TERAPIA CENTRATA PE CLIENT

1.PSIHOLOGUL CA INSTRUMENT AL PSIHOTERAPIEI

Psihologul clinician, in calitate de examinator, va utiliza numeroase instrumente in
construirea unei relatii duale. El orienteaza in sens pozitiv relatia subiectului cu lumea si-l ajuta
sa-si modifice comportamentul in acest sens, functionand concomitent in constiinta acestuia, in
reprezentarea lui, ca acuzator, aparator, judecator si martor, ca sistem de referinta si instrument
de evaluare.1

J.L. Faure constata in scrierile sale ca “actiunea psihica asupra psihismului, relatie de la
om la om, in care psihoterapeutul nu poseda decat propriul sau psihism pentru a atinge psihismul
tulburat, constient sau inconstient, al altuia si a deschide caile de dezvoltare a crizelor si
conflictelor solicitand astfel personalitatea, implica nu numai achizitia unor cunostiinte teoretice
ci, si mai ales, invatarea practica si experienta.”2

Afirmatia de mai sus poate sa para un adevar absolut in masura in care nici un sIstem de
psihoterapie nu admite stipularea necesitatii si chiar obligativitatii unei pregatiri prealabile a
psihoterapeutului ce se infatiseaza adeseori ca o autentica initiere. Unei calauze i se cere sa fi
parcurs ea insasi tinuturile prin care-i va calauzi pe calatori. Aceasta necesitate a fost pe deplin
inteleasa de creatorul psihanalizei atunci cannd a instituit regula analizei didactice.3

Cel care aspira la statutul de psihanalist este obligat sa se supuna insusi unei analize
deoarece analistul “…trebuie sa-si indrepte propriul inconstient ca organ receptor catre
inconstientul bolnavului ca emitator, sa devina capabil de a comunica mai liber cu propriul
inconstient, sa poata recunoaste si construi contratransferul”. 4

Psihologul implicat intr-o relatie psihoterapeutica impune crearea unei autentice

pedagogii formative ale acestuia, intrucat modul sau de a gandi, imaginea de sine, temperamentul
si caracterul sau, daca nu sunt bine temperate, risca sa modifice in mod nedorit relatia sa cu
subiectul.5

Preocupat in mod deosebit de dezvoltarea personalitatii terapeutului, Rogers isi propune

un set de exigent a caror expunere imbraca aspectul unui dialog al psihologului cu sine insusi:

1.In relatiile mele cu celalalt nu-mi este de nici un ajutor sa actionez ca si cum as fi ceea
ce sunt. (Sunt calm si gentil dar in fapt, ma simt agasat, ma port ca si cum as sti despre ce e
vorba dar adevarul este ca nu stiu; manifest afectiune, in realitate ma simt ostil, ma comport ca si
cum as fi sigur pe mine si de fapt sunt temator si nesigur, par sanatos, dar ma simt bolnav.
Trebuie sa renunt la fatada neautentica, sa spun hotarat “nu!” reactiei de aparare si nivelului
superficial).

2.Interventia mea va fi mai eficace daca voi ajunge sa ma ascult si sa ma accept asa cum
sunt eu insumi ca si ceea ce simt in realitate in raport cu alt individ.

3.Acord o valoare exceptional faptului de a-mi putea ingadui sa inteleaga o alta persoana.
(Evaluarea instantanee a celuilalt nu inseamna cu necesitate ca l-am inteles. Intelegerea reala
presupune riscul de a ne schimba opinia.

4.Ma simt mai bogat atunci cand deschid cai de comunicare ce ar permite celorlalti sa ma
faca partas la sentimentele si la universal lor, asa cum le percep ei.

5.Ma simt totdeauna mult mai bogat atunci cand pot accepta o alta persoana. (Atunci
cand pot sa ii accept sentimentele ostile ca pe o parte din el insusi si faptul ca poate avea o
perceptie diferita asupra vietii si problemelor sale, ca nu trebuie sa ma considere ca pe un model
de urmat, ca putem avea reactii diferite.

6.Cu cat sunt in mai mare masura pregatit sa recunosc ceea ce este real in mine si in
celalalt, cu atat mai mult scade dorinta mea de a fi numai eu cel care “aranjeaza lucrurile” (care
decide obiectivele, care modeleaza indivizii, ii manipuleaza, ii imping pe caile pe care doreste el
sa le urmeze. Nu se pot produce schimbari decat daca accept sa fiu eu insumi sis a-l las sip e el sa
fie el insusi.)

7.Sunt indreptatit sa am incredere in propria mea experienta. (Atunci cand simt ca vreuna
dintre activitatile mele este eficienta si ca merita sa o continui, aceasta este o dovada ca trebuie
sa o continui. Trebuie sa imi respect ideile obscure, intuitiile, sa-mi pretuiesc in mai mare masura
decat intelectul, intreaga mea experienta).

8.O evaluare facuta de altul nu-mi poate servi ca ghid.

9.Experienta este autoritatea suprema (cu atat mai demna de incredere cu cat este mai
“primara”, mai bazala, deci mai autentica).

10. Imi place sa discern o ordine in experienta mea.

11.Faptele sunt prietenele noastre.

12.Ceea ce este mai personal este si mai general .(Ceea ce este mai personal, unic in
fiecare dintre noi, este probabil acel sentiment care, daca ar fi impartasit sau exprimat, ar vorbi
cel mai profund celorlalti).

13.Toti oamenii au in mod necesar, fundamental, o orientare constructiva, orientata spre

actualizarea persoanei, progresand spre maturizare si socializare.
 14.Viata, in ceea ce are ea mai pozitiv, este un proces de curgere, de schimbare, in care
nimic nu este fix.

15.Nu pot sa traiesc decat in conformitate cu propria mea interpretare a semnificatiei ce o

accord in present experientei mele; pot insa ingadui celorlalti sa-si dezvolte propria lor libertate
interioara spre a realize o interpretare semnificativa pentu ei, a propriei lor experiente.

16.Trebuie sa fiu sensibil fata de atitudinile celuilalt, sa particip la ele cu caldura dar fara
o excesiva implicare emotionala.

17.Comprehensiunea fata de intentiile celuilalt echivaleaza cu dorinta de a-l intelege.

18.Aprobarea celor relatate de celalalt are o deosebita importanta.

19.A fi demn de indredere nu imi cere sa fiu consecvent de o maniera rigida ci pur si
implu sa se poata cont ape mine ca pe o fiinta reala.

20.Trebuie sa combat frica de a resimti o dispozitie pozitiva fata de celalalt, de a fi

manifestat fata de el caldura, atentie, afectiune, interes, respect. Sa evit a fi prins in cursa
deceptiei ca m-am confesat.

21.Comportarea mea sa nu fie resimtita de celalalt ca o amenintare.

22.Sa fiu capabil de a-l vedea pe celalalt ca pe o persoana in devenire evitand astfel sa ma
trezesc “legat fedeles” de trecutul meu sau de al lui. Sa evit limitele care s-ar crea daca l-as trata
pe celalalt ca pe un imatur, nevrotic, ignorant, psihopat. 6

Regulile propuse de Rogers pentru dezvoltarea personalitatii ii privesc in egala masura pe

psihoterapeut si pe client. In cazul primului, ele servesc pentru a contribui la travaliul de
autoperfectionare si deci la cresterea eficientei acestui “instrument” al psihoterapiei. In cazul
celui de al doilea, ele vor defini scopurile urmarite prin demersul celui dintai. Ele contin un apel
la autenticitate, la increderea in propriile posibilitati si experiente despre viata. 7

2.CONSILIERUL ROGERSIAN SI CLIENTUL LUI

Clientul se adreseaza consilierului pentru a obtine ceea ce Rogers numeste “ajutor
psihologic” fie ca se refera la dificultati relationale pe toate planurile, fie la o anumita situatie
problematica.

Ceea ce conteaza in psihoterapie nu este absenta directivelor, ci prezenta, in ceea ce

priveste terapeutul, a unor atitudini fata de client si a unei anumite conceptii despre relatiile
umane. El pune aici accentul mai degraba pe o maniera de a fi decat pe una de a actiona.
Comportamentul terapeutului trebuie sa se bazeze pe convingeri profund fixate in personalitatea
sa, fara de care el nu va declansa procesul pacientului de actualizare a sinelui sau de dezvoltare
personala.8

Atunci cand clientul ajunge sa se vada pe sine insusi in mod diferit, sa se accepte asa cum
este el in fapt sis a isi recunoasca propriile sentimente, sa isi sporeasca increderea in posibilitatile
proprii, sa devina mai autonom si in mai mare masura persoana care ar fi dorit sa fie, mai suplu,
mai putin rigid in perceptiile sale, propunandu-si scopuri mai realiste, adecvate mijloacelor sale
de actiune, sa se comporte ca un om matur, renuntand la conduitele ceadaptate si ca atare
devenind mai acceptabil pentru ceilalti, mai permeabil la ceea ce este evident in plan interior si
exterior, altfel spus, atunci cand a reusit sa reorienteze personalitatea in sens constructiv, scopul
terapiei rogersiene a fost atins.

Dar acest obiectiv nu poate fi realizat instantaneu, relatia client-consilier trecand prin mai
multe etape, pe care Rogers le descrie dupa cum urmeaza:

1.Clientul cere ajutor dovedindu-se astfel capabil de a efectua un act de cea ma mare
importanta, in fapt, o prima manifestare la independent.

2.Consilierul il previne pe client ca nu poseda raspunsuri ad hoc, formulate in prealabil

dar ca acesta, ajutat de consilier va avea posibilitatea sa gaseasca el insusi solutii la problemele
sale.

3.Consilierul il incurajeaza pe client sa isi exprime liber sentimentele cu privire la

problema aflata in discutie. Aceasta libertate in exprimare este conditionata, intr-o anumita
masura, de atitudinea amicala, interesul, receptivitatea, manifestate in mod evident de terapeut,
dar si perfectionarii tehnicii convorbirii terapeutice. Treptat, consilierul insusi invata sa nu
blocheze exprimarea valului de anxietate, neliniste, culpabilitate, ambivalent si nehotarare care
se vor exprima liber in masura in care clientul va constientiza faptul ca ora acordata sedintei ii
apartine si ca el o poate utilize asa cum doreste.

4.Consilierul accepta, recunoaste si clarifica sentimentele negative si este pregatit sa

raspunda nu continutului intelectual ci sentimentelor subiacente in asa mod incat clientul sa
recunoasca existenta acestor sentimente ca o parte din el insusi in loc sa le ascunda cu ajutorul
mecanismelor de aparare. El nu va oferi explicatii cauzale ci se va limita la simpla constatare a
existentei si la acceptarea lor.

5.Dupa ce clientul a reusit sa isi exprime in totalitate sentimentele negative, el incearca sa

comunice cu timiditate si tendintele positive are ii favorizeaza maturizarea.

6.Consilierul va proceda ca si in cazul sentimentelor negative, acceptandu-le ca atare si

recunoscandu-le ca fapte de experienta reale dar fara aprobari sau elogii. Atitudinile
moralizatoare sunt incompatibile cu terapia centrata pe client cata vreme valorile pozitive sunt
socotite a fi o parte constructiva a personalitatii clientului, nu mai putin importanta decat cele
negative.

7.Acum clientul este capabil sa utilizeze o noua modalitate de a se percepe pe sine,

aceasta achizitie constituind cel mai important aspect al terapiei centrate pe client in masura in
care ofera perspective pentru atingerea unor noi niveluri de integrare.

8.Concomitent cu intelegerea de sine se manifesta si un proces de clarificare a deciziilor

si modalitatilor de actiune. Consilierul clarifica subiectului diferite modalitati optionale si
recunoaste existenta temerii de a actiona, insa nu incurajeaza, nici nu sfatuieste optiunea pentru o
anumita modalitate de actiune apartinand clientului.

9.Clientul recunoaste posibilitatea unor actiuni pozitive minore.

10.Clientul a dobandit curajul de a-si intelege mai profund propriile-I actiuni deoarece a
ajuns la o intelegere de sin mai complete si mai precisa.

11.Clientul se teme mai putin sa aleaga si are mai multa incredere in actiune si
autonomie. Clientul si consilierul vor lucre impreuna in vederea obtinerii unei integrari plenare.
Clientul doreste sa afle cat mai multe lucruri despre consilier care ii apare ca o persoana sincera
si prietenoasa.

12.Descreste treptat sentimental trebuintei de sonsiliere, situatie recunoscuta si acceptata

ca atare de cei doi interlocutori.

Relatia client-consilier declaneaza asadar un process de restructurare si maturizare a

personalitatii nu lipsit de dramatism, caruia Rogers ii confera o dinamica stadiala.

Stadiul I – Persoana are o atitudine rigid structurata fata de sine insusi si de lume. Ea
traieste inchisa in sine, atat de straina de experienta imediata incat nici nu o constientizeaza si ca
atare nu manifesta nici o dorinta de schimbare sau de crestere in intensitate.

Stadiul II – Persoana a devenit capabila sa se exprime cu privire la subiecte ce nu se

refera la sine si la problem considerate ca fiind exterioare. Sentimentele sunt uneori descries ca
neapartinand clientului sau ca obiecte apartinand trecutului. Conceptele personale isi pastreaza
rigiditatea, uneori sunt gandite ca si cum ar fi fapte.

Stadiul III – Clientul aflat in acest stadiu izbuteste sa traiasca nemijlocit experientele
aferente stadiului III, dobandind o mai mare capacitate de libera exprimare cu privire la self ca
obiect.

Stadiul IV – Sentimentele sunt descrise ca obiecte existente in prezent. Ocazional ele sunt
chiar exprimate ca atare desi clientul, care se teme de trairea lor in prezentul imediat, se poate
impotrivi acestei obiectivari.
 Stadiul V – Clientul se simte mai sigur de el in situatia terapeutica, este mai putin
inspaimantat de descoperirile sale cu privire la propriul eu. Sentimentele sunt exprimate acum
liber ca unele ce exista in present. Semnificatiile personale si sentimentele care au fost negate,
refuzate constientizarii, sunt aproape de a fi exprimate, uneori cu teama, dezgust sau uimire.

Stadiul VI – este de multe ori dramatic. Poate ca elemental sau fundamental il constituie
acceptarea experientei in deplinatatea ei, in prezentul imediat al sentimentelor care in stadiul
anterior, au fost refuzate constientizarii.

De multe ori clientul se ascunde in spatele propriei sale experiente abuzand concomitant
de suspine, lacrimi si relaxari muscular. Selful devine experienta, process permanent ce
presupune schimbari de la un moment la altul.

Stadiul VII – poate fi definit mai curand ca “un scop urmarit” decat ca ceva pe deplin
realizat. Este o descriere a functionalitatii integrale a persoanei. In acest stadiu, clientul nu se mai
teme sa-si experientializeze sentimentele si le adauga un numar insemnat de amanunte, atat in
procesul terapeutic cat si in relatiile externe.

Pentru a fi capabil sa realizeze obiectivele terapiei centrate pe client, consilierul trebuie sa

posede anumite calitati, cele mai importante, definitorii pentru functia sa fiind: capacitatea
empatica, comprehensiunea si autenticitatea sau congruenta.

Capacitatea empatica se defineste ca participare emotional nemijlocita la trairile

subiective ale clientului prin intermediul comunicarii verbale si neverbale, o autentica
“scufundare” in lumea subiectiva a celuilalt. Consilierul incearca sa i se substituie, sa priveasca
lumea cu ochii lui si in acest scop, el va acorda o atentie deosebita semnificatiei personale a
cuvintelor clientului mai curand decat formularii propriului raspuns la continutul intelectiv al
mesajului emis de interlocutor, nu va tine seama de sentimentele, trebuintele, propriile sale valori
si nu va aplica, in relatia cu clientul, criteriile sale de evaluare si interpretare, avand in vedere
exclusive interactiunea cu clientul.

Comprehrensiunea se refera la sesizarea continutului cuvintelor sau a altor mijloace de

expresie, autorul precizand ca nu orice forma de comprehensiune convine terapiei centrate pe
client.

Comprehresiunea nonverbal sau fizionomica, forma imediata si oarecum primitive a

comprehensiunii solicita capacitatea consilierului de a descifra maifestarile subtile ale clientului
cum ar fi expresiile fetei, ale gesturilor, pozitia corpului pentru a sesiza ceva din experienta
subiectului, adeseori aceasta analiza relevand stari affective contrare celor exprimate verbal.

Comprehensiunea pur verbala se mentine la nivelul cuvintelor, este clara si precisa dar nu
ofera mai mult decat ceea ce spun cuvintele, fiind lipsita de valoare explicativa si justificativa, ea
ramanand mai curand descriptiva si ca atare putand fi adeseori, inselatoare.
 Comprehensiunea logica comporta redarea unor raporturi de cauzalitate sau, cel putin, a
unor secvente logice. In acest context se poate obtine o scadere a tensiunii, provocata eventual de
o simpla informative, dar referirea se va face nu la tensiunea emotional ca atare ci la cea
intelectuala caci acest tip de comprehensiune satisface trebuintele de intelegere rationala a
clientului, oferindu-i posibilitatea de a-si motiva rational situatia in care se afla.

Comprehensiunea dinamica, forma a comprehensiunii psihologice, corespunde unei

intelegeri a psihismului din perspectiva unei profunde mobilitati implicand pulsiuni, trebuinte si
tendinte inconstiente si semi-constiente care, nefiind de la inceput accesibila clientului, apartine
consilierului. El trebuie sa determine natura si interactiunea acestor forte, pornind de la un
ansamblu de date furnizate de client, fie spontan, fie cu ajutorul unor tehnici de investigare a
inconstientului.

Comprehensiunea empatica, cea mai compatibila cu terapia centrata pe client, se

aseamana cu cea dinamica datorita legaturii cu economia ei interna, indeosebi sub aspect
emotional dar ii opune acesteia o diferenta esentiala: nu interpreteaza date furnizate de client ci
se straduieste sa le abordeze ca atare, asa cum le abordeaza sau le prezinta clientul.

Autenticitatea sau acordul intern (congruenta), pare insa a fi considerate de Rogers ca cea
mai importanta calitate a consilierului. In conditiile manifestarii unei personalitati normal
integrate ea defineste acordul necesar intre experienta si reflectarea ei in constiinta si
comportament.

Consilierul nu se poate, in nici o situatie terapeutica, limita la sintagma “ca si cum”, el

trebuie sa traiasca realmente, menijlocit, sentimente calde pentru client, sa-I impartaseasca
punctele de vedere, sa se abtina de la aprecieri critice, sa-l accepte asa cum este dar mai ales, sa
realizeze congruent intre ceea ce resimte si ceea ce exprima astfel ca interlocutorul sa-l perceapa
ca pe deplin authentic.

Dialogul rogersian prin reformulare, poate oferi deasemenea practicianului sugestii utile
mai ales in situatiile de blocaj al convorbirii psihoterapeutice. Relatarea clientului, reluata ca
atare de consilier, se reintoarce spre primul emitent receptata ca un fapt din afara, obiectiv, real,
acceptat si recunoscut ca atare, pierzandu-si caracterul de generator de anxietate.

Empatia, comprehensiunea, autenticitatea, nu cer, de asemenea, o motivare teoretica

speciala pentru a fi considerate ca niste elemente constitutive firesti ale oricarui process
psihoterapeutic. 9
1.Psihologia clinica in vizunea practicianului, Alexandru Sen, 2007, ed. Ioan Albescu-Bucuresti
2.J.L. Faure – in R. Lafon, op. cit., pag. 503-504
3. Psihologia clinica in vizunea practicianului, Alexandru Sen, 2007, ed. Ioan Albescu-Bucuresti
4.Jean Laplauche, J.B. Pontalis, op cit, p.51
5. Psihologia clinica in vizunea practicianului, Alexandru Sen, 2007, ed. Ioan Albescu-Bucuresti
6. Psihologia clinica in vizunea practicianului, Alexandru Sen, 2007, ed. Ioan Albescu-Bucuresti
7. Psihologia clinica in vizunea practicianului, Alexandru Sen, 2007, ed. Ioan Albescu-Bucuresti
8.Psihologie clinica, Bernard Robinson, 2010, ed.Polirom
9. Psihologia clinica in vizunea practicianului, Alexandru Sen, 2007, ed. Ioan Albescu-Bucuresti
TERAPIA CENTRATA PE CLIENT

PROIECT LA PSIHOLOGIE CLINICA

-PSIHOLOGIE ANUL II-

ELEV: SUTEL ELENA RALUCA