FIȘĂ DE LECTURĂ

 Albert Ogien – Sociologia Devianței, Polirom 2002

Din cartea Sociologia Devianței, de Ogien am avut de studiat două teorii dintre cele
prezentate de către acesta.
Prima teorie pe care am studiat-o este teoria anomiei. R. Merton formulează principiul unei
explicații a delicvenței pe baza unei interpretări originale a noțiunii de anomie a lui Durkheim.
Merton observă că pentru cel care crede în existența unei ordini sociale perfecte, neconformitatea
conduitei apare întotdeauna ca fapt al unei persoane apropiate de starea naturală. Respingând
această concepție a anormalității ca fiind o carență de socializare, el postulează că
neconformitatea este ea însăși un fenomen social.
Merton distinge două elemente constitutive a ceea ce el numește structura socială: o serie de
aspirații pe care fiecare membru al unui grup social ar trebui să o urmărească (obiective
culturale) și o serie de procedee acceptabile pentru a obține ceea ce dorește (norme
instituționale). Merton clasifică grupurile sociale după echilibrul care se stabilește între scopurile
urmărite și metodele de a le atinge.
Merton concepe sistemul social ca un echilibru între o structură culturală și o structură socială, el
nu crede că scopurile și mijloacele prescrise vor putea vreodată să formeze o constrângere
omogenă și implacabilă. Astfel, echilibrul admis în teorie nu este niciodată asigurat total în
practică.
Pentru Merton, devianța provine dintr-un dezechilibru care se naște din întâietatea acordată
scopurilor: indivizii admit valorile generale ale societății, dar se găsesc la marginea ei, fie pentru
că încearcă să le modifice pentru a le ameliora, fie pentru că recurg la mijloace ilegitime pentru a
obține ceea ce toți ar trebui să dorească.
Pentru Merton, normalitatea este o situație în care scopurile social aprobate sunt efectiv realizate
recurgându-se la mijloace legitim prevăzute.
În descrierea originii devianței propusă de Merton, anomia este considerată drept cauza apariției
obișnuințelor care contravin moralei admise și, în consecință, cauza evoluției conduitelor
anormale.

1
Teoria lui Merton admite două afirmații pe care mai mult le postulează decât le justifică:
devianța se naște dintr-o ruptură între scopuri și mijloace și un individ poate trece de la un mod
de adaptare la altul.

A doua teorie pe care am studiat-o este teoria asocierii diferențiate. Edwin Sutherland, un
sociolog al Școlii de la Chicago, propune prima teorie asupra devianței în 1939. Această teorie
pornește de la un postulat: înclinația spre infracțiune nu este nici înnăscută și nici nu rezultă din
dispoziții psihologice dobândite.
Această teorie se rezumă în nouă propoziții formale, care decurg dintr-un principiu:
comportamentul criminal se învață. Celelalte opt propoziții încearcă să specifice forma și
conâinutul acestei învățări. Astfel, Sutherland afirmă: comportamentul criminal se învață printr-
un proces de comunicare în interacțiunea cu alte persoane; o parte esențială a învățării
comportamentului criminal se desfășoară în interiorul unui grup restrâns de relații personale;
când comportamentul criminal se învață, acesta include: dobândirea de tehnici de comitere a
infracțiunii, adoptarea unor diferite tipuri de motive. În spiritul teoriei asocierii diferențiate,
învățarea este o procedură care nu afectează ientitatea indivizilor. Acest caracter al învățării este
precizat în ultimele cinci propoziții ale lui Sutherland: orientarea specifică a motivelor este
învățată pe baza definirii favorabile sau nu a codurilor penale; un individ devine criminal atunci
când interpretările defavorabile respectării legii prevalează asupra celor favorabile; asocierile
diferențiale pot varia în ceea ce privește frecvența, durata, anterioritatea și intensitatea; procesul
de învățare a comportamentelor criminale implică aceleași mecanisme ca și cele implicate în
orice alt tip de învățare; comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de necesități și de
valori. Toate acestea afirmă, faptul că, angajarea pe calea crimei este o procedură care depinde
doar de proximitatea sau distanța pe care un individ o întreține cu interpretările asupra legalității
mai mult sau mai puțin conforme cu prescripțiile normative.
Ipoteza lui Sutherland nu se confundă cu argumentul imitației: ea nu explică criminalitatea prin
proasta companie a unui individ care s-ar lăsa antrenat în viciu înainte de a deveni un delicvent
înrăit.
Astfel, teoria asocierii diferențiale se înscrie într-o perspectivă de analiză a interacțiunii. Ea
admite ideea conform căreia conduitele individuale depind de reacțiile celorlalți.

2
Sarcina pe care o atribuie Sutherland teoriei sale este de a explica respectivele divergențe; acesta
susține că procentele și frecvențele fiecărui tip de conduită criminală depind de modul în care o
societate stimulează sau inhibă, asocierea cu modelele criminale sau anticriminale.