Elaboraţi tehnologii de consiliere psihologică şi psihopedagogică a

adulţilor şi copiilor

Consilierea nu este un demers orientat de palierul rational, din care trăirea afectivă este exclusă
sau minimizată. Formarea în consiliere presupune reflectia asupra modalitătii de reprezentare a
consilierii în raport cu psihoterapia. Consilierea se defineşte ca relatia dintre un psiholog (format)
şi un client, fundamentată pe un câmp teoretic şi orientată printr-un instrumentar tehnic având
drept obiective sustinerea clientului în cunoaşterea diferitelor aspecte ale vietii sale cu impact în
rezolvarea problemelor pe care i le ridică mediul familial, social, profesional.
Consilierea reprezintă, din perspectiva antropologică a raportului dintre cultură şi binomul
normalitate-boală mentală, un model de interventie care urmăreşte mentinerea individului în
cadrul modelelor expresive oferite de cultură şi în afara modelelor de inconduită. Demersul
consilierii, ca model de interventie, este rezultatul unui mediu socio-cultural caracterizat printr-o
consistentă dinamică şi nevoie de eficientă. Consilierea, chiar dacă se recomandă din punct de
vedere tehnic ca orientată spre demersul rational, eficient, al suprafetelor, nu exclude factorul
irational, al profunzimilor. Consilierul trebuie atentionat asupra riscului de a deveni un agent al
rationalitătii prin defensă de planul irational şi eludare a conceptului fiintei umane integrale.
Domeniul consilierii este tangent celui al psihoterapiei. Consilierea poate fi considerată un
demers de psihoterapie focală. Obiectivele sale sunt mai restrânse fată de cele ale psihoterapiei,
centrate pe actualitate şi dezvoltare.
Concepte reprezentative:
 model de interventie: mijloace institutionalizate prin care o cultură caută să mentină
individul în limita modalitătilor prescrise de descărcare a tensiunilor psihice şi a regulilor
specifice;
 model expresiv: mijloace institutionalizate prin care o cultură permite descărcarea
tensiunilor provocate prin represia specifică;
 model de inconduită: model prin care subiectul transgresează regulile sociale într-o
manieră prescrisă fie prestigioasă.
Consilierea psihologică – un contur conceptual.

1
Conform Asociatiei Britanice de resort, consilierea reprezintă utilizarea într-o manieră abilă şi
principială a relatiei dintre consilier şi client în scopul de a sustine şi favoriza cunoaşterea de
sine, autoacceptarea, maturizarea şi dezvoltarea resurselor profesionale. Consilierea constă din
ansamblul actiunilor pe care consilierul le întreprinde în scopul de a-l ajuta pe client să se
angajeze în activitătile care îl vor conduce la rezolvarea problemelor sale. Conceptul de
consiliere se referă la o relatie interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, şi
o altă persoană care solicită asistentă de specialitate, clientul.
Relatia dintre consilier şi persoana consiliată este una de alianta, de participare şi colaborare
reciprocă. Obiectivul consilierii constă în a ajuta clientul să înteleagă şi să-şi clarifice
modalitatea în care îşi percepe viata, să învete să îşi atingă scopurile esentiale prin decizii
fundamentate şi prin rezolvarea problemelor de natură afectivă sau interpersonală.
Consilierea constă în aplicarea tehnicilor specifice consilierii sau a altora conexe, din câmpul
ştiintelor comportamentului, pentru a sustine învătarea modalitătilor prin care se pot rezolva
probleme sau se pot lua decizii care privesc cariera, dezvoltarea personală, căsnicia, familia etc.
Relatia de consiliere este o relatie în care consilierul oferă sustinere şi ajutor clientului.
Sustinerea şi ajutorul pot opera numai în conditiile în care este solicitat de către client. Relatia
prin care se oferă ajutor este precizată din punct de vedere temporal şi se raportează la anumite
obiective. Demersul consilierii se centrează atât pe dimensiunea preventivă a tulburărilor afective
şi comportamentale, cât şi pe cea a rezolvării de probleme, a dezvoltării şi optimizării personale.
Nivelul de dezvoltare şi optimizare personală este indicat de: capacitatea de deschidere spre noi
experiente, sentimentul de valorizare a potentialului propriu, capacitatea de auto-reflexie,
perceperea schimbărilor de sine pozitive, eficientă, flexibilitate, creativitate, respingerea rutinei.
Atingerea unui nivel optim al dezvoltării personale presupune:
 perceperea de sens în viată: prin integrarea experientei trecutului, prin capacitatea de
trăire a prezentului şi gestiunea viitorului;
 acceptarea de sine: atitudine pozitivă fată de sine, acceptarea calitătilor şi defectelor;
 autonomie: caracterizată prin independentă, hotărâre, rezistentă la tensiune, imagine de
sine consistentă şi stabilă;
 control: capacitatea de control a propriului destin;
 capacitatea de a avea relatii pozitive, caracterizate prin încredere, prin nevoia de a primi
şi oferi afectiune.

2
Observăm faptul că orice încercare de definire a consilierii psihologice se sustine pe următoarele
elemente:
 relatie interumană, aliantă, colaborare;
 consilier - detinătorul unei formări profesionale, persoana care sustine un mediu specific;
 client - subiectul interventiei, persoana care solicită ajutorul şi este motivată pentru a-l
obtine;
 obiective specifice privind personalitatea clientului – autocunoaştere, dezvoltare
personală, rezolvarea situatiilor de viată problematice;
 utilizarea de tehnici din câmpul ştiintelor comportamentului.
Observăm faptul că aceste elemente definitorii nu au o înaltă putere de separare a domeniului
consilierii de celelalte modele de interventie, precum psihoterapia. Elementele cu potential
separator sunt:
 subiectul interventiei, denumit client şi nu pacient;
 tehnicile folosite în atingerea obiectivelor.
Diferentele dintre consiliere şi psihoterapie sunt dificil de operat în mod absolut din cauza
faptului că demersul consilierii este tangent (în special) celui al psihoterapiilor scurte, de
suprafată. Încercările de conturare netă a limitelor celor două domenii au indicat faptul că
psihoterapia şi consilierea se află într-o relatie asociativă. De aceea, unicul lucru asupra căruia
există consens este că nu se poate face o distinctie netă între consiliere şi psihoterapie – unii
psihoterapeuti practică ceea ce un consilier consideră a fi consiliere psihologică, în timp ce unii
consilieri folosesc tehnici care apartin în mod evident psihoterapiei. Dacă procesul consilierii şi
psihoterapia se consideră a fi termeni sinonimi, o distinctie poate fi observată la un nivel al
practicienilor: numai o parte dintre consilieri sunt psihoterapeuti formati.
În virtutea recomandării noastre de formare a consilierului într-unul din domeniile psihoterapiei,
această diferentă devine însă, pe fond, nesemnificativă.
Diferentele dintre cele două domenii pot fi operate după următoarele criterii:
 obiective;
 gradul de severitate a problemelor subiectului;
 natura problemelor subiectului;
 metode şi tehnici.
Specificul consilierii: demersul de consiliere urmăreşte în special dezvoltarea unui ansamblu de

3
obiective care să reflecte nevoile clientului. Clientul este sustinut în dezvoltarea
comportamentului de tip intentional, flexibil şi, în consecintă, productiv. Existenta de obiective
adecvate determină orientarea subiectului spre viitor, spre oportunitătile care îi conferă sens în
viată. Subiectul consilierii nu se consideră a avea probleme mentale, fiind considerat client şi nu
pacient. Clientul este considerat a fi capabil în a-şi alege scopurile, a lua decizii şi a-şi asuma
responsabilitatea propriului comportament şi a evolutiei personale.
Consilierul nu este o ipostază a autoritătii, ci un partener al clientului împreună cu care vizează
obiective comune. Consilierul se focalizează pe schimbarea comportamentului şi nu pe facilitatea
insight-ului.
Demersul consilierii este orientat pe următoarele dimensiuni:
 prezent şi viitor;
 normalitate;
 spatiul dezvoltării;
 actualitate;
 termen scurt;
 conştientizare;
 educatie;
 vocatie;
 suport;
 rezolvare de probleme.
Specificul psihoterapiei:
Psihoterapia se defineşte ca actiune psihologică sistematică, planificată şi intentională,
fundamentată pe un sistem teoretic, exercitată de către un psihoterapeut calificat.
Obiectivul principal al psihoterapiei constă în a opera modificări în cadrul personalitătii
subiectului care să aibă drept consecintă adaptarea eficientă a acestuia la mediul familial, social,
profesional. Psihoterapia se adresează simptomului dezvoltat în:
 sfera personalitătii – diferite dizarmonii;
 psihogenii – stări reactive şi nevroze;
 perioada intercritică şi de remisiune psihotică;
 afectiuni psihosomatice;
 reactia la boli cronice organice.

4
Psihoterapia trece însă dincolo de simptom şi se adresează palierului profund al personalitătii. În
acest sens psihoterapia se poate adresa şi persoanelor care nu acuză o problematică aparte, ci
doresc atingerea potentialului optim adaptativ.
Obiectivele psihoterapiei:
 diminuarea sau stingerea simptomului;
 restructurarea personalitătii;
 întărirea Eului;
 echilibrarea identitătii personale, a imaginii de sine.
Psihoterapia este centrată pe:
 patologie (nevroze);
 trecut;
 termen lung;
 reconstructie;
 problematică profundă.
Specificul confluentei dintre consiliere şi psihoterapie.
Caracteristicile relatiei consilierii nu pot fi ferm separate de cele ale psihoterapiei. Atât în
psihoterapie, cât şi în consiliere este vorba despre o relatie orientată spre scopul diminuării sau
înlăturării dificultătilor existentiale ale individului. Consilierea poate fi considerată un proces
terapeutic. Consilierea şi psihoterapia au în comun atât un anumit spatiu teoretic, cât şi unele
tehnici. Diferenta dintre cele două domenii este graduală: consilierea diferă de psihoterapie prin
nivelul scăzut de severitate a problemelor cu care se confruntă subiectul. Domeniul
psihoterapiilor scurte, care se aproprie maximal de cel al consilierii, este cel care pune cele mai
multe probleme încercării de conturare a specificului consilierii în raport cu psihoterapia. Este
vorba de psihoterapiile scurte, limitate temporal, ale căror obiective sunt bine precizate prin
centrarea pe o anume problematică. Psihoterapia scurtă este un demers focal, centrat pe
adaptarea clientului la mediul extern actual. Terapeutul „focal” este activ şi îşi planifică riguros
interventia. Astfel, consilierul poate fi reprezentat ca un psihoterapeut „focal”. Caracteristicile
distinctiei dintre consiliere şi psihoterapie sunt aceleaşi şi în cazul relatiei pe care consilierea o
are cu psihologia clinică, preocupată de fenomenul psihopatologic.
Întrucât domeniile şi tehnicile consilierii, psihoterapiei şi psihologiei clinice nu pot fi ferm
separate, s-a făcut propunerea de integrare a acestora într-un câmp mai larg denumit servicii

5
psihologice.
Obiectivele consilierii: cel mai frecvent obiectiv al consilierii este ajutorul acordat individului în
scopul de a negocia cu sarcinile pe care le impune dezvoltarea personală specifică unei anumite
vârste, în raport cu mediul familial, profesional sau social, în genere. Obiectivele consilierii,
comparativ cu cele ale psihoterapiei, sunt:
 mai restrânse;
 centrate pe creşterea personală şi pe contextul imediat;
 axate pe suportul acordat individului în scopul de a functiona adaptat în statusul şi rolul
său actual.
Obiectivele consilierii pot fi dispuse în trei categorii:
 promovarea stării de bine şi a sănătătii clientului;
 dezvoltarea personală a clientului;
Pentru a înţelege importanţa consilierii în formarea culturii membrilor familiei, vom identifica şi
preciza esenţa conceptelor de bază. Întrucît activitatea de consiliere parentală poate include
consilierea psihologică, elemente de psihoterapie şi consilierea psihopedagogică/educaţională,
este necesar să abordăm şi să analizăm conţinutul acestora. Astfel, consilierea psihologică
reprezintă intervenţia care urmăreşte sugerarea unui mod de a proceda, de a se comporta, mod ce
trebuie adoptat într-o situaţie dată sau, în general, în viaţă şi în activitatea cotidiană. Aceasta se
adresează persoanelor sănătoase psihic, în studiul nostru – părinţilor aflaţi în dificultate, care sînt
ajutaţi să își conştientizeze posibilităţile şi să le valorifice întru rezolvarea problemelor cu care se
confruntă, pentru a-şi organiza viața şi a-i conferi sens, a o face confortabilă din punct de vedere
psihologic, pentru a-şi dezvolta şi educa copiii. Consilierea psihologică facilitează
autocunoaşterea realistă, acceptarea de sine, autoactualizarea şi deci valorificarea optimă a
resurselor şi a potențialului propriu. Psihoterapia presupune utilizarea unor metode şi tehnici
psihologice specifice, în vederea realizării unor schimbări, deseori de amploare, profunde, în
cogniţiile şi comportamentul oamenilor. Psihoterapia, în esenţă, este prerogativa medicilor
psihoterapeuţi, care au o pregătire specială, inclusiv psihologică, și lucrează cu persoane aflate în
stare de suferinţă psihică, uneori greu de definit şi foarte dificil de remediat sau înlăturat. Aceste
suferinţe psihice pot fi generate de conflicte interne, uneori şi de conflicte interpersonale soţ-
soţie, copil-părinte etc., alteori de suprapunerea conflictelor interne şi a celor interpersonale cu
crizele de vîrstă sau crizele vieţii de familie. Persoana, în acest caz, trăieşte o stare complexă de

6
nemulţumire de sine, de dezacord intern, de incongruenţă, frustrare, fapt care o face anxioasă,
vulnerabilă; ea are probleme comportamentale şi de adaptare la solicitările parvenite din socium,
provocîndu-i un disconfort substanţial. În situaţii de acest tip se realizează consilierea
psihologică cu elemente de psihoterapie. Consilierea psihopedagogică urmăreşte abilitarea
adulţilor/părinţilori cu competenţe ce le-ar asigura formarea şi funcţionarea optimă a unui model
psihoeducaţional de autodezvoltare şi de educare a personalităţii copiilor lor. Consilierii
educaţionali au ca scop să-i înveţe pe părinţi a stăpîni, la nivel operaţional şi strategic,
competenţele şi deprinderile fundamentale de comunicare, relaţionare şi educare a copiilor; de a
face faţă cerinţelor în calitate de familist şi părinte eficient. Competenţele parentale, în linii
generale, includ: cunoaşterea particularităţilor de vîrstă, de personalitate şi de gen ale adulţilor şi
copiilor, pentru a valorifica, adecvat şi la maximum, potenţialul acestora; însuşirea/ învăţarea şi
asigurarea, exersarea organizării-desfăşurării-monitorizării modului de viaţă sănătos şi demn în
cadrul familiei; gestionarea şi controlul trăirilor afective personale şi acordarea ajutorului de
acest fel copiilor, pentru a le forma calităţi moral-volitive şi cultura psihoemoţională; capacitatea
de a anticipa şi rezolva conflictele interne şi cele interpersonale în relaţiile cu semenii şi copiii;
formarea şi consolidarea la copii a competenţelor şi deprinderilor de viaţă sănătoase; orientarea
şi exersarea autocunoaşterii şi autoperfecţionării (morale, spirituale, intelectuale, psihofizice,
tehnologice, estetice etc.).
Există oare diferenţe între activităţile de consiliere psihologică şi psihopedagogică? Răspunsul la
această întrebare este evident: diferenţe semnificative nu se atestă, scopul şi misiunea acestora
sunt, în esenţă, comune: acordare de sprijin, îndrumare şi ajutor adulţilor pentru a-şi onora
funcţiile de părinte prin acţiuni competente şi prin forţa modelului comportamental de o înaltă
moralitate. Totuşi, anumite diferenţe se pot observa la nivelul conţinutului şi al valorificării
formelor, metodelor şi tehnicilor de consiliere parentală. Considerăm oportun să analizăm cîteva
dintre ele, observate în mod empiric. În primul rînd, atragem atenţia asupra unui fapt care merită
o abordare separată şi mult mai detaliată decît ne permite prezentul studiu – imaginea şi reputaţia
specialistului, care, în viziunea noastră, cuprinde un amalgam de trăsături de personalitate,
competenţe profesionale, inteligenţă, cultură emoţională, ce îmbină organic experienţa
specialistului cu darul persuasiunii acestuia, carisma, modul de a comunica, a asculta, a relaţiona,
a se dărui; a fi congruent în gînduri, vorbe şi fapte; a fi un model comportamental demn de
urmat. Dacă alegem consilierul de sine stătător, trebuie să-i cunoaştem rezultatele profesionale în

7
munca de consiliere a adulţilor, tinerilor, copiilor.
O altă diferenţă rezidă în următorul fapt: consilierea psihopedagogică parentală poate fi axată şi
pe unele aspecte ale optimizării instruirii/învăţării la unele discipline şcolare. În acest caz,
consilierea poate fi realizată doar de profesorul concret, prin informarea părinţilor cu privire la
conţinutul curriculumului, metodele şi strategiile utilizate în predare-învăţare-evaluare etc.
Motivul care iese la suprafaţă – competenţa în domeniul vizat şi centrarea pe cel ce învaţă (ca
vîrstă, aptitudini, rezerve în asimilarea materiei etc.) – trebuie conştientizat de către adulţi în
corelare cu anumite acțiuni de stimulare a învăţării; cu organizarea unui spaţiu special şi alocarea
de timp; cu asigurarea unui eşafodaj educativ pe măsura necesităţilor copilului. Astfel, un cadru
didactic eficient trebuie să cunoască materia la perfecţie, curriculumul, metodica predării
disciplinei; trebuie să fie versat şi în particularităţile psihologice de vîrstă, personalitate, gen; de
dezvoltare a proceselor psihice cognitive, a aptitudinilor, a sferei moral-volitive, dar şi în teoria,
metodologia, praxiologia educaţiei copiilor şi a părinţilor, familiei. Evident, în astfel de situaţii,
profesorul trebuie să depăşească tehnologia didactică, să treacă de la poziţia specialistului ce
deţine şi valorifică sarcinile de instruire şi formare integrală a elevului la una de cel mai înalt
nivel profesional – specialist în domeniul orientării şi iniţierii elevilor în strategii şi instrumente
de achiziţionare a cunoştinţelor-competenţelor la disciplina sa şi enculturaţie a părinţilor în sfera
psihopedagogiei. Nu întîmplător un cadru didactic eficient este numit de către cercetători, elevi,
colegi şi părinţi – maestru. O altă diferenţă constă în forma şi structura demersului de consiliere
parentală, deși astăzi tehnologia acestuia este abordată mai constructiv şi lejer, aici prevalează
aspectul psihoeducaţional şi corecţional individual. În consilierea realizată şi oferită de părinţi
copiilor în cadrul familiei se pot observa, practic, aceleaşi elemente psihopedagogice pe care le
aplică specialistul, ultimul, desigur, avînd o pregătire specială, cunoaște mult mai bine activitatea
respectivă, ceea ce nu înseamnă că părinţii nu sînt în stare să fie iniţiaţi şi să se autoperfecţioneze
permanent în domeniul vizat, pentru a optimiza comunicarea, relaţionarea, climatul moral al
familiei.
Consilierea parentală adresată adulţilor centraţi pe formarea-dezvoltarea propriei personalităţi,
presupune un ansamblu de acţiuni de sprijinire şi îndrumare a familiştilor-părinţi sau viitorilor
părinţi care parcurg experienţe de învăţare legate de dezvoltarea unor competenţe de
autoactualizare în rolul lor social de părinte, fie de autoperfecţionare morală, spirituală,
intelectuală, psihofizică, estetică, tehnologică. Aceasta poate fi realizată individual, în grupuri şi

8
în colectivităţi. De exemplu: părinţii elevilor dintr-o clasă concretă sau din clase paralele/părinţii
elevilor cl. V-VI de liceu etc. La fel, pot fi selectaţi şi consiliaţi părinţii care doresc să cunoască
mai profund unele aspecte ale comunicării, relaţionării, educaţiei copiilor de vîrste diferite.
Consilierea psihopedagogică parentală în situaţii de criză presupune îndrumarea adulţilor aflaţi în
stare de dezorganizare şi de disfuncţionalitate a personalităţii, nevoiți să se confrunte cu un şir de
probleme pe care deocamdată nu le pot soluţiona şi care le produc stres, îngrijorare, anxietate şi
frustrare. Mai eficiente sînt consilierea individuală şi în grupuri mici. Consilierea
psihopedagogică parentală preventivă are un rol proactiv, încearcă să pregătească părinţii sau
viitorii părinţi pentru a face faţă cu succes unor solicitări de viaţă previzibile sau imprevizibile.
Astfel, specialistul ar putea ţine în vizor un spectru larg de aspecte: organizarea-monitorizarea
modului sănătos de viaţă al familiei/copiilor; orientarea şi ghidarea carierei şcolare la variate
vîrste; orientarea profesională a copiilor; apariţia primelor sentimente de dragoste la adolescenţi;
depăşirea crizelor de vîrstă etc. Pot fi organizate sub formă de şedinţe, traininguri, mese rotunde,
conferinţe teoreticopractice, inclusiv sub egida şcolilor de părinţi. Consilierea psihopedagogică
remedială sau pentru facilitarea (re)adaptării la realitate are scopul de a susţine părinţii în
acomodarea lor (psihologică şi comportamentală) la avalanşa de procese şi situaţii de viaţă:
comunicarea şi relaţionarea cu copiii care însuşesc un nou statut social – de elev, de student;
interiorizarea comportamentelor de ajutorare a copilului în cadrul inserţiei sociale (în
institutuţiile preşcolare, şcoală, centre de creaţie sau sportive) etc. Abordand principalele forme
de consiliere parentală, este necesar să analizăm orientările şi tendinţele contemporane ale
consilierii psihopedagogice. Plecînd de la cele patru categorii tematice, descrise şi interpretare
detaliat de I. Al. Dumitru; de la paradigmele psihoterapiei, elaborate şi structurate de J.
Wilkinson conform descriptorilor-cheie şi şcolilor terapeutice (comportamentală, cognitivă,
psihodinamică, sistemică) şi de la experienţa noastră de consiliere a familiei, vom contura
următoarele orientări:
• Consilierea este axată pe ceea ce aparţine prezentului şi/sau viitorului, iar psihoterapia tratează
prezentul ca expresie a unei istorii ce se repetă în variate contexte, chiar şi schimbate.
Consilierea se centrează pe dezvoltare şi facilitare, iar psihoterapia pune accentul pe intervenţie,
tratament şi reconstrucţie. Consilierea este considerată ca fiind axată pe schimbarea evolutivă a
persoanei, în timp ce psihoterapia – pe schimbarea revolutivă, care presupune modificări
structurale mai profunde.

9
• Ultimele două decenii marchează o creştere a tendinţelor integrative în interiorul intervenţiilor
psihoterapeutice şi în cel al consilierii psihopedagogice, inclusiv şi între acestea. Avantajele
deschiderii specialiştilor din domeniile vizate, abordarea de tip interdisciplinar, valorificarea
formelor de manifestare a integrării în psihoterapie şi consiliere urmează trei direcţii: integrarea
teoretică, eclectismul tehnic şi valorificarea factorilor comuni. Multitudinea şi diversitatea
orientărilor şi tendinţelor contemporane în consilierea şi terapia psihică pot fi grupate în trei mari
categorii, fiecare pivotînd în jurul unui concept fundamental: psihodinamic, comportamental şi
experienţial.
Acestea sunt: consilierea şi psihoterapiile de orientare psihodinamică (freudiană şi postfreudiană,
consilierea şi psihoterapiile de orientare comportamentală şi consilierea şi psihoterapiile
experienţiale).
Consilierea şi psihoterapiile de orientare psihodinamică valorifică concepţia despre
personalitatea umană a lui Freud, ce include trei componente psihice: Id-ul/Sinele – care
cuprinde impulsurile, tendinţele şi pulsiunile de natură inconştientă; Egoul/Eul – entitate psihică
de natură conştientă aflată în contact permanent cu lumea exterioară şi cu evenimentele vieţii
interioare a subiectului, îndeplinind un rol esenţial în integrarea diferitelor aspecte ale vieţii
psihice şi în exercitarea autocontrolului; Superegoul/Supraeul – alcătuit din conţinuturi psihice
de natură social-valorică, predominant morală, cu rol de cenzură a manifestărilor Eului.
Modelul de consiliere şi psihoterapie în acest caz are la bază două mecanisme esenţiale:
insightul, care constă în înţelegerea de către persoană a problemelor sale printr-o iluminare
bruscă, axată, mai mult, pe analiză şi intuiţie, şi catharsisul, declanşarea unei izbucniri
emoţionale ce contribuie la reducerea tensiunii şi a anxietăţii prin sprijinirea şi incitarea
persoanei să retrăiască în plan psihic experienţele trecute (plăcute sau neplăcute). Consilierea şi
psihoterapiile de orientare comportamentală au apărut ca reacţie la cele de factură psihanalitică.
La bază lor stau teoriile învăţării, în primul rînd cele referitoare la condiţionarea (clasică şi
operantă) şi la învăţarea socială. Potrivit acestora, reacţiile şi deprinderile adaptative şi cele
dezadaptative sunt rezultatul unor procese de învăţare urmate de întărirea/consolidarea socială şi
controlul comportamentului. Consilierea şi psihoterapiile de orientare experienţială pleacă de la
premisa că omul este o fiinţă activă, care dispune de un potenţial latent ce trebuie realizat prin
autoactualizare. Concepţia despre om are la bază o filozofie umanistă şi holistică, potrivit căreia
acesta se realizează ca personalitate numai prin interacţiunea nivelului intrapersonal

10
(descoperirea propriului Eu, a potenţialului său) cu cel transpersonal.
Scopul consilierii de tip experienţial constă în dezvoltarea şi formarea individului prin
actualizarea şi valorizarea optimă a potenţialului său, edificarea unei personalități ce se va
manifesta spontan, natural, autentic şi creativ, conştientizînd necesitatea asigurării armoniei între
corp, minte şi suflet; între raţiune, vorbe şi fapte/conduită.
Asistența și consilierea în activitatea de probațiune este definită ca proces de evaluare, colectare,
analiză și interpretare a datelor desfășurat în timp, cu stabilirea diagnosticului social, în vederea
reintegrării în societate a subiecților probațiunii.
Activitatea de asistență și consiliere este procesul care implică parcurgerea unor etape
interdependente, cum ar fi:
a. evaluarea inițială: punct de pornire în identificarea setului de nevoi ale persoanei evaluate.
Procesul de evaluare, cât și orice altă activitate, depinde de calitatea relației profesionale, care la
rândul ei, are la temelie satisfacerea acestor nevoi - de a fi tratat ca personalitate, de a fi ascultat,
de a fi acceptat, de a discuta confidențial, de a fi înțeles, de a fi ajutat;
b. evaluarea continuă a situației: constă în măsurarea efectelor produse de punerea în aplicare a
planului de intervenție/probațiune; în funcție de nevoile identificate, se vor recomanda acțiuni de
intervenție, care vor fi stipulate în planul de probațiune. Consilierul de probațiune împreună cu
beneficiarul găsește resursele care pot fi folosite, identifică partenerii comunitari în
implementarea acțiunilor planificate.
c. finalizarea intervenției: este momentul în care unul dintre actorii implicați (sau toți împreună)
consideră că obiectivele propuse au fost atinse sau că, dimpotrivă, acțiunea asistențială a eșuat,
fără șanse de reușită în viitor.
FUNCȚIILE ȘI ETAPELE CONSILIERII:
 Stabilirea relației cu beneficiarul
 Consilierea ca demers acţional realizat de consilier/psiholog reprezintă un proces
specializat de sfătuire, susținere, orientare a persoanelor aflate în dificultate. Pentru a
înțelege mai bine acest proces de asistare psiho-socială, este de preferat să definim fiecare
concept în parte. Astfel, asistarea este un proces de acordare de ajutor pe care o persoană
specialist îi oferă unei alte persoane, care prezintă o neputință momentană sau
permanentă de a-şi rezolva problemele de ordin social, psihologic, juridic etc.
Desfășurarea practică a procesului de consiliere presupune o diversitate mare a aspectelor

11
 procedurale în funcţie de cazul abordat, natura problemelor cu care se confruntă, precum
şi în funcţie de orientările teoretice pe care le adoptă consilierul şi competențele sale. De
aceea, nu există un tipar sau un algoritm generalizabil în demersul complex de consiliere
sau pentru dirijarea acesteia. Sub aspect psiho-social, consilierea este indicată atunci când
se atestă o necesitate de empatie emoțională, sprijin şi ajutor, implicând beneficierea de
sfaturi, idei și informații noi, venite din partea specialiștilor în problemele beneficiarului.
Deci, consilierea psihologică este un tip de intervenţie prin care se urmăreşte sugerarea
unui mod de a proceda, a unui mod de comportare ce trebuie adoptat într-o situaţie dată,
sau în general, în viaţa şi activitatea cotidiană . Ea se adresează persoanelor relativ
normale, sănătoase psihic, aflate uneori în dificultate, ajutându-le să-şi conștientizeze
disponibilitățile şi să le valorifice pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă,
trăind o viaţă plină de sens, confortabilă psihologic.
În temeiul considerațiilor expuse şi a sumarizării accepțiunilor teoretice, a experienţei în
domeniul consilierii în probațiune - propunem următoarea structură a modelului pentru
consilierea eficientă:
 Cadrul conceptual, filosofic şi etic se compune din: fundamentele epistemologice ale
psihologiei generale, psihologiei vârstelor şi a dezvoltării; pedagogiei generale,
pedagogiei familiei; sociologiei familiei; filosofiei educaţiei, filosofiei valorilor;
sociologiei educației familiale; consilierii psihopedagogice şi a psihoterapiei integrative.
 Cadrul teleologic conţine finalități, care se compun din scop şi obiective; deseori aici
specialistul împreună cu cel consiliat poate să configureze niște modele-exemple, care ar
servi drept ideal orientativ de gândire şi comportare pentru subiect.
 Cadrul conţinutal-axiologic şi al comprehensiunii este compus din valorile, normele,
principiile etice şi existențiale, care urmează a fi achiziționate de subiect, presupunând,
inclusiv, pătrunderea şi înţelegerea de către consilier a realităţii interioare a subiectului.
Aici foarte importantă este înţelegerea mesajelor verbale şi nonverbale.
 Cadrul structurii verbale presupune gândirea şi valorificarea tehnicilor esenţiale:
convorbirea, interpretarea, reformularea (reflectare, clarificare - ca inversare a raportului
figură-fond), resemnificarea; arta de a formula întrebări şi a aplica omisiunile,
generalizările, precizările, nominalizările și presupoziţiile; lecturarea gândurilor, relaţiile
cauză-efect, echivalenţele complexe; metafora terapeutică etc.

12
  Cadrul colaborării şi feedback-ului - serveşte înțelegerii reciproce şi a schimbării
contextului sau metodelor aplicate de consilier pentru optimizarea relaţiilor, conţinutului
şedinţelor şi a procesului consilierii în întregime.
 Cadrul designului activităţii şi a şedinţei conţine structura/scenariul detaliat al
specialistului. De reţinut că acesta pe parcursul consilierii poate fi completat sau schimbat
la necesitate.
 Cadrul evaluativ–analitic conţine ansamblul de metode, procedee sau tehnici de evaluare
şi apreciere a schimbărilor în viziunile, atitudinile sau conduita subiectului.
 Cadrul explorării tehnologiei permite specialistului să elaboreze scheme, reguli noi,
micromodele operaţionale pentru a eficientiza tehnologia valorificată.
 Cadrul electico-integrativ asigură înţelegerea şi valorificarea/ajustarea metodelor de
consiliere cu elementele de psihoterapie integrativă.
 Cadrul strategic de abordare a perspectivelor funcţionării familiei este extrem de relevant
pentru o analiză -împreună cu subiectul consiliat - a traseului comportamental şi cel
conţinutal şi a perspectivelor funcţionării eficiente a familiei sale ca instrument eficient
de reintegrare socială în contextul consilierii în probaţiune.
Conchidem că similitudinea dintre cele două concepte -asistare şi consiliere–se bazează pe faptul
că asistarea este un proces de ajutorare ce se realizează prin intermediul unor metode şi tehnici,
cum ar fi: consilierea, medierea, psihoterapia. Activitatea de asistare psihosocială din cadrul
serviciului de probaţiune are ca scop reîntoarcerea în comunităţi a indivizilor care au săvârşit
infracţiuni, dar acest lucru realizându-se într-un mod ce garantează protecţia acelei comunităţi.
Prin asistare psihosocială personalul serviciului de probațiune pune accent pe nevoile
beneficiarului probațiunii, oferind servicii concrete. Aşa cum afirmă şi Ioan Durnescu ,
„consilierea este centrată pe ceea ce aparține prezentului - acum şi aici”, fiind o activitate
desfaşurată de serviciile de probaţiune, pentru a găsi soluţii la problemele actuale ale clienţilor,
probleme ce pot reprezenta o piedică în reintegrarea lor în societate.
Prima întrevedere: fixarea primei întrevederi în consilierea în probaţiune presupune următoarele
etape:
Etapa de preconsiliere - negocierea expectanţelor: Beneficiarul așteaptă din partea consilierului
de probațiune ajutor şi îndrumare în depășirea şi rezolvarea problemelor de ordin social.
Consilierul aşteaptă din partea beneficiarului sinceritate în relatarea problemelor, respectarea

13
programului stabilit de comun acord şi cooperarea deplină pe tot parcursul procesului de
ajutorare. Se va păstra confidențialitatea informațiilor. Evaluarea relevanţei şedinţei de consiliere
se stabileşte dacă beneficiarul este sănătos din punct de vedere psihic şi îşi doreşte o schimbare.
Consilierul îi prezintă beneficiarului cum va decurge procesul de ajutorare cu detalii respective
privind: locul şi ora desfășurării şedinţelor de consiliere, durata şedinţelor, obiectivele şedinţei
etc.
Numărul de persoane prezente la consiliere se va rezuma la consilier şi beneficiar.
Configurarea unei alianțe terapeutice. Se va urmări conturarea unei relaţii terapeutice de
încredere între consilier şi beneficiar ca un element indispensabil al oricărui act de asistenţă
psiho-socială, primul jucând un rol activ în procesul terapeutic prin formularea întrebărilor și
sugestiilor, propunând, în acelaşi timp, beneficiarului sarcini individuale în afara şi întimpul
ședințelor prin realizarea diferitor exerciții care ar ajuta la îndeplinirea obiectivelor pe care
consilierul le-a înaintat. Acceptarea obligațiunilor contractuale.
Evaluarea cazului constituie ultima parte a etapei de preconsiliere după care se trece la
implicarea efectivă atât a psihologului cât şi a beneficiarului, constituind demersul consultativ
propriu-zis.
Interviul inițial: Interviul - reprezintă unul dintre instrumentele principale de culegere a datelor
referitoare la experienţa de viaţă a beneficiarilor investigați şi, totodată, o formă de interacțiune
psihologică şi socială cu o influență imediată asupra comportamentului actorilor implicaţi.
În cadrul interviului, are loc o alocare diferențiată a rolurilor intervievat/intervievator şi a
sarcinilor, presupunând că relaționările sunt complementare şi non-reciproce. Acţiunile
intervievatorului trebuie să fie planificate şi selectate în mod conştient pentru asusţine scopul
interviului, care este o comunicare cu progres planificat. Interviul, de regulă, are timpul, locul şi
durata formal definite şi prestabilite.
Scopul interviului este de trei tipuri:
• de informare, sau pentru studiul social;
• de evaluare, sau diagnosticare;
• terapeutic, sau pentru realizarea schimbării.
Procesul intervievării este mișcarea dinamică conştientă, realizată prin intermediul unor stadii
succesive, spre atingerea scopului interviului. În literatura de specialitate se menţionează că
„interviul începe înainte de a începe...” . Astfel, de modul în care începe şi se derulează întregul

14
interviu depinde succesul intervievării eficiente, care, la rândul său, este importantă deoarece
reprezintă fundamentul pe care se vor pune bazele unei evaluări şi intervenții adecvate în
asistenţa psiho-socială a beneficiarului.
TIPURILE DE CONSILIERE
Consilierea individuală și de grup.
Consilierea - este și un proces de învățare, orientare a beneficiarului spre acțiuni de întărire a
percepțiilor de a-și accepta și recunoaște situațiile create, de a găsi alternative și de a crea
propriile strategii, luării de decizii, adaptării la situații de dificile. Asociația Americană de
Consiliere și Dezvoltare, actualmente Asociația Americană de Consiliere (ACA), definește
consilierea: proces în care un profesionist pregătit formează o relație de încredere cu o persoană
care are nevoie de asistență, relație care se focalizează pe semnificațiile experiențelor,
sentimentelor, comportamentelor, alternativelor, consecințelor, și scopurilor persoanei.
Consilierea - urmărește adaptarea optimală la condițiile de viață și dezvoltarea personalității deja
existente, rezolvarea în primul rând a conflictelor interpersonale.
În literatura de specialitate, putem întâlni mai multe tipuri de consiliere, după criteriul
necesităților beneficiarului, destingem:
 consilierea medicală - este realizată de medici și asistenți medicali;
 consilierea socială - totalitate de măsuri și acțiuni de sprijin acordate persoanelor social-
vulnerabile realizată de asistenții sociali;
 consilierea psihologică - intervenție specializată realizată de psiholog în scopul
autocunoașterii și dezvoltării personale asistată să reparcurgă ciclul schimbării, fără a se
bloca sau demotiva.

Bibliografie:
 Băban A., coord., Consiliere educatională, Cluj-Napoca, 2001.
 Burks H., M., Stefflre B., Theories of counseling, New York, McGrawHill, 1979.
 Egan G., The Skilled Helper: A Systematic Approach to Effective Helping, Monterey,
CA, Brooks-Cole, 1990.
 Epopeea lui Ghilgameş, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1966.

15