamentală, psihoterapie cognitivă, psihoterapie comportamentală etc.);
 • Psihoterapii dinamice (ex. psihoterapia psihanalitică, psihoterapia analitică,
terapii    dinamice de scurtă durată etc.);
 • Psihoterapii ericksoniene (ex. psihoterapie ericksoniană, hipnoza ericksoniană
etc.);
 • Psihoterapii scurte (ex. terapia scurtă focalizată pe soluţie, orientarea pe
competenţe    şi resurse, abordările constructivist-colaborative şi narative, etc);
 • Psihoterapii umanist-existenţiale-experienţiale, sistemice şi transpersonale
   (ex. gestalterapie, logoterapie, psihodramă, psihoterapie experienţială, analiza
   tranzacţională,
17
etc.).
 MODALITĂŢI DE PSIHOTERAPIE ACREDITATE
DE ASOCIAŢIA EUROPEANĂ DE
PSIHOTERAPIE:
1) Abordare Multimodală (E. Lazarus, 1992, 1998)
  2) Analiza Existenţială
  3) Analiza Psiho-organică
  4) Analiza Tranzacţională
  5) Biosinteza
  6) Gestalt-terapie
  7) Gestalt-terapie Integrativă
  8) Hipnopsihoterapie
  9) Logoterapie
  10) Psihanaliza
  11) Psihanaliza de Grup
  12) Psihodrama
  13) 18Psihologie Analitică (C.G.Jung)
  14) Psihologie Individuală
  15) Psihosinteza
 MODALITĂŢI DE PSIHOTERAPIE ACREDITATE
DE ASOCIAŢIA EUROPEANĂ DE PSIHOTERAPIE:
16) Psihoterapie Bazată pe Teoria Gestalt
  17) Psihoterapie Catatim-imaginativă
  18) Psihoterapie Centrata pe Client
  19) Psihoterapie Centrata pe Persoană
  20) Psihoterapie Comunicaţională
  21) Psihoterapie de Grup
  22) Psihoterapie Dinamica de Grup
  23) Psihoterapie Integrativă
  24) Psihoterapie Neuro-lingvistică
  25) Psihoterapie Pozitivă
  26) Psihoterapie Psihodinamică / Psihanalitică
  27) Terapie Comportamentală
  28) Terapie
19
Corporală
  29) Terapie Sistemică Familială
  30) Training Autogen
 MODELE ALE RELAŢIEI
PSIHOTERAPEUTICE
1. Relaţia psihoterapeutică
2. Psihoterapiile dinamice
3. Psihoterapiile comportamentale (inhibiţia reciprocă, inhibişia
condiţionată, desensibilizarea sistemică, imersia sau inundarea,
trainingul asertiv)
4. Psihoterapiile de relaxare ( sugestie şi sugestibilitate, relaxarea
analitică, antrenamentul autogen, hipnoza activă în trepte, reeducarea
psihotonă, psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie, pedagogia relaxării
sau eutonia, sofrologia, hipnoza, etc.)
5. Psihoterapia cognitiv-comportamentală
6. Psihoterapia raţional-emotivă (ABC-ul tulburărilor emoţionale, ABC-ul
relaţiilor interpersonale, tehnici raţional-emotive)
7. Psihoterapia multimodală (eclectismul, etc.)
8. Programarea Neuro-Lingvistică
20
9. Psihoterapiile experienţiale (psihoterapia existenţialistă, gestalt-
terapia, terapia centrată pe client, terapia corporală, analiza
tranzacţională, terapia de familie de tip experienţial, psihoterapie de
grup, psihodrama, artterapia, meloterapia, terapia prin dans, etc.)
21