DEPRESIA

Delimitări conceptuale
Noţiunea de depresie este utilizată frecvent, incluzând o fenomenologie clinică extrem de
variată, de la schimbările de dispoziţie compatibile cu o viaţă relativ normală, până la manifestări
psihotice, ce evoluează atât cu perturbarea stării afective, cât şi cu diminuarea frapantă a
posibilităţilor cognitive, psihomotorii şi cognitive.
Tulburările depresive au fost descrise din cele mai vechi timpuri, în literature tuturor
popoarelor, ele fiind un prerogativ al spiritului uman. Depresia este sindromul psihiatric cel mai
frecvent întâlnit în practica psihiatrică, apreciindu-se că pe puţin unul din cinci oameni va
experimenta în viaţă un episod depresiv ce va necesita intervenţia psihiatrului.
„Depresia majoră este una dintre cele mai mari probleme de sănătate publică a țărilor
occidentale. Se prevede că va deveni a doua cauză de moarte prematură până în 2020, sau de
dizabilitate (OMS-2001, citat de Murray & Lopez).”(Murray, Lopez, 1998, pp.1241-1245)
Depresia este considerată a 5 a cauză de mortalitate în întreaga lume, fiind responsabilă de
aproximativ 4 % dintre decesele de cauză medicală.
În ciuda acestor date, depresia rămâne totuși, o boală ,,obscură”, foarte mulți dintre pacienți
ținând secretă simptomatologia depresivă, aceasta fiind considerată un semn de ,,slăbiciune”.
Femeile sunt de două ori mai expuse riscului de depresie, iar simptomatologia se accentuează cu
vârsta. Studii recente arată că incidența depresiei este în creștere la grupuri de vârstă din ce în ce mai
tinere, în special la bărbați tineri, ceea ce poate avea ca urmare creșterea riscului suicidar. Deși există
posibilitatea ca simptomele depresiei să apară mai frecvent la persoanele excluse social și
dezavantajate din punct de vedere economic, bolile depresive pot afecta persoane din aparținând
tuturor claselor socio-economice.

Scurt istoric
Datorită exteriorizării directe a simptomatologiei tulburărilor afective dominate de tristeţe şi
euforie, s-a constatat că suferinţele afective au constituit unele dintre primele, dar şi dintre
principalele sindroame sau entităţi psihiatrice delimitate cu peste 2 milenii înaintea instalării clinicii
de psihiatrie în rândul clinicilor medicale.
În paginile marilor poeme ale lui Homer, (secolele X-IX î.e.n.), Iliada şi Odiseea, în
tragediile lui Eschil şi ale lui Sofocle , se vorbeşte, de asemenea de prezenţa stărilor depresive.
Cunoaşterea dezvoltării istorice a conceptului depresiei ne dă posibilitatea să înţelegem marea
varietate de termeni, forme şi conţinut, care i-au fost atribuite până în prezent.

1
 În evoluția și dezvoltarea conceptului de depresie, sinonim secole de-a rândul cu melancolia,
sunt recunoscute 3 etape :
1. Perioada preclinică
2. Perioada clinică (secolele XIV-XV, până la sfârşitul secolului al XIX-lea)
3. Perioada modernă şi contemporană.
Alături de Kraepelin , o contribuţie importantă în delimitarea nosografică a stărilor depresive
şi maniacale a fost adusă de W. Weygard, în tratatul său „Atlas und Grundriss der
Psychiatrie”(1902).
C.I. Parhon (1874-1969), semnalând existenţa unui raport între glandele endocrine şi
patologia afectivă, a adus o contribuţie importantă în cunoaşterea acestor afecţiuni, fapt confirmat de
toate cercetările ulterioare.
Freud și școala psihanalitică au contribuit la înțelegerea aspectelor psihodinamice ale
tulburărilor depresive.
Potrivit concepțiilor freudiene, tendința depresivă duce la o fixație sau o regresie a libidoului
într-un stadiu în care sentimentul valorii de sine depinde de compensările exterioare.
Ulterior, Anna Freud arată că transformarea pulsiunilor autoagresive constituie o trăsătură
defensiv-esențială a stărilor depresive. .
Din prima grupă face parte şi şcoala cognitivă a lui Aron Beck, considerând că esenţa
depresiei constă în tulburarea proceselor cognitive.
„Ultimele decenii au dus la reconsiderări asupra conceptelor teoretice, termenul de „boală”
fiind înlocuit cu „tulburare”, iar cel de „afectivitate” cu cel de „dispoziţie”

Date epidemiologice asupra bolilor afective

Un important loc în cadrul morbidităţii psihiatrice şi generale este ocupat de tulburările
afective, prevalenţa lor fiind în continuă creştere, pe măsură ce condiţiile socio-economice se
schimbă, apar permanent elemente perturbatoare, însă şi asistenţa medicală se dezvoltă.
Incidenţa depresiei este între 80 şi 200/100.000/an la populaţia de sex masculin şi între 250 şi
7800/100.000/an la femei.
Prevalenţa în ţările occidentale este între 1,8 şi 3,2% la bărbaţi şi între 2 şi 9,3 % la femei.
Prevalenţa simptomelor de tip depresiv este mult mai mare, de până la 20%.
Experţii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii apreciază că „în fiecare an, în lume, cel puţin 100 de
milioane de persoane dezvoltă o depresie identificabilă clinic”.(N. Sartorius şi colaboratorii, 1983).
Există actualmente un consens al clinicienilor şi cercetătorilor potrivit căruia „boala
depresivă constituie cea mai frecventă afecţiune psihiatrică” (citat din Rouillon, 1983, pag. 368), ea
fiind „de 10 ori mai frecventă decât schizofrenia” (citat din H. E. Lehmann, 1985, pag.786).
Gastpar-1986, 1987, citând studii diverse ca metodologie, apreciază prevalenţa depresiei între 3,9 şi
6,8%.
Pentru depresia nevrotică studiile citate menţionează o prevalenţă cuprinsă între 0,3 şi 63%,
iar pentru cea psihotică, prevalenţa este între 0,1 şi 1,1%.
Prevalenţa este foarte variabilă în diverse ţări europene. De exemplu, pentru Elveţia, Agosti –
1974 , comunică o prevalenţă a depresiei de 2,5%, iar ulterior, Gastpar –1979 , apreciază frecvenţa
depresiei ca fiind de 23% din populaţie.
Depresia semnificativă din punct de vedere clinic este estimată la 15% dintre persoanele
oricărei populaţii (la femei chiar 25%).
Tulburările afective, în special cele depresive, ocupă un loc central nu numai în cadrul
epidemiologiei lor individuale, ci şi în ansamblul morbidităţii generale.
Riscul pe toată durata vieții a apariției unui episod depresiv major ajunge până la 25 % la
femei și 12 % la barbați, potrivit estimărilor DSM-V.
Tulburările afective prezintă un înalt grad de interes din partea specialiştilor, atât prin faptul
că ele se caracterizează prin remisiuni şi recurenţe, iar perioadele intercritice sunt susceptibile de a
favoriza realizări semnificative şi chiar performanţe.
Vârsta medie a debutului se situează spre sfârşitul celei de-a 3-a decade de viaţă, dar boala
poate debuta la orice vârstă, începând chiar din copilărie.
Episoadele depresive par a fi mai frecvente la femeile de condiţie modestă sau din clasa
medie, precum şi la femei lipsite de suport social (prieteni, rude), la cele care îngrijesc 2-3 copii
minori, la văduve şi divorţate. Un risc major de depresie îl au persoanele care au rămas fără mamă
înaintea vârstei de 11 ani, prin deces sau abandon.
Începând cu anii’ 60, studiile epidemiologice în depresii au beneficiat de instrumente
standardizate.

Clasificarea tulburărilor afective

Coordonate actuale ale clasificării
Noţiunea de „tulburare afectivă” (affective disorder), de origine anglo-saxonă , denumeşte un
grup de modificări , de tip depresiv sau maniacal , ale afectivităţii , a căror simptomatologie este
dominantă şi determinată pe parcursul desfăşurării lor de o predispoziţie endogenă sau, cel puţin,
nefiind totalmente de origine somatogenă sau psihogenă; acest fapt demonstrează că este mai mult o
noţiune nosologică decât una descriptiv-psihopatologică.
În DSM-V, în loc de „affective disorders”, introdus în DSM-III-R (1987) se utilizează
termenul de „mood disorders”, termen folosit în acest sens de Gillespie (1926).
 Termenul de tulburare de dispoziţie („mood disorders”), introdus în DSM-III (1987)
abordează acelaşi sens ca şi cel de tulburări afective („affective disorders”) existent în DSM-
III(1980), dar în acelaşi timp încearcă să le delimiteze mai precis de tulburările de adaptare şi de
sindroamele anxioase pure (deşi aici e vorba tot de o dereglare a vieţii afective).
În termenul de tulburări de dispoziţie sunt cuprinse toate stările depresive , maniacale şi
hipomaniacale, având în vedere modificările afectivităţii în totalitatea ei, incluzând şi o motivaţie
mai mult sau mai puţin cauzală.
Clasificarea tulburărilor afective se bazează pe două sindroame, fiind luat în considerare fie
aspectul transversal, fie şi sensul longitudinal (evoluţia).
Atât ICD-10, cât şi DSM-V includ grupuri heterogene , cum sunt ciclotimia şi distimia, la
care unul din criteriile de diagnostic este durata de timp.
În clasificarea depresiilor sunt respectate 3 aspecte
 Clasificarea sindromologică
 Clasificarea conform dinamismului în timp
 Clasificarea etiopatogenică.
Tulburările afective sunt împărţite în tulburări depresive ( „depresia monopolară”) , tulburări
bipolare şi două tulburări bazate pe etiologie: tulburarea afectivă datorată unei condiţii medicale
generale şi tulburarea afectivă indusă de o substanţă.
Tulburările depresive ( adică tulburarea depresivă fără altă specificaţie ) se disting de tulburările
bipolare prin faptul că nu există istoric de episod maniacal, mixt sau hipomaniacal.
Necesitatea criteriilor pentru a stabili diagnosticul clinic de depresie este o premisă a unui sistem
taxonomic reliabil.
Diagnosticele actualmente în vigoare , ce stau la baza principalelor sisteme de clasificare, se
bazează pe elementele obţinute din anamneză şi pe datele semiologice, adică pe criterii clinice a
căror valabilitate era cunoscută şi la începutul secolului trecut.
Interviurile standardizate şi semistandardizate limitează, în măsură variabilă, influenţa entropică
a subiectivităţii simptomatologiei, fără a putea conferi procesului diagnostic o valoare ştiinţifică.
Diagnosticul unei depresii, ca şi acela al oricărei condiţii clinice , trebuie să se bazeze pe
criterii de includere şi criterii de excludere specifice. Aceste criterii diagnostice sunt criterii de mare
fidelitate pentru psihiatri, fapt ce asigură o puternică omogenitate a categoriei diagnostice respective.
Printre criteriile actuale, susceptibile de a fi atât raţionale cât şi obiective, necesare unei
validări superioare, menţionăm:
 -analiza clinică, transversală, semiologică, caracterul simptomatologiei oferind indiciile
esenţiale orientării diagnosticului.
 modalitatea instalării tulburării afective, caracterul debutului, lent sau rapid, ca şi
corelaţiile sale cu situaţii psihosociale (frustrante, psihotraumatizante sau stresante) fiind uneori
evocatoare pentru diagnostic.
 istoria tulburării, ca şi a vieţii insului, durata acceselor şi periodicitatea (recurenţa) lor pot
realiza saltul de la realitatea sindromului la certitudinea diagnosticului.
 date biologice, endocrine, dar mai ales enzimatice, biochimice, pot constitui elemente
specifice ale diagnosticului clinic.
 istoria familiei (restrânse sau extinse) aduce date privind povara genetică orientativă
pentru o anumită categorie diagnostică.
 răspunsul terapeutic, general şi specific, poate oferi date pentru o anumită condiţie
clinică, dar şi criterii pentru o elaborare taxonomică.
Aceste eforturi de conceptualizare a datelor clinice şi de diagnosticare au ca scop crearea unor
grupe nosografice omogene, de înaltă validitate, susceptibile de a fi tratate mai eficient şi cu mai
mare specificitate.
În acest mod, ameliorarea taxonomiei tulburărilor afective, pe baza unor patternuri simptomatice
specifice, a unor informaţii genetice veridice şi a unor markeri enzimatici şi biochimici poate oferi
indicaţii terapeutice reliabile , eficiente şi sistematice.

Depresia sindrom important în patologia afectivă

Tulburările afective (ale dispoziţiei) au beneficiat de o atenţie cu totul particulară din partea
cercetătorilor, teoreticienilor şi practicienilor psihiatriei din ultimii 40 de ani. Această constatare se
sprijină pe cel puţin trei seturi de argumente:
 cercetările de psihiatrie biologică au avut pe terenul patologiei afective un succes mult
mai consistent decât în alte secvenţe de patologie psihică;
 cercetările epidemiologice au relevat tendinţa de continuă creştere a ratelor de prevalenţă,
astfel încât astăzi se estimează că depresia a devenit o problemă de sănătate publică la nivel mondial;
 cercetările de psihofarmacologie au promovat patru generaţii de produse antidepresive şi
au dus la ameliorarea semnificativă a prognosticului acestei patologii.
Viaţa afectivă a fiinţei umane cuprinde o gamă largă de trăiri dispoziţionale ce se extind între doi
poli, din care unul este reprezentat prin lacrimi de durere şi altul prin lacrimi de bucurie.
Atunci când se depăşesc limitele eutimiei fiziologice , ne aflăm în faţa unei tulburări de
dispoziţie.
Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea s-au delimitat mai precis
sindroamele şi entităţile psihopatologice.
 Sindromul depresiv poate fi considerat ca o prăbuşire a trăirilor afective bazale şi pierderea
sentimentelor de autostimă, pesimism, întunecare a orizonturilor , disperare.
Aceste fenomene pot fi trăite de pacient uneori sub forma unei „tristeţi vitale” sau „anestezie
psihică dureroasă”.
Încetinirea activităţii ideative se manifestă prin monoideism, ruminaţii, dificultăţi decizionale
, care pot merge până la incapacitatea efectuării unei acţiuni autentice , pe acest fundal dominat de o
dispoziţie tristă, cu sentimentul devalorizării propriei persoane , pe care şi-o trăieşte la dimensiuni
restrânse , fără posibilităţi de proiectare în viitor, forându-şi memoria pentru a descoperi unele
evenimente pe care le deformează, transformându-se în idei delirante de autoacuzare, culpabilitate,
nevrednicie , inutilitate, uneori aceste idei delirante pot merge până la negare, imortalitate,
enormitate (sindrom Cotard).
Aceste idei delirante micromanice , dublate de o dispoziţie trist-dureroasă pot favoriza şi
genera conduitele autolitice.
Depresivul percepe timpul intim ca fiind „încremenit”, desincronizat de timpul real, ceea ce
marchează ansamblul trăirilor depresive.
Componenta fizico-somatică a sindromului depresiv se caracterizează prin activitate redusă,
gesturi limitate și puține, mimică precară, cu aspect trist.
Bolnavul este inert, inexpresiv, cu privirea în gol.
Apar fenomene de ordin neurovegetativ, cum sunt: scăderea ponderală, inapetență, stare
saburală, bradipnee, hipotensiune arterială.
Componenta psihoafectivă se caracterizează printr-o scădere generală a tonusului psihic, și
anume: astenie fizică, scăderea randamentului intelectual, slăbirea atenției, dificultăți de evocare
mnezică, restrângerea sferei intereselor, a comunicării.
Comunicarea cu pacienţii cu sindroame depresive de intensitate medie sau majoră este destul
de dificilă, tocmai datorită acestor aspecte: ritmul vorbirii lor este lent, de tonalitate joasă, cu
propoziţii scurte, comunicându-se gândurile sau angoasele lor penibile.
Dispoziţia scăzută variază puţin de la o zi la alta şi este adesea neresponsivă la circumstanţe,
putând totuşi manifesta o variaţie diurnă caracteristică. În unele cazuri anxietatea, suferinţa, agitaţia
psihomotorie pot fi mai vizibile decât dispoziţia depresivă, modificarea dispoziţiei putând fi mascată
şi de elemente vizibile cum ar fi iritabilitatea, consumul excesiv de alcool, comportamentul
histrionic şi exacerbarea unor simptome fobice sau obsesive preexistente, sau de preocupările
hipocondriace.
În cazurile grave depresivii se desprind din ce în ce mai mult de lume, toate încercările de a
comunica cu ei îi deranjează şi le adânceşte sentimentul neputinţei şi al autodevalorizării, în timp ce
gândurile lor se concentrează tot mai mult asupra sferei lor interioare.33
 Pacienţii însă se simt de multe ori mult mai bine după ce au reuşit să vorbească despre
cauzele depresiei, despre anxietate, despre disperare şi impulsurile lor autolitice.
Psihiatrul care cunoaşte şi înţelege starea în care se află pacientul depresiv este, de multe ori,
singura lui fiinţă căruia i se poate confesa, dar pentru a ajunge în această postură, depresivul trebuie
să simtă că medicul cunoaşte exact starea lui psihosomatică, transpunându-se în situaţia lui
(empatia).
Lentoarea psihomotorie se exprimă prin hipochinezie, hipomimie, care poate merge până la
amimie, bradilalie şi inerţie psihomotorie.
Faciesul depresiv prezintă culoare teroasă, trăsături hipomobile, surpate, privire fixă, fără
speranţă, sprâncene şi o frunte încruntată, a căror riduri desenează la rădăcina nasului un „veraguth”
şi un „omega” ce exprimă o tristeţe profundă şi dureroasă. Această imagine dă impresia că pacientul
nu mai acordă nici o atenţie lumii exterioare şi că nu reţine decât elementele care alimentează
preocupările depresive.
Hipomimia , obrajii moleşiţi, ridurile lungi şi adânci (veraguth), buzele strânse cu comisurile
căzute, privirea fixă, aţintită în jos, sobră, tristă, dureroasă, cu ochii uscaţi, ce dau impresia că ar
tăinui un secret greu şi penibil de suportat, sunt toate caracteristici ale faciesului depresiv, care
împreună cu poziţia gârbovită de anestezia psihică dureroasă, fac ca pacientul depresiv să pară mai
bătrân decât este în realitate.
Tristeţea, anxietatea, durerea morală se pot observa în ţinuta, atitudinea, şi în special în
fizionomia bolnavilor depresivi. Privirea este lipsită de strălucire şi speranţă, exprimând o tristeţe şi
o tensiune psihică dureroasă şi profundă. Când sindromul depresiv este dominat de anxietate sau
angoasă, mimica pacienţilor depresivi este dominată de crispare, secundară unui tonus muscular
crescut , şi o privire cu ochii larg deschişi , dublată de o reducere a clipitului.
Frecvent, sindromul depresiv este acompaniat , pe lângă dispoziţia tristă, şi de anxietate,
caracterizată printr-o stare de discomfort, tensiune şi teamă difuză nemotivată, nedefinită precis, dar
profundă, care uneori poate să ducă la anestezie psihică dureroasă, care-l face pe bolnav să nu se mai
poată bucura de nimic, simţindu-se incapabil de a avea sentimente, în timp ce veselia celor din jur îi
accentuează şi mai mult tristeţea, anxietatea, discomfortul, durerea morală.
Există o fizionomie tipică a depresivului, pentru că depresia poate fi la fel de bine dominată
de anxietate, discomfort, iritabilitate, revoltă împotriva destinului, fenomene ce se pot manifesta prin
nelinişte psiho-motorie, nelinişte mimico-gestuală, rigiditate şi altele.
De multe ori simptomatologia sindromului depresiv poate fi mascată de tulburări
neurovegetative, somatice şi funcţionale (cefalee, ameţeli, nevralgii, tensiune subiectivă
intracraniană, jenă de presiune, constricţie sau apăsare cardiacă sau respiratorie, tulburări digestive,
cu inapetenţă şi scădere ponderală), ceea ce face ca dispoziţia tristă să fie dedusă doar din
metacomunicarea mimico-gestuală şi pantomimă.
Uneori, sindromul depresiv este mascat de anxietate, exprimată de pacient prin discomfort,
tensiune internă şi relaţională, abulie, vid interior , anestezie psihică dureroasă, preocupări excesive
faţă de propria sănătate, pe care o simte înrăutăţindu-se, nelinişte psihomotorie, lamentaţii stereotipe
cu conţinut cenestopato-hipocondriac.
Aceste fenomene se însoţesc frecvent în sindroamele depresive apărute în a 3-a etapă de viaţă
, în timp ce la copii şi adolescenţi simptomatologia este dominată de disforie, interpretată frecvent de
anturaj ca fiind toane, crize de pubertate, crize de adolescenţă sau slăbirea funcţiilor frenatoare de
autocontrol şi autostăpânire.
Întrucât sindromul depresiv este constituit dintr-o simptomatologie polimorfă cu fenomene
depresive sau somatice , cu instalarea paralelă sau tardivă , dar şi cu idei delirante micromanice, el
nu ne permite decât o deducţie discretă în privinţa originii sale.
Sindromul depresiv este constituit dintr-o dispoziţie depresivă , care implică o viziune pesimistă
asupra lumii şi a propriei sale persoane, la care se adaugă o diminuare globală a forţelor pulsionale,
proceselor intelectuale şi ale activităţii motrice.
La acest sindrom axial al depresiei se asociază o serie de alte simptome comune cu
anxietatea, tulburările de somn, tulburările depresive şi altele.
Kielholz divide polimorfismul simptomatic în simptome cardinale şi accesorii:
I Simptomele cardinale sunt următoarele:
-dispoziţia trist-dureroasă care poate merge până la „anestezia psihică şi morală” sau la aşa-zisa
„tristeţe vitală”, dominată de pesimism, discomfort intern, anxietate, descurajare, insatisfacţie, mai
rar sentimente dureroase de monotonie şi indiferenţă afectivă.
Reducerea marcată sau pierderea interesului sau a plăcerii constituie cea de-a doua
caracteristică a episodului depresiv.
Diminuarea în grade variabile a interesului ori a plăcerii caracterizează pe cel în cauză
aproape în fiecare zi, în cea mai mare parte a zilei, extinsă asupra tuturor aspectelor existenţiale.
La pacienţii depresivi se constată o retragere a investiţiilor asupra unor activităţi sau domenii
de activitate în care ulterior erau implicaţi.
Pacienţii afirmă că nu mai resimt satisfacţii de ordin artistic, erotic sau gastronomic.
Câmpul conştiinţei bolnavului este axat pe regrete, el simţindu-se „încremenit” în nefericirea
sa, ajungând să prefere moartea în locul vieţii.
Senzaţiile de discomfort, oprimare, algiile şi spasmele viscerale, oboseala extremă
accentuează pesimismul, tristeţea, sentimentele de disperare, anxietatea.
 Conţinutul ideativ al pacientului depresiv este axat asupra unor teme relativ constante:
subapreciere, autodevalorizare, culpabilitate. Fără a fi idei delirante, ele sun „excesive şi
inadecvate”; sunt trăite zilnic ca idei dominante, obsedante sau prevalente.
Reducerea capacităţii cognitive este asociată cu dificultăţi de concentrare, de mobilizare a
voliţiei, şi cu scăderea capacităţii decizionale.
Pierderea sau reducerea stimei de sine poate fi considerată corolarul unui ansamblu de
elemente clinice în cadrul căruia se înscriu: autoevaluarea negativă şi autoculpabilizarea.
Inhibiţia psihomotorie este axată pe astenie, apărând în plan comportamental ca o reducere a
elanului vital.
Asociaţiile ideative sunt lente, slab inspirate, iar ritmul şi amplitudinea mişcărilor pe care le
efectuează pacientul sunt reduse.
Agitaţia psihomotorie este mult mai rar întâlnită , fiind, în general, expresia anxietăţii
marcate care însoţeşte depresia. În formele severe, melancolice, apare aşa-numita „anhedonie non-
responsivă” (anestezie psihică dureroasă), bolnavii fiind incapabili de a resimţi doliul, disperarea,
tristeţea. Pentru ei lumea devine ternă, cenuşie, într-o mişcare fără sens, zadarnică.
Elementele obsesivo-fobice sunt frecvente în tabloul clinic al stării depresive.
Hipoprosexia este axată în special, asupra capacităţii de mobilizare a atenţiei. Reducerea
posibilităţilor prosexice se evidenţiază şi spontan, şi în cadrul testelor psihologice.
Hipomnezia este , de fapt, o consecinţă a hipoprosexiei, pacientul având dificultăţi de a fixa
datele şi evenimentele.
II.Simptomelor accesorii, a căror incidenţă este mai redusă decât a simptomelor cardinale,
fac parte simptomele somatice şi psihotice.
A. Simptomele somatice se referă la apetit, greutate, somn.
Tipic pentru episodul depresiv este reducerea apetitului alimentar: uneori însă este semnalată
exagerarea apetitului alimentar. Incertitudinea, insecuritatea, anxietatea prezente în depresie
determină un impuls inconştient de apărare, a cărui expresie este tendinţa de supraalimentare.
Pierderea ponderală este considerată semnificativă dacă depăşeşte 5% din greutatea corporală
în decursul unei luni.
Constipaţia, frecventă la pacienţii depresivi, se datorează unor cauze diverse: sedentarism,
inhibiţie psihomotorie, implicit a tranzitului intestinal, sau apare ca reacţie adversă în urma
tratamentului cu antidepresive.
Tulburările activităţii hipnice care apar frecvent în depresii sunt:
 insomnii iniţiale, indiciu al depresiei exogene;
 insomnii terminale, indiciu al depresiei severe, endogene;
 superficializarea somnului şi reducerea duratei sale.
 hipersomnie.

B. Simptomele psihotice ale episodului depresiv cuprind ideaţia delirantă şi manifestările

halucinatorii.
Ideaţia delirantă este concordantă cu dispoziţia , temele predilecte fiind culpabilitatea,
autodeprecierea, hipocondria.
Conţinutul ideilor delirante din depresia majoră prezintă anumite caracteristici, şi anume:
- sunt sărace, monotone, repetitive;
- au caracter predominant retrospectiv şi tonalitate afectivă negativă.
Ideaţia induce resemnarea, nu opoziţia, lupta sau evitarea.36
Manifestările halucinatorii sunt exprimate în special prin halucinaţii auditive, verbale, cu caracter
injurios, damnabil, ostentativ.
O atenţie deosebită trebuie acordată pacienţilor cu acuze hipocondriace, celor cu manifestări
algice periodice, precum şi pacienţilor cu hipertensiune arterială, la care putem întâlni mecanisme
etio-patogenetice comune (biochimice, neurotransmiţători, psihogene ).
În general, dereglările cardio-vasculare sunt de tip vagotonic, cu hipotensiune, diminuarea pulsului,
la care se adaugă bradicardia, prezenţa extrasistolelor, a palpitaţiilor, precum şi constricţii
precardiace, crize pseudoanginoase.
În sindroamele depresiv –anxioase se constată accelerarea pulsului.
Sindromul depresiv poate îmbrăca forme fenomenologice diferite;
De asemenea, el poate fi întâlnit în foarte multe suferinţe somatice şi psihice.
Sindroamele depresive somatogene se întâlnesc în suferinţele:
 cerebrale: ASC, HTA, Parkinson, tumori, traumatisme, encefalite, scleroza multiplă,
coreea Huntington, epilepsie, atrofii corticale.
 extracerebrale: gripă, pneumonii, cardiopatii, astm bronşic, diabet zaharat, suferinţe
renale, hepatite, hipertiroidism, boala Addison, sindrom Cushing, lactaţie, menopauză,
drogodependenţă, alcoolism, precum şi în urma unor tratamente cu ACTH, cortizonice, rezerpinice,
neuroleptice.
Sindroamele depresive apar şi în tulburările psihice:
 nevroze, schizofrenie,
 tulburări de personalitate de tip dizarmonic
Instalarea sindromului depresiv este precedată de oboseală şi insomnie , simptome după care
apar sentimente de incapacitate, depreciere, diminuarea interesului profesional.
Factorii care declanşează sindromul depresiv sunt:
 • psihogeni: evenimentele de viaţă stresante;
 • fiziogeni: maladii, intervenţii chirurgicale;
 • toxici: alcoolism;
 • terapeutici: cortizonice, antihipertensive de tip cortizonic;
 endogenetici.
Sindroamele depresive prezintă şi fenomene psihopatologice nespecifice, cum sunt :
 apatia,
 neliniştea psihomotorie,
 agitaţie,
 acuze de tip obsesivo-fobic.
 ANXIETATEA

Delimitări conceptuale
Anxietatea este unul dintre atributele existenței umane, dar nu din categoria acelora o mențin,
precum nevoia de hrană, de adăpost, de perpetuare, ci ca un corolar al lor, un fel de însoțitor de
umbră al pornirilor și încercărilor omenești. Anxietatea este o experiență de viață omniprezentă și
inevitabilă. Anxietatea implică sentimente subiective ( de exemplu ingrijorarea), răspunsuri
fiziologice (de exemplu tahicardie, hipercortizolemie), precum și răspunsuri comportamentale ( de
exemplu evitarea).
Din punc de vedere istoric, Freud separă pentru prima dată anxietatea de neurastenie, folosind
termenul de „nevroză anxioasă” în 1894, termen folosit de ICD-8 și de ICD-9. Această categorie a
fost împărțită în DSM-III în tulburarea de panică și de tulburarea de anxietate generalizată. Totodată,
DSM-III a apropiat agorafobia și tulburarea de panică, considerat până atunci ca entități separate.
Termenul de „nevroză anxioasă” a fost abandonat de ICD doar în a 10-a ediție din 1992. Factorul
principal care a dus la separarea nevrozei anxioase în entități separate a fost constatarea răspunsului
preferențial al panicii la antidepresive, ceea ce actual nu mai corespunde realității.
În prezent există necocncordanțe în gruparea tulburărilor anxioase între DSM și ICD care
combinete cu înalta comorbiditate între aceasta, dar și între tulburările anxioase și depresie,
sugerează că acest domeniu nu are încă o formă definitivă, clasificarea acestor tulburări fiind un
domeniu deschis pentru o explorare mai vastă.
„ În anumite condiții anxietatea este benefică, pregătind organismul pentru acțiune. Se poate
spune că anxietatea benefică autocontrolabilă însoțește ființa umană pentru a-și asigura hrana
adăpostul. În situații inedite, anxietatea ajută persoana respectivă să se pragătească pentru
înfruntarea și chiar rezolvarea acestora, având un rol adaptativ. De exemplu, multe persoane repetă
mental o conduită care se va desfășura într-un mediu social imaginat ca și anxiogen. Însă anxietatea
sau frica este o protecție bună față de un posibil pericol. În condițiile amintite anxietatea este la un
nivel optim, suportabil psihic și fizicologic pentru desfășurarea controlabilă a unor acțiuni
survenite.”(Ardelean, Suciu, Nireștean, 2006, p.7)
Dar, anxietatea nu mai este considerată normală atunci când acaparează și perturbă viața
cotidiană, denumirea acestea în condițiile care devin patologică fiind de tulburare anxioasă.
Anxietatea devine patologică atunci când se manifestă fără o motivație rațională și este retrăită
frecvent sau devine cronică. În astfel de situați nu mai este adaptativă, este resimțită ca și o suferință
și devine suportabilă numai prin renunțarea la firesc și plăcut, limitând existența individului la
strategii de evitare sau de compensare.
 „Anxietatea” este un cuvânt pe care mulți nu-l înțeleg cu semnificația pe care o are în
psihiatrie. Termenii de „anxietate” și frică sunt deseori folosiți pentru a descrie aceeași stare.
Atunci când termenul de „anxietate” este întrebuințat pentru a denumi un simtom comun unui
grup de boli psihice, se subînțelege că este vorba de o stare de tensiune psihică neplăcută care nu are
o cauză precisă. Frica însă, cauzează o tensiune psihică deosebită datorată unei cauze specifice
cunoscute, ca de exemplu când nu ai controlul mișcărilor propri într-un accident. Anxietatea și frica
au în comun multe caracteristici subiective și fiziologice, motiv pentru care diferențierea clară între
acestea este încă o problemă în dezbatere. Diferența dintre frica și anxietate se face în legătura cu
conținuturile conștiente sau inconștiente ale gândirii denumite cogniții dintr-o perspectivă cognitivă.
Tulburările anxioase reprezintă un grup de tulburări (după DSM-V [Manul de Diagnostic și
Statistică a Tulburărilor Mentale] ediția a 5-a, American Psychiatric Association ):
- tulburarea de panică cu sau fără agorafobie
- fobia socială sau anxietatea socială
- tulburarea de stres posttraumatic și tulburarea ( reacție) acută de stres
- tulburarea de anxietate generalizată
- tulburarea obsesiv-compulsivă
- fobiile specifice
- tulburarea anxioasă datorată unei condiții medicale generale
- tulburarea anxioasă indusă de substanțe
În prezent există o distincție clară între tulburările anxioase în clasificările psihiatrice, există
anumite similitudini între tulburarea de panică, fobia socială, tulburarea de anxietate generalizată și
fobia simplă: rata extrem de ridicată a comorbidității ( prezența a două sau mai multe tulburări
anxsioase este mai degrabă regula decât excepția), concentrarea structuri cognitive ( de exemplu
supraestimarea riscului).

Epidemologie
Tulburările anxioase sunt cele mai frecvente tulburări psihice la adulți. În totalitatea lor,
tulburările anxioase afectează aproximativ 15% dintre indivizi, aceștea reprezintând o formă sau alta
de anxietate. Simtomele pot să fie atât de severe încât pacienții ajung să nu mai poată să-și
părăsească domociliul, să folosească liftul, să participe la petreceri sau să meargă la cumpărături.
Studii epidemologice arată că tulburările anxioase au o prevalență înaltă și că există o uniformitate
între diferitele culturi. În cele mai multe cazuri, femeile au o posibilitate mai mare de a avea o
tulburare anxioasă decât bărbații, acest fenomen o explicație mulțumitoare.
 Costurile anuale pentru tulburările anxioase în S.U.A. au fost estimate la sume care depășesc
anual 40 de miliarde de dolari. Această cifră nu înclude costurile unui calități scăzute a vieții pentru
pacienți și nici oportunitățile pierdute de dezvoltare personală și profesională.

Simptomatologie
Evocarea de către pacienți a unor tulburări diagnosticate după criteriile medicale actuale
precum și tulburarea anxioasă cuprinde, de la începutul apariției acestora, descrierea următoarele
stări psihice și fizic sau somatice:
- îngrijorări nerealiste și excesive
- sentimente de teamă fără cauză
- frici nereale ăn legătură cu anticiparea unui pericol necunoscut
- flashback-uri ale unor traume trecute
- tulburări ale somnului
- comportamente ritualice ca o modalitate de a-și diminua anxietatea
- tremurături, dureri musculare, transpirații
- amețeli, tensiune, oboseală, palpitații
- gură uscată, tulburări digestive, „nod în gât”, frecvență crescută a respirației
- pierederea capacității de autorelaxare psihică și fizică.
Aceste stări psihice și somatice vor fi analizate separat în continuare în funcție de etiologie și de
mecanismele psihopatologice specifice. În psihiatria clasică, în care preliminar stabilirii unui
diagnostic după recunoașterea unei simtomologii era obligatorie încadrarea simtomelor în
sindroame, sindromul anxios esra frecvent denumit ca atare nu numai în diferite forme de tulburări
anxioase ci și în alte boli psihice și somatice. În medicina somatică, în cadrul unor suferințe
organice se poate recunoaște în accepțiunea clasică sindromului anxios ca și componenetă a
tabloului clinic, în funcție de cauze organice și toxice, sau în accepțiunea actuală tulburarea anxioasă
datorată unei condiții medicale generale și tulburarea anxioasă indusă de substanțe.

Etiopatogenie
Pentru înțelegerea tulburărilor anxioase există aztăzi mai multe modalități de abordare din
perspectiva diferitelor concepții psihologice și psihiatrice în dezbaterea psihopatologilor. Nu există
nici un dubiu că fiecare din teoriile prezentate este adevărată într-o anumită măsură.
1. Abordarea problematicii anxietății din perspectivă psihanalitică și psihodinamică
Teoria psihanalitică sugerează că anxietatea rezultă din conflicte inconștiente din timpul copilăriei.
Conform acestei teorii anxietatea poate fi tratată prin identificarea și rezolvarea conflictului
inconștient.
2. Modelul comportamental sau prin învățare al anxietății ( abordare cognitiv-comportamentală)
Partizanii teoriei învățării consideră anxietatea ca o stare de tensiune psihică necontrolabilă produse
de fapte și evenimente neașteptate din mediul exterior și nu din conflictualitatea intrapsihică.
3. Condiționarea operantă
Autorii ca Andre C. și Thurin J.M. afirmă că, prin condiționarea operantă, uneori comportamentele
sunt reîntărite prin consecințele lor. Condiționarea operantă îl pote menține pe anxios în captivitatea
anxietății.
4. Condiționarea socială (perspectivă socială în abordarea anxietății)
Anxietatea se pote învăța și după modele comportamentale ale unor indivizi, care răspund anxios la
evenimente de viață sau situații sociale. Comportamentele prin care se realizează condiționarea
socială sunt un amestec de imitație, mimetism și identificare.
 SINDROMUL DE BURNOUT

Delimitări conceptuale

Burnout şi stres
S-a afirmat despre burnout ca este o "forma" particulara de stres, ca este "un stres sever",
o "manifestare extrema a stresului" (Zlate, 2007). Între sfera celor doua notiuni nu exista o relatie
de suprapunere, totala sau partiala, ci o relatie de coincidenta partiala, ceea ce înseamna ca
fiecare dintre cele doua fenomene dispune de elemente proprii, specifice, dar si de elemente
comune. Diferentele între aceste doua concepte sunt urmatoarele:
- stresul are o extensie mai mare, el fiind întâlnit atât în sfera vietii profesionale, cât si în cea a
vietii private, extraprofesionale, pe când burnout-ul este specific sferei vietii profesionale;
- stresul este rezultatul unei tensiuni episodice, burnout-ul al unei tensiuni continue, permanente;
- stresul este mai psihologizat, burnout-ul contine mai multe aspecte obiective, sociale. În stres
nu atât stimulul stresant ca atare conteaza, ci si perceperea lui de catre individ ca fiind stresant.
În burnout, caracteristicile si constrângerile reale ale vietii profesionale trec pe prim-plan;
- stresul exista independent de burnout, pe când acesta este indispensabil legat de stres. Stresul
bine gestionat poate fi depasit, dar stresul incorect sau prost gestionat se converteste în burnout.
Nu întâmplator unii autori afirma despre burnout ca este rezultatul unei tranzitii stresante
nereusit gestionate.

Burnout şi oboseala
În 1980, Freudenberger si Richelson apreciau burnout-ul ca fiind o "stare de oboseala
cronica". Multi autori au suprimat particula "cronica" din definitia burnout-ului, aratând ca
acesta este pur si simplu o stare de oboseala. Pentru Cherniss (1980) burnout este un raspuns
emotional caracterizat prin obosela, surmenaj, istovire, aparând ca urmare a dezechilibrului
dintre cerintele postului si resursele disponibile ale subiectului.
Pentru Pines, Aronson si Kafry (1981) burnout este "o stare de oboseala fizica,
emotionala si intelectuala", în timp ce pentru Shirom (1989) el este doar o "obosela fizica"
(Zlate, 2007). Oboseala, indiferent de natura ei este doar o parte a burnout-ului. Hobfoll si
Shirom în 1993 au definit sindromul de oboseala cronica drept istovire fizica pe termen lung, la
starea de letargie si de afectare a activitatii si a randamentului, la golirea organismului de
resursele sale energetice ca urmare a dezechilibrului dintre cererile mediului si capacitatea
persoanei de a face fata acestor solicitari (Zlate, 2007, p.604). Toate aceste caracteristici sunt
prezente sau pot precede burnout-ul, dar nu sunt intrinseci burnout-ului. Astfel burnout-ul se
refera la oboseala rezultata din confruntarea cu problemele oamenilor, pe când oboseala cronica
poate proveni din suprasolicitarile muncii. În timp ce în burnout oboseala se accentueaza pe
masura trecerii timpului, în oboseala cronica ea poate disparea dupa o perioada de repaus.

Burnout şi depresie
Una dintre cele mai frecvente manifestari ale reactiilor emotionale la stres este
reprezentata de simptomatologia depresiva.
Freudenberger si Richelson (1980) aratau ca burnout-ul este nu numai o stare de oboseala, ci si o
stare de depresie care conduce la diminuarea implicarii în munca si la neîmplinirea muncii
(Zlate, 2007). Sunt si autori care cred ca burnout-ul este un alt termen folosit în locul celui de
depresie si chiar de anxietate. Depresia este caracterizata prin sentimente de vina, dificultati de
concentrare, pierderea apetitului, letargie, cu consecinte asupra functionarii interpersonale si
sociale.
În literatura de specialitate exista doua puncte de vedere cu privire la relatia dintre
burnout si depresie. Unul dintre ele stipuleaza relatia de anterioritate a burnout-ului în raport cu
depresia. Glass si McKnight (1996) arata ca burnout-ul este un antecedent al depresiei, si nu
invers. La fel, Cooper, Dewe si O`Driscoll (2001) notau ca depresia ar trebui diferentiata de
burnout, prima referindu-se la o stare psihologica specifica ce ar trebui privita mai degraba ca un
rezultat potential al burnout-ului decât ca o parte componenta a sindromului burnout (Zlate,
2007).
Un alt punct de vedere este acela ca, desi cele doua fenomene au simptome comune, ele se
diferentiaza dupa originea si dezvoltarea lor. Bakker, Killmer, Siegrist, Schaufeli (2002) au ajuns
la concluzia ca atunci când se pierde reciprocitatea în relatiile de munca apare burnout-ul (si nu
depresia), în timp ce atunci când se pierde reciprocitatea în relatiile private / în viata de cuplu, de
exemplu, apare depresia (si nu burnout-ul).
Burnout şi boala
Freudenberger si Richelson (1980) numeau burnout-ul "boala luptatorului". Chiar daca în
burnout observam o serie de simptome astenice, cum ar fi: epuizarea emotionala, oboseala,
tendintele depresive, ele sunt, în esenta, mai curând cognitive sau comportamentale decât fizice.
Manifestarile simptomatice asociate burnout-ului sunt observate la persoanele "normal
echilibrate", nesuspecte de tulburari psihice si fara antecedente psihiatrice sau psihopatologice.
Ele sunt "indicii nozografici care pot ajuta la distingerea burnout-ului de tulburarile
psihopatologice autentice" (Zlate, 2007). Burnout-ul este foarte asemanator cu personalitatile
accentuate din planul psihoindividual. Personalitatile accentuate sunt amplasate între normal si
patologic, cu tendinta de a aluneca spre patologic, fara a cadea în el. Ele sunt predispuse la
manifestari patologice în conditii defavorabile de viata, reprezinta un fel de "miniaturi" ale unor
posibile perturbari de natura patologica. Prin analogie, am putea considera ca si burnout-ul
contine în el "fragilitati", dintre care cele trei descrise de Maslach si Jackson (epuizarea
emotionala, depersonalizare, nerealizarea personala) sunt probabil cele mai importante, ce ar
constitui termenul cel mai propice al aparitiei unor tulburari patologice reale.

Ce este Burnout-ul?
Într-o lume în care informaţia ne invadează, timpul parcă se contractă, sarcinile de la
serviciu devin din ce în ce mai multe, mai complexe, diversificate şi mai urgente, apar tot mai
frecvent simptome ale unor boli care până în urmă cu câţiva ani de zile nu erau descrise în
tratatele de medicină clasică. Este cazul şi sindromului burn-out. Prezentul articolul îşi propune
să aducă în atenţie simptomatologia acestui sindrom precum şi metode de prevenire aplicabile în
această situaţie, mai ales pentru că multe dintre soluţiile de tratament sunt în strânsă corelare cu
practica exerciţiului fizic şi cu managementul stresului.
Sindromul de burn-out este o stare de epuizare fizică, emoţională şi mentală cauzată de
implicarea individului pe termen lung în situaţii solicitante. În 1981, Maslach si Jackson, citaţi de
M. Zlate, propuneau următoarea definiţie pentru burn-out: „un sindrom de epuizare emoţională,
de depersonalizare şi de reducere a realizării profesionale apărut la indivizii implicaţi profesional
alături de alţii”. Cu alte cuvinte este vorba de sindromul stresului cronic la locul de muncă.
În 1974, Herbert Freudenberger, medic în New York, a folosit pentru prima dată
noţiunea de „burn-out".
Există conexiuni între sindromul burn-out şi variabilele demografice cum sunt sexul,
vârsta şi vechimea în muncă. Diverse cercetări (Pedrabissi, Rolland şi Santinello, 1993) au scos
în evidenţă că sexul feminin, vârsta medie şi cea înaintată, dar şi diversitatea activităţii
profesionale (cei care suplinesc posturi ce necesită diferite calificări) au influenţă asupra
formelor de manifestare ale fenomenului.
Sindromul de epuizare profesională îi afectează mai ales pe aceia care au ales să lucreze cu
oamenii (de exemplu: profesorii, educatorii, personalul medical, avocaţii, funcţionarii publici).
Evident că nu toţi vor fi afectaţi în egală măsură, unii vor experimenta un nivel maxim de stres,
în timp ce alţii se vor adapta mai uşor.
Zahărul, cafeaua, ceaiul negru, cafeina, nicotina sau alcoolul sunt unanim acceptaţi ca factori
care favorizează şi potenţează instalarea sindromului de oboseală cronică.
Cei predispuşi la a dezvolta un astfel de sindrom sunt cei care au anumite caracteristici de
personalitate: idealism, supraangajare în profesie, dorinţa de a performa, nevoia crescută de
aprobare din partea celorlalţi, un respect de sine scăzut, vulnerabilitatea în faţa excesului de
cereri, incapacitatea de a refuza, sentimentul de vină faţă de îndeplinirea propriilor nevoi,
nerăbdare, grabă. Totul începe de la pierderea echilibrului între solicitările primite şi propriile
resurse. De cele mai multe ori, persoana alege singură să se supra-responsabilizeze din dorinţa de
a avea un statut mai bun, de a câştiga mai bine sau pentru a evita alte sarcini importante ale
vieţii, cum ar fi relaţia intimă sau prietenii. Astfel, deşi factorii stresori sunt identici pentru toţi
cei care lucrează într-un domeniu, doar unii vor ajunge să sufere de epuizare psihică şi fizică,
pentru că doar unii folosesc supra-angajarea în muncă drept scuză pentru a evita angajarea într-o
relaţie intimă semnificativă sau în relaţii sociale (cele două tipuri de relaţii sunt cele care pot crea
şi oferi echilibru unui individ). Se ajunge ca într-un fel de spirală: persoanele nu pot opri munca
pentru că nu-şi pot lua pauze (acestea sunt percepute ca un pericol de a pierde ceea ce au
construit până în momentul respectiv) şi decid să muncească în continuare şi mai mult pentru
consolidarea poziţiei în care se află. Mulţi nu pot opri munca, nu-şi iau pauze. Cu cât îşi
consolidează poziţia la locul de muncă, cu atât mai mult se responsabilizează singuri. În cazul
lor, orice schimbare în rutina zilnică produce o stare de nesiguranţă ceea ce conduce automat
spre frica de eşec. Astfel, continuă să muncească, să se îndepărteze de oameni pentru ca apoi, să
se înstrăineze şi să fie din ce în ce mai absenţi din viaţa de cuplu sau cea socială.
Obţinerea rezultatelor sau a performanţelor, în orice domeniu, presupune implicarea
conştientă într-un proces evolutiv, în spirală ascendentă şi de cele mai multe ori ireversibil .
Desigur că perfecţionarea profesională şi dezvoltarea abilităţilor în domeniul carierei sunt
procese care implică un anumit grad de stres. Stresul este o reacţie a organismului la un potenţial
pericol, care poate fi fie fizic sau de ordin psihic. Pericolul poate fi real sau imaginar. De fapt, de
multe ori oamenii îşi declanşează singuri reacţiile stres numai prin simpla direcţionare a
gândurilor. Iniţial are loc o descărcare de adrenalină care determină comportamentul uman clasic
- fie de fugă, fie de luptă – ceea ce se traduce în comportamente de tipul: a accelera sau a frâna
brusc, a gesticula, a scrie cât mai mult la calculator, a comunica pe internet, a munci fizic, a
mânca, a deretica - toate aceste reacţii au în comun disproporţionalitatea (cantitativă şi calitativă)
acţiunii faţă de stimulul care a produs reacţia persoanei. În planul reacţiilor organismului
menţionăm numai cele mai evidente dintre multiplele modificări la care este supus corpul:
creşterea frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale, contracţia musculaturii scheletice, creşterea
nivelului de glucoză, etc. Toate acestea mecanisme sunt de protecţie imediată a corpului. Dacă
stresul se prelungeşte sunt depăşite capacităţile de adaptare ale organismului la factorii de
pericol, ceea ce conduce la instalarea unor afecţiuni cum sunt: hipertensiunea arterială,
accidentul vascular cerebral, infarctul miocardic, ulcerul duodenal, migrenă repetate, cancer,
alergie, astm, durere cronică de spate, artrită. Efectele stresului prelungit se manifestă şi în plan
psihic: sunt afectate procesele gândirii, se instalează stări de apatie, se înregistrează lipsa de
energie, limitarea exprimării emoţionale, afectarea relaţiilor interumane, scăderea performantelor
şi, în general, se constată o deteriorare a calităţii vieţii.
În aprilie 2006, The Chartered Management Institute din Londra a publicat rezultatele
unui studiu realizat pe 1541 subiecţi. Rezultatele studiului sunt cel puţin îngrijorătoare:
• 31% dintre subiecţi şi-au pierdut simţul umorului, ceea ce a condus spre o presiune mai
mare la locul de muncă
• 43% din subiecţi se enervează uşor şi reacţionează disproporţionat faţă de stimulul
declanşator
• 44% din cei chestionaţi acuză migrene sau cefalee
• în 55% dintre cazuri erau prezente dureri musculare difuze
• 55% considerau că sunt constant obosiţi la muncă
• 57% dintre participanţii la chestionar suferă de insomnie
• 76% dintre cei care au răspuns recunosc că le este greu să se concentreze şi să ia decizii
preferând să se izoleze faţă de cei din jur.
Reacţiile care se produc în cazul sindromului burn-out sunt asemănătoare celor din
depresie:stare de oboseală cronică însoţită de senzaţia de epuizare extremă cu incapacitate fizică
de a mai continua
• episoade dureroase acute de tip migrene, dorsalgii, tulburări digestive
• tulburări ale calităţii somnului
• iritabilitate faţă de cei apropiaţi
• scăderea randamentului la locul de muncă
• incapacitatea de a mai face faţă sarcinilor urgente
• senzaţia că munca invadează în special viaţa personală
• senzaţie progresivă de epuizare care împiedică persoana să mai răspundă sarcinilor din
familie.
• Simptomatologia se accentuează treptat pentru ca într-o fază mai gravă a sindromului să
apară şi:
• tendinţa de a rămâne din ce în ce mai târziu la serviciu pentru a îndeplini sarcinile pentru
care altă dată timpul ajungea
• nemulţumirea faţă de profesie şi sentimentul de inutilitate legat de activitatea respectivă
• lipsa rapidităţii în executarea unor sarcini simple
• dezinteresul faţă de muncă: individul lucrează din ce în ce mai mult şi se simte invadat,
pentru că nu este recunoscut la adevărata sa valoare şi pentru că are impresia că nu este plătit pe
măsură, sau că munca devine un drog de care nu se poate lipsi, dar care îl apasă, senzaţie pe care
o maschează cu supra-activism ineficient, de suprafaţă
• o detaşare emoţională din ce în ce mai evidentă, care poate îmbrăca o varietate de
manifestări, de la absenţa emoţiilor faţă de alţii până la o totală indiferenţă la suferinţa semenilor;
aceasta concomitent cu o retragere în sine sau cu o lipsă de comunicare
• lipsa reacţiei fiziologice de autoprotecţie
Maslach si Jackson (1981) sintetizează această simptomatologie într-un "sindrom ce
prezintă 3 dimensiuni”:
a) depersonalizarea - persoana se distanţează de ceilalţi,
b) reducerea realizărilor personale mai ales în condiţiile unui spirit critic (orientat spre cei
din jur, dar şi spre sine, în egală măsură) crescut asociat cu scăderea randamentului
c) epuizare emoţională - persoana se simte golită de resurse emoţionale şi devine foarte
vulnerabilă la agenţii stresori.
Sindromul burn-out se instalează lent. Nu apare în urma unor traume sau evenimente
şocante, ci doar ca urmare a unor factori stresori cronici ce ţin de locul de muncă.

Până la instalarea efectelor sindromului individul parcurge câteva faze preliminare:

1. Entuziasmul ideal: este etapa în care se încadrează persoanele aflate la începutul carierei, care
investesc, foarte mult din punct de vedere emoţional, în munca pe care o desfăşoară, trăind cu
ideea că pot acoperi carenţele profesionale foarte repede.
2. Stagnarea ineficientă: munca îşi pierde aspectul primordial, nu mai are acelaşi efect stimulativ
asupra individului, are loc o scădere a capacităţii de a lucra cumulată cu asocierea revendicărilor
din planul individual (persoana realizează că îşi doreşte şi altceva în afara unui loc de muncă
bine plătit: familie, copii, vacanţe, socializare).
3. Sentimentul de frustrare: în acest moment se dezvoltă tulburări fizice (cefalee sau migrene,
tulburări gastrointestinale, modificarea calităţii somnului etc.), comportamentale şi psiho-
emoţionale (anxietate, depresie). Sentimentul de frustrare devine cu atât mai accentuat cu cât
individul îşi pune întrebări in privinţa sensului muncii sale, îşi reevalueză şansele şi aspiraţiile, se
simte din ce în ce mai obosit, îi scade interesul pentru muncă.
4. Apatia plină de dezamăgire: individul se simte cronic frustrat în/şi la muncă, singura motivaţie
pe care o găseşte este cea financiară.
Situaţia ar putea fi prezentată sub formă grafică după cum urmează în Figura 2:
- aşteptări nerealiste de la propria persoană
- angajarea în muncă
- performanţe slabe
- efort crescut în raport cu munca prestată
- lipsa viziunii, a obiectivelor personale
- un management defectuos al furiei
- epuizare mentală şi fizică, cinism
- sentimente de disperare şi lipsa speranţei
- pierderea încrederii într-un viitor mai bun
- colaps.

Calea inversă, de normalizare, de vindecare şi de stabilizarea a stării de sănătate (fizice, psihice

şi mentale) pe care cineva o poate urma ar fi :
- stabilirea unor orizonturi de aşteptare realiste
- acceptarea faptului că munca intensă, din greu realizată nu este cheia dorită
- eficientizarea eforturilor în funcţie de rezultatele pe care preconizăm să le aducă
- stabilirea unor etape care ar trebui parcurse de cineva în atingerea scopului/scopurilor propuse
- construirea unei imagini asupra viitorului dorit
- responsabilizarea şi asumarea eşecurilor
- analizarea realităţilor
- reluarea legăturilor cu prietenii şi familia
- respectarea orarului de odihnă activă şi pasivă
- acordarea unui timp pentru propria persoană.
Stadiile de evoluţie ale sindromului burn-out şi etapele inverse spre normalizarea stării de
sănătate.
(Sursa graficelor: Szerena Nagy szerena.wordpress.com )
Figura 2. Curba de instalare a sindromului burn-outFigura 3. Curba de ieşire din sindromul burn-
out

În afara situaţiilor finale, tratarea unei persoane cu sindrom burn-out este una complexă şi are în
vedere complexitatea sindromului.
O latură a tratamentului este cea medicamentoasă, de competenţa medicului: medicaţie
antialgică, antiinflamatoare specifică sau generală, antivirală, imunomodulatoare, antidepresive
în funcţie de simptomatologia acuzată.
Regimul igienico-dietetic de viaţă este partea din tratament care este la îndemâna oricui:

• respectarea unui orar de mese ceea ce înseamnă respectarea calităţii şi cantităţii de

alimente de care organismul are nevoie. Afirmaţia „că nu am timp să mănânc” ascunde de fapt o
prioritizare defectuoasă a activităţilor cotidiene – oricât de ocupată este o persoană, există
posibilitatea unei mese de dimineaţă care poate realiza un aport în principii alimentare suficient
pentru mare parte din activitatea cotidiană. Dacă la această masă se mai asociază 2-3 gustări
peste zi formate dintr-un fruct proaspăt sau un pahar de suc natural de fructe/legume, obţinem
necesarul caloric calitativ şi cantitativ. O importanţă aparte ar fi util de acordat şi reducerii cu
până la 30% a consumului de lipide.
• hidratarea suficientă, aproximativ 2 litri consumaţi între mesele principale
• respectarea unui orar al odihnei pasive (somn). Şi în acest caz este importantă calitatea şi
cantitatea somnului – somnul din intervalul orar 22-24 facilitează refacerea fizico-psihică
organismului
• evitarea alternanţei eforturi fizice/psihice epuizante cu perioade de inactivitate, cum ar fi
duminica, atunci când ar exista tendinţa hipersomniei
• evitarea programului de lucru prelungit sau terminare la timp a programului măcar de 2-3
ori pe săptămână
• plimbare zilnică de minim 10-15 minute în ritm rapid – în situaţiile când nu este posibil
acest lucru se recomandă ca autoturismul să fie lăsat la distanţă de locul de muncă tocmai pentru
a parcurge o distanţă minimă pe jos
• week-end-ul să fie organizat astfel încât să fie alternate exerciţiile fizice cu activităţile
comune în familie şi cu socializarea.
Învăţarea unor strategii de management al stresului. Acestea pot fi puse fie la dispoziţia
angajaţilor prin cursuri indoor sau să implice participare individuală. Rolul acestor cursuri este
de a:

• învăţa participanţii să respire corespunzător – abdominal inferior. O bună oxigenare a

organismului conferă calm şi stabilitate persoanei, dar şi capacitatea de a analiza obiectiv
problematica ivită, ajutând la identificarea soluţiilor. În afara efectului pe care îl are asupra
sistemului nervos central, oxigenul este unul dintre factorii cei mai importanţi în metabolizarea
radicalilor liberi şi responsabil în combaterea stresului.
• participarea la cursuri de dezvoltare personală, în care subiectul este învăţat să se
cunoască, să se evalueze, să îşi stabilească obiectivele, să-şi gestioneze emoţiile, să inter-
relaţioneze cu cei din jur, să prevină apariţia conflictelor, sau dacă acestea sunt deja generate,
cum să se lase cât mai puţin afectat de reacţiile negative ale celor din jur.
• învăţarea tehnicilor de relaxare progresivă, adaptată la condiţiile de la serviciu
• educarea subiecţilor în folosirea tehnicilor de: autoîncurajare, auto-valorizare, motivare,
creştere a stimei de sine şi a încrederii în propria persoană.
Dacă privim cu atenţie cauzele are conduc spre acest sindrom, constatăm că foarte multe
elemente ţin de trăsăturile de personalitate, ceea ce poate să justifice o îndrumare spre grupurile
de susţinere psihologică, acolo unde situaţiile o impun.

Un loc aparte în acest proces de tratament îl pot avea tehnicile de refacere pe care le folosesc
sportivii pentru înlăturarea oboselii postefort:

• utilizarea hiperventilaţiei pentru înlăturarea „datoriei de oxigen” acumulată pe durata

efortului
• folosirea mijloacelor hidroterapeutice
• aplicarea unor tehnici minime de masaj (fie la nivelul lobului urechii, fie la nivel plantar)
• exerciţii de stretching, în reprize, de câte 10 minute pe parcursul zilei
• exerciţii de flexibilizare ale coloanei vertebrale (alături de precedentele ajută la stimular
• ea meridianelor energetice, ceea ce înlătură rapid starea de oboseală)