Tema 1. Considerente generale asupra domeniului de consiliere psihologica: 1.

Struct
1. Noţiuni de consiliere psihologică, psihocorecţie si psihoterapie ura,
2. Obiectul şi sarcinile consilierii psihologice
condiţiile si principiile de bază ale consilierii psihologice

1. Noţiuni de consiliere psihologică, psihocorecţie si psihoterapie

Asociaţia Britanică de Consiliere: dă următoarea accepţie termenului consiliere: “vorbim

de o relaţie de consiliere atunci cind consilierul este de acord în mod explicit să ofere timp,
atenţie şi respect altei persoane (clientului).
Scopul consilierii este de a oferi clientului şansa de a explora, de a descoperi şi de a
clarifica modalităţile optime de a-şi trăi propria viaţă, de a avea o existenţă fericită”.
Iniţial, domeniul consilierii a fost identificat în mod eronat cu cel al psihoterapiei, pentru
ca mai apoi sferele celor două activităţi să se delimiteze net din punct de vedere teoretic. Între cei
doi termeni există diferenţe semnificative: consilierea este o acţiune proactivă, în timp ce
psihoterapia este intervenţia postfactum (de remediere, de terapie).
Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o disting de alte arii de
specializare ce implică asistenţa psihologică:
 primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea
vizează persoane normale, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite
intelectuale sau de altă natură. Consilierea facilitează, prin demersurile pe care le
presupune, ca persoana să facă faţă mai eficient stresorilor şi sarcinilor vieţii cotidiene şi
astfel să îmbunătăţească calitatea vieţii;
 a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este dată de faptul că asistenţa pe care o
oferă utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării şi nu unul clinic şi
curativ. Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/grupul, strategii noi
comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi resurse
adaptative. Consilierea facilitează şi catalizează atingerea unui nivel optim de funcţionare
în lume;
 a treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru prevenţia problemelor ce pot
împieta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei. Strategia de prevenţie constă
în identificarea situaţiilor şi grupurilor de risc şi în acţiunea asupra lor înainte ca acestea
să aibă un impact negativ şi să declanşeze “crize” personale sau de grup.
Sumarizând caracteristicile prezentate putem spune că procesul de consiliere pune accentul pe
dimensiunea de prevenţie a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării
personale şi a rezolvării de probleme.

Consilierea psihologica reprezinta procesul de orientare, invatare ce se desfasoara in spatiul

realitatii intre doua sau mai multe persoane, in care “sfatuitorul” cu componenta in problemele
psihologice, ii ofera clientului sau metode adecvate nevoilor proprii in raport cu contextul
evenimentelor vietii stabilindu-se astfel un program personal in care sint stabilite urmatoarele:
ore la cunostinta despre sine;
intelegerea situatiilor problema;
evaluarea efectelor acestora;
realism si simt practic in solutionarea situatiilor critice in vederea
restabilirii echilibrului cu realitatea vietii si care sa permita evolutia
pozitiva a subiectului in continuare.
Se considera ca interventia consilierii este indicata la persoanele cu dificultati de ordin
situational, dar aceste probleme nu ating intensitatea unor forme de manifestare nevrotica.
Problemele lor, neavind caracter patologic, sint considerate ca fiind doar victemele unor presiuni
din mediul exterior.
 2. Obiectul şi sarcinile consilierii
psihologice

Obiectul consilierii psihologice este omul cu problemele lui,

Scopul oricărui process de consiliere este acordarea ajutorului psihologic, rezolvarea

problemelor survenite în relaţiile interpersonale ale clientului. Efectivitatea consilierii se
apreciază în funcţie de satisfacţia clientului, problema rezolvată, asumarea de către client a
responsabilităţii pentru propriile acţiuni.
Sarcina de baza a terapeutului este aceea de a stabili un cadru terapeutic adecvat care sa permita
gasirea solutiei optime la problema cu care se confrunta pacientul.; de a oferi cleintului
posibilitatea să exploreze, să descopere şi să clarifice modalităţi de a trăi, dispunând de mai
multe resurse şi îndreptându-se spre o cât mai bună existenţă (Fetham şi Dryden,
1993).; dezvoltarea percepţiei de sine a clientului, atingerea armoniei cu mediul şi încurajarea
societăţii să promoveze dezvoltarea deplină a tuturor indivizilor şi să recunoască diferenţele
interindividuale.

Functiile consilierii psihologice sunt:

functia educativa;
functia de sustinere;
functia de rezolvare a problemelor curente;
functia de constientizare a situatiilor problema;
functia de comunicare empatica;
functia de analiza si de observare a starilor psihice;
functia de rezolvare a conflictelor nevrotice (emotionale).
Consilierea este o sinteza a mai multor influiente, cum ar fi:
– orientarea si formarea individului;
– psihoprofilaxia (igiena mintala);
– protectia sociala;
– studiul dezvoltarii individului etc.

2. Structura, condiţiile si principiile de bază ale consilierii psihologice

În multe profesii există cerinţe şi principii generale, realizarea cărora este obligatory
pentru toţi specialiştii. Astfel, în multe ţări ale lumii există coduri etice ale psihologilor care
definesc activitatea psihologilor. Nerespectarea acestor reguli în aceste ţări poate fi pedepsită de
lege. La noi din moment ce nu există o reglementare strictă a activităţii de consiliere şi de
psihoterapie, încălcarea acestor norme nu este pedepsită, dar respectarea acestor norme este
necesară din moment ce ea asigură nu numai desfăşurarea activităţii psihologului în condiţii etice
dar şi succesul intervenţiei psihoterapeutice.

Atitudinea binevoitoare şi nonevaluativă faţă de client

Atitudinea binevoitoare nu se referă numai la respectarea normelor generale de comportament,
dar şi la abilităţile de ascultare a consilierului, de acordare a ajutorului solicitat de client. Clientul
nu trebuie judecat, consilierul trebuie să înţeleagă şi să ajute fiecare persoană care se adreseazăla
el
Orientarea spre normele şi valorile clientului
Consilierul în cadrul activităţii sale trebuie să se orienteze nu în funcţie de normele şi regulile
existente în societate, dar în funcţie de principiile şi idealurile de viaţă ale clientului. O
intervenţie efectivă din partea consilierului este posibilă numai atunci cînd aceasta se bazează pe
sistemul de valori ale clientului. O atitudinea critică faţă de valorile clientului, poate duce la
închidere în sine a clientului şi în rezultat posibilităţile de a intervene şi a modifica aceste
principii este practice imposibilă. Însă aceptîndu-le, consilierul le poate modifica în cazul în care
acestea îl împiedică pe om în activitatea sa.
Consilierul nu dă sfaturi
Consilierul nu are voie să dea sfaturi din mai multe motive. În primul rind, oricît de vastă
nu ar fi experienţa de viaţă şi cea profesională a consilierului este imposibil să dai un sfat
garantat cuiva, din moment ce viaţa fiecăruia este unică şi imprevizibilă. Apoi, dînd sfaturi,
consilierul îşi asumă în totalitate responsabilitatea pentru acţiunile ulterioare ale clientului, ceea
ce nu-I oferă acestuia posibilitatea de a se dezvolta şi de a-şi forma o atitudine adecvată faţă de
realitate.
Astfel, în loc să preia o poziţie activă, de determinare, de efectuare a unor schimbări în viaţa sa,
clientul îşi formează o atitudine pasivă, superficială. În acelaşi timp orice eşec este pus în seama
consilierului care i-a oferit un sfat, fără să conştientizeze rolul său în desfăşurarea evenimentelor.
Asigurarea confidenţialităţii
Nici o informaţie aflată de la client nu poate fi dezvăluită altor personae, decît în cazul în
care clientul reprezintă un pericol social. Aceste situaţii sunt strict reglementate şi clientul
trebuie anunţat despre aceasta încă de la prima şedinţă. Chiar în cazul în care consilierul trebuie
să divulge anumite informaţii, el trebuie să acţioneze în conformitate cu interesele clientului.
Delimitarea relaţiilor personale de cele profesionale
În psihoterapie există două concepte de bază: transferul – tendinţele clientului de a
proiecta asupra psihoterapeutului şi asupra relaţiei sale cu acesta, relaţiile sale cu persoanele
importante pentru el, problemele şi conflictele cu acestea şi contratransferul – tendinţa
psihoterapeutului de a proiecta asupra clientului relaţiile sale cu persoanele importante pentru
sine şi problemele şi conflictele sale interne. Astfel, orice relaţii, chiar şi cele “speciale” se află
sub influenţa trebuinţelor şi dorinţelor omului, pe care de cele mai multe ori nu le
conştientizează. Mai mult decît atît terapeutul de cele mai multe ori face contratransfer. Anume
pentru a putea înţelege, controla şi analiza contratransferul său, ca şi alte fenomene de natură
socială este necesară respectarea acestui principiu.
Mai mult decît atît, o relaţie apropiată, fie aceasta şi una între consilier şi client, presupune
satisfacerea reciprocă a unor trebuinţe şi consilierul nu mai poate fi obiectiv, ceea ce este
absolute necesar în rezolvarea problemei clientului.
Dacă apropierea dintre consilier şi client totuşi s-a produs, se recomandă întreruperea cît
mai urgentă a consilierii şi orientarea clientului spre un alt specialist în domeniu. Se recomandă
acţionarea în interesele clientului.
Implicarea clientului în procesul consilierii
Pentru ca consilierea să fie cît mai eficientă, clientul trebuie să fie implicat la maximum
în comunicarea dintre el şi consilier, să fie implicat emoţional în ceea ce se discută. Pentru a
asigura această implicare consilierul trebuie să facă în aşa fel ca ceea ce se discută să pară logic
pentru client, să fie pe înţelesul lui, să-I fie interesant, să nu contravină valorilor şi principiilor
sale.numai în asemenea condiţii se poate căuta active o soluţie pentru situaţia problemă, aceasta
se poate analiza şi depăşi.
Respectarea scopului şi obiectivelor consilierii
Asumarea de către client a responsabilităţii pentru propriile acţiuni
În procesul consiliere locusul problemei clientului trebuie transferat de pe alte personae asupra
sa.numai în cazul în care omul îşi asumă vina şi responsabilitatea pentru acţiunile sale, el va
încerca întradevăr să schimbe ceva, în caz contrar el va aştepta ajutor şi schimbări din partea
persoanelor din anturajul său. Asumîndu-şi responsabilitateaq pentru acţiunile sale, omul poate
singur decide cum să acţioneze ca în viaţa lui să aibă loc schimbări positive.
Tema 2. Bazele teoretice şi aplicative ale procesului de consiliere psihologica.
 Aportul şcolilor terapeutice în dezvoltarea domeniului consilierii psihologice,
modelele consultative
 Mecanismele influenţei psihologice în consiliere

APORTUL ŞCOLILOR TERAPEUTICE ÎN DEZVOLTAREA DOMENIULUI

CONSILIERII
Acum, în secolul XXI principalele curente psihoterapeutice sunt:
- psihoterapiile dinamice: psihanaliza, psihoterapia analitică (sau jungiană)
- psihoterapiile cognitiv comportamentale: psihoterapia raţional-emotivă,
- psihoterapia comportamentală,
- psihoterapia cognitivă,
- psihoterapiile eriksoniene: hipnoza eriksoniană,
- psihoterapiile umanist-experenţiale: gestaltterapia, psihodrama, artterapia,
- psihoterapia experenţială,
- analiza tranzacţională.

PSIHANALIZA

Deşi adesea schimbarea este apreciată prin dispariţia simptomului, psihanaliza nu

consideră dispariţia sau ameliorarea simptomului o schimbare autentică, deoarece poate fi
expresia temporară a relaţiei transferenţiale cu terapeutul şi nu consecinţe manifeste ale unor
schimbări structurale profunde ale personalităţii. Mă întreb dacă nu cumva, refuzând să se
centreze pe simptom, psihanaliza ajunge să dureze prea mult timp şi nu cu o prea mare eficienţă?
Teoria freudiană asupra schimbării a evoluat în timp. Iniţial, schimbarea a fost tratată ca un
proces care privează simptomul de locul lui în economia psihică, agentul schimbării fiind
interpretarea eficientă, sensul nou pe care îl introduce ar trebui să ducă la dispariţia simptomului.
Încetineala cu care se instalează efectele analizei este expresia unei inerţii psihice, fapt ce
justifică repetarea intervenţiei. Psihanalistul pare a cădea în capcana de a face mai mult şi mai
bine din acelaşi lucru, menţinând astfel problema. Oare de ce cura psihanalitică poate dura ani de
zile?
   Pe parcursul definitivării concepţiei despre aparatul psihic, Freud a ajuns la concluzia că nu
se poate face o schimbare fără a interveni asupra ansamblului acestui aparat psihic. Această
transformare nu poate fi deci efectul unei interpretări izolate ca în cazul unui sistem mecanic care
ajunge la un nou echilibru când se modifică un element. Intervenţia se loveşte de un sistem de
reglări. Şi pentru a face faţă rezistenţelor, terapeutul trebuie să se orienteze alternativ spre
diferite structuri, încercând să acţioneze simultan asupra elementelor ce contribuie la asigurarea
homeostazei sistemului.
Abordarea psihodinamica - se refera nu numai la psihoterapia psihanalitica, ci si la multe alte
tipuri de terapii de orientare psihodinamica, toate avand legaturi cu teoriile lui Sigmund Freud
(1856-1939), cel care a fondat psihanaliza. Nici un psiholog sau psihoterapeut contemporan nu
poate afirma ca nu este influentat de opera lui Freud. Ideile acestuia au generat mai multe scoli
de psihoterapie, unele infiintate de fosti colaboratori ai lui Freud care au simtit nevoia sa se
distanteze de acesta: C.G. Jung (psihoterapia analitica), Alfred Adler (psihoterapia individuala),
Wilhelm Reich, Melanie Klein (scoala relatiilor de obiect), D.W. Winnicott. Exista si unele
abordari moderne care, desi nu se trag direct din opera lui Freud, au fost masiv influentate de
aceasta: analiza tranzactionala si Gestalt terapia.

Abordarea umanista - dezvoltata de un grup de psihologi americani, in anii '50.

Cel mai important a fost Carl Rogers (1902-1987), cel care a fondat terapia centrata pe persoana.
Ideile lui Rogers au avut o influenta larga in consilierea psihologica, in psihologie si in educatie.
Multe din abordarile moderne de consiliere si educatie se bazeaza pe teorii sale si pretind a fi
centrate pe persoana. Alte nume grele ale acestei abordari sunt Victor Frankl (logoterapia),
Abraham Maslow, Rollo May si Irvin Yalom (psihoterapia existentiala, versiunea americana).
Terapia centrată pe client a lui Rogers nu încearcă să schimbe clientul, ci îl acceptă aşa cum
este, dând mare atenţie relaţiei terapeutice. Afirmaţia lui Carl Rogers „Paradoxul cel mai curios
este faptul că eu mă pot schimba numai dacă mă accept aşa cum sunt.” pare a sta la baza
atitudinii faţă de client. Acesta este convins de faptul că clientul se poate vindeca (schimba) şi
singur, dacă va profita din plin de climatul de încredere realizat de terapeut şi în interiorul căruia
„forţele de vindecare personale” se vor putea manifesta conform tendinţei spontane de
autoactualizare sau de remisiune. Aceasta presupune ca în relaţia terapeutică clientul să aibă
maximum de libertate pentru a-şi putea manifesta personalitatea pe deplin, adică dirijarea trebuie
să fie cât se poate de puţin manifestă şi neapărat indirectă.

TERAPIA ERICSONIANĂ
Prin atitudinea pozitivă faţă de client, Erickson se aseamănă cu Rogers. Printre regulile
abordării terapeutice ericksoniene se numără faptul că terapeutul nu trebuie să îi impună
clientului propriul model despre lume, ci să ţină cont de modelul acestuia, să îl ajute pe client să
aleagă, având grijă să nu anuleze libertatea de alegere a acestuia. Oamenii percep lumea şi
problemele lor prin propria prismă de referinţă, de aceea terapeutul trebuie mai întâi să identifice
sistemul de referinţă al acestuia, să ţină cont de el şi să vorbească clientului în limba lui, altfel
este posibil ca terapia să fie respinsă de client. Pornind de la grila de lectură şi de la resursele
clientului, intervenţia terapeutică poate fi eficientă şi duce la extinderea sau schimbarea grilei de
lectură a clientului. Observăm că Erickson consideră că schimbarea eficientă porneşte din
interiorul clientului, nu din afara acestuia, evitând situaţia în care clientul ar rejecta ceva ce îi
este prea străin. Clientul trebuie învăţat să aleagă şi să găsească soluţia potrivită pentru el.
Resursele sunt în acesta, rolul terapeutului fiind acela de a-l ajuta pe client să îşi maximizeze
resursele în vederea obţinerii schimbării.
   Simptomul este încercarea clientului de a se adapta în condiţiile interacţiunii sociale, este cea
mai bună formă de echilibru la care clientul a reuşit să ajungă. De aceea nu trebuie desconsiderat
clientul; empatia şi respectul faţă de acesta favorizează schimbarea.

Terapiile scurte au ca obiectiv clar definit schimbarea şi stabilesc şi un termen-limită.

Terapia strategică, spre deosebire de psihanaliză, care afirmă că pentru a schimba
comportamentul trebuie mai întâi să producem modificări în imaginea pacientului despre sine şi
despre situaţia în care se află, consideră că schimbarea terapeutică poate demara şi prin
prescrierea de schimbări mici la nivelul comportamentului. Acestea pot iniţia ciclul schimbării
care va include şi schimbări la nivelul modului în care individul percepe realitatea.
    Demersul este unul strategic, terapeutul nu mai are o atitudine pasivă, îşi asumă
responsabilitatea de a influenţa oamenii. Schimbarea nu este aşteptată, ci este sistematic
provocată. Unul dintre reprezentanţii acestei orientări, Milton Erickson, credea că „schimbarea
este nu numai posibilă, ci şi inevitabilă.”, terapeutului rămânându-i, utilizând tehnici adecvate, să
valorifice şi să orienteze schimbarea, în vederea atingerii obiectivelor terapiei. Terapeutul care
utilizează un astfel de demers „identifică problemele susceptibile a fi rezolvate, fixează
obiective, evaluează răspunsurile pe care le primeşte pentru a-şi corecta modalitatea de abordare
şi, în final, verifică rezultatul terapiei sale pentru a vedea eficienţa ei.” (Haley, 1984)
Terapia strategică propune un model al schimbării terapeutice cu patru etape: definirea clară a
problemei în termeni curenţi, examinarea soluţiilor deja încercate, definirea clară a schimbării la
care dorim să ajungem şi formularea şi aplicarea unui proiect pentru a efectua schimbarea
propusă.
    Adoptând o perspectivă integrativă, Cancrini consideră că pentru obţinerea schimbării, spaţiul
psihologic creat de relaţia terapeutică permite, în general, utilizarea următoarelor manevre:
1. Dezvoltarea unei confruntări între premisele pacientului şi cele ale terapeutului, care trebuie să
evite să cadă în capcana confirmării vechilor premise ale pacientului.
2. Conducerea pacientului în situaţia de a se comporta, atât în cabinetul terapeutului cât şi în
afara lui, în aşa fel încât să fie confruntat cu premisele care, fără ca el să îşi dea seama, îi
controlează comportamentul.
3. Demontarea contradicţiilor dintre realitate şi premisele care controlează în mod obişnuit
comportamentul pacientului.
4. Inducerea la pacient a anumitor exagerări sau caricaturizări ale experienţelor fondate pe
vechile premise.
Psihoterapia vizează aceste „contradicţii”, conduce la schimbarea premiselor sau fundamentelor
pe care clientul şi-a organizat şi blocat experienţa proprie.
Şcoala de la Palo Alto
consideră că schimbarea terapeutică nu presupune totdeauna dispariţia simptomului-problemă, ci
poate interveni la nivelul semnificaţiilor care fac dintr-un anumit comportament o „problemă”.
  În acest context, schimbarea terapeutică poate fi definită ca „un proces terapeutic al iniţierii şi
promovării de comportamente observabile noi şi diferite şi/sau percepţii (cadre de referinţă) cu
privire la contextul problemei prezentate (şi a structurilor care o înconjoară) şi/sau a soluţiilor
acestei probleme.” (S. De Shazer)
Aşadar schimbarea terapeutică presupune promovarea de alternative comportamentale sau de
interpretare la problemele sau soluţiile pacientului.
     O distincţie interesantă face Watzlawick între schimbarea de ordinul I şi schimbarea de
ordinul II: prima se produce în interiorul sistemului, sistemul însuşi rămâne neschimbat, a doua
modifică sistemul. Schimbarea de ordinul I utilizează resursele cunoscute ale sistemului şi, prin
eliminarea perturbărilor, îl aduce la starea iniţială. Aceasta are ca regulă principală multiplicarea
(„mai mult din acelaşi lucru”) şi alimentează cercul vicios ce menţine problema.
Când mecanismele de reglare ale sistemului nu mai sunt suficiente pentru a restabili buna
funcţionare, sistemul se destructurează sau se reorganizează pentru a permite o funcţionare
diferită de până atunci, în acest caz vorbim de schimbare de ordinul II. Schimbarea terapeutică
este o schimbare de ordinul II, presupunând o schimbare la nivel logic. Dacă persoanele
implicate ar fi putut să prevadă soluţia care ar fi condus la o schimbare de ordinul II, aceasta li s-
ar fi părut ilogică, absurdă, din punctul de vedere al logicii lor de atunci. Ea presupune o
restructurare a hărţii, schimbarea cadrelor de referinţă, resemnificarea şi centrarea pe prezent şi
viitor, pe efecte şi soluţii şi nu pe cauze. Centrarea pe găsirea cauzelor, consideră Watzlawick,
furnizează cel mai adesea „soluţii ce menţin problema”.

Paradigme al psihoterapiei
(cf. I. Wilkinson, 1998)
Şcoala terapeutică Comportamentală
Teoria patologiei
Problemele se dezvoltă mediate de procese de învăţare neadaptative
Rolul terapeutului
Facilitează un proces de reînvăţare activă
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
În mod normal (dar nu necesar) în colaborare cu pacientul
Cum se produce schimbarea
Reînvăţarea (conform principiilor învăţării)
Metoda de evaluare
Evaluarea schimbărilor comportamentale raportate de pacient/ de ceilalţi
Şcoala terapeutică Cognitivă
Teoria patologiei
Simptomele sunt cauzate /menţinute de scheme şi automatisme cognitive neadaptative
Rolul terapeutului
Ajută pacientul să exploreze sensul evenimentelor şi să corecteze automatismele mentale
„greşite”
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
Într-o manieră colaborativă explicită. Terapeutul este un „supervizor” al procesului de căutare
declanşat de pacient
Cum se produce schimbarea
Noile înţelesuri, sensuri, produc noi stări afective şi noi comportamente
Metoda de evaluare
Schimbări în schemele bazale (postulatele cognitive centrale)
Şcoala terapeutică Psihodinamică
Teoria patologiei
Problemele sunt în relaţie cu dezvoltarea timpurie (teoria fixării) deseori caracterizată prin
diverse traume emoţionale
Rolul terapeutului
Furnizează un mediu securizant pentru explorarea sentimentelor profunde şi a felului în care ele
afectează prezentul
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
Nu într-o manieră directivă, dar terapeutul este considerat „expert”
Cum se produce schimbarea
Pacientul devine treptat mai puternic, prin dezvoltarea unor clarificări complexe în cadrul
relaţiilor interpersonale
Metoda de evaluare
În mod tradiţional, prin studii de caz şi supervizare indirectă, recente dezvoltări interesante
Şcoala terapeutică Sistemică
Teoria patologiei
„Nimeni nu este o insulă”: problemele sunt văzute ca parte a contextului social
Rolul terapeutului
Variază, dar implică deseori o muncă activă cu soţul /soţia, familia, persoane semnificative
pentru client
Cum sunt determinate obiectivele terapiei
De obicei într-o manieră colaborativă, dar terapeutul utilizează diverse idei (deseori într-o
manieră subtilă care îşi are originea în teoria sistemelor)
Cum se produce schimbarea
Intervenţia sfârşeşte prin schimbarea aspectelor importante ale interacţiunilor din cadrul
sistemului
Metoda de evaluare
Supervizare în vivo. Definirea şi măsurarea sistemelor complexe necesită măsurări la „niveluri”
multiple
Tema 3. Psihodiagnoza în consilierea psihologică determinarea obiectivelor şi tacticilor
Analiza plîngerii şi aprecierea problemelor clienţilor consilierii
formularea ipotezelor şi verificarea lor

PSIHODIAGNOZĂ, psihodiagnoze, s.f. (Med.) Acţiune complexă de investigare a individului

prin intermediul tehnicilor psihologice pentru
cunoasterea particularităţilor sale psihice specifice.
Psihodiagnoza este o modalitate de cunoaştere şi evaluare a persoanei concrete, evaluare care se
referă la diferitele caracteristici psihice de natură cognitivă, conativă şi atitudinală, precum şi la
personalitatea în ansamblul ei.
Psihodiagnoza ca proces de evaluare se concretizează într-un examen psihologic în care metoda
testelor are un loc bine definit şi important dar ea nu se reduce la teste, implicând şi alte metode,
la fel de importante cum sunt observaţia, interviul, metoda biografică, analiza produselor
activităţii, etc.
Activitatea de psihodiagnoză, in domeniul orientarii si consilierii,  prin rezultatele ei în
evaluarea psihologică a persoanei, urmăreşte fundamentarea deciziilor corecte de orientare, de
selecţie şi de repartiţie. Pe de altă parte, rezultatele examenului psihologic fundamentează
activitatea de consiliere a persoanelor în traversarea unor etape imporatante ale curriculum-ului
lor vital: shimbarea profesiei, relatiile in familie, accidente, înbolnăviri etc.
Tema 4. Tipologiile de bază ale consilierii

consilierea individuală şi în grup

consilierea familială / conjugală
consilierea la distanţă
consilierea pe vîrste

Clasificarea activitatilor de consiliere

Consilierea fata în fata:
- individuala;
- de cuplu;
- de grup;
Consilierea asistata tehnologic:
- teleconsiliere (prin telefon);
- consilierea prin Internet:
- web;
- e-mail;
- chat;
- video-conferinta.

Aspecte teoretice privind consilierea de grup

Sursele teoretice indică mai multe variante de afirmare a grupului in calitate de mediu de
schimbare psihologica. Renumitul cercetator american Kjell Rudestam implica in preistoria
grupului psihoterapeutic experientele renumitului Mesmer, sau chiar cele pe care le realiza
marchizul de Sad, aflat in detentie. Pentru o perioada mai recenta se vorbeste despre utilizarea
formelor de grup in tratamentul imbolnavirilor organelor respiratorii de catre medicul din Boston
Dj. Pratt.
In primele decenii ale secolului XX capata popularitate psihoterapia unui pacient in cadrul
grupului prin utilizarea metodelor psihanalitice, utilizata de A. Adler, L. Wender, P. Schilder, T.
Barrow. Tot in aceasta perioada se afirma forma de consiliere in grup propusa de Moreno –
psihodrama. Intr-o alta opinie, anume psihodrama lui Moreno, care in 1921 creeaza Teatrul
Spontaneitatii in Viena, ajungind la concluzia ca tehnicile si metodele psihoterapeutice grupale
sunt un mod efficient de realizare a chatarsis-ului, constituie inceputul consilierii psihologice in
grup. Dupa cum s-a afirmat in una din analizele ulterioare, ‘’psihodrama a prezentat o cotitura
ferma de la tratamentul persoanei in izolare, la cel grupal’’. Tot lui Moreno I se atribuie si
utilizarea pentru prima data a notiunii ‘’psihoterapie de grup’’. De fapt, acest termen a fost
utilizat de Moreno intr-un alt context, definind metoda prin care persoanele schimba grupul in
functie de preferintele personale si aprecierile sociometrice. Moreno fondeaza prima revista
profesionala, in care sunt oglindite problemele consilierii psihologice in grup.
Training sau T-grupul este o notiune, pusa in uz de un grup de psihihologi sociali
(K. Lewin, R.Lippit), pentru a desemna tehnica de invatare, al carui obiectiv consta in a dezvolta
capacitatea participantilor lor asupra celorlalti, procesele de grup, de a forma capacitatile de
comunicare si colaborare.Trainingul contribuie la indentificarea structurilor (individuale si
colective, psihice si sociale) care blocheaza comunicarea si cooperarea la cristalizarea unui mod
nou de a intelege, de a actiona si de interactiona.
Rogers, autorul metodei nedirective in psihoterapie, desi a fondat renumita practica centrata pe
client, a utilizat-o mai apoi si in cadrul grupului psihologic, ilustrindu-I eficienta.
Ulterior consilierea psihologica in grup capata popularitate, orientindu-se spre:
-dezvoltarea generala a clientului;
- sporirea capacitatii de mentinere a unor relatii interumane favorabile;
- rezolvarea conflictelor interne cu repercusiuni nefavorabile in adaptarea sociala;
- ameliorarea atmosferei psihologice in grupul din cadrul organizatiei si interprinderii.
Pentru inceput, vom pune in discutie fenomenul afilierii – tendinta general umana rezultata din
trebuintele de interactiune sociala.

Trebuinta de afiliere, desi doar partial constientizata de individ si provocind motive ale asocierii
la alt individ sau la grup, poate fi satisfacuta adecvat doar in conditiile unei totalitati positive a
interactiunii interumane. Aceasta realitate insusita de consilier asigura eficienta activitatilor
psihoterapeutice in grup.

Scopurile consilierii in grup

 Însuşirea capacităţii de încredere în sine
 Comincare şi relaţii interpersonale
 Rezolvare de probleme şi luare de decizii
 Amelliorarea stării psihosomatice şi menţinerea unui mod sănătos de viaţă
 Dezvoltarea identităţii personale şi stabilirea perspectivelor în conformitate cu
oportunutatea.
Mecanieme şi procese de realizare a scopurilor
 Identificarea stărilor afective
 Spontanietatea
 Trăirea sentimentului de asemănare şi apropiere cu alţi membri ai grupului
 Sinceritatea
 Utilizarea posibilităţilor informative
 Ajutorul reciproc
 Posibilitatea experimentării
 Comportamentul empatic al psihologului

Etapele în consilierea de grup

Prima etapa – afirmarea orientarii generale a grupului
Tehniciile si exercitiile, utilizate la primele sedinte ale grupului psihologic, au drept scop
instituirea unei atmosphere de incredere reciproca si colaborare. Scopul este determinat de
particularitatile primei etape, de functiile consultatului si ale membrilor grupului.
A doua etapa – de cunoastere reciproca, cu manifestarea unor confruntari si conflicte.
Deoarece pe parcursul primei etape participantii s-au cunoscut in linii generale, au stability
obiectivele trainingului, s-au patruns de atmosfera de securitate pe ca o ofera grupul psihologic,
fiecare incepe din ce in ce mai mult sa-si constientizeze scopurile personale. Astfel, se instituie
relatii critice, uneori chiar marcate de agresivitatea fata de moderator si ceilalti participanti.
A treia etapa – de accord si colaborare, dezvoltare personala
In conditiile elaborarii unor orientatii commune, a dezvoltarii sentimentului de apartenenta la
grup si increderii in confidentialitatea participantilor in grup se instituie atmosfera de
sinceritate, ajutor reciproc si dezvoltare.Participantii impartasesc sentimental de apartenenta la
grup.Fiecare participant este increzut in atmosfera de confidentialitate, respect mutual.
Membrii grupului dau dovada de sinceritate.Sunt respectate interesele fiecarui participant
Se instituie norme si valori grupale.Trebuintele personale sunt integrate in structura doleantelor
grupului.
Faza a patra-terminală

Tehnici şi metode ale consilierii

Metode si proceduri de diagnostic. Pot fi utilizate in diverse scopuri: selectarea participantilor,
realizarea unei informari despre calitatea schimbarii, efectuarea
feed-back-ului, controlul eficientei procedurilor, evaluarea calitatii coeziunii grupale etc. In
acest scop sint utilizate diverse metode si tehnici recomandate de autorii diferitor terapii cum ar
fi analiza tranzactionala, sau grupajului de exercitii, recomandate in vederea cercetarii situatiei
grupale de Klaus W. Vopel.
Exercitii de psihogimnastica. Pot fi implicate in realizarea diferitor scopuri: de elaborare
a unor modele de comportament; de dezvoltare a abilitatilor cognitive, afective, volitive,
actionale etc; de constientizare a unor situatii, schimbari, dorinte; de diminuare a situatiei de
tensiune emotionala.
Jocul de rol. In linii mari, metoda data consta in jucarea unor roluri de catre participanti.
Prin intermediul acestei metode pot fi atinse mai multe scopuri: inlaturarea mecanismelor de
aparare si depasire rezistentelor; constientizarea unor experiente si cunostinte personale
ignorate; exprimarea afectiva libera, autentifica; exersarea unor modele de comportament;
transferul unor comportamente din cadrul grupului psihologic in situatia sociala reala .
Debriefing. Mod de constientizare prin analiza a noilor cunostinte si abilitati prin
intermediul discutiilor in grup, instituirea atitudinilor fata de acestea. Prin realizarea acestei
metode se urmaresc scopurile:‘’iesirii’’ din rol sau situatie; analizei rezultatelor; compararii
rezultatelor; dezvoltarii capacitatilor de autoanaliza si autoobservatie; inlaturarii starilor
affective puternice; pregatirii de activitatile ulterioare etc.
Brain-storming. Metoda data stimuleaza discutia in grup a unor situatii mai dificile.
Functia de baza – generarea unor idei noi. In conditiile rescpectarii stricte a regulilor sint
notate tate ideeile, care mai apoi sint discutate, grupate in conformitate cu particularitatile
contextului, selectate cele mai opportune. Regulile brain-storming-ului: Non-evaluare, non-
apreciere, non-critica, egalitate, autonomine in exprimarea ideilor, asociatii libere, inscrierea
tuturor ideilor.
Desenul. Prin desen participantii proiecteaza anumite stari, dorinte, cognitii, probleme etc.
Poate fi utilizat in mai multe forme: in cadrul unor exercitii ca proba suplimentara; tematic;
individual sau in grup etc. Discutarea desenelor urmareste un anumit scop formative,
diagnostic, psihoterapeutic sau de alta natura.
Tehnici de relaxare. Se folosesc in scopul rezolvarii unor probleme, legate de afectivitate,
atentie, traire a experientelor trecute sau elaborare a altor noi etc. Prezentam una dintre
metodele traditionale de relaxare.

Bibliografie:

1) Consiliere psihologică în grup. Forme şi metode. Autoare Svetlana Rusnac. Ulim 2005
11p ISBN 9975-934-52-8.
2) Mitrofan, Iolanda, 1999. Psihoterapia experentiala. Bucureşti
3) Cungi, Chişinău 2003. Cum sa ne afirmăm. Editura ’’Polirom’’, Iaşi
4) Clegg, Bucureşti 2003. Dezvoltarea personală. Editura ’’Polirom’’, Iaşi

Consilierea cuplului si familiei

• Consilierea de cuplu si de familie este cea care intervine pentru a ajuta familiile sau
indivizii care compun o familie sa inteleaga si sa imbunatateasca modul in care
interactioneaza intre ei si cel in care isi rezolva conflictele.
• Consilierea de cuplu si de familie promoveaza  relatiile interpersonale si le optimizeaza,
dezvolta capacitatea familiilor de a invata sa faca fata problemelor, contribuie la
cresterea flexibilitatii rolurilor in familie.
• Consilierea de cuplu si de familie intareste  comunicarea dintre membrii unei familii, ii
sustine pentru a deveni sensibili la nevoile si sentimentele lor si a si le putea impartasi in
cadrul familiei.

Psincipalele tipuri de consilieri de cuplu si de familie (terapii) :

1.Terapia centrată pe problemă
2.Terapia centrată pe comunicare
3.Terapia de familie de tip experienţial
4. Terapia psihanalitică de familie
5.Terapia multiplă de familie

Consilierea centrată pe problemă

Această variantă de consiliere începe prin a prezenta consilierului problema cu care se confruntă
cuplul, problemă pe care soţii pretind că vor încerca să o depăşească pentru a putea să rămână
împreună
Cai motivationale de rezolvare a problemei:
• abordarea indirectă, când îi determină pe parteneri să vorbească despre tot ceea ce au
încercat să facă pentru a rezolva problema cuplului.Conştientizându-şi
nereuşitele ,partenerii cuplului consiliat sunt mai dispuşi să urmeze indicaţiile
consilierului.
• abordarea directă,când îi determină pe cei doi să povestească despre cât de gravă este
situaţia lor.Astfel, consilierul foloseşte disperarea celor doi drept motivaţie în acceptarea
sfaturilor lui.

Consilierea centrată pe comunicare

Buna comunicare presupune un mesaj corect recepţionat. Pentru ca acest lucru să fie realizabil
trebuie ca cel care transmite mesajul să fie precis în exprimare, dar şi să se asigure că celălalt a
înţeles corect sensul informaţiilor sale. De asemenea, cel care recepţionează mesajul trebuie să se
asigure că percepţia lui este corectă.
Condiţiile esenţiale ale bunei comunicări în cadrul cuplului:
• claritatea(adică expunere sistematică şi concisă)
• proprietatea(utilizarea termenilor adecvaţi pentru exprimarea exactă a intenţiilor)
• naturaleţea(exprimarea firească,fără o căutare forţată a unor expresii sau cuvinte)

Consilierea de familie de tip experienţial

Scopul consilierii de familie de tip experienţial îl constituie în primul rând aşa numita “creştere a
integrităţii personale “Acestei “creşteri” i se adaugă o mai mare libertate de opţiune, mai puţină
dependenţă şi o mai mare extindere a experienţei
Tehnicile experienţialiste se grupează în două categorii :
1) Tehnnici structurate
Acestea au drept scop să angreneze familia în activităţi bine structurate cum ar fi sculptura
defamilie şi coregrafia (dansul) cu scopul de stimulare a intensităţii trăirilor afective pe parcursul
şedinţelor.
2)Tehnici nestructurate
Se aplică în cadrul şedinţelor nestructurate, fără o strategie deliberată, insistându-se pe ideea
ca familia să fie împreună, pur şi simplu, şi mai puţin pe ideea ca familia să facă ceva împreună

Consilierea psihanalitică de familie

Acest tip de consiliere are drept scop eliberare membrilor familiei de restricţiile inconştiente, în
aşa fel încât aceştia să interacţioneze unul cu celălalt pe baza realităţii din prezent, nu în baza
unor imagini inconştiente din trecut.
În consilierea de familie psihanalitică există patru tehnici de bază :
• Ascultarea reprezintă o activitate tăcută, dar concentrată
• Asigurarea neutralităţii analitice aici e necesar ca consilierul să asculte şi să înţeleagă,
fără a se îngrijora în legătură cu ceea ce se întâmplă
• înţelegerea empatică atunci când, totuşi, consilierul psihanalist intervine, o face în scopul
de a-i face pe membrii familiei să se deschidă.
 • Interpretarea pentru a clarifica aspectele ascunse şi confuze ale experienţei.
Consilierea multiplă de familie
Consilierea multiplă de familie are drept scop modelarea comportamentului de sprijin şi
rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăţi, printr-o experienţă de comunicare în care
familiile îşi împărtăşesc problemele, îşi oferă modele şi sugestii şi se susţin reciproc într-o
“manieră coterapeutică”.
Consilierul ajută participanţii să:
dezvăluie semnificaţii ascunse ale unor expresii jignitoare, semne de respingere sau intoleranţă;
scoate la iveală şi pune în valoare sentimente ale unora din membrii grupului , de care ceilalţi nu
sunt conştienţi;
provoacă manifestarea unor emoţii şi sentimente ascunse , înăbuşite, reprimate;
favorizează conştientizarea, prin analogie a unor interese speciale şi a unor moduri de a
experimenta viaţa specifice.

Consilierii la distanta (Cahill si Martland, 1997)

Audio-teleconferinta cuprinde, în general, 8-12 tele-conferinte, fiecare de câte 90-120
minute.
Mijloacele audio-video (de exemplu, video-player) permit consilierilor sa prezinte
deprinderi utile în dezvoltarea profesionala, sa stimuleze discutarea unor chestiuni delicate.
Materialele tiparite abordeaza probleme de dezvoltare profesionala si strategie, iar în
acelasi timp ofera clientilor posibilitatea de a-si nota permanent gândurile si experientele.

CODUL ETIC AL CONSILIERII LA DISTANTA PRIN TELEFON

Capitolul I: Clientul

 Clientul care solicita servicii de Consiliere la Distanta prin Telefon (CDT) are dreptul la
deplina respectare a demnitatii, vietii private, la consiliere oferita cu loialitate si în consens cu
valorile, interesele si aptitudinile sale.
 Consilierul trebuie sa cunoasca toate dispozitiile, legile si prevederile regulamentare care
îl protejeaza pe client si sa se asigure ca acestea sunt respectate de sine si terte persoane.
 Clientul trebuie asigurat ca întreaga convorbire se desfasoare în deplina siguranta si
confidentialitate (inclusiv fata de rudele acestuia) si datele comunicate sunt în deplina securitate
prin grija consilierului. Identitatea clientului va fi în mod strict protejata în orice situatie.
Consilierul nu îi va cere clientului sa se identifice dincolo de nivelul de detaliu pe care acesta îl
considera rezonabil.
 Clientul va fi ajutat cu prilejul CDT sa îsi amelioreze imaginea de sine, sa gândeasca
pozitiv, va fi sprijinit sa depaseasca momentele de impas, se vor încuraja atitudinile active fata
de probleme si depasirea rolului social traditional al sexelor.
 Clientul trebuie asigurat ca în tratarea problemelor sale consilierul este impartial si nu
face nici o discriminare legata de vârsta, sex sau orientare sexuala, apartenenta etnica, rasa,
cultura, opinii politice si religioase, valori, pozitie socio-economica, statut marital, starea de
handicap etc.
 Consilierul va recomanda clientului persoane, institutii sau servicii verificate, adecvate si
de încredere, atunci când problemele acestuia nu sunt în sfera sa de competenta.
 Atunci când clientul intentioneaza abandonarea studiilor, renuntarea, izolarea, auto-
marginalizarea sociala si profesionala, consilierul va pleda convingator pentru ca acesta sa
beneficieze de oportunitatile de educatie si formare initiala si continua si nu va încuraja astfel
„solutii” si atitudini ale clientului.

Capitolul II: Consilierul

 Consilierul care ofera servicii de CDT trebuie sa considere ca este etic si onest din
partea sa sa se autoevalueze si sa asigure ca dispune de:
 cunostinte de baza si de specialitate (evaluare psihologica, metode si tehnici de
consilierea carierei, cunoasterea personalitatii, abordari cros-culturale, piata muncii, politici
europene cu privire la resursele umane, politici nationale de dezvoltare socio-economica, teorii
ale consilierii, educatia continua a adultilor, tehnici de lucru în grup, publicitate, lucrul cu
comunitatea, psihoterapie, dezvoltarea carierei, managementul informatiilor);
 atitudini si calitati personale puse în practica în relatia cu clientii (comunicare
eficienta, sinceritate, empatie, flexibilitate, transparenta, respect);
 deprinderi de lucru (utilizarea calculatorului etc.).
 Consilierul va evita formularea unor explicatii asupra cauzalitatii si interactiunii
factorilor personalitatii clientului în conformitate cu o "teorie proprie" asupra dezvoltarii
individuale si dinamicii carierei, ci numai cu teorii unanim acceptate de comunitatea celor de
aceeasi profesie.
 Consilierul va actiona în cadrul competentelor sale profesionale si, ori de câte ori
este cazul, îsi va recunoaste limitele de informare si va apela la specialisti din alte domenii, se va
informa si ulterior va oferi informatia corecta clientului, asumându-si responsabilitatea si
consecintele muncii sale.
 În orice situatie neprevazuta în acest Cod Etic al CDT se va actiona totdeauna în
favoarea si binele clientului si fara a pricinui, astfel, un rau altcuiva.

Capitolul III: Procesul comunicarii

 Comportamentul de comunicare al consilierului cu clientul în cadrul CDT este
recomandat a fi cel al unei neutralitati binevoitoare.
 Limbajul utilizat de consilier va fi simplu, de impact, confiant, revelator, lamuritor,
maximal tintit pe rezolvarea problemei clientului.
 Consilierul trebuie sa constientizeze faptul ca întrebarile sale adresate clientului au o
importanta deosebita pentru derularea convorbirii ulterioare cu acesta, astfel ca va utiliza cu
precautie si rationalitate întrebari directe, indirecte, ipotetice sau incomplete. Oferirea de
raspunsuri adecvate la acelasi tip de întrebari are, de asemenea, importanta.
 Consilierul trebuie sa se adapteze necritic si rapid în CDT la diferitele stiluri de
derulare a convorbirii telefonice promovate de clienti.

Capitolul V: Institutiile ofertante de consiliere la distanta prin telefon

o Oferta de servicii de CDT poate veni din partea institutiilor publice (prin
serviciile de informare, consiliere si orientare ale unor retele ale Ministerului Educatiei,
Ministerului Muncii sau alte initiative sau programe), private sau ale societatii civile. Aceste
servicii pot fi gratuite sau platite. Cu privire la acest aspect, clientii trebuie sa fie informati
anterior fara nici o ambiguitate.
 Modul concret de apelare telefonica a consilierilor, costurile apelurilor de pe posturi
fixe sau mobile etc. si care sunt institutiile sau programele ofertante de servicii de CDT trebuie
facute cunoscute clientilor anterior.
 Consilierii vor cauta sa consolideze prin munca lor prestigiul si încrederea în profesia
de consilier si institutiile în care activeaza si ofera servicii de CDT.
 Consilierii care ofera servicii de CDT în sistem privat vor respecta acelasi cod etic si
standarde similare celor din institutiile publice.

Clientul are o serie de asteptari fata de consilier, care pot fi cuprinse într-o tipologie de cerinte si
probleme:
 aflarea de informatii despre ofertele de învatare si formare (localizare, nivel,
conditii de înscriere / admitere, abilitati lingvistice, informatice si alte tipuri de
competente / capacitati solicitate în anumite contexte de învatare, formare si munca);
  mobilitatea profesionala si influenta acesteia asupra schemei personale de cariera;
 primirea de informatii, consiliere si informare privind educatia si formarea continua,
programele europene, precum si integrarea socio-profesionala;
 asistenta pentru trasee de dezvoltare;
 confirmarea deciziilor personale deja luate;
 cântarirea alternativelor;
 palavrageala;
 rezolvarea situatiilor de criza (conflicte cu parintii, profesorii, colegii, autoritatile),
“urgente” psihologice (depresie, anxietate, episoade suicidare) sau “urgente” situationale
(înainte de examene, decizii finale). Interactiunea preliminara trebuie sa fie scurta si
eficienta. Nu se fac recomandari de restrictie temporala; totusi, comentarii si observatii
suplimentare e bine sa se faca în etapele ulterioare ale discutiei.
Avantaje si limite ale consilierii prin telefon
Avantajele consilierii prin telefon sunt, în linii mari:
 eficienta, promptitudinea, timpul redus dintre aparitia nevoii de consiliere si
solutionarea acesteia;
 contactul facil cu clientii îndepartati;
 identitatea ascunsa a clientului (favorabila persoanelor emotive, ezitante), “securitatea” în
situatii sociale si / sau personale etichetate ca neplacute / delicate, facilitarea depasirii
barierelor de comunicare etc.
Urmatoarele aspecte pot fi percepute ca dificultati în consilierea prin telefon:
 "medierea" comunicarii prin mecanisme tehnice, deci impersonale;
 reducerea elementelor de feedback pe parcursul comunicarii, imposibilitatea de a
observa clientul si conduita sa generala (comunicarea non-verbala, contact vizual,
postura, gestica, mimica, stilul vestimentar);
 îngustarea registrului de elemente para-verbale (ton, ritm, modulatia vocii,
articulatia etc.) pe seama dependentei de conditiile tehnice, fidelitatea si sensibilitatea
aparaturii telefonice;
 dificultatea de a asigura deplina confidentialitate a comunicarii cu clientul, din cauza
posibilelor interceptari, accidentale / intentionale, de catre o terta persoana;
 lipsa apropierii fizice a participantilor (consilier – client), daca se impune cu
necesitate o sedinta fata-în-fata.

Bibliografie
 Tait, A. Face to Face and at a Distance: the Mediation of Guidance and Counselling
through the new Technologies. In: British Journal of Guidance and Counselling.
Vol. 27, no. l, 1999. p. 113-122.
 Watts, A. G.; Dent, G.: Let Your Fingers do the Walking: the Use of Telephone
Helplines in Career Information and Guidance. In: British Journal of Guidance
and, Vol. 30, no. l, February 2002.
 http://apa.org/ethics
 http://ericcass.uncg.edu
 http://ncda.org
 http://www.aac.com/docs/aboutus.html
Tema 5. Organizarea conversaţiei consultative:  Finalizarea procesului de
 Climatul terapeutic in procesul de consiliere
consiliere
 spaţiul şi timpul consilierii psihologice
 poziţiile consultantului
 Stadiile consilierii

Stadiile consilierii

Procesul de interviu de consiliere poate fi împărţit în patru etape:

Pasul 1. Cunoştinţa clientului şi începutul conversaţiei

Durata acestei faze durează 5-10 minute, cu o medie de 45 de minute de interviu de

consiliere-1oră 10 min.
În timpul acestei faze, un psiholog şi consultant îndeplineşte următoarele acţiuni:
Se întîmpină clientul în uşă, care va fi perceput de către client ca o demonstraţie de
bunăvoinţă şi interes.
Este de dorit de încurajat pe client cu cuvinte de genul "Inrtă, te rog",” Luaţi loc”,”
Aşezaţi-vă comod.”
Dupa primele minute de contact cu clienţii sunt sfătuiţi să-i ofere, o pauză de 45-60 s,
astfel încât el să-şi adune gândurile sale şi sa se uite în jur.
După o pauză este de dorit să se înceapă cunoştinţă reale. Aveţi posibilitatea să spuneţi
clientului: "Sa facem cunostinţă. Cum pot sa te numesc? "După aceasta, este necesar să se
prezinte consilierul. Putem discuta, dacă o să fie convenabil pentru client, dacă va fi numit aşa.
Înainte ca să înceapă procesul de consiliere psihologul trebuie sa ofere clientului cât mai
multe informaţii despre procesul de consiliere, şi anume: scopul consultaţiei, calificarea, abilităţi,
plata pentru servicii, precum şi durata aproximativă de consiliere, riscul de deteriorare temporară
a clientului în procesul de consiliere, limitele de confidenţialitate. Unele dintre aceste informaţii
sunt disponibile la cerere din partea clientului, astfel încât să nu-l sperie înainte de consilierea
fluxul de informaţii. Nu trebuie oferită speranţă (ajutorul)clientului pe care psihologul nu poate
oferi. Rezultatul din această parte a conversaţie ar trebui să ee o decizie conştientă de a adera la
procesul de consiliere.
Este important să fie de acord în prealabil cu clientul posibilitatea de înregistrări audio şi
video, observaţiile prin oglinda de o perspectivă unilaterală, prezenţa la consultaţie altora (de
cursanţi, studenţi). Fără acordul clientului este exclusă.
Este important de a nu permite clientului să utilizeze pe consultant în rezolvarea
problemelor, departe de consiliere. Nu acceptă apeluri oriunde în solicitarea clientului, scrie
scrisori, apel pentru o consultare, respectiv pentru a nu face nimic care ar putea interveni
psihologul la cererea clientului în viaţa privată a altora.
După rezolvarea a toate întrebările de mai sus, se începe intervievarea clientului, care va
însemna începutul celei de-a doua etape de consiliere. Este important de a avea o expresie gata
făcute, care ar permite să pună în aplicare această tranziţie. Un exemplu de astfel de fraza
standard: "Ce te aduce la mine?" Cu rostirea acestei fraze începe faza urmatoare de consiliere.

Pasul 2. Evaluarea problemelor.

Intervievarea. Elaborarea ipotezelor

Durata acestei faze de 25-35 minute, cu o durată medie de interviuri consiliere 45 min - 1 h 10
min. Poate dura 2-3 şedinţe. Această etapă poate fi împărţită în două subetape:
A) elaborarea de ipoteze consultative.
B). Verificarea ipoteze consultative.

A) Elaborarea de ipotezelor
1. Ascultare empatică. De obicei, atunci când oamenii vorbesc despre empatie se are în
vedere capacitatea de a percepe sensibil lumea interioară a unei alte persoane, cu toate nuanţele
sale conceptuale şi emoţionale.
Capacitatea de empatie se dezvoltă odată cu experienţa.
Aceasta corespunde un răspuns activ a consultantului, rostirea frecvente de cuvinte ca "desigur",
"aha, "Da-da".
2. Adoptarea conceptului clientului în timpul interogatoriu. Acest lucru înseamnă că nu ar
trebui să se angajeze în dispute cu clientul în acest stadiu, astfel încât să nu provoace o reacţie de
apărare.
3. Structurarea conversaţiei.
Prima metodă: cînd pune o întrebare, pentru a schimba subiectul de discuţie, consilierul
ar trebui să explice de client de ce o face, pentru a avea o logică.
A doua metoda: un scurt comentariu din ce spune clientul, rezumarea ceea ce a fost spus.
Acest lucru ajută clientul să fie mai coerent şi concis, în discursul său, pentru a nu repeta acelaşi
lucru. De exemplu: "Deci, din punctul dumneavoastră de vedere, un rol important în acest
conflict joc colegii dvs. anteriori." Clientul primeşte un stimulent că este auzit, înţeles.
Parafrazarea, reformularea, concretizarea.
4. înţelegerea, cugetarea a ceea ce spune clientul(situaţia lui). Înţelegerea este scopul de a
formula una sau mai multe ipoteze consultativ. Cuvântul "ipoteza" vine din greaca. ipoteza - de
bază, o presupunere. Situaţie ipotetică-Judecata de regularitati presupusa (de cauzalitate)
evenimente de conectare.
Tot la această etapa aflăm locusul plîngerii: poate fi obiectual (răspunde la întrebarea pe
cine se plînge), subiectual( pe ce se plînge clientl). Dacă e obiectual persoana e difuză.
Psihologul încearcă să ocupe o poziţie pasivă, fapt care ia determinat clientul să ia o
poziţie destul de activă şi spontan pentru povestire. În acelaşi timp, el încearcă să înţeleagă
situaţia şi să formuleze ipoteze de consiliere. Când a format mai multe astfel de ipoteze, există o
dorinţă naturală să fie mai active - de a pune întrebări specifice, concepute pentru a testa ipoteze
elaborate, sau să ia orice altă acţiune pentru a verifica. Aceasta corespunde, de obicei la dorinţa
clientului de a auzi ceva de la consultant, el a spus deja tot ceea ce ar putea şti şi ar fi.

B)"Verificarea ipoteze consultative

Pentru a testa ipotezele psihologul poate alege două variante:

- începe să pună întrebări clientului care vizează clarificarea problemelor apărute la
consultant.
Autodiagnoza- ce crede persoana despre problemă, care este originea problemei.
Verbalizează ipoteza lui.
Clientul trebuie să formuleze problema. Ce vrea clientul să schimbe în situaţia creată.
Interpretarea ipotezei consilierului şi-l întreb ce crede el despre acestă ipoteză. Rareori se
întâmplă ca clientul imediat să accepte ipoteza şi a fost de acord cu ea. De obicei se incheie un
dialog în rezultatul căreea ipoteza este corectată.
Dar, în ambele cazuri, în scopul de a confirma sau infirma ipoteza, este necesar pentru a
discuta despre două sau trei situaţii specifice care ar trebui să fie:
a) este strâns legată de conţinutul de reclamaţii principale ale clientului;
b) sunt tipice de viaţă al clientului;
c) este de dorit ca situaţiile să se descrie atît caracteristicile negative, pozitive şi neutre al
relaţiei.
 De-a lungul interviurilor consultative e nevoie de a stimula clientul pentru a descrie
sentimentele şi emoţiile altor persoane. Sentimente reflectă o realitate mai profundă, de multe ori
ascunse în dorinţele şi conflicte inconştiente, probleme care stau la baza.
După ce psihologul a testat ipotezele lui, şi poate găsi cauza care stau la baza
problemelor clientului. Trecem la următore etapă.

Pasul 3.Intervenţia propriu zisă..

Durata acestei faze - 5 - 10 minute.
Lucrăm cu cererea: ceea ce vrea să rezolve clientul.
Tehnici:
Cel mai frecvent folosim întrebări concrete, formule generalizatorii, folosim metafore,
argumente, anaiza experienţei, reformulare,parafrazarea, stimularea, încurajarea, rezumatul,
încuviinţarea, empatia. Mai rar se foloseşta metoda paradoxului, cînd rezistenţa prea mare
metoda alternativă nu merge. Clientul decide să lucreze sau nu. E posibil că întradevăr problema
n-are soluţii, dar soluţii trebuie să existe. Poate e nevoi de timp deşi nu ştim ce soluţii trebuie să
existe. Scopul de a motiva, provoca la soluţii.
Clientul poate găsi el însuşi alternative constructive pentru comportamentul lor, urmărind
acţiunile de prieteni, rude, analiza operelor de cultură, artă, la care se pot trimite.
Ei vor discuta toate capcanele, obstacolele mai mult în acest comportament. În caz
contrar, comportamentul pozitiv poate fi amânată pentru un timp foarte îndepărtat, sau pur şi
simplu nu avea loc.

Pasul 4. Finalizarea interviu consultativ.

Durata de fază - 5 - 10 minute. În acest stadiu, de obicei, parcurge următorii paşi:

1. Generalizare (un scurt rezumat a ceea ce sa întâmplat în timpul interviului). Acest
lucru se datorează faptului că ceea ce se repetă la sfârşitul conversaţiei, se memorează mai bine.
2. Discuţie privind relaţiile viitoare cu consilierul sau a altor specialişti. Oferă adresa altor
profesionişti (de exemplu, dependenţa de droguri). Se formulează, ce probleme vor fi abordate în
cadrul reuniunilor ulterioare şi cîte reuniuni pot fi în mod special pentru această nevoie. Este mai
bine de convenit cînd va fi reuniunea următoare. Se discută problema de readresarea clientului la
un alt consilier, dacă există motive să se creadă că el va fi mai competent în această situaţie, sau
în cazul în care psihologul de consultanta este forţat să merg undeva în viitorul apropiat. Se
discută teme pentru acasă clientului.
3. Rămas bun de la un consultant cu clientul. E de dorit de condos clientul cel puţin până
la uşă. De spus câteva cuvinte calde de rămas bun. , De preferinţă, de mai multe ori de menţionat
numele clientului. Consultantul trebuie să fie pregătit pentru a recunoaşte limitele posibile de
competenţa lor, de a nu intra în dispute inutile.

Se sugerează că, după un lucru bun cu clientul este într-o situaţie contradictorie, la
alegere - pentru a începe să rezolve problema sau de a trăi ca şi înainte. Şi, ambele dureros. Acest
lucru se datorează faptului că există circumstanţe grave care afectează voinţa şi dorinţa
clientului, pentru a începe a rezolvarea problemelor.
Această situaţie este contradictorie, alegerea schimbării durează de la câteva secunde la
câteva zile, ar putea extinde reprezentarea clientilor despre ei înşişi şi de situaţia lor proprie,
pentru a crea un cadru pentru schimbare. Această stare de şoc, care poate arăta superficial cum ar
fi jenă, vinovăţie, agresivitate, remuşcare şi mândrie, rănire, disperare, speranţă. Ea poate fi
confundat. În acelaşi timp, această stare de meditaţie, reflecţie asupra problemei.
Tema 6. Metode şi tehnici de consiliere
Metode psihanalitice şi analitite
Metode umaniste
Metode comportamentale
Metode cognitive
Metode existenţiale
Consiliere eclectică

Modelul psihodinamic-analitic al consilierii

Abordarea psihanalitică freudiană(clasica)
Abordările psihodinamice îşi au originea în psihanaliza freudiană.
Teoria psihanalitică considera că Inconștientul este principalul motor al întregului aparat
psihic și ca în structura personalităţii sunt identificate trei instanţe: Id, Ego, Superego.
*Id-ul (Sinele) reprezintă sursa impulsurilor și pornirilor instinctuale, ce funcționează pe
principiul plăcerii.
*Ego-ul (Eul) este o instanță conştientă care restructurează impulsurile inconştiente şi mediază
între instincte şi cerinţele socialului; are la baza principiul realității ;
*Superego-ul (Supraeul): instanța morală, ce include valori, principii, idealuri morale.
Trăsătura centrală a comportamentului uman este, conform psihanalizei freudiene, polaritatea,
iar viaţa omului constă în grade diferite de conflict între forţele polare (viaţă-moarte, realitate-
imaginaţie). Originea conflictelor trebuie căutată în trecutul individului, în împrejurările
nefericite din copilărie.
Modelul psihodinamic-analitic  
Sigmund Freud introduce conceptul de aparat psihic, elaborează o viziune dinamică asupra
componentelor acestuia, pune la punct o tehnică de sondare a inconştientului, schimbă însăşi
finalitatea psihologiei. Teoria freudiană a operat o adevărată inversare a valorilor:
inconştientului i s-a rezervat un rol de prim-plan în existenţa omului. În inconştient trebuie
căutate motivaţiile profunde ale comportamentelor umane, mai mult decât în conştient, acesta
fiind sediul forţelor dinamice care dirijează direct sau indirect comportamentele. Aceste forţe
inconştiente încearcă să se exprime şi să se manifeste în plan conştient
(I. Dafinoiu, 2000, p.79).
Abordarea psihanalitică a consilierii are la bază câteva teze fundamentale :
* Tulburările psihice au la origine o dezvoltare psihosexuală defectuoasă.
* Dezvoltarea psihosexuală defectuoasă îşi are originile în conflictele şi traumele psihice din
copilăria timpurie, îndeosebi în complexul lui Oedip.
* Omul se confruntă cu conflictele dintre pulsiunile inconştiente (Id), substitutele acestora,
mecanismele de apărare ale Ego-ului, care încearcă o mediere cu realitatea exterioară, în acord
cu principiile şi valorile morale ale societăţii – Super-Ego.
* Comportamentele umane nu apar întâmplător, ci sunt determinate de evenimente anterioare,
care dacă nu sunt conştientizate determină subiectul să repete mereu aceleaşi tipuri de
comportamente.
În acest sens, sarcina psihanalistului este să aducă în conştiinţă inconştientul, adică să-l ajute
pe pacient să conştientizeze şi să înţeleagă conţinutul pulsional din zonele profunde ale
psihismului (Irina Holdevici, 1993).
Consilierea de tip psihanalitic este marcată de două momente esenţiale:
Catharsisul : descărcare de natură emoţională a tensiunii şi anxietăţii prin retrăirea în plan
psihic a experienţelor trecute.
Insightul se manifestă ca o descoperire bruscă, intuitivă de către client a surselor şi motivelor
ascunse ce stau la baza coportamentelor și problemelor sale.
Scopul consilierii de tip psihanalitic este de a îndruma clientul în înţelegerea a ceea ce se află în
inconştient.
În procesul de atingere a insightului trebuie parcurse patru etape (Hutchinson, 1950):
1. Etapa pregătitoare
-trăirea sentimentelor de frustrare, anxietate şi disperare;
-activitatea de căutare (prin tatonare şi eroare) a unei soluţii;
-recăderea în vechile modele comportamentele şi de gândire .
2. Etapa de incubaţie
-dorinţa de a fugi de problemă;
- lipsa de motivaţie/ de rezistenţă în rezolvarea problemelor.
3. Etapa de iluminare
-problema devine clară pentru subiect;
-clientul identifică soluţia.
4. Etapa de evaluare şi elaborare a soluţiei
-confruntarea soluţiei cu criteriile exterioare furnizate de realitate.

Consilierea de tip psihanalitic este recomandată în terapia anxietăţii, în fobii şi în isteria

anxioasă.
Rolul consilierii este să identifice cauzele care au generat în trecutul individului aceste
dezechilibre.

Modul de organizare şi desfăşurare a şedinţelor de terapie este stabilit de la început: se fixează

ora şi zilele pentru cură – în varianta clasică se fixează 5-6 şedinţe /săptămână (50min.). Clientul
este responsabil din punct de vedere financiar, durata curei variind de la 1 an la mai mulţi ani, în
funcţie de caz (durata medie este de 2 ani).
De asemenea, pe durata procesului terapeutic, mai ales în faza iniţială, clientului i se recomandă
să nu facă schimbări radicale în existenţa sa familială şi profesională.
În ceea ce priveşte metodele şi tehnicile de terapie, acestea au fost elaborate de Freud şi
dezvoltate şi ameliorate de continuatorii săi:
Metoda asociaţiilor libere constă în readucerea în conştiinţa clientului a elementelor psihice
patogene în vederea dizolvării şi înlăturării răului provocat de formarea simptomelor substitut.
Partea decisivă a demersului constă în crearea unor noi ediţii ale vechilor conflicte, în aşa fel
încât bolnavul să se comporte aşa cum s-a comportat la vremea lor, dar punând de data aceasta
în mişcare toate forţele psihice disponibile, spre a ajunge la o soluţie diferită (S. Freud, 1980, p.
366).
Clientul este rugat să exprime verbal tot ce-i trece prin minte – amintiri, imagini, gânduri
acuzatoare, sentimente etc. – chiar dacă acestea nu au importanţă pentru problema în cauză, sunt
minore, insignifiante, banale, stupide, inexacte sau chiar triviale, degradante. Ideile spontane ale
clientului reprezintă pentru psihanalist minereul din care el va extrage metalul preţios (op. cit.,
p. 391).
Din când în când, consilierul va folosi întrebări directe ca stimul pentru declanşarea unor noi
asociaţii libere : La ce te duce gândul acesta ?; Câţi ani aveai când s-a întâmplat acest
eveniment ? etc.
Analiza viselor – sunt analizate reacţiile clientului la propriile sale experienţe onirice, conţinutul
latent al viselor determinat de sentimente şi dorinţe puternic reprimate.

Analiza reacţiilor clientului, a comportamentului nonverbal/verbal în interiorul/exteriorul

şedinţelor de terapie: grija excesivă a clientului de a nu-şi şifona hainele, priviri anxioase,
comportament de flirt, erori de pronunţare a unor cuvinte, modificări comportamentale în
familie, la serviciu, apariţii/dispariţii de simptome, reacţii la anumite situaţii de viaţă cu mai
multă/mai puţină anxietate, modificări în modul în care-şi tolerează prietenii, rudele etc.
Analiza transferului şi a rezistenţelor
Transferul se defineşte în cadrul relaţiei client-psihanalist, prezentând caracter iraţional,
proiectiv şi ambivalent. Analiza relaţiei transferenţiale este importantă din două motive: pe de o
parte se constată modelele de identificare din copilărie şi unele aspecte ale relaţiei clientului cu
 cei din jur - clientul tinde să retrăiască relaţiile trecute în cadrul terapiei, într-un efort de căutare
a gratificaţiei - pe de altă parte, terapeutul stimulează aceste reacţii transferenţiale pentru a-şi
încuraja clientul să depăşească rezistenţele (cf. I.Dafinoiu, 2000, p. 102).
Rezistenţele reprezintă orice element sau situaţie care interferează cu desfăşurarea firească a
procesului terapeutic. Acestea derivă, în parte, din instanţele Eu-lui şi Supraeu-lui şi, parţial, din
Sine, ca expresie directă a constrângerii spre repetiţie (sub forma pulsiunilor).
*Rezistenţa la transfer se traduce prin întreruperi ale asociaţiilor, tăceri prelungite, încălcarea
regulii fundamentale a analizei – neîmpărtăşirea tuturor gândurilor – dezacordul cu interpretările
terapeutului, asociaţii multiple şi superficiale, pauze prelungite, apariţia de noi simptome,
întârzieri şi absenţe de la şedinţa de terapie, adormirea în timpul şedinţelor, renunţarea la şedinţe
etc.
*Rezistenţa prin transfer este caracterizată astfel de Freud: transferul asupra persoanei
analistului nu joacă rolul rezistenţei decât în măsura în care el este un transfer negativ sau
chiar pozitiv compus din elemente erotice refulate (Freud, cf. Gilieron, 1997, p. 24).
Analiza contra-transferului. Reacţiile afective inconştiente ale terapeutului faţă de client sunt
descrise ca reacţii contra-transferenţiale. O atitudine pozitivă a terapeutului faţă de client pare
să fie o condiţie necesară pentru o cură analitică cu bune rezultate. Totuşi, dacă această
atitudine depăşeşte un anume nivel critic, ea poate stimula nevoia clientului de gratificare şi
dependenţă. Astfel, contra-transferul poate deveni un obstacol în evoluţia terapiei şi poate ridica
chiar probleme etice. Contra-transferul pozitiv sau negativ devine, în aceste condiţii, pentru
terapeut, o provocare personală cu efecte asupra dezvoltării şi formării sale profesionale.
Interpretarea este principalul instrument terapeutic al psihanalistului; constă în ordonarea
materialului produs de client, astfel încât să conducă, treptat, la conştientizarea originii
problemelor cu care acesta se confruntă.
Relaţia psihanalist-client implică anumite reguli. Principala regulă care se referă la
client/pacient este regula asociaţiei libere.
În ceea ce priveşte comportamentul terapeutului/consilierului, acesta se conformează unor reguli
specifice :
* Tăcerea - permite dezvoltarea asociaţiilor clientului.
* Atenţia flotantă – expresia inconştientului expert al terapeutului. Psihanalistul trebuie să
reuşească să se lase surprins, să recepteze idei, în aparenţă incongruente, suscitate de discursul
clientului.
* Neutralitatea. Psihanalistul nu se pronunţă asupra opiniilor clientului; el este acolo doar pentru
a înţelege şi a interpreta.
* Abstinenţa. psihanalistul trebuie să îşi limiteze intervenţiile sale strict în domeniul interpretării,
pe de altă parte, psihanalistul recomandă clientului să se abţină de la luarea unor decizii
importante în cursul curei analitice.

BIBLIOGRAFIE:

1. Dafinoiu Ion , Elemente de psihoterapie integrativă, editura Polirom, 2001, 114pag.

2. Gilieron, E. Manuel de psychothérapies brčves, Paris: Dunod. 25. 1997, p. 24
3. J.P. Chartier (1998, p. 106). « Le monde comme représentation »,
4. Zlate, Mielu Introducere în psihologie, Iasi, Polirom, 2000
5. www.scribd.com/doc/14680524/Consiliere
6. www.scribd.com/doc/17222972/Abordarile-Consilierii

2. Modelul behaviorist (comportamental)

Baza teoretică şi metodologică a modalităţilor de psihoterapie/consiliere behavioristă îşi are
originea în teoriile învăţării de factură behavioristă, conform cărora, personalitatea umană se
construieşte şi se fundamentează în raport cu stimulii externi, cu situaţiile şi raporturile sociale.
Omul behaviorismului este concret, real, viu, solicitat şi determinat de mediul natural şi social în
 care trăieşte. Nu întâmplător, Watson, părintele behaviorismului, afirma că suntem ceea ce facem şi
facem ceea ce mediul ne cere să facem (cf. M. Zlate, 2000, p. 94).
Conceptele de bază ale modelului behaviorist sunt cele de întărire socială şi control al
comportamentului.
Întărirea socială se referă la utilizarea adecvată a stimulilor din mediu, astfel încât anumite
comportamente să fie recompensate, sporind astfel probabilitatea lor de manifestare.
Consilierea/terapia devine, în acest fel, un proces logic de control al comportamentului, un
proces de învăţare a unor comportamente dezirabile, în raport cu mediul social.
În perspectiva behavioristă, persoana dezadaptată este diferită de cea normală, pentru că ea a
eşuat în dobândirea unor abilităţi adaptative şi a dobândit comportamente greşite. De exemplu, se
consideră că nevrozele sunt comportamente învăţate, achiziţionate în cursul vieţii individului, iar
fixarea lor s-a produs deoarece au permis cândva subiectului să evite anumite experienţe
traumatizante. Aceste comportamente dezaprobative tind să se repete numai în prezenţa stimulilor
aversivi care le-au produs sau în situaţii similare.
În consecinţă, principiul de bază al practicii behavioriste este principiul decondiţionării sau
tehnica practicii negative (Dunlop, 1917) : modelele comportamentale învăţate au tendinţa de a
slăbi şi dispărea în timp dacă nu sunt întărite corespunzator.
Astfel, scopul consilierii constă în decondiţionarea individului de comportamentele nedorite
şi înlocuirea lor cu comportamente dezirabile.
Procedeele decondiţionării au luat amploare după anii ’50. Practicienii aduc argumente în
favoarea metodelor şi tehnicilor utilizate de ei un experiment devenit celebru al lui Watson şi
Rayner (1920). Cei doi au condiţionat un copil de 11 luni să dezvolte un comportament de frică în
prezenţa unui şobolan alb prin asocierea prezentării acestui animal cu un sunet puternic. Treptat,
teama copilului s-a generalizat, apărând şi în prezenţa altor animale, chiar la obiecte fabricate din
blană sau pluş. Concluzia experimentului : dacă stimulul pentru teamă ar fi asociat cu unul plăcut,
starea de teamă ar putea fi diminuată.
Pe baza acestor tipuri de experimente, behavioriştii au constatat că, dacă clientul este învăţat
să-şi imagineze o experienţă anxiogenă, într-o situaţie de mediu relaxantă, securizantă, experienţa
respectivă nu e urmată de consecinţele negative aşteptate. Prin intermediul unor procedee de acest
gen, subiectul învaţă să discrimineze între pericolele reale şi fricile sale iraţionale.
Această interpretare pune accent pe înţelegerea semnificaţiei stimulilor de către client. Ea
depăşeşte limitele stricte ale condiţionării. Din asemenea motive, pe fundalul modelului de
psihoterapie/consiliere behaviorist a apărut un nou model de consiliere: cognitiv-comportamental.
Această nouă abordare reduce discrepanţa dintre modelele dinamice şi cele behavioriste.
2.1.Tehnicile de consiliere.
 Tehnica desensibilizării sistematice
Subiectul este învăţat să se relaxeze sau să se comporte într-un mod care e incompatibil cu
apariţia anxietăţii în prezenţa unor stimuli anxiogeni. Se consideră că modelele comportamentale
anxioase nu sunt altceva decât răspunsuri condiţionate. Subiectul este învăţat să rămână calm şi
relaxat în situaţii anxiogene.
Pentru aceasta se cer a fi parcurse următoarele etape:
1. Învăţarea relaxării (primele 6 şedinţe de consiliere)
De regulă este folosită metoda relaxării musculare progresive. În unele situaţii se poate apela
şi la hipnoză, meditaţie.
1. Stabilirea ierarhiilor constă în stabilirea situaţiilor generatoare de anxietate în
ordine descrescătoare.
 Exemplu : cazul unui copil care manifestă fobie faţă de câini – contactul direct cu animalele
mari poate reprezenta stimulul cel mai anxiogen. Fotografiile cu câini pot reprezenta un stimul mai
puţin anxiogen, iar prezenţa unor animale mici cu blană, un stimul şi mai puţin anxiogen.
3. Etapa desensibilizării intervine după ce subiectul stăpâneşte bine tehnica de relaxare ; i se
cere să se relaxeze, timp în care consilierul descrie tot felul de scene, începând cu cele neutre şi
înaintând progresiv pe linia stimulilor generatori de anxietate. Subiectul este solicitat să-şi imagineze
scenele descrise. În momentul în care acesta spune că se teme, şedinţa se termină.
Procesul de consiliere continuă până când subiectul devine capabil să rămână relaxat la
stimuli anxiogeni care îi trezesc teamă. Durata medie a unei şedinte de desensibilizare este de cca. 30
min./2-3 ori/săpt. Un program concret de desensibilizare durează de la câteva săptămâni până la
câteva luni.
Exemplu : cazul unui copil care manifestă fobie faţă de câini – contactul direct cu
animalele mari poate reprezenta stimulul cel mai anxiogen. Fotografiile cu câini pot reprezenta un
stimul mai puţin anxiogen, iar prezenţa unor animale mici cu blană, un stimul şi mai puţin anxiogen.

Tehnica aversivă constă în înlăturarea comportamentelor nedorite prin metoda clasica a

sancţiunilor. Sancţiunea presupune atât înlăturarea întăririlor pozitive, cât şi utilizarea unor
stimuli aversivi.
Cei mai des utilizaţi stimuli aversivi au fost şocurile electrice. Prima utilizare a acestei
tehnici s-a realizat pe un lot de alcoolici. S-a dovedit utilă şi pentru decondiţionarea individului de
deprinderi negative precum: fumatul, mâncatul excesiv, dependenţa de droguri, deviaţii sexuale.
Astăzi, utilizarea şocurilor electrice, ca stimuli aversivi, a scăzut mult, datorită implicaţiilor
etice. De asemenea, tehnica şocurilor electrice a demonstrat că noile comportamente dezirabile nu au
tendinţa de a se generaliza şi la alte situaţii. Rămân valabile numai pentru situaţiile respective.
În prezent s-au pus la punct procedee mai puţin periculoase, aplicate cu succes şi în procesul
educaţional. Aşa este procedeul întăririi pozitive şi negative, pedeapsa etc.
Întăririle pozitive constau în prezentarea unui stimul pozitiv după un răspuns, cu scopul
creşterii ratei şi intensităţii răspunsului.
Exemplu : profesorul oferă elevilor 5 min. pauză după realizarea unor sarcini. Dacă după
oferirea pauzei creşte calitatea realizării sarcinii, pauza devine întărire pozitivă.
În procesul de aplicare a întăririlor pozitive se cer a fi respectate câteva reguli : să fie aplicate
constant (în formarea unui comportament nou) ; să fie aplicate intermitent (în întărirea unui
comportament deja dobândit) ; întăririle să fie specifice fiecărui client ; să fie aplicate imediat.
Întăririle negative constau în prezentarea unui stimul negativ după un răspuns, cu scopul
creşterii frecvenţei unui comportament.
Exemplu : părinţii lui X (elev clasa a VI-a) nu îi permit acestuia să iasă din camera lui până
ce acesta îşi termină temele. Dacă după această regulă X îşi face temele, stimulul (faptul că stă în
camera lui fără să iasă în timp ce îşi face temele) devine întărire negativă.
Şi aici se cer a fi respectate câteva reguli : întăririle negative să fie aplicate imediat după
producerea unui comportament indezirabil; să fie aplicate cu calm, să nu fie criticată persoana; să fie
acompaniate obligatoriu cu întărirea comportamentelor pozitive, acceptate; să fie precedate de un
avertisment.
Pedeapsa constă în prezentarea unui stimul care urmează unui răspuns al subiectului, cu
scopul scăderii frecvenţei acelui răspuns (comportament).
 Exemplu : unui elev din clasa a doua i se reduce perioada de joacă cu 5 minute, până în
momentul dispariţiei comportamentului disruptiv.
Atenţie !!! A nu se folosi pedepsele corporale! Acestea nu sunt eficiente din mai multe
motive: pedepsele corporale atacă persoana şi nu comportamentul; nu determină identificarea
cauzelor comportamentului ; determină o scădere a stimei de sine a subiectului crescând frecvenţa
comportamentelor disruptive; poate duce la vătămări fizice. Pedeapsa corporală este un mesaj subtil
prin care îi transmitem subiectului că cea mai bună metodă de rezolvare a problemelor este forţa
fizică; are consecinţe emoţionale negative asupra subiectului : frică, iritabilitate, izolare.
De asemenea, este contraindicată utilizarea etichetării comportamentale, ca modalitate de
înlăturare a comportamentelor indezirabile!!! Etichetele comportamentale, din contră, întăresc
comportamentul neadecvat – dacă unei persoane i se ataşează frecvent o etichetă, ajunge să se
comporte conform acelei etichete (Eşti timid ! – subiectul ajunge să creadă că este o persoană timidă
şi se comportă în consecinţă), reduc şansele de dezvoltare personală (Eşti un elev slab la
matematică ! – elevul X nu va face eforturi de îmbunătăţire a performanţelor sale şcolare), reduc
motivaţia de schimbare (Oricum nu sunt talentat la matematică, nu are sens să fac eforturi pentru a
fi mai bun  !).
Procesul de schimbare a comportamentelor indezirabile presupune următoarele etape :
1. monitorizarea comportamentului – are scopul de a evalua un comportament (frecvenţa,
contextul în care apare, intensitatea lui) şi de a stabili un program de modificare a
comportamentului ;
2. stabilirea obiectivelor – realiste, măsurabile, planificate în timp, precizate simplu şi clar
(elevul X să vorbească mai puţin cu colegii săi în timpul predării, să fie atent la precizările făcute
de profesor, să manifeste respect faţă de colegi şi profesori etc.);
3. stabilirea întăririlor pozitive sau negative şi a modului de aplicare a acestora – încurajări,
laude, aprecieri pozitive, calificative bune şi foarte bune, dezaprobări, calificative slabe, penalizări,
retragerea unor privilegii, credite, responsabilităţi etc ;
4.evaluarea eficienţei programului de modificare comportamentală.

Modelarea presupune însuşirea unor modele comportamentale dezirabile, prin imitarea altor
persoane : consilierul, profesorul, părinţii etc.
Învăţarea socială dupa model se poate realiza sub forma jocului de rol : de exemplu,
consilierul serveşte drept model, arătând clientului cum pot fi depăşite situaţiile conflictuale sau
unele fobii, verbalizează strategiile interioare de prelucrare şi depăşire a unei situaţii problematice,
ajutând astfel clientul să-şi verifice permanent propriile strategii devenite ineficiente şi, prin
comparare, să le schimbe sau să le perfecţioneze.
Cercetările au evidenţiat o corelaţie pozitivă între succesul terapeutic şi asemănarea remarcată
între cei doi agenţi ai procesului terapeutic/de consiliere din punctul de vedere al apartenenţei
sociale, grupului de interese, reprezentări similare privind sistemul de valori etc. (cf. D. Goglează,
2002, p. 49).

Antrenamentul asertiv
Înainte de a descrie şi de a preciza rolul acestei tehnici de consiliere comportamentală se
impune să facem câteva precizări despre ceea ce înseamnă asertivitate.
Conceptul de asertivitate a fost preluat de psihologia europeană din literatura de specialitate
americană în anii ’90, fiind dezvoltat de către americani începând cu a doua jumătate a deceniului 8
al secolului XX. To assert înseamnă, stricto senso, a afirma, a spune.
 Dicţionarul Webster conferă termenului mai multe sensuri, printre care : a-ţi afirma
drepturile, a-ţi face admisă legitimitatea; a te pronunţa în mod clar şi constructiv, chiar în absenţa
unei dovezi tangibile; a-ţi spune părerea fără reţineri, adesea în faţa unor interlocutori ostili.
Asertivitatea este o trăsătură de personalitate subsumată inteligenţei emoţionale şi principala
sa caracteristică este aceea de a-i conferi individului resorturile adecvate pentru a se integra optim în
mediul său social, respectându-i pe alţii, fără a uita să se respecte pe sine (D. Goleman,1995).
Antrenamentul asertiv se desfaşoară în cadrul grupului şi este indicat pentru reducerea
problemelor de comunicare ce apar pe fondul diferitelor tulburări emoţionale, depresiei, anxietăţii,
fobiilor, afecţiunilor psihosomatice (astm, boli dermatologice etc.), dar poate fi aplicat şi sub formă
de program individual, sub îndrumarea unui consilier/terapeut specializat.
De asemenea, în cadrul antrenamentului asertiv sunt abordate şi teme ca: primirea şi
refuzarea de solicitări, interacţiuni cu persoane insistente, formarea de abilităţi de comunicare
(adresarea unor întrebări, răspuns la informaţii oferite de interlocutor, parafrazare etc.), menţinerea
asertivităţii în faţa agresivităţii etc.
Pe ansamblu, majoritatea strategiilor consilierii cognitiv-comportamentale pot fi grupate în
patru mari categorii (cf. Gh. Tomşa, 1999, pp. 164-190):
 strategii de identificare a atitudinilor şi sentimentelor negative;
 strategii de schimbare a atitudinilor şi sentimentelor negative;
 strategii de identificare a comportamentelor negative;
 strategii de schimbare a comportamentelor negative.

Tehnicile terapiei existentiale in consilierea psihologica

Scopul fundamental: Constientizarea maximala a propriului eu sau atingerea unui nivel

superior de constiinta,contratarea alienarii.
Tema 7. Evaluarea intervenţiei consultative
Dezvoltarea procesului consultativ şi modalităţile de percepţie a reuşitei consilierii
Cazuri şi cauze de eşec în consiliere
Criterii de evaluare a eficienţei şedinţelor consultative

Evaluarea muncii de consiliere

Succesul unei consilieri

posibilitatea clientului de a nu ramane ancorat sau dependent de terapeut, ca urmare a deblocarii

capacitatii sale de a-si gestiona si rezolva problema în mod responsabil. Aceasta presupune ca
persoana(ele) asistata(e) invata sa emită solutii discriminative, sa-si asume consecintele, sa evite
repetarea erorilor si, în caz de esec, sa aibe capacitatea de a se remotiva pentru o noua incercare
de solutionare a problemelor, utilizandu-si toate disponibilitatile si neasteptînd permanent o noua
forma de ajutor.

Acceptarea unei situatii ireversibile, de genul unui handicap ; şi învatarea convietuirii cu el

in conditii de liniste, optimism si mentinere contactelor sociale integratoare poate fi de asemenea
un succes al une consilieri.

Un nivel crescut de autoincredere si de clarificare asigura autonomia clientului si asteme calea

unor comportamente responsabile si a unei buns capacitati de a face fata stresurilor, crizelor sau
provocarilor existentiale ulterioare.

ERORI POSIBILE ÎN PROCESUL DE CONSILIERE -

Nu ne vom referi în cele ce urmează la erorile datorate neaplicării adecvate a tehnicilor

de consiliere. Pentru prevenirea lor, sunt suficiente informarea şi activitatea practică
desfăşurată în condiţii de supervizare, urmate de acumularea de experienţă profesională. Există
însă o serie de fenomene mai puţin plăcute, asociate meseriei de consilier – fie că acesta îşi
desfăşoară activitatea în şcoală sau în alt context social. Acestea sunt problemele obiectivităţii
emoţionale. Fenomene bine cunoscute de terapeuţi, dar şi de alţi reprezentanţi ai profesiunilor de
sprijin – stress-ul, lipsa de încredere, implicarea, identificarea, transferul sau contratransferul,
sunt aspecte inerente ale meseriei, în legătură cu care specialiştii trebuie informaţi şi îndrumaţi.
Implicarea directă apare ori de câte ori consilierul are o relaţie personală cu clientul, alta
decât cea profesională, de consiliere. Este vorba despre situaţiile în care cei doi sunt prieteni,
amici, rude, sau când îi animă interese comune sau care interferează într-un anume punct.
Identificarea simplă apare atunci când consilierul se regăseşte în “povestea” clientului,
recunoaşte anumite aspecte ale experienţei acestuia ca fiind comune cu ale sale.
Interferenţa de temă, transferul şi contratransferul se manifestă de cele mai multe ori la
nivel subconştient, devenind cu atât mai dificilă identificarea şi aplicarea strategiilor de stopare a
lor.
Interferenţa de temă apare atunci când o problemă particulară descrisă de client aminteşte
de o situaţie nerezolvată încă de consilierul însuşi. În aceste condiţii, consilierul are tendinţa de a
încerca să îşi rezolve propria problemă, în detrimentul asistării clientului.
Transferul este un concept de bază al abordării psihanalitice şi presupune plasarea de către
client a unor sentimente şi emoţii experimentate în trecut (în relaţie cu altă persoană) în relaţia
actuală cu un consilier. Acest proces psihologic nu se limitează doar la situaţiile de sprijin, ci
poate fi întâlnit şi în relaţia profesor-elev, medic-pacient, şef-subaltern. Acesta este un motiv în
plus pentru care viitorii consilieri (în orice specializare) trebuie să fie temeinic instructaţi cu
privire la această manifestare.
 Depresia de epuizare („burnout”) este descrisă de specialişti ca fiind o piedere progresivă
a energiei şi a scopurilor consilierului, ca urmare a implicării emoţionale excesive în relaţiile cu
clienţii săi.
Contratransferul presupune experimentarea de către consilier a unor sentimente faţă de
client, care sunt de fapt adresate unei alte persoane, din trecutul sau prezentul consilierului. Şi
pentru că oamenii se regăsesc unul în experienţele de viaţă ale celuilalt, vor exista întotdeauna
experienţe de contratransfer în cadrul relaţiilor de consiliere: secretul eficienţei presupune doar
ca specialistul să recunoască semnele prevestitoare şi să menţină neutralitatea.

EVALUAREA CONSILIERILOR
1. Termenii desfăşurării activităţii
Aria de competenţă
Utilizarea resurselor
2. Supervizare şi consultanţă
Niveluri de supervizare / consultanţă
Relaţii de supervizare / consultanţă
3. Evaluarea şi monitorizarea activităţii consilierului
Tipuri de evaluare profesională
b. Instrumente de evaluare
c. Rezultatele evaluării
d. Monitorizare
TERMENII DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII
a. Aria de competenţă
Aria de competenţă este stabilită prin diplome şi certificate recunoscute la nivel local / naţional /
internaţional, conform pregătirii de bază şi specializărilor.
În situaţia în care complexitatea cazului depăşeşte competenţa consilierului, clientul trebuie
recomandat unui alt practician cu pregătire corespunzătoare. Această eventualitate trebuie
comunicată clientului.
b. Utilizarea resurselor
Realizarea activităţii la un înalt nivel calitativ presupune alocarea tuturor resurselor disponibile
(cunoştinţe, timp, metode etc.) pentru stabilirea unei relaţii adecvate , identificarea problemelor şi
rezolvarea situaţiei clientului.
SUPERVIZARE ŞI CONSULTANŢĂ
 a. Niveluri de supervizare / consultanţă
Beneficiarii relaţiei de supervizare / consultanţă se pot situa intr-una din următoarele situaţii:
debutant (I); cu experienţă medie (II); cu experienţă şi specializări suplimentare (III). Pentru
primele două niveluri este necesară iniţierea unei relaţii de supervizare. Nivelul ultim reclamă o
relaţie de consultanţă.
 b. Relaţii de supervizare / consultanţă
1. Tipurile de relaţii de supervizare / consultanţă sunt următoarele: relaţia de supervizare de nivel
I presupune o abordare didactică prin: oferire de informaţii, lărgirea perspectivelor, oferire de
modele (joc de rol, simulări), feedback în urma înregistrărilor video / audio sau observării
directe, asistenţă în conceptualizarea problemelor clientului şi dinamica procesului de consiliere.
Supervizarea nu se va face pe baza informaţiile verbale ale celui supervizat despre sine sau pe
baza autocaracterizărilor; relaţia de supervizare de nivel II presupune incurajarea autonomiei
celui supervizat prin: asistenţă pentru găsirea unor soluţii la cazurile atipice sau dilematice,
sugestii pentru rezolvarea unor incidente critice, compararea diferitelor tipuri de abordări
utilizate în consilierea carierei; relaţia de consultanţă de nivel III este de tip suport profesional
oferit de un coleg mai experimentat şi deschis schimburilor de opinii cu privire la practica în
domeniul consilierii. Consultanţa se desfăşoară sub forma unor discuţii de pe urma cărora
beneficiază ambele părţi.
2. Alegerea supervizorului / consultantului, precum şi frecvenţa şedinţelor trebuie stabilite prin
acordul părţilor.
EVALUAREA ŞI MONITORIZAREA ACTIVITĂŢII CONSILIERULUI
a. Tipuri de evaluare profesională
Evaluarea activităţii consilierului trebuie realizată de către consilierul însuşi (autoevaluare), de
către colegi (inter-evaluare), de un expert in domeniu sau de coordonatorii ierarhici profesional.
Beneficiarii serviciilor de consiliere pot oferi sugestii care contribuie la evaluarea activităţii
consilierului.
Evaluarea activităţii tuturor consilierilor dintr-o instituţie se poate constitui, în anumite condiţii,
în evaluare instituţională.
b. Instrumentele de evaluare
Instrumentele utilizate in evaluarea consilierului se referă la fişe de evaluare şi chestionare;
acestea conţin două tipuri de indicatori: Indicatori cantitativi utilizaţi în evaluarea activităţii
consilierului răspund la întrebările: Cât de mult? Cât de des?, de exemplu:
Activitatea de informare:
numărul de surse semnificative de informare consultate; numărul de materiale de informare
produse (pe diferite suporturi).
Activitatea de consiliere:
numărul de persoane (elevi, studenţi, adulţi, şomeri) care au beneficiat de consultaţii de
specialitate. Statistica va fi făcută pe zi / săptămână / lună / semestru / an; numărul de activităţi
organizate: sesiuni de consiliere, sesiuni de informare, conferinţe publice, colaborări cu instituţii
din domeniu.
Activităţi de testare psihologică:
numărul persoanelor testate (în funcţie de gen, ocupaţie, profesie). Indicatori calitativi utilizaţi în
evaluarea activităţii consilierului (răspund la întrebările: Cât de util? Cât de bun?, de exemplu:
satisfacţia clienţilor faţă de serviciile oferite; impactul informării, consilierii şi orientării asupra
clientului (in plan personal şi profesional); eficienţa economică şi socială a serviciilor de
informare, consiliere şi orientare.
c. Rezultatele evaluării
Rezultatele activităţii de evaluare sunt păstrate în portofoliul personal al consilierului şi în baza
de date internă a instituţiei, pentru a putea fi verificate, revăzute şi valorificate în elaborarea
rapoartelor de activitate periodice sau pentru a demara activităţi de formare continuă.
d. Monitorizare
Monitorizarea activităţii consilierului trebuie realizată in regim de co-monitorizare sau condusă
de un coleg cu mai multă experienţă, coordonatorul instituţiei sau instanţele profesionale
ierarhice. Acest proces se realizează conform cu obiectivele stabilite şi pe baza unor indicatori de
performanţă.
Tema 8. Pregătirea profesională a consilierului. Influenţa activităţii terapeutice asupra
persoanei consilierului
Supervizarea şi Pregatirea profesionala a consilierului
Obligaţiunile terapeutului
Aptitudinile terapeutului

Supervizarea este un proces de consiliere legat de domeniul de activitate si orientat spre sarcina
pentru oameni implicati intr-o profesie, sau pentru cei ce se pregatesc pentru o profesie.
Supervizarea ajuta activitatea profesionala sa reflecteze, sa configureze o activitate eficienta si
multumitoare si sa o impleteasca cu viata privata. Supervizorii lucreaza cu persoane individuale
sau grupuri, mai ales in practica privata; cu echipe, institutii, sau organizatii indeosebi la locul de
munca. Supervizarea se orienteaza mai ales asupra unei sarcini sau proces pe care supervizatul il
prelucreaza impreuna cu supervizorul. Supervizarea poate fi ceruta sau recomandata de catre
angajator sau poate fi luata in considerare voluntar.
Supervizarea este un instrument de asigurare a calitatii prestatiei celui supervizat. In general
supervizarea duce la o extindere a competentei profesionale, la imbunatatirea climatului de lucru.
Ea creaza noi resurse si ajuta managementul de criza: prin reflexie, intelegere si trecere peste
situatii profesionale dificile. Supervizarea duce la o mai usoara colaborare dintre diversele roluri,
sarcini si functii profesionale, ajuta la formularea de scopuri, dezvoltarea de strategii, la
sustinerea unui demers adecvat in raport cu sursele de stress si tare in activitate. Nu in ultimul
rand, supervizarea ajuta la prevenirea epuizarii profesionale in rutina sau plictis.
FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA PROFESIONALĂ
1. Formarea profesională iniţială
Nivel de studii
Specializări
Competenţe necesare
2. Formarea profesională continuă
Formare continuă
Informare profesională personală
Deschidere şi flexibilitate
3. Utilizarea tehnologiei informatice şi de comunicare – TIC
Avantaje şi limite
Consilierea asistată tehnologic
Consilierul formator
a. Cerinţe de competenţă
b. Evaluarea formării
c. Etica profesională
FORMAREA PROFESIONALĂ INIŢIALĂ
a. Nivel de studii
Formarea consilierului trebuie să fie de nivel universitar in profilele: psihologie, pedagogie,
psihopedagogie,
sociologie, asistenţă socială, ştiinţele educaţiei.
b. Specializări
Specializările recomandate ale consilierului sunt Master sau studii aprofundate in profilele:
psihologie, pedagogie, psihopedagogie, sociologie, asistenţă socială, ştiinţele educaţiei, cu
tematici legate de consiliere.
c. Competenţe necesare
1. Competenţe de bază ale consilierului: consiliere şcolară, consiliere profesională, evaluare
psihologică, cunoaşterea personalităţii, teorii ale consilierii, metode şi tehnici de consiliere ,
metode şi tehnici de cercetare, abordări inter-culturale, management instituţional şi al resurselor
umane.
2. Cunoştinţele ale consilierului: piaţa muncii, politici naţionale de dezvoltare socio-economică,
politici europene cu privire la resursele umane, educaţia continuă a adulţilor, cunoştinţe în
domenii conexe.
3. Specializări suplimentare ale consilierului: tehnici de lucru in grup cu persoanele consiliate,
managementul informaţiilor, lucrul cu comunitatea, implementarea de proiecte, monitorizarea
dezvoltării carierei, elemente de psihoterapie.
4. Atitudini: confidenţialitate, onestitate, empatie, flexibilitate, transparenţă şi moralitate.
FORMAREA PROFESIONALĂ CONTINUĂ
a. Formare continuă
1. Formarea profesională continuă a consilierului implică parcurgerea unor stagii de
specializare organizate de instituţii (publice sau private) acreditate de Ministerului
Educaţiei, Ministerului Muncii sau alte organizaţii, precum şi implicarea activă în ateliere
de lucru, seminarii, conferinţe, programe de schimburi de experienţă, stagii de mobilitate,
burse.
2. Rezultatele autoevaluării şi evaluărilor externe trebuie să constituie reperele de bază ale
demersurilor personale permanente de formare / perfecţionare profesională continuă şi
învăţare formală, informală şi non-formală.
b. Informare profesională personală
Informarea personală presupune cunoaşterea aspectelor teoretice şi practice ale domeniului,
politicilor naţionale şi internaţionale cu privire la consiliere, a legislaţiei şi informaţiilor
actualizate din domeniu (profile ocupaţionale, ziare cu informaţii despre carieră sau alte
materiale scrise, transmise prin mass-media, sisteme interactive computerizate, casete audio-
video).
c. Deschidere şi flexibilitate
Deschiderea şi flexibilitatea se dovedesc prin adoptarea unor atitudini profesionale de lucru care
pot viza: utilizarea calculatorului, a bazelor de date, elaborarea unui web site, lucrul în grupul de
specialişti, adaptarea la situaţii noi, învăţarea / cunoaşterea de limbi străine, urmarea unor
cursuri de specializare in management instituţional şi managementul informaţiilor (identificarea
surselor, colectare, pre-prelucrare, diseminare).

G. Corey identifică un ansamblu de calităţi şi caracteristici personale

 consilierii eficienţi au o identitate
 pot dărui ajutor şi dragoste
 sunt capabili să-şi recunoască şi să-şi accepte propria putere
 sunt deschişi la schimbare
 îşi expansionează conştiinţa
 Au toleranţă înaltă la ambiguitate
 Empatia lor este non-posesivă
 sunt autentici, sinceri şi oneşti
 au simţul umorului
 fac greşeli şi sunt dispuşi să le admită
 trăiesc în prezent „acum şi aici“
 sunt sincer interesaţi de bunăstarea altora
 îşi dezvoltă un stil de lucru propriu
Abilităţile de bază în consiliere
 Ascultarea activă este abilitatea de bază în consiliere ce oferă suportul unei bune
comunicări între consilier şi client,este cea care încurajează clienţii să vorbească deschis
şi liber.
 Factori care susţin procesul de ascultare activă:
- comunicarea nonverbală să fie adecvată conţinutului şi stării afective a interlocutorului;
- contact vizual cu interlocutorul, fără însă a-l fixa cu privirea;
- nu vorbiţi continuu, daţi interlocutorului ocazia să vorbească şi să pună întrebări;
 - ascultarea să nu fie evaluativă
- ascultarea să nu se centreze numai pe
mesajul verbal
 Deprinderi care trebuie evitate în procesul de ascultare activă:
- a fi neatent, a nu urmări ceea ce spune clientul;
- a asculta fără a înţelege mesajul şi a nu cere precizări suplimentare;
- a repeta în minte care va fi următoarea întrebare;
- a întrerupe clientul în mijlocul frazei;
- a asculta din conversaţie doar ceea ce aşteaptă consilierul să audă;
- a reacţiona la subiectele care contravin opiniei proprii a consilierului;

Observarea
Abilităţile de observare permit o înţelegere mai reală a mesajului transmis, a stării afective a
interlocutorului. Observarea are doi indicatori importanţi: comportamentul nonverbal (mimică,
gestică, voce, modificări vegetative) şi comportamentul verbal (conţinutul mesajelor).
Observarea discrepanţei dintre cele două componente oferă de multe ori informaţii suplimentare
despre persoana/situaţia în cauză
Dificultăţile în procesul de observare apar atunci când se trece de la simpla observare a unor
comportamente la interpretări personale ale acestora cu scopul de a face inferenţe asupra
personalităţii clienţilor. Efectul acestei abordări greşite este pierderea relaţiei de încredere cu
clienţii şi a autenticităţii ei. Obiectivul orelor de consiliere nu este o încercare din partea
consilierului de a încadra şi eticheta clienţii în categorii ci de a le oferi cadrul în care ei să se
cunoască mai bine, să se dezvolte personal, să se respecte pe sine şi să îi respecte pe ceilalţi, să
înveţe să ia decizii responsabile.
Adresarea întrebărilor
Interogarea este o metodă invazivă şi, ca urmare, trebuie utilizată cu precauţie în cadrul orelor de
consiliere. Consilierul adresează întrebări clientului sau clienţilor pentru a-i ajuta pe aceştia în
clarificarea sentimentelor, convingerilor, atitudinilor şi valorilor personale.
 întrebările închise sunt acele întrebări care generează răspunsuri în termeni de "da" sau
"nu". Aceste întrebări duc de cele mai multe ori la întreruperea comunicării. Avantajul
major al acestor întrebări este de a focaliza discuţia şi de a obţine informaţii exacte despre
un anumit aspect. De exemplu: "Locuieşti cu familia?" sau "Care este jucăria ta
preferată?"
 întrebările justificative ("de ce") sunt întrebări inutile în consiliere, pentru că îndeamnă
interlocutorul să identifice cauze sau motive şi nu acesta este scopul consilierii. În loc de
a folosi întrebarea "de ce?" se recomandă folosirea întrebărilor deschise de genul "Ai
putea să-mi descrii situaţia X ?".
 întrebările ipotetice sunt utile pentru vizualizarea consecinţelor pozitive sau negative ale
unor acţiuni şi pentru luarea în considerare a unor alternative diferite de acţiune (ex. în
planificarea vieţii şi a carierei)
 întrebările deschise sunt acele întrebări care comunică interlocutorului că este ascultat şi
consilierul este interesat de informaţiile pe care le aude. Aceste întrebări îl ajută pe
interlocutor să-şi exprime atitudinile, valorile, sentimentele şi opţiunile asupra unei
probleme abordate. Ele facilitează procesul de comunicare prin invitaţia de a descriere
situaţia: "Ai putea să-mi spui mai multe despre ...?"
Oferirea de feed-back
 Recomandări pentru oferirea de feed-back:
- se va focaliza pe aspectele pozitive; el trebuie să fie constructiv. Scopul este de a-l susţine şi
ajuta pe client şi nu de a-l evalua sau judeca.
- trebuie să fie specific şi concret, focalizat pe un comportament specific şi nu pe unul general.
Exprimările vagi sau referirile indirecte la comportamentul în general sau la persoană nu îl ajută
pe client.
- trebuie să fie descriptiv, şi nu evaluativ sau critic. Se recomandă evitarea cuvintelor "bun" sau
"rău" şi a cuvintelor care derivă din ele pentru că nu spun nimic de comportamentul specific pe
care trebuie să şi-l dezvolte.
Parafrazarea
 este abilitatea de reformulare a ceea ce ni se pare esenţial în mesaj.
 se realizează prin utilizarea unor fraze care comunică clienţilor că mesajul a fost înţeles:
"Ceea ce spui tu se referă la "Cu alte cuvinte ...".
 permite totodată şi consilierului să îşi clarifice dacă a înţeles corect mesajul transmis de
clienţi.
Reflectarea
 este exprimarea înţelegerii de către consilier atât a conţinutului informaţional cât şi a
stării emoţionale transmise de client.
 dă clientului sentimentul că este ascultat şi că ceea ce exprimă sau trăieşte este important

O componentă importantă a pregătirii consilierilor o constituie formarea unor atitudini specifice

 Empatia constă în capacitatea de „a percepe cadrul intern de referinţă al altuia cu toate
componentele sale emoţionale “ca şi cum “ ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde
condiţia de “ca şi cum.” (C. Rogers,1959). se perfecţionează prin îmbunătăţirea
abilităţilor de comunicare verbală şi nonverbală.
 de sugestii în acest sens: - Utilizarea întrebărilor deschise; - Ascultarea interlocutorului
sau a interlocutorilor
Modalităţi de îmbunătăţire a comunicării empatice:
 oferirea de răspunsuri scurte, clare şi acurate;
 acordarea unui timp de gândire înainte de a da un răspuns;
 focalizarea pe mesajele transmise de clienţi;
 utilizarea unei tonalităţi potrivite a vocii; un ton plictisit sau dimpotrivă, prea intens,
comunică mesajul că este neimportant pentru tine sau iritant;
 evitarea în răspuns a clişeelor de genul "Multora li se întâmplă să aibă dificultatea asta.";
prin această exprimare comunicăm de fapt clienţilor că preocuparea lor pentru problemă
nu este atât de importantă;
 empatia nu este simpatie; într-o relaţie de simpatie ne place persoana şi avem tendinţa de
a o favoriza, de a-i acorda o atenţie sporită.
Acceptarea necondiţionată
Consilierii pleacă de la abordarea pozitivă a fiinţei umane, cred în puterea de schimbare şi
dezvoltare a fiinţei umane. Consilierii îi ajută pe clienţi să-şi contracareze gândirea negativă prin
modalităţi de a le pozitiva: să facem dintr-un punct slab un punct forte, să nu ne complacem în
postura de victimă, să acordăm atenţie propriei noastre imagini, să evităm formulările negative,
să folosim timpul prezent al verbelor, să repetăm noile gânduri pozitive
Obstacole în dezvoltarea acceptării necondiţionate:
 lipsa informaţiilor despre personalitatea copilului şi adolescentului;
 probleme emoţionale personale ale consilierului;
 proiectarea propriilor valori, convingeri sau trăiri asupra clienţilor;
 prejudecăţi sau informaţii eronate, incomplete despre un subiect;
 confuzia dintre acceptare şi aprobare, simpatie sau neutralitate;
 pierderea respectului faţă de clienţi;
 pierderea respectului faţă de sine;
 identificarea clientului cu propriul copil, cu propria persoană sau cu alte persoane din
viaţa consilierului.
Non-acceptarea înseamnă:
 A da sfaturi, soluţii: "De ce nu faci aşa..."
 A evalua, a învinovăţi: "Aici greşeşti cu siguranţă..."
 A interpreta, a analiza: "Ceea ce ai tu nevoie este."
  A eticheta "Eşti prost pentru că ai făcut."
 A comanda, a fi directiv: "Trebuie să."
 A fi de acord, a lăuda: "Ai dreptate 100%."
 A moraliza: "Trebuia să faci asta şi asta..."
 A pune întrebări de genul "De ce ai făcut ...?"
 A simpatiza, a acorda suportul la modul general: "Totul va fi bine..."
 A ameninţa, a avertiza: "Dacă se mai întâmplă să...."
 A evita: "Hai să uităm asta..."
 A condiţiona: "Te voi aprecia numai dacă vei lua note mari...."
Congruenţa
 se referă la concordanţa dintre comportamentul consilierului şi convingerile, emoţiile şi
valorile sale personale.
 Este indicat să nu exprimăm convingeri şi idei în care nu credem cu adevărat. Decalajul
dintre ceea ce simt sau gândesc se va transpune în maniera falsă de exprimare sau de
comportament, uşor sesizabilă de ceilalţi.
Responsabilitatea
se traduce prin respectarea principiilor fundamentale ale consilierii, prin prevenirea utilizării
greşite a cunoştinţelor şi metodelor de consiliere, prin evitarea oricărei acţiuni care interferează
cu starea de bine a celor consiliaţi.