O serie de teorii moderne au acordat o importanta sporita factorilor sociali ai fenomenului infractional.

Teoriile psiho-sociale sustin ca achizitiile rezultate in procesul interactiunii si invatarii psiho-sociale sunt
principalele cauze, explicatii ale infractionalitatii. Tendinta unor persoane de a devia in plan
comportamental este relativ generala si constanta, astfel ca acestea se vor comporta in mod frecvent
antisocial daca ele nu sunt formate si sustinute in a evita aceasta tendinta.

Conform acestor teorii comportamentul infractional este invatat prin interactiunea dintre persoana si
ambianta. Invatarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuintele, rationalizarile
si atitudinile favorabile comiterii infractiunii.

3.1. TEORIA ASOCIERILOR DIFERENTIALE

Aceasta teorie apartine sociologului american, criminolog Edwin Sutherland (1966), profesor la
Universitatea din Indiana, teorie expusa in lucrarea “Principii de Criminologie”. Ulterior, ea a fost mult
dezvoltata si modificata. O ultima varianta cu acelasi titlu a fost publicata in anul 1955 sub ingrijirea
colaboratorului principal al lui Sutherland, Donald R.Cressey.

In cuprinsul lucrarii “Principii de Criminologie”, Sutherland formuleaza teoria asocierilor diferentiale care
i-a adus celebritatea.

Promotorii acestei teorii isi propun sa descopere mecanismele psihosociale care genereaza si explica
infractionalitatea.

Sutherland constata ca exista doua tipuri de explicatii stiintifice ale fenomenului criminal: fie in functie
de elementele care intra in joc in momentul in care infractiunea este comisa, fie in functie de
elementele care si-au exercitat influenta anterior, mai ales in viata infractorului. In primul caz, explicatia
poate fi calificata situationala sau dinamica; in al doilea caz, istorica sau genetica.

Sutherland considera ca teoria sa face parte din categoria explicatiilor genetice. El fondeaza aceasta
explicatie pe ipoteza ca un act criminal se produce atunci cand exista o situatie propice, pentru un
individ determinat.

Explicatia actului criminal in viziunea lui Sutherland presupune urmatoarele coordonate:

a).comportamentul criminal se invata ca oricare alt comportament; b).invatarea comportamentului
infractional are loc printr-un proces complex de interactiune si comunicare directa cu alte persoane;
c).invatarea are loc mai ales in interiorul unui grup restrans de persoane; d).procesul de invatare
presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infractiunilor, orientarea motivelor, a tendintelor
impulsive, a rationamentelor si atitudinilor care conduc si intretin violenta; e).orientarea motivelor si a
tendintelor impulsive este in functie de interpretarea favorabila sau defavorabila a dispozitiilor legale;
f).un individ devine criminal daca interpretarile defavorabile respectului legii domina interpretarile
favorabile; “acesta constituie principiul asocierilor diferentiale”…; “cei care devin criminali o fac pentru
ca sunt in contact direct cu modelele criminale si mai putin cu cele anticriminale”; g).asocierile
diferentiale pot varia in privinta duratei, frecventei, intensitatii etc. h).formatia criminala prin asociatie
nu se dobandeste doar prin imitatie; i).comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de
trebuinte si valori, dar nu se explica prin acestea (hotul fura in general pentru a avea bani, dar tot pentru
bani muncesc si oamenii cinstiti).

Acest mecanism explica fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalitatii este expresia unei
organizari diferentiale a grupului.
3.2. TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI

Teoria conflictelor de culturi, apartine criminologului american Thorsten Sellin (1960), profesor al
Universitatii din Pennsylvania si timp de mai multi ani, Presedinte al Societatii Internationale de
Criminologie.

Termenii cultura si conflict, ce alcatuiesc atat titlul lucrarii lui Sellin, “Conflict cultural si crima”, cat si
elementele principale ale teoriei sale, au o semnificatie particulara ce impune unele explicatii.

Astfel, prin termenul "cultura" autorul desemneaza totalitatea ideilor, institutiilor si produselor muncii
care aplicate la grupuri determinate de fiinte umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale, despre
tipuri de cultura, despre cultura nationala si asa mai departe. In acest sens orice tip de populatie poseda
o cultura.

Prin “conflict cultural”, autorul desemneaza lupta intre valori morale sau norme de conduita opuse
aflate in dezacord. La randul lor, normele de conduita inseamna reguli exprimate sau implicite, pe care o
persoana le urmeaza atunci cand se gaseste intr-o situatie care impune o actiune sau un raspuns din
partea sa.

Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trait ca membru al unor diverse grupuri
sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduita care se impun a fi respectate.

In lumea moderna, persoana se gaseste din ce in ce mai des in contact cu valori si norme diferite.

Diferentele etnice, sociale, de varsta, profesionale, religioase etc. antreneaza diferente de reguli si valori
morale. In aceste conditii apar inevitabil situatii in care persoana, supunandu-se unei norme acceptate
de grupul din care face parte, risca sa incalce o alta apartinand altui grup cu care intra in contact.

Exista trei situatii generatoare de conflict: a).conflictul poate sa apara intre doua atitudini perfect morale
dar bazate pe valori diferite (este cazul colonizarii cand asimilarea legislativa este prea rapida);
b).conflictul se poate situa intre legi arbitrare (ca cele din starea de ocupatie) ori legi care favorizeaza
coruptia, pe de o parte, si persoane care se supun unor conceptii morale sanatoase, pe de alta parte;
c).conflictul se poate ivi intre legi conforme cu valorile socialmente acceptate si persoane ce au coduri
morale particulare (cazul imigrantilor).

Teoria conflictelor de culturi nu poate fi insa decat o explicatie partiala a fenomenului criminal. Ea poate
fi considerata ca o forma particulara de manifestare a teoriei asocierilor diferentiale asa cum de altfel o
considera Sutherland.

3.3. TEORIA ANOMIEI

Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton in anul 1938 odata cu
lucrarea “Structura sociala si anomia”, in scopul explicarii, cu ajutorul sau, a comportamentului
infractional. In anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria sociala si structura sociala”.

Anterior, termenul de “anomie” a fost utilizat de catre teologi (sec. XVI-XVII), pentru a desemna
atitudinea de dispret a unor persoane fata de “dreptul divin”, apoi a fost utilizat de catre sociologul
francez Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infractional.
Anomia este conceputa de Merton ca o stare sociala de absenta ori de slabire a normei, ceea ce duce la
o lipsa de coeziune intre membrii comunitatii. In explicarea starii de anomie, autorul utilizeaza doua
concepte: cel de cultura si cel de organizare sociala.

Prin cultura se intelege ansamblul valorilor ce guverneaza conduita indivizilor in societate si desemneaza
scopurile spre care acestia trebuie sa tinda.

Organizarea sociala reprezinta ansamblul de norme si institutii care reglementeaza accesul la cultura si
indica mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.

Starea de anomie se instaleaza atunci cand exista un decalaj prea mare, intre scopurile propuse si
mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, in societate exista un permanent
conflict intre posibilitatile formal recunoscute de lege, de realizare de catre persoana a scopurilor sale
materiale si spirituale, pe de o parte, si posibilitatile efective reale, de atingere a acestor scopuri,
posibilitati care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la
criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambianta.

Merton elaboreaza o tipologie a modurilor de adaptare personala si analizeaza principalele tipuri ale
acestei adaptari.

Intre scopuri si mijloace se mentine un echilibru atat timp cat persoanele pot obtine satisfactii, rezultate
din atingerea obiectivelor si scopurilor, precum si din utilizarea unor mijloace socialmente acceptate. El
poate fi insa si perturbat, in functie de comportamentul persoanei fata de rolul ei intr-o situatie data, de
reactiile acesteia la presiunile ce le exercita asupra sa grupurile sociale, care, la randul lor, sunt supuse
intr-o maniera diferita la stimuli culturali si la frane sociale.

Pornind de la asemenea observatii, Merton ajunge sa formuleze urmatoarele tipuri de comportament:

• conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri si mijloace;

• inovatia, care rezulta din acceptarea scopurilor, obiectivelor prezentate ca legitime de catre societate,
asa cum este cazul succesului si respingerea mijloacelor legale pentru atingerea lor; autorul cantoneaza
tocmai aici viciile si crima, prezentandu-le ca pe o reactie “normala” fata de situatia in care se afla
persoana, apreciind ca este normal ca ea sa adopte un comportament deviant;

• ritualismul este specific persoanelor care abandoneaza idealul reusitei financiare si ascensiunii rapide
si se limiteaza la aspiratii ce pot sa le satisfaca prin mijloace acceptate de societate. Cu alte cuvinte,
renunta la scopurile si obiectivele cultivate de societate, pastrand mijloacele;

• evaziunea este caracteristica persoanelor care abandoneaza atat scopurile, cat si mijloacele propuse
de societate, fara a oferi in schimb alte solutii, asa cum sunt: deficientii mintal, paria, exilatii, nomazii,
vagabonzii, drogatii etc. din randul carora unii devin infractori periculosi;

• rebeliunea se intalneste la persoanele ce resping scopurile si mijloacele propuse si acceptate de

societate, urmaresc sa introduca o structura sociala in care sa existe o corespondenta mai stransa intre
merit, efort si recompensa sociala, sa schimbe deci inechitatile, valorile date cu altele noi prin
intermediul revolutiei ce ia forma unei actiuni politice organizate.

Teoria anomiei, cu toate lacunele pe care le are, este importanta deoarece evidentiaza unele realitati
caracteristice societatii contemporane.
3.4. TEORIA INTERACTIONISMULUI SOCIAL

Teoria interactionismului social sau teoria stigmatizarii are ca promotori pe H.S.Becker (1985),
F.Tannenbauman, E.Lemert etc. si incearca sa dea o noua explicatie fenomenului criminal.

Conform teoriei interactionismului social, fenomenul criminalitatii este rezultatul interactiunii dintre
doua categorii de factori sociali: activitatea nonconformista a unor persoane, pe de o parte, si activitatea
grupurilor sociale dominante, pe de alta parte, care reactioneaza, atribuindu-le celor din prima categorie
pecetea comportamentului infractional si, totodata, ii stigmatizeaza ca infractori. Ca o consecinta a
acestor operatii de “denumire” sau “etichetare”, indivizii in cauza sunt marginalizati, fiind respinsi in
exteriorul grupului social.

Ca urmare a acestei reactii sociale si a stigmatizarii, la persoanele in cauza apare o contrareactie de

natura psihica, o rezistenta, care le determina sa-si asume rolul atribuit, cel de infractori.

Reprezentantii acestei teorii sustin ca infractionalitatea nu isi are izvorul in realitatea obiectiva, in
conditiile concrete de existenta a persoanelor in cauza, ci in contrareactia psihica negativa pe care
infractorii primari o au fata de reactia sociala, prin care ei sunt etichetati ca infractori, sunt stigmatizati
ca atare. Aceasta contrareactie care se materializeaza intr-o atitudine de rezistenta, de ignorare sau de
negare fata de modelele de conduita din viata sociala persevereaza, in continuare, in sfera infractionala
(Ursa, 1994)
http://www.scritub.com/sociologie/Sociologia-interactionista94297.php

Sociologia interactionista

Interactionismul este un curent sociologic cu o vasta traditie, elaborat in cadrul Scolii de la Chicago imediat
dupa infiintarea in 1892 a departamentului de sociologie la universitatea din acest oras, prin contributia lui Albion
Small (Ungureanu si Costea, 1985, 282). In cronologia curentului interactionist pot fi identificate doua mari etape de
dezvoltare, in functie de ajustarile care au fost aduse fundamentelor sale teoretice:

1. Initiatorii interactionismului, C.H. Cooley, J. Dewey, W.I. Thomas, G.H. Mead, R.E. Park, sunt preocupati
de analiza evolutiei sociale din perspectiva psihosociala si de proiectarea reformelor sociale.

2. Renasterea interactionismului se datoreaza lui H. Blumer, reprezentant al celei de-a doua Scoli de la
Chicago, care introduce in 1937 denumirea de "interactionism simbolic"[1]. Blumer reia psihologia sociala a lui
Mead si unele principii formulate de Thomas si Park pentru a prezenta interactionismul ca interactionism simbolic.

In opozitie cu functionalismul care domina atunci sociologia americana, interactionistii si-au centrat analizele
lor pe interactiuni (actiunile reciproce dintre indivizi), pe studiul motivatiilor actorilor.

1. Obiectul sociologiei din perspectiva interactionismului

Fenomenele sociale pot fi studiate de sociologi din doua perspective, daca ne referim la gradul lor de
generalitate: la nivel macrosociologic , asa cum a studiat de pilda Weber interdependenta dintre actorii care
actioneaza unii asupra altora fara sa se cunoasca, si la nivel microsociologic, in care actorii sociali se afla in
interactiune directa

(fata-in-fata). Acesta este punctul de vedere al interactionismului, curent sociologic care este interesat mai
ales de aspectele simbolice ale relatiilor de interactiune sociala. Prin urmare, obiectul de studiu al sociologiei il reprezinta
relatiile reciproce dintre indivizi (interactiunile) si semnele acestor schimburi (simbolurile).

Sociologia trebuie sa studieze relatiile reciproce dintre indivizi

Pentru a demonstra ca sociologul trebuie sa studieze relatiile reciproce dintre indivizi, interactionistii critica
initial sociologia dominanta in epoca pentru a construi ulterior o noua maniera de a analiza socialul. Ei resping mai intai
conceptia culturalista si functionalista asupra individului, estimand ca este una comuna. Sociologii interactionisti refuza
intr-adevar sa acorde prioritare culturii sau sistemului in raport cu individul si reproseaza acestor curente de gandire o
viziune falsa asupra unui individ "hiper-socializat".

Plecand de la ipoteza conform careia indivizii sunt subiecti constienti, interactionistii propun sa se explice
socialul prin actiunile individuale. Investigarea interactionist-simbolica a realitatii sociale admite trei principii:

. Oamenii se raporteaza la lumea sociala pe baza semnificatiilor pe care aceasta le are pentru ei;
. Semnificatiile se constituie si se dezvolta in procesul interactiunii sociale;
. Interpretarile date semnificatiilor variaza in functie de situatiile concrete in care oamenii
sunt implicati (Blumer, 1969).
Astfel, actiunea se intemeiaza plecand de la semnificatie (sens), iar aceasta din urma apare ca urmare a
interactiunilor interpersonale situationale gratie unei realitati intersubiective ce se intemeiaza pe simbolurile impartasite. Dar
cel de-al treilea principiu caracterizeaza cel mai bine abordarea interactionista, caci acest proces de interpretare creeaza un
sens nou pentru fiecare individ transformand fara incetare semnificatiile obiectelor. Aceasta capacitate reflexiva constituie,
pentru subiect, baza constructiei interactioniste: individul isi controleaza actiunile actionand asupra lui insusi si asupra celorlati
in functie de circumstante si de context.
 Actiunea are un sens (o semnificatie) pentru indivizi, iar interactiunile il amplifica astfel incat nu trebuie cautat
alt sens decat cel pe care l-a dat individul insusi. Munca sociologului consta deci in a reproduce discursul indivizilor. In
felul acesta, interactionistii se rup de traditia sociologica, Durkheim fiind unul dintre reprezentantii sai, care considera ca
actiunea indivizilor corespunde unei logici care le este exterioara si pe care sociologul trebuie sa o puna in valoare.

Actiunea unui individ si sensul pe care i-l acorda depind de relatiile sale cu ceilalti. Astfel, un medic actioneaza
vizavi de pacientii sai in functie de asteptarile acestora. Avand un pacient anxios, el va incerca sa-l minta pentru a-l
linisti si a-l ajuta sa-si stapaneasca maladia. Dar banuind gravitatea bolii sale, bolnavul ar putea sa nu mai aiba
incredere in el; de asemenea, medicul nu-i va dezvalui decat un adevar partial in legatura cu starea sa de sanatate.
Prin urmare, actorii sociali sunt in mod constant in interactiune.

Interactionistii incearca sa depaseasca opozitia dintre individ si societate

Interactiunea este relatia sociala de baza. Viata sociala se rezuma la o multidudine de analize a comportamentului
celorlalti, a actiunilor si, finalmente, a influentelor reciproce. Normele si rolurile sociale nu sunt fapte stiintifice care se impun
indivizilor, ci constructii care apar, se pierd sau se transforma in decursulmultiplelor interactiuni. Adesea, comportamentele
sunt stereotipe si par sa se supuna regulilor sociale, insa, pentru a supravietui, aceste reguli au nevoie sa fie confirmate de
catre indivizi. In cursul relatiilor lor, actorii creeaza, confirma si transforma regulile sociale.

Indivizii, la randul lor, sunt in egala masura fructul multiplelor actiuni reciproce care formeaza urzeala vietii
sociale. Un sociolog al Scolii de la Chicago, G.H. Mead, aratase deja ca socializarea copilului presupunea participarea
sa activa la acest proces. Interactionistii au in vedere aceasta reflectie si estimeaza ca niciodata personalitatea unui
individ nu este data o data pentru totdeauna. Ea este confruntata sau modificata de fiecare din relatiile pe care le
intretine acest individ cu ceilalti.
Interactionistii au cautat sa depaseasca opozitie dintre societate si individ aratand ca personalitatea unui
individ se formeaza in contactul cu ceilalti. Ceea ce le-a permis sa reinnoiasca analiza conformitatii si a deviantei.

2. Originile sociologiei interactioniste la Chicago

2.1. C.H. Cooley: sinele oglinda si grupul primar

Perspectiva interactionista se dezvolta timid la inceputul secolului XX in Statele Unite avand ca obiectiv de
cercetare relatiile microsociale. Astfel, de pe o pozitie opusa determinismului biologic si al celui social, Charles H.
Cooley (1864-1929, Human Nature and Social Order - 1902 si Social Organization - 1909) dezvolta noi categorii
sociologice: natura umana, ordinea sociala, individul ca "eu", societatea si comunitatea sociale, importanta grupului
social, aspectele sociologice ale libertatii umane, structura sociala si legile dezvoltarii sociale.
Pentru Cooley, societatea si individul formeaza un tot indisociabil. Legatura organica si conexiunea
indisolubila intre sine si societate reprezinta contributia cruciala pe care el a adus-o psihologiei sociale si sociologiei.
In viziunea sa, orice studiu sociologic trebuie sa plece de la doua premise: interdependentele si grupul ca intreg. De
aceea, considera societatea un intreg ale carui elemente sunt organic integrate intr-un sistem al interdependentelor.
Pe de alta parte, aceste legaturi care formeaza natura imediata a societatii exista datorita ideilor pe care le au indivizii
unii fata de altii. Astfel, o influenta nefasta poate fi atribuita chiar unui mediu bun datorita modului in care mediul
este perceput de cei ce traiesc in el. Prin urmare, lumea noastra, in toata obiectivitatea ei, este o lume subiectiva
supusa unui proces de expansiune, aflandu-se deopotriva si sub amenintarea unui proces de dezagregare. In acest
dinamism, grupurile primare se afla la baza organizatiei sociale.
Conceptele centrale ale sistemului sociologic al lui Cooley sunt: "organizare sociala", "sinele -oglinda", "grup
primar" (Badescu, 1996, 321).
Teoria sinelui-oglinda
Cooley a elaborat o teorie a interactiunii umane bazata pe "sinele-oglinda" (looking-glass-self), sustinand ca
Eu-l unei persoane se dezvolta doar prin contacte si schimburi cu alti oameni [2]. In felul acesta, leaga sinele de viata
comuna si de interactiunea cu ceilalti. La Cooley, sinele nu este la inceput individual si apoi devine social, ci el se
naste in timpul comunicarii. Individul nu poate fi izolat de celelalte Eu-ri, intrucat nu exista niciun sens al lui EU fara
NOI, fara o reflectare a lui "tu", "el" sau "ei".
 In incercarea de a ilustra caracterul reflectat al sinelui, Cooley l-a comparat cu o oglinda. Exista, in principal,
trei elemente ale conceptului de sine:
1) imaginarea modului in care eu apar in ochii celuilalt;
2) imaginarea judecatii (evaluarii) sale cu privire la cum ii aparem lui;
3) reactia la aceasta imagine, sentimentul de sine care rezulta (de mandrie sau de umilire).
Sentimentul de sine este un fenomen foarte complex care isi are centrul in ceea ce suntem, dar care nu
poate exista in afara unei realitati intermentale. In consecinta, inainte de a deveni constient de sine, individul devine
constient de ceilalti. Pentru Cooley, rolul decisiv in procesul ce da nastere sinelui si identitatii personale revine
grupurilor primare.
Grupul primar

Cooley are o contributie majora in analiza relatiilor microsociale ce consta mai ales in distinctia
dintre grupurile primare si grupurile secundare(un termen pe care Cooley nu l-a folosit de fapt
niciodata). Grupurile primare reunesc indivizi apropiati, legati trainic intre ei prin valori comune si printr-o
diviziune foarte neta a rolurilor. Grupurile secundare se intemeiaza pe relatii mai formale si mai indepartate, asa
cum se intampla de exemplu intr-o intreprindere sau in orice alta organizatie (partid, organizatie sindicala).

In interiorul grupurilor primare se leaga cele mai stranse relatii intre individ si societate. Sociologul american a
creat aceasta notiune atat pentru a explica "natura umana' cat si "organizarea sociala' . Ca urmare a interactiunilor fata
in fata (numite si relatii primare), se dezvolta un sentiment prin care individul se identifica emotional cu o unitate mai
larga, cu grupul, adica cu toti cei care au sentimentul de "noi" (noi romanii, noi americanii). "Noi" reprezinta un grup in
care fiecare se identifica nu cu unul sau altul dintre ceilalti, ci cu unitatea lor, cu intregul compus din coexistenta fata in
fata a tuturor celorlalti. Grupul primar este un microcosmos al societatii. Pe de alta parte, grupul este primar si pentru
ca prin intermediul lui individul isi dezvolta primele contacte cu societatea mai larga.

Familia, grupul de joaca al copiilor, vecinatatea, comunitatea varstnicilor sunt grupuri primare
universale intrucat apartin tuturor timpurilor si tuturor stadiilor de dezvoltare . In aceste grupuri, omul a abandonat
tendinta individualista de a maximiza propriile sale avantaje si este permanent legat de tovarasii sai prin legaturi de
simpatie si de afectiune.

Asocierea copiilor intr-un grup de joaca, de exemplu, este un fenomen universal si nu este o trasatura doar a
copiilor englezi sau americani. De asemenea, vecinatatea a jucat un rol foarte important in viata intima, primara a
oamenilor inca din perioada cand si-au construit primele asezari si pana la aparitia oraselor industriale moderne. Din
pacate, principalul proces al vietii moderne este dezagregarea "intimitatii grupului de vecinatate" provocata de largirea
sferei contactelor. Acest proces diminueaza progresiv comunitatea economica si spirituala cu vecinii nostrii. O alta
consecinta nefasta ar putea-o constitui chiar instrainarea celor care traiesc in aceeasi casa.

Se poate spune despre Cooley ca isi focalizeaza cercetarea pe acele grupuri umane care sunt considerate a fi
elementul primar care asigura legatura dintre om si societate, pe de o parte, si care integreaza individul in structura
sociala, pe de alta parte. Pentru Cooley, trasaturile omului matur pot fi cultivate si dezvoltate doar in cadrul
interactiunilor puternice care au loc in cadrul grupurilor primare. De aceea, acest grup este celula in care dezvoltarea
naturii specific umane are loc.

2.2. G.H. Mead: sinele ca produs al interactiunii

Emergenta cadrului teoretic al interactionismului simbolic decurge dintr-o ruptura paradigmatica

efectuata de George Herbert Mead(1863-1932) in psihologia sociala, care pune pe primul loc interactiunea.
Intr-adevar, Mead se desprinde de paradigmele psihologice dominante in epoca, behaviorismul si psihanaliza,
pentru a dezvolta o abordare inter-relationala si constructiva a sensului.

G.H. Mead a influentat in mod decisiv traditia sociologiei interactioniste americane urmarind construirea si
dezvoltarea sinelui individual in societate. In lucrarea Mind, Self and Society (1934), G. H. Mead si-a concentrat
interesul asupra socializarii individului prin interactiunea cu celalalt sau, altfel spus, asupra formarii sinelui prin
schimbul cu comunitatea. Sinele este ceva supus dezvoltarii; el nu exista de la nastere, ci se naste in procesul
experientei sociale. Caracteristica definitorie a sinelui consta in faptul ca el poate fi (se poate manifesta) ca "un
obiect pentru sine insusi". Individul devine obiect pentru sine insusi numai in masura in care isi insuseste atitudinile
altora fata de sine in raport cu un mediu social in care sunt deopotriva implicati. In acest proces interactiv si
comunicational reflexiv se naste sinele. Aparitia sinelui este legata de utilizarea limbajului (care permite provocarea
in subiect a acelorasi atitudini pe care el - subiectul - le provoaca in ceilalti). Sinele se dovedeste a fi o structura
sociala care se naste in cadrul experientei sociale. Fara comunicare (si limbaj), care fac posibila comunicarea cu
sine (conversatia interioara si vorbirea semnificativa), aparitia sinelui este imposibila. Iar comunicarea este
imposibila in afara interactiunii. Aceasta din urma devine astfel sediul comunicarii si matrice a sinelui.

Prin urmare, teza pe care o sustine Mead poate fi sintetizata astfel: sinele este esentialmente o structura
sociala care se naste din interactiunile cotidiene. El se dezvolta la un individ dat ca urmare a relatiilor pe care acesta
din urma le intretine cu totalitatea proceselor sociale si cu indivizii care sunt angajati in acestea.

Un concept cheie: Altul generalizat

Dupa Mead, sinele se dezvolta gratie capacitatii specific umane de a detine si de a intelege o mare
diversitate de atitudini si de roluri. De aceea, dezvoltarea sinelui este descrisa de Mead ca un proces de trecere de
la asumarea unor roluri (atitudini) izolate dupa modelul oferit de Altul semnificativ, la asumarea unor roluri
(atitudini) organizate, prin interiorizarea unui Altul generalizat. Acest concept se refera la posibilitatea ca sinele sa
adopte rolul celuilalt si sa faca din el o componenta a propriului sau comportament. De exemplu, activitatile ludice
ilustreaza modul in care copilul interiorizeaza atitudinile celorlalti (Stanciulescu, 1996, 35). In felul acesta,
Mead explica maniera in care procesul social afecteaza comportamentele indivizilor.

Intr-o prima etapa, cea a jocului liber, copilul dobandeste constiinta persoanei sale si a raporturilor cu
anturajul sau jucand roluri diverse si combinate si punandu-se alternativ in locul celorlalti. Un copil se joaca de-a
mama, de-a tata, de-a invatatorul, de-a politistul: adica el intra in diverse roluri (se adreseaza siesi ca un parinte,
un profesor, un invatator). Copilul isi asuma astfel rolurile (comportamentele recurente) unor adulti, pe care insa nu
le imita ci le recreeaza continuu. Iar aceasta joaca este baza invatarii. Joaca este, deci, prima obiectivare a sinelui,
adica prima forma prin care un individ devine obiect pentru sine insusi.

In a doua etapa, cea a jocului reglementat prin reguli speciale, copilul este pus in situatia de a-si asuma un
rol ce impune cunoasterea si acceptarea rolurilor tuturor celorlalti. Spre deosebire de joaca initiala, intr-un joc
organizat in care sunt implicati mai multi, copilul trebuie sa fie pregatit sa intre in rolul fiecaruia (ca intr-un joc de
baschet, de exemplu). Pentru a-si juca rolul, el trebuie sa stie ce urmeaza sa faca oricare dintre toti ceilalti.
Raspunsurile altora sunt organizate sub forma "regulilor jocului" (adica acele raspunsuri pe care o anumita atitudine
le solicita). Pentru ca acest ansamblu de reguli trebuie respectat in mod obligatoriu, rolurile tuturor partenerilor se
constituie intr-o unitate si nu pot functiona decat ca atare. Aceasta noua unitate reprezinta un nivel mai inalt al
organizarii interioare a persoanei, superior rolurilor jucate intr-o joaca. Colectivitatea organizata (echipa de fotbal,
familia sau clasa scolara), care desfasoara o actiune ce presupune cooperarea si in care partenerii au de jucat roluri
complementare, formeaza un Altul generalizat. Iar atitudinea "altuia generalizat" este atitudinea intregii colectivitati.
Constituirea "sinelui complet" nu implica numai preluarea atitudinii celorlati fata de subiect ori fata de ei insisi, ci
si interiorizarea atitudinii cu privire la diferite aspecte ale activitatii sociale comune.

Altul generalizat este deci o atitudine generala a grupurilor, institutiilor si societatilor umane organizate ca
intreg, pe care membrii apartenenti o pot adopta intrucat apare ca atitudine generala a tuturor celorlati
membrii. Altul generalizat este forma prin care procesul social influenteaza conduita indivizilor: prin aceasta forma,
colectivitatea intra in fluxul gandirii sociale ca factor determinant. Iar colectivitatea se materializeaza sub forma
claselor sociale de apartenenta: fie sub-grupuri concrete - partide, corporatii, fie sub-grupuri
abstracte - debitori. Conceptul Altul generalizat reprezinta, pentru Mead, figura ideala care reuneste ansamblul
valorilor si normelor de comportare inglobate in comunitate si care vor servi drept ghid actiunii eului. In felul acesta,
experienta de grup este interiorizata, iar individul socializat.
 Mead dovedeste ca dezvoltarea copilului urmeaza aceasta schema. El dobandeste progresiv capacitatea de
a juca rolul celuilalt si de a-si analiza comportarea din acest punct de vedere. Copilul poate astfel deprinde folosirea
rationala si completa a comunicarii cu celalalt. Altfel spus, schimbul este inacelasi timp un proces de interiorizare a
normelor si un mod de auto-ordonare a comunicarii.

Structura sinelui

Relatia dintre joaca si joc organizat este importanta intrucat indica relatia dintre non-determinare
(spontaneitatea copilului cand se joaca) si determinare (asumarea unor reguli ale jocului pe care trebuie sa le
respecti pe toata durata lui). Aceasta distinctie sta la baza diferentierii pe care o face Mead in legatura cu cele doua
componente ale sinelui: "eu" ( I) sau sinele personal si "mine" (Me) sau sinele social. Daca Me reprezinta aspectul
social al comportamentului, dobandit prin interiorizarea atitudinilor grupului, I reprezinta dimensiunea originala a
acestuia, reactia personala a organismului la atitudinile grupului. Acestei componente a personalitatii (I) i se
datoreaza schimbarea sociala, generata de reactiile de opozitie ale individului la o situatie data.

Valorificand interactionismul "behaviorist" promovat de Cooley, G.H. Mead propune o noua teorie
psihosociologica, aplicabila comportamentelor sociale si bazata pe observatie si experiment. De asemenea, in cadrul
acestei teorii interactioniste, Mead concepe societatea ca o realitate spirituala "obiectivata" (Ungureanu si Costea,
1985, 284), ale carei institutii sociale sunt exterioare individului si relativ constrangatoare fata de el.

2.3. W.I. Thomas: definirea situatiei

Perceput in acelati timp ca sociolog si psihosociolog, William Isaac Thomas (1863-1947) s-a remarcat
atat ca anchetator cat si ca teoretician, straduindu-se sa construiasca modele teoretice intemeiate pe realitatile
observate. Autor, impreuna cu Florian Znaniecki, a unui impozant studiu asupra imigratiei poloneze, el este in egala
masura cunoscut pentru formularea "teoremei lui Thomas".

In studiile sale, Thomas a acordat o importanta primordiala subiectivitatii umane. Interactiunea

sociala dintre indivizi are loc in conditii sociale aflate intr-o dinamica permanenta. Spatiul social cunoaste aceasta
redimensionare permanenta datorita optiunilor valorice individuale. Intrucat individul este principala componenta
creatoare de social la nivelul intregii societati, el este abordat de Thomas din perspectiva unor tipuri umane
(filistinul, boemul, individul creator), concepute ca individualitati generice. Aceste tipuri corespund unui set de patru
impulsuri fundamentale: curiozitate/teama, impuls creator spre noi experinte/impuls spre conservare [Thomas,
Znaniecki, 1927, apud Ungureanu, Costea, 1985, 287]. De fapt, Thomas nu reduce explicatia intregii societati la
identificarea unor factori sau mobiluri psihice ale activitatii umane. Dimpotriva, el si-a elaborat conceptia sociologica
ca o alternativa atat la psihologia behaviorista, cat si fata de psihologia "inconstientului" si a instinctelor umane.

De la conceptul de situatie la "teorema lui Thomas"

Din perspectiva sociologului american, orice activitate umana este sociala datorita faptului ca ea se
desfasoara intotdeauna intr-o " situatie". Prin situatie, W.I. Thomas intelege un ansamblu de valori si atitudini tipice
fata de aceste valori cu care individul se confrunta in cadrul unui activitati. Prin urmare, orice situatie implica
atat valori obiective (de natura economica religioasa sau intelectuala), cat si atitudinile preexistente ale individului
fata de aceste valori. De aceea, "definirea situatiei" nu este un act uman pur subiectiv, ci un proces de alegere intre
numeroase variante de actiune. Aceasta alegere si criteriile care stau la baza ei constiuie realitatea sociala care
trebuie sa faca obiectul sociologiei.

Thomas afirma necesitatea stabilirii punctului de vedere al actorilor sociali pentru a intelege realitatea
sociala. Situatia este deci maniera in care indivizii inteleg, nu o situatie data ci, o situatie definita, adica "o situatie
asa cum este ea definita". Prin urmare, orice situatie sociala este o situatie deja definita si orice comportament
depinde de aceasta definitie a situatiei in care este plasat un individ sau un grup. Oamenii apar unii altora nu asa
cum sunt, ci asa cum sunt definiti [3]. O definitie enuntata sfarseste prin a deveni adevarata.

Conceptul de situatie va fi inlocuit de Robert Merton, care va vorbi de teorema lui Thomas: "Cand oamenii
considera o situatie ca reala, ea devine reala prin consecintele ei". Merton a aplicat teorema lui Thomas (asimiland-
o mai intai unei teorii de rang mediu de generalitate) pentru a explica grevele, falimentul bancar, delincventa,
discriminarea rasiala sau esecul mobilitatii sociale. Merton a inlocuit analiza lui Thomas aratand ca definirea situatiei
are drept consecinta ajungerea la o predictie creatoare: este suficient sa se creada ca situatia este reala pentru ca
ea sa devina[4], dovedind astfel puterea unei definitii sociale.

Elementul principal al sociologiei lui lui Thomas a fost plasarea actorului social in centrul analizei si
acordarea unui loc important, primordial subiectului. Iar postulatul pe care l-a formulat a fost analizat mai ales in
legatura cu situatiile anormale, ceea ce individualizeaza contributia lui Thomas in cadrul interactionismului.

2.4. Robert Ezra Park: ecologia umana [5]

Pasionat de fenomenul dezvoltarii oraselor, Robert Ezra Park (1864-1944) utilizeaza in acest
domeniu toate resursele unei discipline regenerata din punctul de vedere al aplicarii practice [6]. Astfel, sociologia
dezvoltata de Park a evoluat mai degraba spre "abordarea ecologista" din cadrul Scolii de la Chicago, potrivit careia
comunitatile umane reprezinta cazuri speciale de adaptare la mediul aflat intr-o continua schimbare. " Ecologia
umana" promovata de R.E. Park si colaboratorii sai (E.W. Burgess, L. Wirth, R.D. Mckenzie, E. Faris) se bazeaza pe
o conceptie determinista despre societate, mai precis pe o conceptie psihologist-interactionista .

Considerata precursoarea sociologiei urbane, ecologia umana pleaca de la premisa ca reconstructia

institutionala a societatii trebuie sa fie devansata de o reconstructie morala a intregului mental colectiv. Reformarea
sociala este posibila doar intr-un spatiu social - orasul - din care au fost eliminate sursele de disfunctionalitate ca
urmare a adaptarii omului la mediul sau. Insa asemeni luptei pentru existenta a organismelor vii, locuitorii orasului
se afla intr-o lupta permanenta pentru redistribuirea pozitiilor dintr-un spatiu social limitat. Dupa modelul
echilibrului din mediul inconjurator, echilibrul unei comunitati umane presupune o mixtura intre fortele regnului
animal si cele ale regnului tehnic. Comunitatea urbana este un "complex ecologic" alcatuit din patru variabile -
populatia, mediul, tehnologia si organizarea sociala - intre care exista numeroase interrelationari. Ceea ce
dovedeste ca orasul nu este o constructie artificiala, ci este implicat in procesele vitale ale oamenilor care-l compun.

Plecand de la o teorie spatiala - orasul -, si punand in practica preceptele sale metodologice, Park publica
in 1925 sinteza cercetarilor sale urbane realizate impreuna cu Ernest Burgess in The City. Cei doi cercetatori
considera orasul ca un "laborator de cercetare asupra comportamentului colectiv". El este un fel de organism viu ale
carui spatii se diferentiaza dupa intensitatea luptelor dintre grupurile care locuiesc in el si in functie de vigoarea
socializarii indivizilor dezradacinati [7] care s-au stabilit acolo.

Desi este un spatiu de concurenta si comunicare, iar uneori produce rationalitate si planificare, orasul
provoaca in acelasi timp dezorganizare. Eterogenitatea cartierelor si mobilitatea rezidentiala a indivizilor determina
instabilitatea echilibrului urban, fiind in acelasi timp o sursa de discriminare, delincventa si marginalizare. Definit de
asemenea in opozitie cu societatile locale traditionale, orasul vazut de Robert Park genereaza relatii
interumane complexe, dar nepersonalizate. In consecinta, orasul poate fi considerat un mod de viata "exploziv"
caracterizat prin impersonalitatea si superficialitatea contactelor, cresterea individualismului ce implica o diferentiere
sociala pronuntata si excluderea contactelor primare.

Preocupat de ordinea morala, Park abordeaza orasul ca tip de comunitate umana mai ales din perspectiva
structurii morale (pe care o identifica cu natura umana). Structura morala este, in realitate, fundamentul pe care se
sprijina structura sociala si structura fizica a orasului. Amplificarea nevoilor umane, antrenata de cresterea gradului
de civilizatie a societatii moderne, a determinat o diversificare a intereselor individuale si de grup. In acest context,
crizele sociale generate de mobilitatea psihologica pot fi preintampinate mai ales printr-o cercetare sociologica, ale
carei rezultate contribuie la instaurarea "ordinii sociale".
 3. Renasterea interactionismului

Mostenitori ai lui G.H. Mead si ai primei Scoli din Chicago, sociologii care au reinsufletit tema interactiunii isi
concentreaza atentia asupra relatiilor sociale si a modului de producere a identitatii individului in contactul cu celalalt.
Mostenirea teoretica a lui Mead se va integra in traditia sociologica a celei de-a doua Scoli de la Chicago [8] gratie
discipolilor acestuia, precum Herbert Blumer si multi altii, care imbina cadrul conceptual meadian cu metodele
observatiei directe, dezvoltand o micro-sociologie interactionista ce se opune paradigmelor dominante in sociologie:
functionalismul si culturalismul. Caracteristica comuna a acestei duble miscari este refuzul categoric al
determinismului biologic si social raportat la individ.

Consolidarea curentului interactionist s-a datorat mai ales formularii de catre Herbert Blumer a celor trei
principii, scurte dar complete, ce definesc interactionismul simbolic.

3.1. Herbert Blumer: prima formulare a interactionismului simbolic

Traditia interactionista din sociologia americana va fi reluata de Herbert Blumer (1900-1987), care
reconstruieste teoria lui Mead, ca o alternativa la conceptia structural-functionalista, in care problema centrala este
cea a interactiunii sociale. In plus, sociologul american a fost primul (1937) care a vorbit de "interactionism
simbolic", atat ca punct de vedere cat si ca teorie (Symbolic interactionism. Perspective and method, 1969). Ca o
alternativa la alte trei abordari in sudiul comportamentului uman: teoria instinctelor, teoria stimuli-raspuns si teoria
culturii, Blumer a propus interactionismul, cadru in care si-a formulat preceptele legate de viata sociala. Prin
termenul de interactionism simbolic, Blumer vrea astfel sa afirme intaietatea constructiei sensului in interiorul
interactiunilor sociale. Fata de traditia behaviorista, dominanta in epoca, Blumer crede ca actorii isi construiesc
actiunile in functie de interpretarile pe care le dau situatiilor in care sunt inserati. Prin urmare, indivizii nu se supun in
mod pasiv factorilor macrosociologici. Organizarea societatii nu face decat sa structureze situatiile sociale. Si plecand
de la propriile interpretari a acestor situatii, actorii actioneaza.

De la G. Mead, Blumer retine ideea ca indivizii actioneaza in functie de semnificatiile pe care le construiesc.
Aceste semnificatii sunt schimbatoare o data cu trecerea timpului si se constituie, pe de alta parte, in procesul de
interactiune cu alti actori sociali. Din acest punct de vedere, indivizii nu sunt pacientii faptelor sociale ci dimpotriva,
le produc fara incetare (Lallement, 1998, 219). Actorii interpreteaza situatiile cu care se intalnesc si in felul acesta isi
construiesc actiunea, dar fara ca aceasta sa dobandeasca un caracter extrem de rational. Confruntandu-se apoi cu o
situatie similara, ei o inteleg in virtutea interactiunii prealabile. Doar in acest mod viata de grup si actiunea colectiva
pot avea sens.
Blumer a sesizat pericolul de a reduce natura sociala a omului la reactiile acestuia fata de stimulii sociali.
Natura simbolica a interactiunii, asupra careia insista Blumer, si mai ales interpretarea semnificatiilor obiectelor
interactiunii, au menirea de a fundamenta sociologia fara un apel sistematic la psihologie (Ungureanu si Costea,
1985, 295). Pentru Herbert Blumer, obiectul principal al sociologiei il constituie, fara indoiala, punctele de vedere si
reprezentatiile actorilor din lumea sociala. Din punct de vedere metodologic, Blumer refuza valoarea anchetelor prin
chestionar saustatisticile intrucat indeparteaza cercetatorul de lumea pe care vrea sa o studieze, in schimb,
prin observatie participativa pot fi redate experienta imediata a actorilor ca si punctul lor de vedere, care prin
interactiune atribuie sens obiectelor, situatiilor si simbolurilor.

In toate aceste cazuri, se observa ca interactionistii, in studiile lor, se straduiau sa apere o pozitie destul de
clar anti-determinista. Interactionismul in general, si interactionismul simbolic in special, nu-si propun sa elaboreze
doar o teorie partiala a societatii, una care sa evidentieze aspectele subiectiv-interpretative ale acesteia, ci o teorie
sociologica in care aceste aspecte sunt prezentate ca fiind centrale, determinante.
http://www.rcsedu.info/index.php?
option=com_content&view=article&id=35:repere-psiho-sociologice-
cu-privire-la-rolul-interaciunii-umane-in-procesul-de-
socializare&catid=10:sociologia-educaiei-

Repere psiho-sociologice cu privire la rolul interacţiunii umane în

procesul de socializare

Asist. univ. drd. Lamping Monica

Universitatea de Vest din Timişoara
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic
4 martie 2010

Abstract:
Social interaction plays an essential role in training and education, but only in contact with alterity, trough
communicational and social interaction, the personality can be shaped and any acquisition process of social roles
can be developped. Recognizing the importance of social interaction in human development, we focus on the way in
which the socialization process (the main agents of this process and the ways they operate, emphasising the role of
school), we intend to illustrate the main types of socialization and to brighten up its finalities: mental - the
development of constant psychological traits through which the child acquires an identity in relation to his other
fellows; social – the development of skills enhancing the appropiate use of necessary social status and roles for
social integration; cultural - the assimilation of symbols, language and environmental values of life, of a cultural
model.
Key words: human development, social interaction, socialization, conflictual relations.

Rezumat:
Interacţiunea socială are un rol esenţial în formarea şi educarea copiilor, numai în contact cu alteritatea, prin
interacţiune comunicaţională şi socială, putându-se forma personalitatea şi desfăşura orice proces de achiziţie a unor
roluri sociale. Recunoscând importanţa interacţiunii sociale în dezvoltarea umană, ne vom îndrepta atenţia către
modul în care are loc procesul socializării (principalii agenţi ai acestui proces şi procesele prin care aceştia
acţionează, cu accent pe rolul școlii), vom ilustra principalele tipuri de socializare şi îi vom pune în lumină finalităţile:
psihică - dezvoltarea la copil a trăsăturilor psihice constante prin care el îşi capătă o identitate în raport cu ceilalţi
semeni; socială - formarea deprinderilor de exercitare corectă a statusurilor şi rolurilor sociale necesare în integrarea
socială; culturală - asimilarea simbolurilor, limbajului şi valorilor mediului de viaţă, într-un cuvânt a unui model
cultural.
Cuvinte cheie: dezvoltare umană, interacţiune socială, socializare, raporturi conflictuale.

1. Esenţa interacţiunii umane

”Un pod peste un râu este o legătură sau o relaţie între maluri, el nu are o existenţă independentă faţă de ele,
totuşi este posibil un studiu aparte al podului, pentru că are o natură specifică, ireductibilă la malurile (deci la
termenii) pe care îi uneşte.” (T. Herseni, 1982)
1.1. Introducere
Actualmente, se acutizează discuţia privind importanţa studierii rela¬ţiilor dintre indivizi, asupra proceselor de
grup şi asupra structurilor ce apar din aceste interacţiuni. Întrucât este anevoios demersul de a cuprinde numărul
mare de teorii şi ipoteze, şi structura prezentului studiu nu ne permite evidenţierea tuturor acestor contribuţii vom
reflecta asupra acelora dintre ele care ghidează semnificativ cunoaşterea temei. Astfel, vom distinge în evoluţia
teoriei ştiinţi¬fice a proceselor de interacţiune umană, cele mai importante mo¬mente care marchează apropierea de
înţelegerea justă a locului şi rolului interacţiunii umane în societate.
Putem urmări filonul teoriilor şi ipotezelor cu privire la interacţiunile umane din cele mai îndepărtate timpuri odată
cu lucrările lui Platon în care sunt analizate relaţiile dintre individ și societate şi scrierile lui Aristotel (Etica
Nicomahică) în care identificăm teme legate de relaţiile interpersonale. Edificatoare ni se par a fi şi unele lucrări ale
lui Hesiod (Despre vecini), Cicero (De amiciţia etc.), eseuri şi ma¬xime ale moraliştilor francezi, ca La Rochefoucauld
(a intuit „sistemul rol-status-urilor sociale” şi a realizat o tipologie psihosociologică a personalităţii), Blaise Pas¬cal,
Jean La Bruyere (a făcut observaţii fine asupra „comportamentului social” în Les Caracteres ou les moeurs de ce
siecle, 1688). Alte contribuţii notabile la dezvoltarea cunoştinţelor asupra raporturilor interpersonale aduc Niccolo
Macchiaveli (1469-1527) care introduce tema manipulării comportamentale şi filosoful englez Thomas Hobbes (1588-
1679) ce analizează conflictele, relaţiile de dominaţie şi de supunere. În lucrările lui Emile Durkheim (1858-1917), De
la division du travail social (1893), Le regles de la methode sociologique (1895), Le suicide (1897), Les formes
elementaires de la vie religieuse(1912) îşi au originea teoriile despre relaţia dintre psihismul individual şi cel colectiv,
despre om şi societate. Sunt elaborate în aceeaşi perioadă, teoriile lui Charles Horton Cooley (1864-1929) despre
„eu-ul personal” ca oglindire şi reoglindire în alte persoane şi despre „grupurile primare”.
În continuare, vom recurge la o inventariere a registrului gânditorilor care au conturat în activitatea lor ştiinţifică
teorii socio-psihologice utile cunoașterii fenomenelor interpersonale: Emory S. Bogardus, (1882-1973, conceptul de
„distanţă socială”), Iacob Levy Moreno, (1889-1975, „sociometria”), George Herbert Mead (1863-1931, teoria rolului
„social” şi diferenţierea „eu social” - „eu psihic”), Ellen Berscheid şi Elaine Walster („atracţia interpersonală’’),
Theodore Mead Newcomb („teoria simetriei” în comunicarea interperso¬nală), Albert Bandura (1961, „teoria învăţării
sociale a agresivităţii”), Robert B. Zajonc (1965, „faci¬litarea socială”), Muzafer Sherif (1966, „teoria conflictelor
reale”), Arnold H. Buss (1971, „agresivitatea emoţională” şi „agresivitatea instrumentală”), Irving Janis (1971,
„gândirea de grup” ca patologie în luarea deciziilor), Edward E. Jones şi Richard E. Nisbett (1972, fenomenul
atribuirii”), Stanley Milgram (1974, „obedienţa faţă de autoritate”), Robert B. Cialdini (1975, „complianţa
comportamentală”), Martin E. Seligman (1975, „neajutorarea învăţată”), Lee Ross (1977, „eroarea fundamentală a
atribuirii”), L.A. Hayduk (1978, „spaţiul personal”), Bernard Weiner (1980, „atribuirea eşecului), John F. Dovidio şi
Samuel L. Gaertner (1986, „stereotipizarea”), James A. Kulik şi Mahler (1989, „afilierea”), Stanley Schachter, Jerome
E. Singer, Elliot Aronson, Merill J. Carlsmith, Edward E. Jones, Richard E. Nisbeth („teoria atribuirii”), Mark L. Snyder,
Elizabeth Tanke, Ellen Berscheid („teoria autorealizării profeţiei”), Irving Janis, Mattie L. Flowers („teoria gândirii de
grup”), Sheldon Cohen, S.L. Syme („teoria suportului social”), Robert J. Sternberg („teoria triunghiulară a iubirii”).
Contribuţii la studiul interacţiunilor umane întâlnim şi în literatura de specialitate psihosociologică din România, în
diferite momente ale evoluţiei sale: în scrierile marilor cronicari Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, apar
analize psihosociologice asupra „personalităţii”, „învăţării sociale”, „conformării”, „status-ului social” şi „relaţiilor
interpersonale”. Eforturi susţinute în nunţarea teoriilor referitoare la conceptele mai sus amintite au fost depuse și de
distinşii profesori: Golu Pantelimon, Constantin Sudeţeanu, Anatole Chircev, Ana Tucicov-Bogdan, Paul Popescu-
Neveanu, Nicolae Mărgineanu, Tiberiu Bogdan, Ion Drăgan, Petru Pânzaru, Vasile Pavelcu, Pavel Mureşan, Ştefan
Buzărnescu, Septimiu Chelcea, Adrian Neculau, Luminiţa Iacob, Ioan Radu, Petru Iluţ, Elena Zamfir, Nicolae
Motrofan. Aceştia au evidenţiat şi fundamentat teoretic un număr semnificativ de concepte psihosociologice strâns
legate de conceptul de raporturi interpersonale, ca: statusul social, rolul social, distanţa socială, opinia publică şi
comunicarea socială.

1.2. Teorii cu privire la interacţiune

Interacţiunea presupune producere, prelucrare şi comunicare de semnificaţii şi internalizarea lor în conduite
observabile (E. Stănciulescu, 1996, p. 200). După 1960, relaţia socială a devenit “obiect de studiu” pentru
interacţionismul simbolic. Denumirea de interacţionism simbolic a fost introdusă de H. Blumer în 1938, pentru a
desemna o perspectivă teoretică în psihologia socială, al cărei concept central este conceptul de ”interacţiune
simbolică”. Interacţionismul simbolic a fost dezvoltat de George Herbert Mead (1863-1931), în lucrarea “Mind, Self
and Society”: ”principiul pe care l-am considerat fundamental în organizarea socială umană este cel al comunicării
care implică o participare cu celălalt. Aceasta impune ca celălalt să apară în subiect, ca subiectul să se identifice
cu celălalt şi să devină conştient de sine graţie celuilalt (Mead, 1934, trad. fr., 1963, p. 215). Aşadar, având în vedere
capacitatea omului de a crea şi de a folosi simboluri, G. H. Mead a pornit de la premisa că viaţa socială se constituie
prin intermediul limbajului, astfel comunicarea este principiul vieţii sociale. În continuare, vom rezuma principalele
teze ale interacţionismului simbolic: 1. oamenii construiesc semnificaţii cu ajutorul simbolurilor şi ataşează valori
acţiunilor; 2. întrucât aceste simboluri semnificative şi valori sunt comune, putem empatiza cu ceilalţi şi putem
prevedea, într-o anumită măsură comportamentele celorlalţi indivizi; 3. ne vom defini rolurile sociale în funcţie de
aceste ansambluri organizate de semnificaţii şi valori. Jack Douglas distinge între un interacţionism comportamentist
şi unul fenomenologic: ambele consideră viaţa cotidiană ca fundament al realităţii sociologice, numai că, în timp ce
primul explică viaţa cotidiană prin scheme conceptuale şi ipoteze construite de cercetător, cel de-al doilea încearcă
să descrie şi să analizeze modul în care actorii înşişi interpretează experienţele lor cotidiene (apud E. Stănciulescu,
1996, p. 42).
Înţelegerea socialului este dependentă, conform acestei teorii, de studierea semnificaţiilor pe care oamenii le
atribuie acţiunilor lor, propriilor persoane şi contextului. Diferenţele în atribuiri pot genera tensiuni şi insatisfacţii în
relaţionarea socială. Unitatea sinelui individual rezultă din raporturile stabilite între oameni. Comunicarea şi
înţelegerea, fundamente ale unei benefice interacţiuni umane, sunt mediate de sistemul de simboluri universal
semnificativ (cuvinte, gesturi etc.). Interacţiunea este actul în care orice persoană se pune în locul alteia prin
substituirea sau preluarea de roluri. Această metodă interacţionistă a fost dezvoltată de Erving Goffman (1922-1982)
în lucrarea The Presentation of Self in Everyday Life, în conceptul de dramaturgie socială. În concepţia sa, viaţa
socială este o ”scenă” iar indivizii ”actori” care joacă anumite ”roluri” cu scopul de a evidenţia dimensiunile pozitive
ale propriilor personalităţi şi a obţine aprobarea celorlaţi. Erving Goffman împarte scena socială în ”regiunea din faţă”-
indivizii performează roluri formale şi ”regiunea din spate”- indivizii performează comportamente mai puţin dezirabile
social. Numai cunoscând bine regulile sociale, individul devine credibil şi înregistrează succes.
Pentru antropologul american Henri Garfinkel şi pentru etnometodologie, orice fenomen social se analizează în
interacţiunea dintre oameni şi conformitatea normativă a conduitei membrilor unei organizaţii se construieşte în
“interacţiunea negociată”, prin efortul concertat al acestora pentru a face acţiunea lor înţeleasă şi celorlalţi (prin
descriere raţională, coerentă, logică, inteligibilă). Însăşi ordinea socială este o ordine interacţional-cognitivă, produsă
prin acţiunea umană cooperativă. Încadrată în sistemul prescripţiilor, atribuţiilor, sarcinilor şi solicitărilor, asociate
statusului şi rolului, în raport cu o situaţie pe care o traversează, persoana este obligată să se comporte interacţional.
Pentru T. Parsons şi pentru funcţionalismul sistemic, în procesul de interacţiune, indivizii ocupă simultan două poziţii:
de “actor” (generează şi utilizează simboluri) şi de “obiect”, în funcţie de care este orientată acţiunea celuilalt şi
propria acţiune (apud E. Surdu, 2004, p. 111).
Legătura între teoriile macrosociologice şi cele miscrosociologice o realizează teoria schimbului social (Homans,
1961, 1984; Blau, 1964; Gilmore şi Clark, 1988 apud M. Agabrian, 2003, p. 86). Paradigma costuri-beneficii se
bazează pe asumpţia că oamenii sunt capabili să aleagă varianta optimă pentru ei, în urma estimării şi cântăririi
costurilor şi beneficiilor implicate. Potrivit lui Petru Iluţ (S. Chelcea; P. Iluţ, 2003, pp. 351-353), ”teoria alegerii
raţionale are ca principale surse ideatice raţionalismul, neobehaviorismul (B.F. Skinner) şi teoria schimbului social (G.
Homans) şi se plasează în paradigma mai largă costuri-beneficii, deci a abordării conduitei umane prin modelul
microeconomic”. Aşadar, din perspectiva teoriei schimbului social, relaţiile dintre oameni se construiesc ca urmare a
nevoii de promovare a propriului interes.
În concluzie, propunem o viziune mai echilibrată asupra procesului de interrelaţionare şi considerăm că motivele
pentru care oamenii se angajează în diferite relaţii sunt variate, de la motivele schimbului până la motive de natură
afectivă.

1.3. Varietatea raporturilor interpersonale

Studiul raporturilor interpersonale cuprinde numeroase aspecte. În acest cadru teoretic, considerăm că este utilă
discuţia cu privire la diferenţele eventuale între conceptele: relaţii umane, relaţii interpersonale, raporturi interumane
și raporturi interafective. Fenomenul de raporturi interpersonale, înţeles ca interacţiuni psihosociale directe,
nemijlocite, dintre cel puţin două persoane, a fost denumit foarte variat şi identificat cu relaţii umane, raporturi
interumane, raporturi interafective etc. Ne vom opri în continuare asupra notelor de conţinut esenţiale şi
semnificaţiilor noţiunilor mai sus menţionate cu scopul identificării deosebirilor dintre conceptele amintite.
Relaţie umană vs. relaţii interpersonale. Argumentăm imposibilitatea acceptării ideii despre identitatea dintre
conceptele relaţii umane şi relaţii interpersonale făcând referire la sfera conceptului de relaţii umane care este mai
largă decât cea a relaţiilor interpersonale, toate relaţiile care se desfăşoară între oameni putând fi numite relaţii
umane.
Raporturile/relaţiile interpersonale şi raporturile interumane. Conceptul de raporturi interumane cuprinde în sfera
lui largă orice fel de relaţii, inclusiv cele interpersonale (fenomene psihosociale care corelează indivizii între ei în
cuprinsul societăţii, formând chiar mecanismele intime ale acesteia). Raporturile interpersonale nu sunt, pe de o
parte psihologice, şi, pe de altă parte, sociologice. Dimpotrivă, ele se îmbină, se întrepătrund, astfel încât, eliminînd
un termen, se distruge cu necesitate şi celălalt. Conceptul de raporturi interumane reprezintă întregul, generalul,
„ansamblul relaţiilor sociale”, iar raporturile interpersonale exprimă particularul.
Raporturi interafective vs. raporturi interpersonale. Raporturile interafective, denumire folosită îndeosebi de
freudişti, morenişti şi sociometrişti, fac referire la dimensiunea afectivă a personalităţii individului ca cea mai
importantă trăsătură a raporturilor interpersonale şi ignoră raţionalul şi socialul.
În prezent, în literatura de specialitate socio-psihologică există o multitudine de tipologii ale raporturilor
interpersonale, după diferite criterii (natura lor, sensul în care evoluează, domeniul în care se desfăşoară etc.), însă
ne vom opri asupra acelora dintre ele pe care le considerăm utile demersului nostru teoretic. Astfel, după natura
raporturilor interpersonale, Moreno consideră că există patru tipuri principale de raporturi interpersonale: relaţii de
simpatie (atracţie), relaţii de antipatie (repulsie), relaţii de indife¬renţă şi relaţii de ignoranţă. „O sociogramă — arată
Moreno — figurează patru tipuri de reacţii ale unui subiect faţă de un alt individ: el poate alege, respinge, dovedi
indiferenţă sau poate ignora (indiferenţa este un mod de relaţie exprimată în timp ce a ignora pe un individ înseamnă
a nu-l remarca)” (J.L. Moreno, 1954, apud V. Ciocârlan, 1973, p. 31).
După același criteriu, K. Lewin, reprezentant al Şcolii de la Michigan, distinge două tipuri de raporturi
interpersonale: raporturi formale (relaţii reglementate de legi, ordine, dispoziţii, regulamente etc.) şi raporturi non-
formale (generate spontan). După sociologul american P. A. Sorokin (1938, apud V. Ciocârlan, 1973, p. 30), se
disting urmă¬toarele categorii de raporturi interpersonale: relaţia cu ca¬racter unilateral sau bilateral; relaţia
prelungită şi perma¬nentă vs. relaţia accidentală şi temporară; relaţia antagonistă şi solidaristă; relaţia conştientă sau
intenţională şi incon¬ştientă sau nonintenţională; relaţia formală sau instituţională şi relaţia nonformală sau
noninstituţională.
Sociologul francez G. Gurvitch împarte raporturile interper¬sonale, sau aşa cum le numeşte el, „raporturi cu altul”,
în trei categorii principale: relaţii de apropiere (amiciţie, simpatie, adoraţie, sex-appeal etc.), relaţii de îndepărtare
(luptele de clasă, opo¬ziţiile dintre profesiuni, opoziţiile dintre consumatori şi pro¬ducători etc.) şi relaţii mixte
(constau într-un proces de apropiere într-o direcţie şi de îndepărtare în altă direcţie: schimburile de bunuri, relaţiile
contractuale, raporturile de proprietate, de credit etc.). Psihosociologul francez J. Maisonneuve consideră că există
trei tipuri fundamentale de relaţii interindividuale: 1) ra-porturi elective, alcătuite din: a) raporturi de afinitate şi b)
raporturi conflictuale; 2) raporturi de ascendenţă-dependenţă, caracterizate de fenomene de unitate şi de inegalitate
dintre parteneri, şi 3) raporturi contractuale, cuprinzînd toate formele de schimb indirect.
Un alt criteriu se referă la sensul în care evoluează aceste relații sau după planul social în care se desfăşoară.
Potrivit acestui criterium raporturile interper¬sonale se împart în: raporturi ori¬zontale (se desfăşoară pe acelaşi
palier al vieţii sociale, între oameni care au statusuri sociale relativ asemănătoare şi nu au întotdeauna caracter
obligatoriu) şi raporturi verticale (presu¬pun ierarhizare, desfăşurându-se între oameni cu statusuri sociale inegale).
După domeniul în care se desfăşoară, M. Ralea şi Tr. Herseni, operând o astfel de clasificare, consideră că
există trei grupuri principale de raporturi interpersonale: raporturile de familie, raporturile de muncă şi raporturile de
convieţuire socială. „Este foarte probabil — arată cei doi psihosociologi români — că mare parte din viaţa psihică
superioară, din viaţa spirituală a oa¬menilor, îşi are rădăcina în relaţiile interpersonale, care practic, material, s-au
desfăşurat şi se desfăşoară încă pe trei planuri principale: în relaţiile de familie în frunte cu maternitatea, în relaţiile
de muncă în frunte cu tovărăşia, în relaţiile de convieţuire în frunte cu amiciţia” (M. Ralea; Tr. Herseni, 1963, apud
V. Ciocârlan, 1973, p. 32).
În funcție de relaţiile de putere (supunere-dominanţă) şi afiliere (afecţiune-ostilitate), Leary (apud M. Milcu, 2005,
pp. 29-34), propune o tipologie potrivit căreia fiecărui tip de comportament (gratificant, agresiv, frustrant) emis de un
actor social îi corespunde într-un anumit context social, un anumit comportament-răspuns (cooperativ, prosocial
respectiv răspuns competitiv, conflictual), fireşte cu o marjă de probabilitate. Potrivit gradului de influenţare
reciprocă a actorilor sociali, există alte două categorii de relaţii interpersonale: cele care modifică caracteristicile
partenerilor de interacţiune (acomodarea cu partenerul, asimilarea înţeleasă ca fuziunea actorilor sociali, alienarea
definită ca procesul de separare de celălalt ca urmare a conştientizării caracterului dizarmonic al relaţiei şi
stratificarea înţeleasă ca ierarhizarea partenerilor în funcţie de statusuri şi roluri sociale, în urma unei interacţiuni
îndelungate) și cele care nu modifică esenţial și obligatoriu aceste caracteristici decât atunci când au o intensitate
foarte mare (cooperarea, competiţia şi conflictul- raporturi de antipatie, repulsie, ură, duşmănie, adversitate,
agresivitate etc.).

2. Rolul interacţiunii sociale în dezvoltarea umană. Procesul de socializare

”Nu există nici individ în sine, nici societate în sine. Există relaţii interindividuale, dintre care unele nu schimbă cu
nimic structura mentală a indivizilor, în timp ce altele transformă în acelaşi timp spiritul individual şi grupul.” (Jean
Piaget, 1976)
Recunoscând importanţa interacţiunii sociale în dezvoltarea umană, să ne îndreptăm atenţia către modul în care
are loc procesul socializării. Pentru o profundă înţelegere a procesului de socializare, se impune inventarierea într-o
formă sistematizată, unificată, a definiţiilor consacrate: astfel, potrivit lui G. Rocher (1968), socializarea se defineşte
ca „procesul prin care persoana umană învaţă şi interiorizează elementele socioculturale ale mediului său, le
integrează în structura personalităţii, sub influenţa experienţelor şi agenţilor sociali semnificativi şi, prin aceasta, se
adaptează mediului social în care trebuie să trăiască”; concept general, generativ, ca proces de creare a “eului
social”, socializarea presupune interiorizarea/internalizarea/ aproprierea “structurii sociale” (rolurilor) în experienţa
cotidiană, individul făcând “ale lui”, comportamentele organizate şi stabile ale grupului (E. Surdu, 2004, pp. 187-202).
În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează şi
dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare, susţinătorii acestui punct de vedere (L. Broom, Ph.
Selznick, Malrieu etc.) definindsocializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care permite
identificarea individului cu ceilalţi membrii ai societăţii din care face parte, afirmarea individului ca persoană unică. În
literatura sociologică relativ recentă, socializarea este înţeleasă ca un proces prin care indivizii îşi constituie
personalitatea, o modalitate prin care individul îşi obţine ”substanţa socială şi culturală”, personalitatea socială şi nu
în ultimul rând ea are o funcţie vitală pentru individ şi societate (A. Mihu, 2008, p. 201).
Printre primii care studiază procesul de socializare este James Mark Baldwin (1861 - 1934) şi
promovează psihosociologia orientată interacţionist. Mecanismele procesului de socializare au fost explicate, de-a
lungul timpului în diferite moduri, socializarea având o multiplă semnificaţie: psihologică, culturală şi sociologică.
Acestea pun în lumină aspecte variate ale socializării. De pildă, psihanaliza concepe socializarea ca procesul prin
care copilul este învăţat să dividă valorile sociale în termenii ,,bun" şi ,,rău" şi să controleze orice pornire înnăscută
de a încălca regulile societăţii. Ea îl orientează spre normele şi regulile stabilite de societate. Astfel, individul va oscila
permanent între instincul de a căuta plăcere chiar cu riscul de a încălca normele sociale şi necesitatea de a-şi adapta
comportamentul la cerinţele sociale, personalitatea fiind produsul interacţiunii dintre natură şi educaţie.
Modelele explicative sociologice de analiză a socializării sunt numeroase dar le putem înscrie în două mari
direcţii: cel aldeterminismului social şi cel al individului ca actor social. Perspectiva deterministă consideră individul ca
fiind o fiinţă pasivă care doar primeşte, analizează normele şi valorile altora, reacţionează la factorii de mediu social
şi se socializează prin constrângerile şi presiunile exercitate de societate. Astfel, teoria socializării propusă de E.
Durkheim este, în mare măsură, o teorie integrativă care conduce la pasivitatea individului în raport cu societatea.
”Momentul Parsons” al teoriei socializării completează concepţia durkheimiană, situându-se tot în contextul
paradigmei deterministe. Pentru Parsons, socializarea este un proces de achiziţie treptată şi de transpunere
lăuntrică, în fiinţa individului, a normelor şi valorilor societăţii, prin învăţare, imitaţie, identificare şi proiecţie.
Perspectiva conflictualistă adaugă acestor viziuni relaţiile de putere predominante, socializarea fiind percepută ca un
proces coercitiv care promovează interesele unui grup în defavoarea altora.
În opoziţie cu teoriile funcţionaliste, deterministe, se situează teoriile socio-psihologice, mai ales sociologii
Boudon şi Bouricaud care acordă întâietate individului şi capacităţii sale de adaptare, de învăţare prin interacţiunea
cu celălalt şi asimilarea evenimentelor. Reprezentanţi de seamă ai acestei perspective sunt și psihologii: Jean Piaget
(potrivit lui, interacţiunile familiale şi grupale ale copilului influenţează formarea judecăţilor sale morale şi însuşirea
operaţiilor logice) şi Albert Bandura, iar în sociologie Annick Percheron și George Herbert Mead. În viziunea
interacţioniştilor, prin socializare se înţelege procesul de construcţie a sinelui, fiind conturată astfel, teoria sinelui în
oglindă, enunţată pentru prima dată de Charles Horton Cooley (1864-1929). Potrivit acestuia, individul îşi formează
sinele prin şi în relaţionare cu semenii, aceştia reprezentând veritabile ”oglinzi” pentru el. Ne formăm sinele pornind
de la imaginile reflectate în ”celălalt” dar în strânsă legătură cu specificul caracteristicilor acestuia. În aceeaşi logică,
G.H. Mead propune teoria formării sinelui potrivit căreia socializarea se realizează în trei stadii: cel al imitaţiei (copilul
imită comportamentele celorlalţi), stadiul altuia semnificativ (individul reproduce comportamentele persoanelor
semnificative pentru el şi acordă semnificaţii personale acestor comportamente) şi cel al altuia generalizat (actorul
social îşi învaţă şi asumă rolul concomitent cu acceptarea şi respectarea poziţiilor ocupate de ceilalţi pe scena
socială). În viziunea savantului G.H. Mead, eul (sinele social, engl. self; fr. le soi) -personalitatea umană formată prin
interacţiune socială şi asumarea rolurilor sociale- are două componente: componenta socială (engl. me; fr. le soi)
corespunde statusurilor şi rolurilor sociale şi componenta subiectivă (engl. I, fr. le je) care este o dimensiune creativă
a sinelui social.
Aşadar, reţinem faptul că interacţiunea socială are un rol esenţial în formarea şi educarea copiilor, numai în
contact cu alteritatea putându-se desfăşura orice proces de achiziţie a unor roluri sociale noi. Prin socializare,
individul negociază, asimilează şi interiorizează un set de moduri de a gândi, de simţire şi acţiune, statusuri, valori,
norme, simboluri, cutume, ideologii specifice societăţii în care acesta evoluează şi de care are nevoie imperioasă
pentru a acţiona. Prin socializare, societatea se perpetuează, transmiţându-şi moştenirea culturală de la o generaţie
la alta. Identitatea socială a individului, creşterea solidarităţii între membrii grupurilor datorită cristalizării sentimentului
de apartenenţă la acel grup, se dobândesc prin socializare. Personalitatea apare din interacţiunea comunicaţională şi
socială.
 Sintetizând, putem afirma că perspectiva interacţionistă a socializării este preocupată de modul în care oamenii
atribuie semnificaţii realităţii sociale. Prin procesul socializării i se oferă copilului mesaje care îi vor permite să
înţeleagă situaţiile de viaţă. Potrivit ”Teoremei lui Thomas” (Thomas, 1966, apud. M. Agabrian, 2003, p. 81): ”dacă
oamenii definesc situaţiile ca fiind reale, ele sunt reale în consecinţele lor”, ceea ce contează într-adevăr este
interpretarea pe care individul o dă realităţii şi nu realitatea obiectivă. Înţelesul pe care îl atribuim comportamentului
persoanei este influenţat de procesul socializării. Erik H. Erikson (1919-1996), psihanalist cu contribuţii importante în
domeniul psihosociologiei lansează teoria ciclurilor vieţii potrivit căreia secvenţele dezvoltării stadiale sunt identice
pentru toţi oamenii. Fiecare stadiu conţine componente pozitive şi negative, interacţiunea socială fiind determinantă
pentru actualizarea uneia sau alteia dintre componente.
Aceeaşi perspectivă amintită este preocupată şi de modul în care se formează imaginea de sine a individului.
Autopercepţia este mecanismul de elaborare a imaginii de sine şi prezentarea persoanei sau autoprezentarea ori
managementul impresiei se referă la efortul depus de oameni în încercarea de a transmite informaţii despre propria
persoană. Atitudinea de prezentare a propriei personalităţi poartă denumirea de monitorizarea prezentării calităţilor
proprii (self-monitoring). Imaginea de sine cuprinde trei dimensiuni: eul actual, real (modul în care noi considerăm că
suntem), eul ideal (cum ne-am dori să fim) şi eul aşa cum noi credem că ceilalţi ne percep. Imaginea de sine se
consolidează atunci când individul se asigură că este diferit de ceilalţi, aşadar prin comparare socială. În 1954, Leon
Festinger (1919-1989) definitivează teoria comparării sociale. Prin comparare cu membrii grupului individul validează
atitudinile, opiniile şi valorile personale. Această teorie explică formarea grupurilor prin faptul că oamenii au tendinţa
de a se asocia cu cei asemănători lor. Prin compararea intergrupuri, indivizii activează procese de categorisire ce
implică atât diferenţierea cât şi similitudinea. Procesul de categorisire socială, pus în evidenţă de Henri Tajfel şi
dezvoltat ulterior de colaboratorii săi (1971, 1979, 1986, apud M. Milcu, 2005, p. 38) are două funcţii: una cognitivă
(de cunoaştere a mediului social şi adaptare la acest mediu) şi o funcţie identitară (căutarea unei identităţi sociale).
Ca urmare a accentuării categorizării se formează stereotipurile - erori cognitive în procesarea informaţiilor, clişee
mentale, judecăţi de valoare pozitivă sau negativă, cristalizate sub forma unor convingeri, inoculate prin intermediul
instituţiilor implicate în procesul de socializare. Prejudecata poate fi definită ca atitudinea în general negativă
îndreptată înspre membrii unui grup, întemeiată pe simpla apartenenţă a ”subiecţilor ţintă” la acel grup în timp ce
discriminarea se defineşte ca acel comportament negativ care are ca ţintă obiectul unei prejudecăţi pe baza unui
stereotip social, precum cel impus de statusul etnic, rasial, economic sau confesional al ”celuilalt” (A. Gavreliuc,
2002, pp. 124, 131).
În cursul socializării sunt învăţate şi atitudinile. Potrivit lui G. Allport (1935) atitudinea este o stare de pregătire
mentală şi neurală, organizată prin experienţă, care exercită o influenţă diriguitoare sau dinamizatoare asupra
răspunsului subiectului la toate obiectele şi situaţiile cu care este în relaţie. Sociogenetic, atitudinile sunt relaţii
sociale interiorizate şi personalizate, cu o accentuată coloratură subiectivă. În consecinţă, omul este modelat de
situaţiile sociale, de raporturile sociale, pe care le personifică, interiorizându-şi particularităţile acestora.
Sursele formării atitudinilor sunt: învăţarea socială, compararea socială şi factorii genetici. Ne vom opri cu
precădere asupra primului factor şi vom încerca o analiză succintă a acestuia. Teoria învăţării sociale abordează
personalitatea ca achiziţie de comportamente în context social şi consideră că învăţarea poate fi: spontană, dirijată,
observaţională sau participativă. Albert Bandura - principalul teoretician care consideră că personalitatea se
formează în interacţiunea cu actorii sociali - prezintă această teorie (Social Learning Theory, 1977), în care un rol
central îl atribuie imitaţiei şi consideră că achiziţia noilor comportamente se poate realiza prin observarea modelelor.
Procesul de formare a atitudinilor se finalizează, de obicei, cu cristalizarea unor modele culturale proprii definite ca
proiecţii comportamentale. Aceste modele sunt strâns legate de modelele dezvoltării social-economice şi, din
această cauză, orice schimbare a sistemului economic şi social provoacă o schimbare a modelelor culturale.
Expresia verbală a atitudinii este opinia, considerată preponderent conjuncturală şi reflectând reacţii momentane
faţă de situaţii episodice. Vom raporta în continuare atitudinile şi opiniile la statusuri şi roluri. Aşa cum am afirmat, o
parte importantă a procesului de socializare este învăţarea rolurilor sociale. Acestea pot fi definite ca: seturi de
aşteptări comportamentale ataşate la poziţiile ocupate în sistemul social (M. Agabrian, 2003, p. 81). Astfel, rolurile
sociale articulează interacţiunea umană. Acestea sunt învăţate prin interacţiune interpersonală, de la ”celălalt” primim
informaţii cu privire la descrierea fiecărui rol social şi feedback-uri cu privire la măsura în care noi corespundem
aşteptărilor asociate rolului îndeplinit. Sociologia a preluat noţiunea de “status social” cu semnificaţiile de “loc al
individului în societate”, din care decurge “o colecţie de drepturi şi de datorii” (potrivit antropologului american Ralph
Linton), dar şi ca “ansamblul comportamentelor la care se poate aştepta legitim din partea altora” (Jean Stoetzel), în
funcţie de poziţia socială ocupată. Iniţial, termenul de status a fost utilizat în sensul drepturilor şi obligaţiilor unei
persoane, al puterii de care dispune. Există două categorii de statusuri, potrivit lui T. Parsons: statusul atribuit
(vârstă, sex, religie, rasă, mediu familial) şi statusul dobândit (poziţia câştigată de o persoană prin învăţare).
Tot prin socializare copilul învaţă normele care guvernează comportamentul său, înţelegând prin norme seturi de
reguli de comportament, codificate, simbolic, care conferă legitimitatea mişcării individului în spaţiul social, în scopul
realizării practice a valorilor reprezentative pentru sistemul social considerat (Ş. Buzărnescu, 2008, pp. 150-151).
Normele au un sens după care oamenii se orientează în reţelele sociale şi culturale, astfel încât ei să ajungă la
acceptarea reciprocă a convieţuirii într-un spaţiu social, funcţiile normelor fiind un reflex al culturii în care ele
fiinţează. Există un număr de funcţii prezente în orice societate: exprimarea şi promovarea cerinţelor funcţionale ale
unui sistem, expresie acţională a cunoştinţelor acumulate, mod simplificat de decizie, modalitate simplă de exercitare
a controlului, crearea consensului şi reducerea incertitudinii.
În contrast cu termenul de atitudine, ce desemnează caracteristicile subiective ale membrilor grupului, valoarea
poate fi definită ca acea caracteristică obiectivă a vieţii sociale dobândită în procesul de socializare. Întrucât,
definiţiile date valorii sunt multiple şi variate, importantă este evidenţierea notelor fundamentale ale noţiunii şi
raportarea la concepte apropiate cum ar fi: norme sociale şi atitudini. În concepţia profesorului Iluţ (2004, p.12),
notele fundamentale ale conceptului de valoare sunt: generalitate şi centralitate (în universul spiritual-simbolic al
societăţii şi în structura personalităţii umane), standarde (criterii evaluative) ale acţiunilor umane, vectori motivaţionali
(determină şi orientează acţiunea) şi au un caracter conştient, deliberat. Relaţiile dintre valori şi norme sociale şi
atitudini evidenţiază o serie de caracteristici ale valorilor. Astfel, dacă normele sociale ne arată cum să ne comportăm
în diferite situaţii concrete, fiind mai mult exterioare şi impersonale, valorile reprezintă prescrieri mai generale ale
modului de comportare, sunt interioare şi personale, devenind astfel punct de referinţă pentru normă. Distincţiile între
atitudini şi valori sunt numeroase, important de precizat este faptul că acestea din urmă le ghidează pe cele dintâi,
exprimându-se în acestea. Mecanismele prin care aceste valori se formează la nivel individual fac referire la
procesele învăţării (condiţionarea skinneriană, imitaţia, identificarea) desfăşurate în cadrul grupurilor de referinţă la
care aderă copilul (peer group, familie, şcoală), predispoziţiile înnăscute, evoluţia culturală şi sintezele personale ale
tânărului (I. Petru, 2004, pp. 11-78).
Întrucât suntem permanent în situaţia de ne adapta noilor situaţii şi realităţi sociale, socializarea poate fi
considerată un proces continuu, ce se desfăşoară de-a lungul întregii dezvoltări ontogenetice a individului.
Astfel, socializarea primară se realizează în copilărie prin învăţarea valorilor de bază, a rolurilor, prin intermediul
limbajului şi este profund afectivă; socializarea anticipativă - implică învăţarea valorilor, credinţelor şi
comportamentelor unui grup căruia persoana nu îi aparţine în prezent, dar la care aderă și are rolul de a facilita
tranziţia spre un nou status sau grup; resocializarea - se petrece atunci când ne schimbăm radical un anumit mod de
viaţă şi suntem nevoiţi să învăţăm seturi noi de comportamente, norme, valori, credinţe etc. cu scopul adaptării la
noile statusuri sociale; desocializarea - presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane; socializarea secundară -
se produce ca învăţare a normelor şi valorilor altor instanţe de socializare (şcoala, grupul de prieteni, grupuri de adulţi
etc.); socializarea inversă – atunci când conţinuturile socializatoare sunt transmise de la generaţia tânără către
generaţia vârstnicilor şi socializarea continuăînţeleasă ca necesitatea învăţării permanente de către individ a noi
norme şi valori. Din cele expuse reiese că principalii agenţi ai acestui proces sunt: familia, şcoala, grupa de vârstă,
mijloacele de comunicare în masă, apartenenţa religioasă etc. Procesele prin care acţionează aceşti agenţi ai
socializării sunt: expunerea selectivă (la comportamentele dorite, dezirabile şi evitarea expunerii la atitudinile
calificate ca nedorite), modelarea (concentrarea atenţiei asupra persoanelor semnificative, reţinerea modului de
comportare a acestora şi interiorizarea acestuia), identificarea (dorinţa de a fi asemănător celuilalt), recompensarea
şi pedepsirea
https://anatolbasarab.ro/statusul-si-rolul-social/

STATUSUL SI ROLUL SOCIAL

Modelarea individului depinzând de potenţialul său, iar acesta fiind determinat prioritar de sex şi de
vârstă, este evident că sexul şi vârsta constituie criteriile implicării sale sociale. Şi, cum implicarea socială
a individului se realizează prin ocupaţia către care este condiţionat să se îndrepte, ocupaţia constituind,
în esenţă, un ansamblu de modele de comportament specializate prin care individul învaţă cum să se
comporte faţă de membrii societăţii şi, respectiv, ce comportamente poate să aştepte în mod legitim de
la ei, indiferent dacă sau nu îi cunoaşte – rezultă că în acest fel individului i se prestabilesc relaţiile
sociale, ca relaţii potenţiale lui.

Viaţa condiţionându-l pe individ să se manifeste, acesta dă curs relaţiilor potenţiale lui, pe care, într-o
anumită măsură, le transformă în relaţii reale. Şi, cum traiectoriile acestor relaţii încep de la sau se
termină la individ, rezultă că, grafic, fiecare individ se găseşte la intersecţia relaţiilor sale, devenind
evident că nivelul relaţiilor determină, prin nivelul la care se intersectează, poziţia profesională
„achiziţionată” de individ, deci statusul profesional al acestuia.

Statusul profesional achiziţionat de către individ se integrează cu statusul originii sale sociale, statusul
etnic, statusul religios, statusul material şi statusul rezidenţial care i-au fost „atribuite” prin naştere şi
apartenenţă, formând astfel statusul global al acestuia, deci statusul social sau, cum aprecia
antropologul american Ralph Linton, „ locul individului în societate”. Prin statusul său social individului i
se definesc posibilităţile sociale, inclusiv cele de a-şi constitui familia, de a-şi achiziţiona astfel un nou
status, statusul familial.

Deşi statusul profesional şi statusul familial deţin, prin ponderea preocupărilor şi relaţiilor sociale pe
care le creează, poziţiile principale în ansamblul statusului social, ţinând cont însă că aceste statuse, ca
statuse „achiziţionate”, sunt într-o anumită măsură determinate de statusele atribuite, rezultă că în
aceeaşi măsură statusul profesional şi statusul familial sunt corelative cu statusele „atribuite” şi creează
astfel împreună un status social de un anumit nivel de consistenţă, coerenţă şi echilibru. Dacă însă
individul „achiziţionează” un status profesional şi un status familial mai ridicate sau mai scăzute decât
statusele „atribuite”, în aceeaşi proporţie cele două categorii de statuse devin incompatibile şi
conflictuale, motiv pentru care statusul social, ca rezultantă a acestora, pierde din consistenţă, coerenţă
şi echilibru, iar individul, ca purtător al statusului, devine vulnerabil şi chinuit.

Faţă de toate acestea este evident că în măsura în care statusele sociale sunt consistente, coerente şi
echilibrate, în aceeaşi măsură ele se delimitează reciproc şi devin complementare, deci
interdependente. Prin interdependenţă, statusurile sociale se integrează în ansambluri sociale ce
structurează societatea, aceasta devenind astfel sistemică, funcţională şi viabilă.

Dacă însă statusele profesionale se creează prioritar pe bază de favoritisme, nu în funcţie de potenţialul
indivizilor, ele se constituie în mod fals si, prin integrare cu statusele atribuite, falsifică statusul social al
indivizilor. Şi, cum statusurile sociale falsificate se raportează reciproc într-o falsă complementaritate,
rezultă un mod fals de structurare a societăţii, prin care aceasta îşi falsifică condiţia de sistem şi
funcţionalitatea.

Statusul social delimitându-se prin acţiunea factorilor sociali rezultă că, pentru individul de rând acesta
este determinat de relaţiile dinspre societate către individ şi influenţat de relaţiile dinspre individ către
societate, în timp ce pentru geniu determinarea este inversă. De aceea, sub presiunea permanentă a
societăţii individul îşi elaborează în timp un complex de aşteptări, de pretenţii privind comportamentul
acesteia faţă de el, astfel încât, conform aprecierii sociologului Jean Stoetzel, „Statusul social poate fi
considerat ca ansamblul de comportamente la care cineva se poate aştepta din partea celorlalţi”.

Pentru a trăi şi a fi sigur că , cel puţin, îşi menţine nivelul social, individul trebuie să activeze, să se
manifeste, dar conform statusului său. În acest scop el practică modele de comportament specifice
acestuia, comportamentul conform statusului constituind rolul social. De aceea, după aprecierea
autorului amintit, rolul social poate fi considerat ca „ansamblul comportamentelor pe care alţii îl
aşteaptă de la noi”.

Rezultând din status, rolul are caracter normativ pentru comportamentul indivizilor de acelaşi status şi,
respectiv, constituind modalitatea de trăire a statusului, rolul este prin sine un comportament efectiv.
Dependenţa rolului de status relevă că în cazul statuselor atribuite rolurile sunt precise (impuse), iar în
cazul statuselor achiziţionate rolurile sunt adoptate. Aceeaşi dependenţă relevă că gradul de
instituţionalizare a statusului determină, pe bază de prescripţii, gradul de standardizare a rolului. Şi, cum
gradul de standardizare este performant dacă conferă comportamentelor fidelitate în situaţii de rutină şi
adaptabilitate în situaţii inedite, rezultă necesitatea ca prescripţiile esenţiale (obligatorii) să se
armonizeze cu prescripţiile secundare (interpretabile) astfel încât:

– prescripţiile esenţiale să asigure, prin uniformitatea respectării, similaritatea şi compatibilitatea

comportamentelor de rol, chiar dacă indivizii nu se cunosc sau acţionează în medii diferite;

– prescripţiile secundare să asigure, prin diversitatea interpretărilor, diferenţierea şi

complementaritatea comportamentelor de rol, chiar dacă indivizii se cunosc sau acţionează în acelaşi
mediu.

Dacă însă, rolurile rezultă din statuse false, falsifică relaţiile sociale în care se transpun, determinând
astfel infestarea atât a actorilor relaţiilor, deci a indivizilor, cât şi a mediului relaţiilor, deci a societăţii.

Viaţa presupunând înnoirea permanentă a relaţiilor, individul se va raporta în cadrul acestora atât prin
ceea ce este el, deci prin statusul său, cât şi prin ceea ce pare el, deci prin manifestarea, prin rolul său. În
reciprocitate, partenerii raportându-se la individ în funcţie de statusul acestuia, vor contribui la
consolidarea atât a statusului respectiv, cât şi a propriului lor status. Raportându-se la individ în funcţie
de rolul acestuia, din care ei deduc un anumit status, îl vor condiţiona pe individ ca într-o anumită
măsură să se conformeze statusului presupus şi, deci în aceeaşi măsură, să-şi modifice statusul.

Realizarea rolului depinzând de status, dar prin intermediul individului, este evident că unicitatea
personalităţii acestuia conferă realizării rolului o notă personală, prin care raportul de dependenţă faţă
de status devine relativ. Rezultă astfel că realizarea rolului depinde de posibilităţile native ale individului,
de modul în care acesta a fost pregătit pentru rol, de semnificaţia rolului în mediul respectiv, dar mai
ales de gradul de identificare a individului cu grupurile în care îşi manifestă rolurile, rolul cel mai
important fiind determinat de grupul cu care el se identifică cel mai mult, astfel încât acesta poate
deveni scop al vieţii sale, precum familia pentru orice adult normal. Dar, cum orice se verifică numai în
situaţii limită, rezultă că măsura identificării individului cu rolul său este dată de măsura sacrificiului de
care individul este în stare pentru îndeplinirea rolului, precum comportamentul unui părinte, în caz de
catastrofă, pentru salvarea copilului său.

Aprecierea socială a individului depinde atât de statusul său, dar mai ales de modul în care îşi justifică
statusul prin îndeplinirea rolului, motiv pentru care, spre exemplu, este mai respectabil un agricultor
capabil, corect decât un „intelectual” incapabil şi incorect. Ca atare, măsura îndeplinirii rolului
constituie, prin sistemul de recompense şi sancţiuni, măsura recunoaşterii sociale a individului, a
prestigiului său.

Astfel, modul de îndeplinire a rolului forţează nivelul statusului, acesta decăzând în mod cert când rolul
nu se îndeplineşte şi, respectiv, putându-se înălţa atunci când rolul se îndeplineşte, asimetria dintre
decădere – înălţare rezultând din faptul că îndeplinirea rolului constituie o cerinţă normală.

Justificarea, păstrarea şi înălţarea statusului prin rol trebuie să fie concomitentă sau anticipată, precum
în cazul studenţilor, care învaţă nu pentru statusul de student, ci pentru anticiparea celui de absolvent.
Decalajul dintre status şi rol poate produce, în situaţii în care rolul este prea devansat, uzura anticipată a
statusului(ca îmbătrânire prematură, în cazul copiilor care joacă roluri de adulţi), iar în situaţia în care
rolul este întârziat, devalorizarea statusului(ca imaturitate tardivă, în cazul adulţilor care joacă roluri de
copii).

Indivizii cu status similar, fiind nevoiţi să-şi joace rolul în mod asemănător, dobândesc trăsături comune
de personalitate, acestea creând, prin integrare, imaginea unui tip de personalitate specific statusului
respectiv, deci o personalitate de status. Ansamblul personalităţilor de status se corelează cu
personalitatea de bază a societăţii respective ca expresii, cu grad înalt de specificitate, ale acesteia.

Rolul unor personalităţi de status deosebite, de prestigiu, poate fi perceput atât ca manifestare a
statusului respectiv, în acest caz personalitatea şi statusul rămânând perceptiv distincte, cât şi ca o
întruchipare a statusului, ca statusul însuşi, în acest caz, personalitatea şi statusul devenind perceptiv
identice, motiv pentru care personalitatea percepută în exclusivitate ca status, se abstractizează, se
idealizează. În acest fel, personalitatea de status îi aureolează pe indivizi cu trăsături ideale, precum
moralitatea, umanismul şi curajul atribuite aprioric preoţilor, medicilor sau militarilor, chiar dacă o parte
din aceştia nu le au deloc. De aceea, personalităţile de status au un impact emoţional deosebit, mai ales
asupra tinerilor care identificându-se cu rolul statusului respectiv încearcă să-l imite, ajungând în timp să
creadă că deţin şi statusul imitat. În acest fel statusul imitatorilor ori riscă să se rupă de realitate şi să se
scindeze ori să se proiecteze, prin aspiraţie şi opţiune, spre statusul imitat şi să se modifice conform
acestuia.

Efectiv, rolurile se realizează prin rezolvarea de situaţii. Ţinând cont că situaţiile se pot rezolva numai
succesiv şi că rezolvarea fiecărei situaţii solicită prioritar doar un anumit status al individului, rezultă că
statusurile se activează succesiv, celelalte rămânând latente dar influenţând modul de activare al
statusului respectiv. Astfel rolurile specifice statuselor activate se succed odată cu acestea şi se
delimitează şi se ajustează reciproc într-un mod funcţional ce conferă individului şi societăţii echilibru şi
eficienţă.

Dacă însă individul este atât de solicitat încât este nevoit să joace simultan mai multe roluri, – precum
femeile angajate de a se ocupa atât de serviciu cât şi de copii şi de gospodărie – sau dacă rolurile sale
sunt relativ incompatibile – precum cele de marinar de cursă lungă cu cel de soţ şi de părinte – se
creează riscul unor conflicte între rolurile concurente sau între cele incompatibile, cu impact major atât
asupra personalităţii, cât şi asupra mediului de manifestare a rolurilor.

În procesul realizării rolului, individul îşi elaborează despre sine un ansamblu de imagini şi aprecieri ce
poate fi denumit, conform sociologului Jan Szezepanski, „eu-l subiectiv”, iar ca reflectare din mediu a
rolului jucat, el asamblează atât opiniile receptate şi imaginile în care presupune că este perceput şi
apreciat de ceilalţi, cât şi reacţia sa (de satisfacţie, mândrie, umilinţă, ruşine) faţă de aceste imagini,
ansamblul astfel constituit fiind denumit de autorul amintit „eu-l reflectat”. Cele două „eu-ri” acţionând
permanent se intercondiţionează. Astfel, tendinţele individului de a se supraaprecia prin „eu-l subiectiv”
sunt, prin presiunea „eu-lui reflectat”, ajustate spre realism, individul fiind astfel controlat de societate.
La rândul lor, tendinţele mediului de a-l subaprecia pe individ prin „eu-l reflectat” sunt ecranate şi
diminuate de către „eu-l subiectiv” prin convingerea pe care o creează acestuia că el „este mai bun
decât ceilalţi”, individul protejându-se astfel în faţa societăţii. Când însă unul din „eu-ri” devine excesiv,
scad în mod relativ posibilităţile celuilalt „eu” de a menţine echilibrul. În acest fel, când „eu-l subiectiv”
devine excesiv, individul se supraapreciază, cade în complexul de superioritate, devine arogant, deci
inadaptabil. Când însă „eu-l reflectat” devine excesiv, individul se simte subapreciat, cade în complexul
de inferioritate, devine umil şi , deci, tot inadaptabil.

Echilibrul dintre cele două „eu-ri” producând contrabalansarea complexului de superioritate cu

complexul de inferioritate, relevă că echilibrul individului poate rezulta ori din echilibrarea dinamică a
poverii celor două complexe, ori din eliberarea simultană de amândouă.

Dar aparenţa mascând esenţa, întârzie şi agravează dezechilibrul, astfel încât individul este prin rolurile
sale într-o permanentă stare potenţială de conflict cu societatea, cu grupurile, cu familia, cu sine.

Conflictele de rol sunt deci esenţa trăirii individului, motiv pentru care el are, prin rolurile jucate,
permanent probleme, iar când nu le are, şi le face singur.

Trăind în roluri tot mai fragmentate, indivizii sunt tot mai puţin cunoscuţi şi recunoscuţi ca status
integral, ca personalitate. Acest proces este sesizabil mai ale în oraşele mari unde, spre exemplu, un
profesor este cunoscut şi recunoscut în rolul său numai la şcoală, în rest fiind perceput, în mod anonim,
doar ca pieton, pasager, cumpărător, spectator, pacient şi multe altele.

Prin fragmentarea rolurilor, comportamentele ca roluri în derulare, devin tot mai imprevizibile. În acest
fel relaţiile dintre oameni devin tot mai puţin posibile, motiv pentru care ei sunt şi se simt izolaţi şi
înstrăinaţi. Ca expresie a înstrăinării totale este autoexcluderea din rolul suprem de mamă, prin
abandonarea sau chiar uciderea propriilor copii.

Conflictele erodează rolul, dar până la o anumită intensitate, ele pot constitui şi un mijloc de delimitare
şi consolidare a acestuia şi, respectiv, a statusului. Statusul şi rolul, ca termeni ai ecuaţiei sociale a
personalităţii, relevă în dramatismul său traiectoria existenţială a fiecărui om în parte.

BIBLIOGRAFIE:

 – GROSU, NICOLAE – „Sociologia esenţială”, ed. Militară, Bucureşti, 1996

 – RALPH, LINTON – „Fundamentul cultural al personalităţii”, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1986.

http://psihologiesociala.uv.ro/?file=psihologie-sociala/statusul-in-psihologia-sociala

Conceptul de Status în psihologia socială

Conceptul de status. Definitie

În vorbirea curenta, definitia statusului, se refera pur si simplu la pozitia cuiva în societate. Statusul are
de asemenea un înteles mai tehnic si legal, si anume, determinarea drepturilor si obligatiilor ce deriva
dintr-o anumita pozitie în societate. Conceptul de status a fost folosit mai mult în sociologie, fiind un
motiv de controverse între diferiti sociologi de renume. În opinia celor mai multi psihologi sociali si
sociologi, statusul desemneaza pozitia individului în societate, facând legatura între social si individual.
Statusurile, din punctul de vedere al sociologiei apartin structurii sociale, dar indivizii adera la ele,
însusindu-si-le mai mult sau mai putin.

Clasificarea statusurilor

Intermediare între sistematicitatea societatii si multiplicitatea indivizilor, statusurile pot fi clasificate pe

mai multe dimensiuni. În primul rând se face clasificarea statusurilor în functie de continut; vorbim în
acest caz de statusuri cum ar fi profesiunea, educatia, sexul, vârsta , pozitia într-un grup, etc. Fiecare
dintre aceste criterii este la rândul sau bidimensional, de data aceasta fiind vorba de doua dimensiuni
formale: una orizontala, a egalitatii, si una verticala, a ierarhiei. Mai mult, aceste doua dimensiuni
formale pot fi analizate din doua puncte de vedere. Cel consensual, accentuând interdependenta
functionala, si cel conflictual, accentuând relatiile de dominatie si tensiune dintre diferite statusuri. Daca
perspectiva functionalista preia notiunea analitica a statusului, indicând cum caracteristicile diferitelor
pozitii sunt complementare cu ale celorlalte, viziunea conflictuala se concentreaza pe statusul
întruchipat în real. (Turner, 1988)

Perspectiva conflictuala a statusului

Turner (1988) prefera perspectiva conflictuala, considerând ca diferentierea statusului "este mai ales
rezultatul nesfârsitelor lupte pentru alocarea resurselor insuficiente, în special resurselor culturale
insuficiente. Cealalta perspectiva accentueaza rolul diviziunii muncii în definirea statusurilor, acestea
fiind rezultatul efortului comun al grupului de a-si atinge scopul mai bine si mai repede. Se poate
observa ca notiunea de status presupune anumite conceptii despre drepturile politice si legale ale
anumitor persoane în cadrul grupurilor sociale si ca, prin urmare, problemele legate de status sunt în
strânsa legatura cu problemele cetateniei (Turner, 1988).

Plecând de aici, putem defini statusurile ca fiind pozitia în societate prin care i se confera anumite
drepturi si obligatii persoanei ce o detine, în calitatea sa de cetatean. În sociologie, ca si în psihologia
sociala de altfel, termenul de status este pus în legatura cu cel de rol.
Conceptul de "rol" in psihologia sociala

Rolul reprezinta un set de asteptari care definesc pozitia unei persoane în societate. Rolurile au fost
definite ca "un buchet de atribute si asteptari social determinate, asociate unor pozitii sociale"(Turner
1998).

Potrivit acestei terminologii statusul a fost si este partea statica a rolului social. Statusul devine
important pentru psihosociologie datorita faptului ca pozitiile de status din cadrul unui grup sunt adesea
ierarhizate în termeni de prestigiu sau privilegii. În plus, trasaturile dupa care poate fi determinat
statusul unei persoane în cadrul unui grup sunt multidimensionale, iar relatia dintre dimensiuni poate fi
ea însasi foarte variabila si complexa. De exemplu, statusul poate fi stabilit în functie de venit, grad de
educatie, apartenenta etnica, sex, vârsta, etc. atunci când aceste aspecte sunt coerente între ele se
vorbeste adesea despre existenta unei consistenta sau cristalizari de status (Lenski, 1961).

În literatura de specialitate se mai fac doua distinctii în ceea ce priveste statusul. (acestea sunt
importante pentru a întelege conceptul de status asa cum a fost el folosit în prezenta lucrare)

Status prescris si status dobandit

Prima distinctie se refera la diferentierea dintre statusul prescris si statusul dobândit. Statusul prescris
face referire la anumite atribute ale unor persoane asupra carora acestea au foarte putin, sau nu au nici
un fel de control. Astfel de statusuri sunt rasa, vârsta, sexul, apartenenta religioasa, etc. Statusul
dobândit se refera la pozitia pe care o persoana o dobândeste pe parcurs în cadrul grupului, prin
educatie de exemplu.

Hollander afirma ca persoanelor caracterizate prin conformism, care câstiga încrederea celorlalti
membri, li se atribuie un status superior fata de altii. Aceste distinctii l-a facut pe Parsons sa afirme ca
statusul prescris ar caracteriza societatile pre-moderne, iar statusul dobândit ar juca un rol mult mai
important în societatile moderne, unde exista anumite norme si valori care deriva dintr-un angajament
mai mare fata de egalitate, în special egalitatea sanselor pentru cetateni (Parsons, 1968).

Status obiectiv si status subiectiv

A doua distinctie este aceea între statusul obiectiv si cel subiectiv, sau dintre statusul ca auto-perceptie
si status ca pozitie sociala. Statusul ca autoperceptie implica la rândul sau doua dimensiuni; dimensiunea
subiectiva referitoare la perceptia individuala a prestigiului, si dimensiunea obiectiva referitoare la
drepturile socio-legale ale individului. Statusul reprezinta o pozitie în cadrul unei structuri sociale, prin
care un individ este evaluat în functie de prestigiu si reputatie, dupa diverse criterii, prescrise sau
dobândite. Aceasta evaluare poate fi atât obiectiva, cât si subiectiva si, prin aceasta, autoevaluarea unei
persoane este legata de evaluarea externa pe care acea persoana o primeste de la alti indivizi
semnificativi pentru ea., în functie de pozitionarea sa într-o ierarhie sociala. 6.1. Status, roluri si norme.
Pentru a întelege mai bine care este legatura între perceptia diferita a deviantei, trebuie mentionate si
legaturile statusului cu normele, si rolurile indivizilor din societate. Se poate usor observa ca statusul
contribuie la unele procese de grup, si influenteaza comportamentul indivizilor. Persoana cu un status
ridicat are o influenta mai mare asupra grupului decât o persoana cu un status scazut; el poate sa se
conformeze mai mult sau mai putin, depinde de situatie. De exemplu, câteva studii au aratat ca
persoanele cu un status ridicat tind sa se conformeze mai mult decât cele cu un status scazut (Berg si
Bass, 1961), iar Hommans a sugerat ca o persoana trebuie sa se conformeze tuturor normelor existente
în cadrul grupului, daca doreste un statut ridicat. De asemenea Hollander (1958) a aratat ca unei
persoane cu un status mai ridicat i se permite o mai mare abatere de la normele sociale, în conditiile în
care a contribuit în trecut la atingerea scopului grupului, pe aceasta baza construind teoria "creditului
idiosincrasic" .

Gergen si Taylor (1969) au identificat alte surse de variatie a conformismului ca functie a statusului, si
anume gradul în care contextul scoate în evidenta productivitatea sau solidaritatea. Ei au aratat ca
atunci când exista o presiune (cu privire la productivitatea grupului) persoanele cu un status ridicat
refuza sa se conformeze expectantelor persoanelor cu un status scazut. Acest fapt a fost explicat prin
faptul ca refuzul vine din faptul ca succesul în a-si atinge obiectivele depind de libertatea persoanelor cu
status ridicat de a gestiona resursele grupului: în acest caz, conformarea la expectantele unei persoane
cu un status scazut duce cu ideea la pierderea prestigiului, a pozitiei în grup a persoanei cu status ridicat.
În conditii de solidaritate acest fenomen nu apare, deoarece conformarea nu constituie o amenintare la
pozitia individului

Status, roluri si norme.

Pentru a întelege mai bine care este legatura între perceptia diferita a deviantei, trebuie mentionate si
legaturile statusului cu normele, si rolurile indivizilor din societate. Se poate usor observa ca statusul
contribuie la unele procese de grup, si influenteaza comportamentul indivizilor. Persoana cu un status
ridicat are o influenta mai mare asupra grupului decât o persoana cu un status scazut; el poate sa se
conformeze mai mult sau mai putin, depinde de situatie. De exemplu, câteva studii au aratat ca
persoanele cu un status ridicat tind sa se conformeze mai mult decât cele cu un status scazut (Berg si
Bass, 1961), iar Hommans a sugerat ca o persoana trebuie sa se conformeze tuturor normelor existente
în cadrul grupului, daca doreste un statut ridicat. De asemenea Hollander (1958) a aratat ca unei
persoane cu un status mai ridicat i se permite o mai mare abatere de la normele sociale, în conditiile în
care a contribuit în trecut la atingerea scopului grupului, pe aceasta baza construind teoria "creditului
idiosincrasic" .

Gergen si Taylor (1969) au identificat alte surse de variatie a conformismului ca functie a statusului, si
anume gradul în care contextul scoate în evidenta productivitatea sau solidaritatea. Ei au aratat ca
atunci când exista o presiune (cu privire la productivitatea grupului) persoanele cu un status ridicat
refuza sa se conformeze expectantelor persoanelor cu un status scazut. Acest fapt a fost explicat prin
faptul ca refuzul vine din faptul ca succesul în a-si atinge obiectivele depind de libertatea persoanelor cu
status ridicat de a gestiona resursele grupului: în acest caz, conformarea la expectantele unei persoane
cu un status scazut duce cu ideea la pierderea prestigiului, a pozitiei în grup a persoanei cu status ridicat.
În conditii de solidaritate acest fenomen nu apare, deoarece conformarea nu constituie o amenintare la
pozitia individului
http://www.scritub.com/sociologie/STATUT-SI-ROL-ELEMENTE-ALE-STR15587.php

STATUT sI ROL - ELEMENTE ALE STRUCTURII SOCIALE. TIPURI DE

SOCIETĂŢI
6.1 Structura sociala

Oamenii nu se comporta întâmplator : în anumite situatii se comporta într-un

anume fel, în altele, în alt fel. Putem vorbi, deci, despre existenta unui tipar al
comportamentelor noastre. Acesta este determinat nu numai de specificul cultural, ci si
de elementele structurale ale societatii, respectiv statutul, rolul, grupurile, organizatiile,
institutiile sociale si comunitatea. Conceptele care delimiteaza elementele structurale ale
societatii nu sunt în mod riguros separabile de notiunile care privesc functionarea
grupurilor umane. Opozitia dintre o statica sociala si o dinamica sociala, prezentata
adesea ca fundamentala de catre pionierii sociologiei, mai târziu, a fost catalogata, pe
drept cuvânt, ca artificiala si chiar periculoasa, în masura în care ea tinde sa induca
ideea ca ar putea exista societati pur inerte, a caror punere în miscare ar fi - în acest
context - pur aleatorie. Ori, este evident ca una din proprietatile principale a universului
uman este continua evolutie. Daca vom avea grija, însa, sa precizam ca avem de-a face
cu un principiu pur metodologic, cu o modalitate de a clasa lucrurile fara a le izola unele
de altele, atunci nu va mai exista nici un inconvenient pentru ca cele doua maniere de a
observa, cauta, întelege fenomenul social (aceea care-l prezinta ca pe un ansamblu de
"unitati" analizabile si aceea care-i demonstreaza functionarea) sa se succeada si
completeze reciproc. Pentru a întelege 555i83f functionarea sistemului social trebuie sa
consideram mai întâi ca avem de-a face cu "unitati" sau totalitati în interiorul carora
indivizii umani se insereaza si, în consecinta, trebuie sa începem prin a studia care
poate fi locul lor, locul fiecaruia în ansamblul social. "Pentru a realiza acest lucru,
extrem de pretioase sunt notiunile de statut si rol " , situate la intersectia dintre
1

sociologie - ca stiinta de sine statatoare - si psihologia sociala. Din cunoscutele definitii

propuse de Jean Stoetzel deducem ca cele doua notiuni sunt distincte una de cealalta,
dar complementare : " daca luam ca centru al observatiei noastre individul, locul pe
care-l ocupa determina statutul si rolul sau, statutul sau este ansamblul
comportamentelor la care el se poate astepta în mod legitim din partea celorlalti, rolul
sau este ansamblul comportamentelor la care ceilalti se asteapta în mod legitim din
partea sa".2

A) Statutul

În vorbirea curenta, prin statut se întelege un nivel de prestigiu, de bogatie sau

putere. Sociologii folosesc termenul în întelesul de pozitie a unei persoane într-o retea
de relatii sociale, statutul de decan (sau de director de scoala) se refera la o pozitie în
sistemul de învatamânt la fel ca si cel de elev sau de student. Statutele de mama,
bunica, fiica, nepoata etc. indica pozitia persoanei în familie. Raymond Boudon si
François Bourricaud remarcau faptul ca pozitia într-o retea de relatii poate avea doua
dimensiuni : orizontala si verticala. Dimensiunea orizontala desemneaza interactiunile
reale si posibile pe care individul le are cu alte persoane situate la acelasi nivel
social. Dimensiunea verticala se refera la contactele cu persoanele situate într-o pozitie
superioara sau inferioara pe scara ierarhiei sociale. În conceptia lor, statutul se
3

defineste ca un sistem de interactiuni egalitare si ierarhice pe care individul le are cu

ceilalti membrii ai grupului din care face parte.
 Mai întâi, termenul de statut a fost utilizat în filosofia sociala semnificând puterea
de care dispune o persoana, suma drepturilor si îndatoririlor sale. Sociologul francez
Emile Durkheim în renumita sa lucrare "De la division du travail social" (1893) a
aprofundat analiza anomiei prin perturbarea, dereglarea ierarhiei de statut. Ceva mai
târziu, (1921) sociologul german Max Weber folosea termenul în întelesul de prestigiu
social.

În lucrarea "The Study of Man" (1936), de pe pozitiile antropologiei culturale,

Ralph Linton acorda notiunii de status întelesul de colectii de drepturi si de datorii
generate de locul ocupat de individ în societate. El, împreuna cu Talcott Parsons (1902-
1979) si altii atrag atentia asupra distinctiei dintre statusurile atribuite pentru care
individul nu a optat în mod expres, care i-au fost conferite de societate sau grupul din
care face parte si statusurile dobândite, pe care el, cel putin teoretic le-a ales, care
depind de calitati asupra carora individul are un oarecare control. Printre cele dintâi se
afla statutele legate de conditiile biologice sau geografice (vârsta, rasa, sex,
nationalitate etc.). Oamenii nu pot, initial, sa-si aleaga sexul, rasa, etnia, religia si chiar
clasa sociala. Pentru statutele dobândite putem enumera statutele profesionale (medic,
profesor etc.) statutele maritale (sot, sotie), statutele în cadrul grupurilor informale
(prieten). Acestea, de regula, sunt functii ale optiunilor individuale, desi constrângerile
sociale pot restrânge evantaiul posibilitatilor accesibile.

În unele societati, cum ar fi de exemplu regimul castelor, statutele atribuite

depasesc cu mult limitele biologico-geografice deoarece, chiar si profesiile sunt strâns
legate în mod obligatoriu de originea familiala (fiii învata si practica meseria tatalui).
Într-un fel, problema mobilitatii sociale priveste marja dintre ceea ce este atribuit si
ceea ce este dobândit.

Sociologia face si distinctia dintre statusul actual si statusul latent. Statusul actual
sustine R. Linton este pus în evidenta de situatia sociala concreta. De exemplu, un
individ apare ca muncitor când îl observam în viata sa profesionala (în timpul lucrului, în
institutia în care îsi desfasoara activitatea). Acest lucru nu-l împiedica sa aiba în acelasi
timp alte statute (tata de familie, de exemplu), care sunt în aceasta circumstanta
latente. Statutele latente sunt, deci, statutele neactualizate dar posibil de evidentiat în
alte situatii sociale.

Fiecare om are mai multe statute sociale ce alcatuiesc asa numitul set de statute
ale persoanei. Profesoara, mama, fiica, ortodox, prieten, femeie, românca etc sunt
statute care se pot aplica uneia si acelesai persoane. E. K. Wilson (1966) a grupat
statutele în trei mari categorii : biologice, familiale si extrafamiliale (profesionale,
economice, culturale). Statutele profesionale se pot clasifica, la rândul lor, în statute
formale (oficiale, conform cu organigrama) si informale (dobândite pe baza
caracteristicilor psihice ale persoanei).

În cadrul constelatiei pe care o alcatuiesc, nu toate statutele au aceeasi

importanta. De multe ori, avem de-a face cu un statut principal, un statut cheie, care
joaca un rol foarte important în interactiunile noastre sociale, precum si în identitatile
noastre sociale. În societatile arhaice, deseori statutul religios si de vârsta a reprezentat
statutul cheie al individului.
 În societatile moderne, se pare ca în mod frecvent statutul profesional reprezinta
statutul principal. Observam ca statutele cheie difera de la o societate la alta. Daca în
mod traditional statutul profesional al unui barbat era extrem de important atât pentru
sentimentul sau de sine cât si pentru relatiile sale cu ceilalti, astazi, barbatii încep sa
acorde tot mai mult timp familiei cu alte cuvinte, îsi împart timpul între cariera si familie.
Daca în mod traditional statutul principal al femeii este cel de familie, astazi, deoarece
tot mai multe femei exercita o anumita profesie, statutul lor profesional devine din ce în
ce mai important pentru ele. Pierderea unui statut principal poate produce sentimente
de frustratie si poate tulbura sentimentul de identitate pe care persoanele în cauza l-au
încercat de-a lungul multor ani. Este cazul pierderii statutului de munca atunci când
oamenii se pensioneaza sau al modificarii esentiale (perceputa tot ca o pierdere) a
statutului de parinte, atunci când copiii se maturizeaza, devin independenti, îsi
întemeiaza propriile familii.

Statutele partiale ale unei persoane pot fi congruente sau incongruente, cele de pe
urma, generând conflicte interstatus asa cum ar fi acelea dintre statusul profesional si
statusul familial. Exista însa si statusuri care sunt generatoare de conflicte prin însasi
natura lor. Sociologia organizationala a evidentiat faptul ca pozitiile ierarhice
intermediare genereaza conflicte interstatus. Mergând pe acelasi filon, Wilson arata ca
4

aceste conflicte sunt relativ frecvente în statusurile flotante între doua extremitati ale
unui sistem ierarhic, cu alte cuvinte în rolurile legate de statusurile intermediare. Astfel,
maistrul se poate simti mai aproape de muncitori sau mai aproape de manager,
subofiterul se poate situa fie lânga ofiter, fie lânga soldati, asistentii universitari se pot
simti mai solidari cu decanul sau dimpotriva, cu studentii etc. Este renumita
ancheta realizata la Universitatile Harvard si Radcliffe asupra studentilor însarcinati cu
5

responsabilitatea de a supraveghea examenele, fapt ce le-a conferit un statut

intermediar între colegii lor si administratia universitatii. Respectivii "supraveghetori" au
fost întrebati ce ar face daca ar vedea ca un student triseaza la examen, copiind din
notitele sale. Li s-a dat posibilitatea sa aleaga între urmatoarele cinci conduite posibile:

1. Îl da afara imediat pe vinovat si îl denunta ;

2. Îi permite sa termine examenul, dupa aceea îi confisca notitele si îl

denunta ;

3. Îl roaga sa se retraga, sa abandoneze examenele si nu-l denuta decât

daca refuza ;

4. Îi ia notitele, îl lasa sa-si termine lucrarea si nu-l denunta;

5. Se preface ca nu remarca frauda.

Subiectii investigati trebuiau apoi sa spuna care era, dupa parerea lor, conduita pe
care colegii lor ar fi aprobat-o si care era cea aprobata de autoritati. Raspunsurile au
indicat faptul ca autoritatea ar fi aprobat conduita cea mai severa si colegii cea mai
indulgenta. În 28 % dintre cazuri, subiectii chestionati au aratat ca aceasta situatie îi
pune într-un conflict de roluri, în imposibilitatea de a se conforma în acelasi timp celor
doua tipuri de cerinte (ale studentilor si ale administratiei).
 Doar 11% dintre respondenti au considerat ca situatia respectiva nu creeaza nici
un fel de probleme, una si aceeasi solutie fiind aprobata în acelasi timp si de studenti si
de autoritati. Pentru 61% , adica majoritatea, exista cu certitudine o diferenta între
asteptarile autoritatilor si cele ale studentilor ; dar o solutie de compromis putea fi
gasita. Dupa parerea subiectilor investigati, cea de-a treia varianta de raspuns parea a
fi cea mai buna solutie pentru a obtine în final, atât aprobarea colegilor, cât si a
conducatorilor universitatii.

În opina lui Wilson, oamenii apeleaza în mod constant la astfel de compromisuri

pentru a regla conflicte între atitudini divergente. De altfel, integrarea sociala depinde si
de capacitatea membrilor societatii de a minimaliza incompatibilitatile care pot izvorî din
complexitatea vietii moderne. Pe de alta parte, o societate bine echilibrata trebuie sa
aiba mecanisme care sa permita evitarea situatiei în care unul si acelasi individ ocupa
statusuri care comporta roluri incompatibile. Reunind tezele lui Gibbs, Martin si
Durkheim, Wilson estimeaza ca procentul sinuciderilor se micsoreaza când numarul
rolurilor si statusurilor compatibile creste, adica atunci când se perfectioneaza
integrarea statutelor.

Cercetarile sociologice concrete au demonstrat ca modul în care o persoana îsi

percepe propriul status joaca un rol decisiv în depasirea conflictelor inter- si intrastaus.

Cazeneuve constata ca sociologii, în abordarea problematicii statusurilor si

rolurilor, în mod frecvent, iau ca referinta statutul de prestigiu, ajungând chiar sa
utilizeze termenul de statut în întelesul de statut de prestigiu. Acesta de pe urma este
mai putin institutionalizat decât statutul profesional si mai dificil de masurat decât
statutul economic, fiind determinat prin consens. Îl putem examina prin anchete
empirice, solicitând reprezentantilor grupului social sa aleaga ce conteaza mai mult
pentru ei (profesia, cultura, sansa, familia, educatia, decoratiile etc.) si invitându-i apoi
sa stabileasca o ierarhie pentru fiecare tip de statut (dupa gradul de stima pe care i-l
acorda). Pe de alta parte, estimarea statutelor conduce la evidentierea grupurilor de
referinta. Cel mai adesea, asa cum sublinia Merton, individizii pentru a evalua propriul
lor statut, se refera la grupurile de apartenente (vârsta, nationalitate etc.). Nu se
constata acelasi lucru când este vorba despre clasele sociale (aici, de regula, se aspira
la clasele superioare).

Pe de alta parte, individul îsi percepe si defineste statutul si în functie de situatia în

care el se afla în raport cu ceilalti (prieteni, vecini, colegi). În concluzie, grupul de
referinta poate sa fie complex si sa aibe o mare influenta asupra nivelurilor aspiratiilor,
frustrarilor (care iau nastere deseori prin comparatie). Este ceea ce Merton a pus în
evidenta, analizând rezultatele unei renumite anchete efectuata asupra soldatilor
americani în timpul celui de al doilea razboi mondial, rezultate ce au fost publicate de
Stouffer s.a. în lucrarea "The American Soldier" în 1949. Soldatii casatoriti se simteau
mai frustrati atunci când se comparau cu celibatarii mobilizati sau cu barbatii casatoriti
nemobilizati.

O alta problema pe care sociologia a evocat-o a fost cea a eficacitatii simbolurilor

prin care se exprima diferite statusuri. În multe societati anumite statusuri de profesie si
de prestigiu etc. se manifesta efectiv prin semne concrete si distinctive cum ar fi :
uniformele sau decoratiile (militarii, medicii, judecatorii etc.). Remarcam, de asemenea,
ca exista anumite simboluri si pentru statusurile nationale sau provinciale, asa cum sunt
de exemplu costumele nationale. În acelasi context, putem sa supunem atentiei si
simbolurile onorifice si semnele distinctive ale prestigiului care sunt casele,
automobilele, titlurile (titluri de noblete, titlul de doctor în stiinte, de presedinte etc.). Se
întâmpla uneori ca termenul de statut sa fie înlocuit prin simbolul sau. Asa, de exemplu,
termenul de "blue collar" (gulere albastre) este utilizat pentru a desemna statutul de
muncitor manual, în timp ce termenul de "white collar" (gulere albe), pentru statutul de
specialist fara functii de conducere sau, în viziunea lui C. Wright Mills (1917-1962),
pentru statutul de clasa de mijloc a societatii contemporane. El abordeaza aceasta
problematica într-o celebra lucrare aparuta în 1951 intitulata : White Collar. The
american middle class.

Cercetarile sociologice au pus în evidenta si existenta unor corelatii semnificative între statusuri si anumite boli
psihice. În viziunea lui Jaspers, bolile psihice vor fi mai frecvente printre persoanele care exercita profesii liberale. L.
Stern 6 confirma aceasta concluzie, adaugând ca agricultorii sunt cei mai putin atinsi de aceste afectiuni.

Cazeneuve, în lucrarea citata apreciaza ca existenta acestei situatii se datoreaza

mai mult diferentelor existente între modul de viata la sat si cel de la oras decât
diferentelor între profesii.

Pe de alta parte, în urma observatiilor clinice efectuate în Spania asupra câtorva 7

mii de subiecti, s-a constatat ca toxicomania este frecventa deseori la intelectuali,

schizofrenia la studentii de la filosofie si teologie, delirul persecutiei la politisti, nevrozele
la infirmieri si învatatoare. Aceste date trebuie sa le primim însa cu circumspectie
deoarece ele pot tine de cauze conjuncturale.De altfel, nu toate anchetele realizate au
condus la aceleasi rezultate sau la rezultate convergente. R. Bastide (1965) constata ca,
desi, conform documentelor, maladiile mentale par a fi mai raspândite printre
intelectuali, studiul actualelor profesii le releva în procentaj mai mare printre muncitorii
manuali. Pe de alta parte, R.W. Trumkin (1955) sesiza ca persoanele cu statute sociale
putin elevate dezvolta adesea maladii mentale sociogenice, îndreptate contra societatii
în timp ce în clasele sociale elevate, gasim mai mult boli psihice dirijate contra Eului.

Variatia rezultatelor cercetarilor efectuate în timp asupra acestei chestiuni ar putea

fi explicata, pe de o parte, prin faptul ca reperarea bolilor mentale în clasele mai
modeste întâmpina unele dificultati, iar pe de alta parte, prin faptul ca dezvoltarea
automatizarii a antrenat conditii de viata diferite de cele ale artizanatului.

Ne putem întreba daca echilibrul personal este legat mai mult de statutul economic sau de cel de prestigiu. R.W.
Trumkin estimeaza ca diversele tipuri de statut pot influenta împreuna viata psihica a individului, dar el atribuie o
importanta mai mare statutului de prestigiu decât celui economic. Roger Bastide corecteaza aceasta concluzie,
remarcam faptul ca, adesea, sentimentul de securitate este legat de statutul economic. Daca luam în considerare
tabloul stratificarilor sociale dupa venituri, constatam ca nevrozele predomina la clasele înalte si psihozele la paturile
inferioare ale populatiei. În particular, procentajul de schizofrenie pare sa creasca atunci când se coboara pe scara
sociala.

Alti autori printre care se afla si Warner, ataseaza starea mentala la dificultatile
mobilitatii sociale. Cei mai vulnerabili, sustin el, sunt actorii sociali care vor sa se înalte
pe scara prestigiului social dar nu reusesc. Ajungem astfel la o problema mai generala si
anume aceea a acceptarii statutelor.

Pe de alta parte, constatam ca existenta decalajelor dintre diverse tipuri de statut

a stat la originea bulversarilor sociale si politice.
 Studiile lui Vence Packard , realizate în anii '60, semnaleaza o dihotomie între
8

ierarhie ideala a valorilor si ierarhia reala a statuselor care comanda atitudinile opinei
publice americane.

B) Rolul. Conexiunea rol-status

În timp ce statutul desemneaza locul unei persoane într-o retea

sociala, rolul indica un model de comportare asociat unui status, punerea în act a
drepturilor si datoriilor prevazute de statusuri într-o societate.

În acceptiunea sociologica moderna, termenul de rol a fost utilizat pentru prima

data de Ralph Linton în lucrarea sa "The Study of Man" (1936). Raymond Boudon si
François Bourricaud constata ca înainte ca Linton sa fi utilizat acest termen, el a circulat
în scrierile filosofice, înca de la sfârsitul secolului al XIX-lea.
9

Cu putin înaintea lui R. Linton, respectiv în (1934), sociologul american G.H. Mead
evidentiaza importanta îndeplinirii rolurilor sociale, subliniind faptul ca învatarea lor duce
la formarea personalitatii si asigura functionarea societatii umane. (Mind, Self and
Society).

Initial, Ralph Linton a definit rolul ca fiind ansamblul de comportamente pe care în

mod legitim îl asteapta ceilalti de la individul care ocupa o pozitie sociala determinata,
un status social. Acesta este si punctul de vedere al lui Jean Stoetzel ("La Psychologie
sociale", 1963). Mai târziu, Linton a sugerat ca rolul era alcatuit din comportamentele
efective ale ocupantului unui status. Constatam, deci, împreuna cu Mme Rocheblave -
Spenlé ca, prin acest termen, unii autori se refera la un comportament efectiv, altii, la o
conduita teoretica normativa. Pentru a se evita o eventuala confuzie, Newcomb a
propus acceptarea distinctiei dintre rolul jucat si rolul prescris, respectiv între rol
(aspectul prescriptiv al conduitei asociate unui status) si conduita de rol
(comportamentul efectiv, modul în care fiecare îsi interpreteaza efectiv rolul
sau). Brim (1960) sesizeaza, la rândul lui, deosebirea între prescriptiile rolului si
îndeplinirea rolului. Rolurile corespunzatoare unui status nu sunt mereu aceleasi, ele pot
evolua. Asa de exemplu : rolul femeii astazi a suferit schimbari importante fata de
trecut.

Rolul se poate defini, adesea, prin "asteptari" ce au la baza consensul social, sau,
altfel spus, consensul indivizilor fundamenteaza asteptarile grupului cu privire la
prescriptiil rolului. Pornind de la acest punct de vedere, Newcob a propus un exemplu
de studiu empiric al asteptarilor si consensului privind rolul matern . 10

El a constatat ca toti subiectii invesigati au corelat anumite comportamente cu

rolul matern. De exemplu, toti considerau ca o mama trebuie sa-si îngrijeasca copiii, sa
le asigure hrana etc. Deducem de aici ca aceasta activtate reprezinta, în opinia tuturor,
o conduita de rol esentiala. Alte conduite, cum ar fi de exemplu, preocuparea de a
spune povesti copiilor, au fost apreciate de subiecti ca fiind doar dezirabile (si nu
obligatorii). Un al treilea tip de activitati a fost consideat ca fiind doar permis sau
indiferent în rapot cu rolul. În aceeasi ordine de idei, studiile realizate de T. Parsons
("The Social System", 1951) au demonstrat ca nu toate prescriptiile rolului social au
aceeasi importanta pentru conduite : unele sunt esentiale si obligatorii, altele sunt doar
benevole, în timp ce unele dintre ele introduc interdictii comportamentale.
 Pe de alta parte, prin consens social anumite roluri sunt mai intense decât altele.
Mai multe anchete - sustine Cazeneuve - au stabilit ca deseori, criza adolescentei se
poate imputa impreciziei rolului de adolescent. Gerontologii fac constatari asemanatoare
cu privire la rolul batrânilor pensionari în societatea actuala. Cu alte cuvinte, rolurile
legate de adolescenta, batrânete (rolurile de vârsta) sunt mai neclare, asteptarile
celorlalti mai putin precise. În opozitie cu acestea, rolurile profesionale sunt mai clare,
mai precise.

Asemenea statusurilor, rolurile sociale pot fi impuse (atribuite si dobândite,

achizitionate).

Un alt criteriu dupa care se pot clasifica rolurile îl reprezinta sistemul de referinta.
Exista roluri care se refera la societatea globala în general, la idealurile si valorile
recunoscute. Exista roluri corespunzatoare personalitatii de baza, asa cum ar fi cel de
cetatean, de om cinstit, de gentleman. Altele, cum ar fi acelea care privesc vârsta,
sexul sunt legate de ansamblul bio-social. Alte roluri sunt în raport cu clasele sociale sau
gruparile sociale (profesii, situatii familiale etc.). Se observa ca aceasta ultima clasificare
este corelata cu statutele care deriva din structurile sociale. Raportul dintre rol si status
este complex. În corelatie cu statusurile sociale, fiecarei persoane îi sunt proprii, la un
moment, dat mai multe roluri sociale, care pot fi congruente sau incongruente.
Neconcordanta dintre rolurile sociale poate genera conflicte inter-rol. Acestea pot apare
atunci când prescriptiile atasate unui statut sunt discordante. Asa de exemplu, în SUA,
statutul de "asistent intern" într-un camin al unui colegiu prevede, pe de o parte,
sprijinirea studentilor aflati în situatii problematice, acordarea unor sfaturi utile iar pe de
alta parte, raportarea oricarei încalcari a regulamentului. Cele doua prescriptii sunt în
conflict, deoarece cu cât asistentul intern aplica mai mult regulamente, cu atât va
pierde mai mult încrederea studentilor si, deci, posibilitatea de a fi confesorul si
sfatuitorul lor.

Asa cum am demonstrat si în subcapitolul anterior, conflictul între roluri apare si

atunci când prescriptiile rolului asociate cu doua sau mai multe statute, sunt
contradictorii. O astfel de situatie este si În atunci când unui student aflat înaintea unui
examen dificil i se solicita de catre un bun prieten, un serviciu important care necesita
timp. Ambele prescriptii ale rolului sunt justificate, dar satisfacerea uneia atrage dupa
sine nesatisfacerea celeilalte. "Rolurile se pot afla în tensiune atunci când eforturile de a
satisface prescriptiile întruchipate într-un statut social provoaca anxietate, stress,
tensiune". În aceasta situatie, prescriptiile nu sunt neaparat contradictorii. De exemplu,
11

un sef de birou trebuie sa asigure armonizarea situatiilor de munca dintre functionarii

biroului, dintre el si acestia si, în acelasi timp, sa propuna promovarile si maririle de
salariu, fapt ce creeaza adesea o anumita tensiune psihologica. Raportul dintre rol si
statut este complex. Daca rolul nu se poate defini decât în raport cu statutul, la rândul
sau, statutul trimite cu necesitate la un rol. Societatea dispune de un anumit numar de
mijloace de constrângere, implicite sau explicite pentru a-i face pe indivizi sa-si ajusteze
conduita la modelul care constituie rolul legat de statutul care le este recunoscut.
Hurbert Touzard, definind familia în termenii lui Kurt Lewin, arata ca rolurile de familie
au variat în functie de transformarea statuelor. În timp ce familia rurala se întemeia pe
dominanta umana dintre cei doi membrii ai cuplului (femeia sau barbatul), familia
urbana trece de la dominanta la cooperare. Rolurile sunt, deci, asociate cu anumite
tipuri de statut si se transforma în functie de câmpul social. Pe de alta parte, cercetarile
sociologice au aratat ca complexitatea structurilor sociale lasa individului o marja de
interpretare si chiar îi impune luarea unei decizii personale.

Cu alte cuvinte, rolul individului consta nu numai în asemanarea statutului sau, ci

si în a-l interpreta, în a-l face sa evolueze. În acest sens, rolul este un element al
dinamicii sociale si o societate risca sa se sclerozeze daca încorseteaza prea mult
rolurile în definitiile rigide ale statutelor. Pe de alta parte, putem spune însa ca grupul
mic poate mentine coeziunea si existenta, doar daca statutele sunt acceptate (mai mult
sau mai putin) ca fiind conforme cu valorile recunoscute, ceea ce implica o anumita
coerenta între roluri.

acelasi timp, putem spune ca adecvarea rolurilor si statutelor este un element

important al echilibrului nostru psihic, acesta fiind legat, în mod particular, de realizarea
unei insertii sociale armonioase. G. H. Mead a consacrat opera sa cea mai cunoscuta
demonstrarii faptului ca învatarea rolurilor duce adesea la formarea personalitatii
constiente si la asigurarea functionarii comunitatii sociale. În acelasi context, Moreno
estima ca putem analiza mai bine personalitatea profunda a oamenilor, punându-i sa
joace anumite roluri (este principiul psihodramei în cursul careia individul inventeaza
sau reproduce un rol si care, adesea, este un procedeu de diagnostic).

C) Tipuri de societati

În viziunea lui Norman Goodmann, societatile pot fi clasificate în cinci tipuri

fundamentale : societatile de vânatori si culegatori, horticole si pastorale, agrare,
industriale si postindustriale. Ele se diferentiaza dupa doua criterii esentiale : tehnologia
pe care o utilizeaza si strategia de viata (pentru existenta) adoptate.

1) Societatile de vânatori si culegatori

Cele mai vechi strategii pentru existenta pe care le-a cunoscut omenirea sunt
vânatul, pescuitul cu ajutorul uneltelor simple din piatra si lemn si culesul. Astazi,
sustine Van der Zanden (1990), din cele 6 miliarde de pamânteni, doar vreo 300 000 îsi
aisgura mijloacele de subzistenta în acest mod.

Societatile în discutie se cacterizeaza prin nomadism si sunt relativ mici, deoarece

cele mai multe regiuni nu pot întretine populatii numeroase care depind în mod exlcusiv
de hrana furnizata de natura.

Economia acestui tip de societate este o economie de subzistenta, membrii

societatii consumând tot ce au. Comertul desfasurat de diversele populatii este
nesemnificativ. Diviziunea muncii, în masura în care ea exista, este redusa si se bazeaza
pe vârsta si sex. Organizarea sociala are la baza relatiile de rudenie iar diferentierea
sociala este scazuta. Conducerea est realizata de cei care obtin perfomante mari la
vânatoare si cules si are caracter neformal.

2) Societatile horticole si pastorale.

 În urma cu 10-19 mii de ani în urma, în regiunile fertile evoluau societatile
horticole iar în cele aride, societatile pastorale. Primele dezvoltau cultivarea plantelor,
celelalte se ocupau cu îmblânzirea animalelor. Aceste societati sunt mai eficiente în
asigurarea hranei si a altor bunuri necesare decât societatile de vânatori si culegatori.

Practicile horticole (tehnica "doborârii si arderii", uneltele simple, sapele primitive)

au fost utilizate initial în Orientul Mijlociu si Asia de S-E, ca mai apoi, prin difuziune
culturala sa se raspândeasca pâna în Europa Orientala si China, creînd o cantitate mai
mare si mai stabila de hrana.

Cresterea eficientei economice a dus la aparitia unui surplus de bunuri si a permis

aparitia diferentierilor sociale si a statutelor specializate: mestesugarul, samanul
(persoana care practica magia si vindeca oamenii). Încep sa apara institutiile politice,
unele dintre ele îmbracând forma conducerii ereditare.

Societatile horticole si pastorale au dus la marirea societatii. Societatile pastorale se

caracterizeau, însa, printr-o densitate mai mica (aveau nevoie de pamânturi întinse
pentru cresterea animalelor) si prin nomadism. Stramutarea de pe un pamânt pe altul a
dus la dezvoltarea unor contacte sporite cu alte societati si la dezvoltarea comertului cu
acestia. Pe de alta parte, însa, contactul cu alte societati a dus si la aparitia unor
ostilitati între grupuri si la dezvoltarea sclaviei (prizonierii din razboaie erau transformati
în sclavi). "Stilul de viata pastoral - sustine N. Goodmann - pare sa fi jucat un rol si în
dezvoltarea ideilor religioase, bazate pe zeitati supreme, care manifestau un interes
activ pentru problemele omenesti de fiecare zi. Aceste idei sunt comparabile cu
iudaismul batrânilor pastori evrei si cu religiile care îsi au originea în el, crestinismul si
islamismul".12

3) Societatile agrare.

Societatile agrare au aparut acum 5-6 mii de ani. "Revolutia agrara" a constat,
înainte de toate, în descoperirea plugului si utilizarea animalelor de tractiune, ceea ce a
permis cultivarea pamântului la scara mare si cresterea semnificativa a eficientei
lucrarilor agricole. Nomadismul a fost înlocuit cu asezari omenesti permanente. Mai
târziu au fost confectionate unelte din metal (mai eficiente decât cele din lemn sau
piatra), fapt ce a creat posibilitatea dezvoltarii sistemului de irigatii atât de necesar
agriculturii pe scara larga. Cresterea eficientei si producerea unor mari surplusuri de
hrana a dus la marirea numarului de statute specializate si de ocupatii distincte. Trocul
a fost înlocuit cu utilizarea banilor în realizarea schimburilor de bunuri, ceea ce a
facilitat dezvoltarea comertului si a pietelor. La rândul lui, comertul a creat premisele
aparitiei marilor centre urbane si în cele din urma a orasului modern.

Diferentierile sociale si inegalitatile sociale s-au accentuat si institutionalizat. Apare

o elita politica specializata ce deseori îmbraca forma monarhiilor ereditare absolute. În
mod similar iau nastere clasele sociale : o mica clasa prospera, care controla pamântul
si o mare clasa dependenta (de prima) care îl muncea.

În centrul religiilor care s-au dezvoltat în aceasta epoca (ca si urmatoarele)

stateau zeitatile masculine, fapt ce a extins stratificarea pe baza de sex.
 Constatam deci ca societatile agrare se caracterizeaza prin structuri politice,
economice si sociale tot mai complexe ce sporesc posibilitatea dezvoltarii lor.

4) Societatile industriale.

Revolutia industriala a avut loc initial în Anglia la mijlocul secolului al XVIII lea,
raspândindu-se apoi în multe alte tari (Franta, Germania, SUA etc.). Ea s-a materializat
în confectionarea si utilizarea unor masini complexe,actionate de un motor, în procesul
de producere a bunurilor parte a societatilor lumii, cu alte cuvinte, a schimbat fata lumii
: imense surplusuri de bunuri necesare subzistentei, explozie de statute sociale
specializate, ierarhii de statut si inegalitati sociale. Concomitent cu cresterea inegalitatii
sociale, mecanizarea - paradoxal - a avut drept consecinta si reducerea ei, deoarece a
micsorat importanta statutului social mostenit si a permis mobilitatea sociala. Locul de
munca s-a deplasat de acasa în fabrica si din mediul rural în cel urban. Economia devine
cea mai importanta si puternica institutie a societatii. Industrializarea a avut efecte
considerabile, a exercitat o influenta semnificativa asupra principalelor institutii ale
societatii: familia, educatia, religia, politica. "Nevoia de muncitori calificati si cultivati a
reclamat extinderea sanselor educative si la alte categorii, nu numai la mica elita.
Familia si-a pierdut statutul centru al productiei economice. O populatie mai educata a
pretins si a detinut mai multe drepturi politice. Autoritatea morala a religiei a scazut pe
masura ce industrializarea a marit diferentele în stilurile de viata ale oamenilor,
slabindu-le astfel consensul asupra normelor si valorilor fundamentale". 13

De industrializare este legata si urbanizarea :oamenii au migrat de la sate catre orase

acolo unde îsi aveau slujbele.
Standardele de viata au crescut dar nu în aceeasi masura pentru toti. Pe lânga
beneficiile aduse, industrializarea a creat si numeraose probleme :cresterea poluarii, a
somajului, inegalitatile sociale etc.

În 1956, într-o conferinta la Chicago intitulata "Agresivitatea în societatea

industriala contremporana", Herbert Marcuse a tinut sa evidentieze "tarele", "tensiunile"
specifice societatii industriale în general si a societatii americane în particular. El
considera ca principalele caracteristici al acestui tip de societate sunt : "1. O capacitate
industriala si tehnica foarte dezvoltata, care în cea mai mare parte este destinata
producerii si distribuirii (.) unor bunuri si servicii neproductive" 2) un standard de viata
în crestere, la care au acces si straturi sociale anterior nepriilegiate ; 3) un înalt grad de
concentrare a puterii economice si politice care merge mâna în mâna cu imixtiuni
organizatorice serioase guvernului în viata economica 4) cercetarea, controlul si
manipularea stiintifica si pseudostiintifica a comportarii indivizilor si a grupelor de
indivizi în timpul muncii si în timpul liber, din care se trag cu succes concluzii si asupra
comportamentului psihic constient, subconstient si inconstient si ale caror rezultate sunt
valorificate în scopuri comerciale si politice".

5) Societatea postindustriala.
D.Bell (1973) constata ca recent a aparut un nou tip de societate, societatea
postindustriala, în care principala sursa de subzistenta este mai degraba producerea de
informatii si de bunuri decât producerea de bunuri materiale. În acest tip de societate,
oamenii au sanse mai mari sa lucreze sectorul serviciilor decât în agricultura sau în
industria prelucratoare. Acest lucru este posibil datorita tehnologiei extrem de performante,
ce asigura realizarea aceluiasi nivel al productiei sau chiar al unuia mai ridicat cu un numar
mai mic de muncitori. Societatea postindustriala este bazata pe cunostinte si producerea de
cunostinte. Este o societate a stiintei, ingineriei si educatiei. Institutiile economice sunt la fel
de importante ca si în trecut, dar sunt mai dependente de sfera informationala si educativa
decât erau în trecut. Se înregistreaza o mobilitate sociala si geografica fara precedent,
datorita perfectionarii tehnologiilor, comunicatiilor, transportului.

Cresterea mobilitatii a generat diversificarea stilurilor de viata, a valorilor

acceptate, marind posibilitatea unei mai mari egalitati între sexe, cresterea tolerantei
fata de diferite stiluri de viata, relativismuilui cultural. Principalele institutii ale societatii
se aflau în plin proces de adaptare la ceintele acestui nou tip de societate
(învatamântul, familia etc.). "Astazi, remarca Alvin Toffler, în natiunile abundente -
supuse schimbarilor rapide în pofida inechitatilor de câstig si avere, eminenta lupta
pentru putere se va transforma tot mai accentuat într-o confruntare pentru distribuirea
si accesul la cunostinte (.) Controlul cunoasterii este nodul gordian al luptei mondiale de
mâine pentru putere, în toate institutiile omenesti". 14

El sustine ca omenirea trece acum de la o economie de tip Al doilea val la una de tip
"Al treilea val". Primul val a adus agricultura si cel de-al doilea, societatea industriala de
masa. Celui de "Al Treilea Val" în mijlocul caruia traiau îi sunt caracteristice economia "de-
masificata" (serii scurte, unicate), computerizarea, revolutia biologica, descentralizarea,
localismul însotit de globalizare.
6.2. Teorii despre tipurile de societate
În cadrul acestei dezbateri ne propunem sa trecem în revista punctele de vedere
sustinute de perspectivele evolutioniste socio-culturale, structural-functionaliste,
conflictualiste si weberiene.
În conformitate cu teoriile evolutioniste ale lui Gerhard si Jean Lenski (1987),
societatea evolueaza ca urmare a schimbarilor culturale, îndeosebi ale tehnologiei.
Acumularea unei cantitati tot mai mari de informatii despre mediul înconjurator si despre
modul în care acesta poate fi "explorat" spre beneficiul oamenilor, duce la schimbarea
societatii.
De regula, sustin cei doi sociologi, schimbarea se concretizeaza în cresterea
complexitatii si a perfectionarii tehnologiei.Principalele mijloace prin care societatile
realizeaza schimbarea sunt difuziunea culturala si inventiile independente. Utilizarea
inventiilor tehnologice limiteaza capacitatea mediului natural de a modela natura societatii.
Cu alte cuvinte, societatile scapa oarecum de sub controlul mediului natural, intrând tot mai
mult sub propriul control, fapt ce nu trebuie însa, absolutizat.

Schimbarea tehnologiei produce schimbari în economie, în organizarea sociala si în comportamentul social, acestea
nu au însa caracter de lege. Gerhard si Jean Lenski au elaborat o versiune mai sofisticata a teoriei evolutioniste
socio-culturale, care nu presupune inevitabilitatea "progresului". Ei au considerat ca schimbarea se poate produce în
sfere sociale diferite, în ritmuri si directii diferite, au conceput, deci, schimbarea ca fiind "multiliniara".

Perspectiva structural-functionalista, prin reprezentantul ei cel mai de seama Talcott

Parsons, concepe societatea ca pe un sistem, ca pe un ansamblu de elemente aflate într-o
interdependenta structruala. Partile aflate în strânsa conexiune, respectiv institutiile
fundamentale ale societatii, au ca obiectiv central mentinerea stabilitatii sistemului. Toate
societatile se confrunta cu probleme similare, putem vorbi deci, de existenta unor probleme
general-valabile pentru toate societatile. Rolul institutiilor este de a gasi solutii pentru aceste
probleme universale, ele au deci functii importante în societate. Astfel, regimul politic are ca
functie asigurarea securitatii societatii, distribuirea si folosirea puterii inerente vietii
colective. Desi în fiecare societate întâlnim o forma de regim politic, natura acestuia difera
de la o societate la alta (autoritarism, democratie .).
 Economia este institutia sociala care, în viziunea lui Parsons, asigura distribuirea
bunurilor si serviciilor necesare vietii sociale.
Familia, alta institutie sociala fundamentala, pe lânga functia speciala de reproducere
sexuala, trebuie sa asigure (alaturi de sistemul educational), socializarea membrilor sai.
În celebra sa lucrare "The Social System"(1951), T. Parsons formuleaza patru tipuri
universale de cerinte functionale a caror satisacere este indispensabila functionarii
societatii. Aceste cerinte - preconditii functionale - sunt : adaptarea, realizarea scopurilor,
integrarea si latenta. Aceasta teza fundamentala este cunoscuta sa paradigma "A.R.I.L."

Adaptarea se refera la nevoia societatii de a se adapta la mediul sau fizic. Pentru a supravietui, societatea trebuie sa
tina cont de conditiile de mediu, sa valorifice si distribuie resursele. Aceasta este functia economica.

Realizarea scopului se refera la nevoia societatii de a îndeplini obiective importante, asa

cum ar fi asigurarea securitatii si desfasurarea de bune relatii cu alte societati. Aceasta
sarcina este îndeplinita de regimul politic.

Integrarea sociala implica realizarea coeziunii sociale, solidarizarea diferitelor parti

ale societatii, astfel încât ele sa colaboreze si sa functioneze ca un întreg - rolul
integrarii este jucat de familie.

Latenta se refera la mentinerea sistemului, la mentinerea modelului valoric, functie

realizata de institutiile familiei, educatiei, religiei prin procesul socializarii.

Parsons vede societatea ca pe o structura sociala relativ stabila si linistita,

oarecum conservatoare opunând rezistenta schimbarii sociale. Schimbarea se produce,
totusi, incet si în mod organizat, scopul ei fiind realizarea unui nou echilibru, a unei noi
stabilitati.

Evolutia societatii se realizeaza prin specializarea elementelor subsistemelor,

componente ale societatii. Initial, familia a îndeplinit toate cele patru functii universale
ale societatii. Pe masura ce societatile au evoluat, au aparut institutii specializate,
respectiv, institutiile economice, politice etc. În conceptia lui Parsons, omenirea a
cunoscut trei mari tipuri de societati : primitive, intermediare si moderne.

Societatile primitive sunt echivalente cu societatile de vânatori si culegatori si

primele societati horticole (descrise în subcapitolul anterior), cele intermediare
corespund societatilor horticole si pastorale târzii si cu cele agrare timpurii, iar cele
moderne sunt echivalente cu societatile industriale si postindustriale care, în opinia lui
Parsons, constituie stadiul final al evolutiei.

O alta perspectiva din care este abordata problema structurii sociale si a tipurilor
de societate este teoria conflictului. K. Marx principalul reprezentant al acestei teorii
contesta faptul ca institutiile sociale functioneaza armonios în scopul solutionarii
nevoilor sociale universale. El considera ca institutiile societatii sunt mai degraba
instrumente de control social decât de rezolvare a problemelor. Nu toate institutiile
continua el, joaca un rol la fel de important. Institutia economica este cea mai
importanta, de ea depinzând toate celelalte institutii sociale. Ea sta la baza controlului
social si politic. Cei care se afla în posesia mijloacelor de productie, capitalistii, se afla
într-o pozitie privilegiata fata de cei lipsiti de astfel de mijloace, proletariatul. Cei dintâi îi
pot controla si chiar exploata pe cei din urma. Daca în societatile timpurii familia era
institutia principsala, începând cu revolutia industriala acest rol este jucat de economie.
 În viziunea lui Marx, schimbarea sociala se bazeaza pe conflictul de clasa. "Istoria
întregii societati existente pâna acum - sustine el - este istoria luptelor de clasa".
Societatea se schimba pentru ca interesele ceor doua clase antagoniste (fie ei stapâni si
sclavi, fie proprietari si ideologi, fie capitalisti si proletari) sunt în conflict. Clasele
exploatate subordonate, în cele din urma, vor porni lupta împotriva celor exploatatoare,
reusind sa preia puterea. Schimbarea sociala fundamentala se realizeaza prin revolutie
si nu prin perfectionarea tehnologiei, conchid adeptii acestei teorii.

Teoria actiunii sociale propune un alt model de exploatare pentru întelegerea

structurii si schimbarii sociale. Max Weber evidentiaza consecintele stilurilor de gândire
asupra actiunii sociale. Comportamentul oamenilor este influentat de modul lor de
gândire, de conceptiile lor sau sunt factorii stimulatori esentiali în viata sociala. Weber
are convingerea ca ideile religiei calviniste au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea
capitalismului modern, pentru ca au generat dezvoltarea însusirilor caracteristice
capitalismului : munca sustinuta, investitii de capital, disciplina eficienta, ratiune.
Societatile au progresat de la formele timpurii, traditionale la cele moderne.

Constatam ca viziunea lui Weber asupra naturii vietii sociale este diferita de a lui K.
Marx. În timp ce primul considera ideile cauza structurilor sociale, cel de al doilea
sustine ca dimpotriva, ideile sunt rezultatul structurilor sociale. Oricum, cei doi mari
sociologi, spre deosebire de reprezentantii structural-functionalismului, accentueaza
asupra ideii de schimbare sociala.

Note:

1. Jean Cazeneuve, Dix grandes notions de la sociologie, Ed. du Seuil, 1976, p. 136.

2. Jean Stoetzel, Psychologie sociale, Flammarion, 1963, p. 178.

3. Raymond Boudon, Francois Bourricaud, Dictionnaire de la sociologie, 981, p. 511.

4. E.K. Wilson, Sociology, 1966, p. 251.

5. Jean Cazeneuve, op. cit., p. 141-142.

6. L. Stern, Kulturkreis und Form der Geistigen, Erkankung, Halle, 1913.

7. J. Cazeneuve, op.cit.,, p. 144.

8. Packard, V, Les Obsedes du standing, Paris, Calmann-Levy, 1960.

9. Raymond Boudon, Francois Bourricaud, Dictionnaire critique de la sociologie, PUF,

Paris, p. 471.

10. J. Cazeneuve, op.cit., p. 137.

11. N. Goodman, op. cit., p. 70.

12. N.Goodman, op. cit., p. 76.