Unde este iubirea reală, umană şi nu iluzia că iubeşti?

Trăieşti acum, dar ai

putea trăi o viaţă lângă o iubire-chin? Cum este mai rău: să iubeşti o persoană
lângă care, din diverse motive, nu poţi fi... sau să nu iubeşti deloc...?
Reacţia pare să constituie un veritabil simptom, numit în literatura de specialitate
„sindromul Stockholm”, datorită unui incident de acest gen, petrecut în capitala
suedeză, în urmă cu mai bine de trei decenii.

Victima, căsătorită cu călăul!

În vara anului 1973, doi indivizi mascaţi dădeau buzna pe uşile băncii Sveriges
Kreditbanken, din cartierul Norrmalmstorg, al capitalei suedeze Stockholm. Erau
înarmaţi până-n dinţi şi, pe un ton răstit, le-au cerut casierilor să le predea toţi
banii. O patrulă de poliţie, aflată în preajmă, a încercat să intervină dar jefuitorii s-
au opus, trăgând spre oamenii legii rafale de arme automate. Imediat, banca a fost
înconjurată şi au început negocierile. Patru funcţionari au fost ţinuţi ostatici în
clădirea băncii, timp de şase zile, mai precis între 23 şi 28 august, aflându-se
permanent sub ameninţarea armelor. Pentru a spori groaza, agresorii le-au legat de
brâu centuri cu explozibili, ameninţând că dacă poliţiştii încearcă să ia cu asalt
clădirea, îi vor arunca în aer. Negociatorii poliţiei suedeze au reuşit să detensioneze
situaţia şi explozibilii au fost îndepărtaţi. Dar, atunci când, după ce au înşelat
vigilenta teroriştilor, echipele speciale de intervenţie au reuşit să pătrundă în bancă,
victimele li s-au opus, încercând din răsputeri să-şi ajute potenţialii călăi! De-a
lungul prizonieratului lor, ostaticii au început să apere acţiunile jefuitorilor şi chiar
au opus o rezistenţă activă încercării autorităţilor suedeze de a-i elibera. Mai mult,
ulterior, deşi scăpaseră de sub ameninţarea agresorilor, ei au refuzat să depună
mărturie împotriva acestora şi au adunat bani pentru a le angaja cei mai buni
avocaţi. 
Examinând efectul Lucifer
 
Culmea, unul dintre ostatici, o tânără casieră, s-a căsătorit cu unul dintre agresori,
Jan Erik Olsson, aflat în închisoare! Criminalistul şi psihiatrul suedez Nils Bejerot,
care a colaborat cu poliţia în timpul incidentului va formula ulterior şi o teorie
legată de această şocantă metamorfoză, el propunând prima dată titulatura
„sindromul Stockholm”.    
(sursa: Revista Magazin.ro) 
"În situaţii de ameninţare şi supravieţuire căutăm dovada speranţei - un mic semn
că situaţia s-ar putea îmbunătăţi. Când cel care abuzează/controlează arată
victimei o cât de mică bunăvoinţă, chiar dacă este şi spre propriul lui folos, de
asemenea, victima interpretează acea mică bunăvoinţa drept un tratament pozitiv
din partea captorului. În situaţii de captivitate de război, a cruţa viaţa victimei
este adesea suficient", scrie Dr. Joseph M. Carver în articolul său  
"Iubirea şi Sindromul Stockholm: Misterul de a iubi un abuzator"
(sursa: The Epoch Times)
 
Nevoia victimelor de a supravieţui este mai puternică decât impulsul de a urî
persoana care a generat această situaţie.
Victimele ajung să-i vadă pe răufăcători că pe nişte tipi buni, chiar că pe adevăraţi
salvatori în următoarele 4 situaţii:
- 1. O persoană ameninţă cu moartea pe alta şi este percepută că având capacitatea
de a pune în practică ameninţarea;
- 2. Persoana nu poate scăpa, deci viaţa sa depinde de agresor;
-3. Persoana ameninţată este izolată de ceilalţi, astfel încât singura alternativă
posibilă depinde de agresor;
- 4. Agresorul este perceput ca arătând un anumit grad de bunătate către victima.
(sursa: Presa militară - Spirit militar modern - Studii; Articole)
 
Ce este şocant şi memorabil din aceste situaţii-limită? Felul în care victimele au
reacţionat faţă de agresori, între cele două părţi creându-se anumite legături
emoţionale.
 
 Acest mod de-a reacţiona în faţa agresorului este cunoscut în psihologie sub
denumirea de "sindromul Stockholm", care nu se referă strict numai la situaţiile de
luare de ostatici sau jefuitori ci şi alte forme de abuzuri: copii abuzaţi, femei
bătute/abuzate, prizonieri de război, membri ai diverselor culte, victime ale
incestului, control şi intimidare în relaţii (familie sau cuplu) etc.
 
Victima înţelege postura agresorului şi se regăseşte parţial în identitatea acestuia,
manifestând îngăduinţa şi chiar empatie pentru comportamentul agresorului. Cel
care face rău devine cel care face bine. Bestia devine frumosul, agresorul
devine potenţialul salvator, duşmanul este perceput prieten. Este de fapt modul
tragic al psihicului de a reacţiona în faţa unei potenţiale suferinţe. 
Simptomele "sindromului Stockholm" le regăsim şi în relaţiile noastre cu
familia, cu prietenii sau chiar în relaţia cu partenerul de viaţă. Persoana care
abuzează poate fi mama sau tată, prietenul sau prietena, soţul sau soţia etc. De care
ori nu am auzit în jurul nostru: "M-am săturat de suferinţă..., am încercat să mă
despart de el, dar nu pot." "Ştiu că-mi face rău relaţia asta, dar dacă mă despart şi
rămân singură, va fi şi mai rău." "Poate mi se pare mie că totul este negru... Cred
că el, în felul lui agresiv..., mă iubeşte la rându-i." Proverbul: "Rău cu rău, dar
mai rău e fără rău", spune cam totul.

Sunt femei care nu vor să renunţe la relaţiile în care joacă rolul principal al
victimei, la acele relaţii în care sunt folosite, manipulate şi agresate la nivel
psihic-emoţional. Oricât de inacceptabil, oribil sau desprins din epoca de piatră ni
s-ar părea, există şi în ziua de azi femei care permit să fie abuzate fizic. Sunt femei
care acceptă să fie umilite, jignite, ameninţate, bătute. La mijloc se infiltrează
diverse motive: există un copil/copii, situaţia materială precară te forţează să rămâi
alături de el etc.
 
Mai mult sau mai puţin, toate acestea sunt forme de dependenţă, cea mai rea,
cea mai grea şi cea mai dureroasă fiind dependenţa emoţională - "Obişnuinţa
este a doua dragoste şi creează dependenţă mai mare decât prima". Sfârşeşti ca o
"stafie între două lumi": să nu poţi sta alături de cel iubit, dar să nu ai suficientă
putere de a te distanţa şi a-ţi oferi şansa ca, la un moment dat, să te poţi îndrăgosti
de altcineva. Nu ai nici cea mai mică intenţie să stârpeşti cauza răului pentru că
răul, aşa cum este el, este al tău. Devine propriul rău necesar, percepi
abuzatorul ca pe o persoană răspunzătoare de acum încolo de viaţa şi
fericirea ta.
 
Ura şi resentimentele pe care le simţi la început pentru cel care te face să suferi se
transformă treptat în simpatie şi chiar înţelegere faţă de atitudinea acestuia. Poate
chiar meriţi să te afli în această situaţie? Poate chiar tu ai fost cea care i-a
provocat reacţiile şi comportamentul? Şi pentru gesturile de afecţiune, cuvintele
frumoase adresate, atingerile sau săruturile tandre primite mult mai rar decât
certurile, reproşurile, jignirile sau sentimentul că nu meriţi mai mult, nu eşti
ulterior... şi mai recunoscătoare celui care îţi face rău? Nu îl iubeşti şi mai mult
pentru toate astea?