2.

Criminologie

a. Teoria asociaţiilor diferenţiale (Edwin Sutherland)

b. Teoria subculturilor delincvente (Albert Cohen)
c. Teoriile etichetării (Howard Beker, Edwin Lemert)
d. Teoria ataşamentului social (social bound theory) - Travis Hirschi
e.
Teoriile culturale ale devianţei
În principal se referă la acele teorii care analizează comportamentul deviant din
perspectiva raportării indivizilor la cultura din care provin. Înţelesurile şi motivele
acţiunii nu sunt stabilite şi consolidate de fiecare în solitudine ci sunt construite în
hăţişul de relaţionări impuse de viaţa socială.
Probabil că s-a remarcat în subsidiar, descriind teoriile lui Cohen, Matza sau Hirschi,
că diferenţierea între tipuri de explicaţii este un demers pur teoretic care are rolul să ne
descurce în hăţişul de paradigme pe care-l întâlnim de fiecare dată când ne apropiem
de acest domeniu. În realitate toate aceste teorii pot fi foarte bine apropiate, spre
exemplu, de ceea ce numim teoriile culturale ale devianţei.

Cu toţii cei amintiţi folosesc conceptul de subculturi delincvente şi este aproape un

truism să spunem că ceea ce este comportament infracţional pentru membrii unei
anumite culturi poate fi valorizat în cadrul unei subculturi.

Când vom analiza teoria etichetării vom descoperii din nou cât de relativă este graniţa
acestor clasificări. Deşi de obicei i se conferă un înţeles peiorativ, este de multe ori
vorba mai degrabă despre dependenţă, despre autonomie simbolică decât despre
conflict
Procesul prin care apar conflictele culturale este descris de Thorsten Sellin şi Walter
Miller. Ei pun în evidenţă faptul că normele culturii dominante la un moment dat în
societate devin în mod automat norme juridice iar normele altor culturi sunt oarecum
marginalizate. Această excludere determină uneori un protest faţă de cultura
dominantă prin refugierea în propriul spaţiu guvernat de norme şi valori aparte şi nu de
puţine ori rezultatul este acela al apariţiei subculturilor delincvente.
 Teoria asociaţiilor diferenţiate- pornind de la ipoteza de lucru că personalitatea
individului depinde de cultura din care provine, Edwin Shutherland afirmă, în
esenţă, că riscul ca indivizii să devină infractori este amplificat în cazul în care au
mai multe contacte cu cei care sunt infractori decât cu cei care nu sunt. Este o
continuare a teoriei imitaţiei a lui Tarde bazată pe învăţarea comportamentului
delincvent iar procesul prin care se produce asocierea cu indivizi care apreciază
favorabil comportamentul infracţional şi izolarea de ceilalţi este explicat prin
existenţa unui context social cunoscut sub numele de dezorganizare socială.

1
 Teoria lui Shuterland poate fi sintetizată în următoarele puncte:
a.) Contextul învăţării comportamentului infracţional este grupul
b.) Comportamentul delincvent învăţat include tehnici de comitere a infracţiunii dar
şi atitudini şi raţionalizări ale actelor sociale
a.) O persoană devine delincventă dacă primeşte un exces de definiţii favorabile
încălcării legii în detrimentul celor respectării lor
b.) Asociaţiile diferenţiale pot varia în funcţie de frecvenţă, durată, prioritate şi
intensitate
c.) Procesul de învăţare a comportamentului infracţional este similar celui de
învăţare a comportamentului social
d.) Comportamentul delincvent se fundamentează pe valori şi atitudini specifice.

Ceea ce nu “ne spune” această teorie este unde anume începe acest cerc vicios,
cum s-a constituita acel grup contagios pentru indivizi dintr-un spectru social
dezirabil. De asemenea nu se oferă un răspuns la o întrebare pe cât de simplă pe
atât de importantă: de ce numai anumiţi indivizi care sunt în situaţia descrisă
sfârşesc prin a imita comportamentul grupului, aderă la acesta iar alţii nu?

Critica teoriilor culturale ridică de asemenea problema patologiei subculturilor: sunt

ele în întregime patologice? Delincvenţa se poate explica numai prin apartenenţa la
o subcultură fie ea şi unanim recunoscută ca delincventă?

*Utilizare în practică-sunt inutile când caracteristicile indezirabile sunt

generalizate
(ex-copiii rromi din cartierele mărginaşe sunt de cele mai multe ori

Teoria tensiunilor sociale (Strain Theory)

De sorginte durkheimiană, teoria clasică a tensiunilor sociale (uneori este

numită motivaţională) pleacă, în explicarea motivaţiei comiterii infracţiunii, de
la analiza scopului şi mijloacelor de realizare pe care fiecare dintre noi le
avem. Cu toţii avem aspiraţii relativ asemănătoare dar abilităţi, oportunităţi
diferite de a le atinge. Atâta timp cât societatea este prin natura ei injustă şi
inegală în distribuirea resurselor este posibil să se ajungă la un astfel de
comportament.

Atât “Diviziunea socială a muncii” cât şi “ Suicidul ” au fost scrise într-un

moment în care Franţa trecea prin profunde transformări, având sub ochi
efectele schimbărilor intervenite în esenţa procesului de solidaritate şi
integrare socială. El pune în evidenţă faptul că în absenţa unei diviziuni sociale
a muncii elaborate, o societate este caracterizată printr-o formă de solidaritate
pe care el o numeşte mecanică, caracterizată printr-un mod uniform de

2
reacţionare la problemele întâlnite. Cei care deviază de la comportamentul
general sunt în mod automat sancţionaţi. Este cazul societăţilor preindustriale
pentru că odată cu intrarea într-o nouă etapă (societatea industrială) apare un
nou tip de solidaritate, organică, caracterizată prin diviziune socială a muncii,
prin valorizarea meritului şi efortului, a contribuţiei fiecăruia la bunăstarea
generală.

Dincolo de ideile valoroase ale teoriei durkheimiene, realitatea este că

diviziunea muncii a fost impusă de o manieră forţată de noua societate
capitalistă care se năştea. Oamenii nu au fost de acord cu modul în care era
distribuită răsplata rezultată în urma efortului şi cu atât mai puţin în autoritatea
morală a statului pe care îl vedeau lipsit de legitimitate.

Durkheim evidenţiază că oamenii nu se nasc cu aspiraţii şi ambiţii. Acestea se

capătă prin generalizarea opiniilor şi reacţiilor celorlalţi, din ritualurile sociale.
Când societatea este zdruncinată de schimbări rapide sau anarhie apare un
alt mod de acomodare a ambiţiilor personale cu disciplina socială. Durkheim a
construit această teorie, care este una dintre cele mai durabile, în jurul
conceptului de anomie.

 Un alt reprezentant de seamă al acestei teorii este Robert Merton. El

analizează societatea americană (1938) şi constată existenţa unei discrepanţe
profunde între aspiraţiile construite de visul american al egalităţii oportunităţilor
şi realitatea inegalităţilor socio-economice. De asemenea, constată că
încurajarea atitudinii de achiziţionare a bunurilor rare, scumpe pentru
obţinerea de status social produce delincvenţă.
Propunând o nouă accepţie a conceptului de anomie , Merton surprinde o
întreagă tipologie a adaptării deviante a celor care se simt nedreptăţi de
această discrepanţă.
a.) Conformistul-acceptă atât standardele de succes existente la un
moment dat în societate cât şi mijloacele considerate dezirabile de
obţinere a acestuia.
b.) Inovatorul- acceptă scopurile, standardele sociale de succes dar
găseşte alternative ilegitime cu privire la mijloacele de dobândire a
acestui status. Exemplul clasic este cel al organizaţiilor de tip mafiot.
c.) Ritualistul- neglijează scopurile dar face din mijloace scopuri şi se
focalizează pe îndeplinirea meticuloasă a acestora.
d.) Evazionistul-respinge atât scopurile cât şi mijloacele. Ex: comunităţile
de drogaţi.

3
 Acceptarea Acceptarea
mijloacelor scopurilor
dezirabile dezirabile
Conformist Da da
ul
Inovatorul Nu da
Ritualistul Da nu
Evazionistu Nu nu
l

 Teoria mertoniană este preluată în anii ’50 de Albert Cohen care

identifică existenţa unui status al frustrării căpătat în sistemul educaţional:
claselor de jos le sunt impuse valorile de succes ale clasei de mijloc şi în felul
acesta, încă din şcoală, apare un blocaj la nivelul unor aspiraţii ce par de
neatins. Lumea pe care o descrie Cohen nu mai este una a şanselor egale ci a
învingătorilor şi învinşilor, stabiliţi încă de la începutul cursei: “condiţia crucială
pentru emergenţa noii forme de existenţă culturală constă în interacţiunea
efectivă a unora cu ceilalţi, în existenţa unui cod similar de ajustare a
răspunsurilor de către aceiaşi actori.”

Urmează un carusel al cărui început se concretizează în depărtarea de un

anumit grup şi acceptarea lui de către altul aflat la extrema cealaltă a
spectrului social: “tinerii răspund în faţa declinului comunităţii, pierderii
coeziunii de clasă şi insecurităţii economice prin resuscitarea în forme
subculturale ale idealizării şi exagerării versiunii masculinităţii claselor de
jos/muncitoare ceea ce rezolvă în mod ‘magic’ contradicţiile nerezolvate ale
culturii de bază”
Teoria mizează pe caracterul non-utilitarist al majorităţii infracţiunilor, pe
căutarea unor explicaţii care nu se opresc la înţelegerea dorinţei de a avea
anumite bunuri ce nu pot fi dobândite prin mijloace legitime ci la înţelegerea
plăcerii câştigate pe termen scurt, satisfacerii unor impulsuri venite din
frustrarea asumată de un destin aruncat într-o lume nedreaptă. În felul acesta
trebuie să ne explicăm actele de vandalism, furia tinerilor de la meciurile de
fotbal, agresivitatea gratuită.

Pentru Cohen infracţiunea este mai mult decât un răspuns individual la o

anumită motivaţie, este un răspuns cultural.

 Printre teoriile criminologice ale anilor ’60 se detaşează cea a lui

Cloward şi Ohlin, numită teoria oportunităţilor diferenţiale . Ideea centrală
este aceea că tinerii din clasa muncitoare aleg conduite ilegitime de ajustare în
funcţie de sistemul de valori, de oportunităţile pe care le întâlnesc în
comunitatea în care se nasc şi cresc. Ceea ce-i reproşează lui Cohen este că

4
a neglijat şi alte forme de răspunsuri culturale cum ar fi cel determinat de
vecinătate , că a neglijat de asemenea faptul că uneori până şi oportunităţile
ilegitime sunt limitate.

Vecinătatea creează diverse subculturi, pe care autorii le împart în trei

categorii:
e.) Subcultura criminală care apare acolo unde există stabilitate şi unde
oportunităţile ilegitime sunt disponibile. Sunt foarte prezente infracţiuni
precum furtul sau tâlhăria.
f.) Acolo unde nu există stabilitate ci o continuă mobilitate a populaţiei se
instalează subcultura conflictuală care neagă atât scopurile cât şi sursele
de acces la statut. Aici se întâlnesc mai multe culturi şi conduite aflate în
competiţie spre…nicăieri.
g.) Subculturile evazioniste sunt privite de autori ca fiind atinse de un
dublu eşec: pe de o parte nu reuşesc în plan social nici utilizând
oportunităţile ilegitime iar, pe de altă parte, nu acceptă scopurile sociale şi
mijloacele legitime, ci pur şi simplu abandonează…evadează.

În ultimul timp au apărut o serie de critici ale teoriilor care văd în discrepanţa
dintre aspiraţii şi posibilităţile de realizare a lor, cheia etiologiei infracţionalităţii.
În Marea Britanie, Downes, studiind grupuri de tineri de la periferia Londrei,
demonstrează că atât aspiraţiile cât şi aşteptările acestora sunt foarte
scăzute. Ei sunt mai degrabă fatalişti şi retraşi decât furioşi.

Dunning, explicând atitudinea huliganilor se opreşte asupra sensului

masculinităţii în concepţia acestora, “hermeneutică” suficientă pentru a motiva
atitudinea lor.

Se reproşează acestor teorii că nu se apropie de înţelegerea fenomenului

infracţionalităţii în rândul clasei de mijloc, că nu ne ajută să înţelegem de ce
majoritatea infracţiunilor sunt episoade accidentale în viaţa tinerilor în condiţiile
în care ei continuă să trăiască în sărăcie şi frustrare. De ce nu apare recidiva?
De ce, dacă vorbim de frustrare şi inegalitate, categoria cea mai afectată de
frustrare şi inegalitate-femeile - rămâne în umbra statisticilor privind
infracţionalitatea?
*utilizarea teoriei în practică- consilierii de reintegrare socială şi

supraveghere nu prea agreează această teorie deoarece ei îşi cunosc bine

clienţii şi ştiu că aspiraţiile acestora sunt departe de a fi înalte.

Este utilă însă, componenta referitoare la sărăcie şi educaţie.

Deşi sună nerealist să ceri clienţilor să-şi găsească o slujbă, ştiind totuşi cât este de
important acest lucru se recomandă:
-utilizarea reţelei de suport
-advocacy
5
-rezolvarea problemelor legate de locuinţă, hrană
-grup de suport
Trebuie să ştiţi să faceţi distincţie între clienţi care suferă pentru că
Teoria etichetării

Nici o altă teorie criminologică nu a avut atâta succes precum teoria etichetării.
Poate pentru că este de discutat în ce măsură este o teorie chiar dacă
legătura ei cu practica şi politica este una directă.

Teoria etichetării pleacă de la premisa că oamenii nu răspund pasiv la

realitatea socială aşa cum este ea în mod obiectiv, ci realizează propria lor
reprezentare în funcţie de ideile lor despre lume. Oamenii se văd pe înşişi
raportându-se la celălalt semnificant, proiectează simbolic actele lor şi ale
altora, anticipează răspunsul celorlalţi în funcţie de experienţa anterioară.

Howard Beker, un reprezentant de seamă al interacţionismului simbolic

specifica în Becaming a Marihuana User (1963): “devianţa nu este o calitate a
persoanei care comite actul respectiv ci o consecinţă a aplicării de către alţii a
regulilor de numire a ceea ce este infracţiune”. Comportamentul deviant este
comportamentul etichetat astfel.

Primele elemente care anunţă apariţia acestei teorii le întâlnim la

Tannenbaum (1938) dar cel care o consacră în forma ei clasică este Edwin
Lemert (1951). În primul rând el face distincţia între devianţa primară şi cea
secundară specificând că spre deosebire de prima, cea de a doua este de fapt
o reorganizare a experienţei individului ca urmare a faptului că a fost identificat
şi etichetat ca fiind infractor: “Când o persoană începe să angajeze un
comportament deviant sau un rol bazat pe înţelesul defensiv, pe ajustarea
problemelor legate de ajustarea problemelor create de reacţia socială faţă de
el, devianţa este secundară.” Odată stigma atribuită, individul îi va fi aproape
imposibil să se elibereze de această etichetă şi îşi va asuma acest rol deviant.

Drumul către asumarea “etichetei” poate fi prezentat astfel:

1.)Situaţia iniţială- percepţia individului este că nu este cu nimic diferit de toţi
ceilalţi
2.)După aplicarea etichetei- percepţia individului – de ce mă tratează aşa?
3.)Răspunsul individului la etichetă- nu par să fiu ca ceilalţi, poate sunt altfel.
4.) Reacţia poate fi:
a.) conformism şi anularea etichetei
b.) incapacitate de anulare a etichetei şi debut în cariera infracţională

Comportamentul deviant este privit ca fiind creat tocmai de agenţii controlului

social care reprezintă interesele grupului dominant. “Controlul social conduce
la devianţă de aceea de controlul social trebuie să înceapă studiul devianţei în
societatea modernă” (Lemert, 1967).

6
Howard Beker afirmă fără echivoc că trebuie să înţelegem comportamentul
deviant ca fiind acel comportament pe care oamenii îl numesc aşa. Devianţa
este aşadar o calitate a actului din momentul în care actorii sociali o definesc
aşa. Beker crează termenul de antreprenori morali pentru a desemna agenţiile
care sunt implicate în procesul de etichetare.

Rezumând, principalele trăsături ale teoriei etichetării sunt:

- nici un act nu este criminal prin el însuşi
- definiţiile actului infracţional sunt oferite de către clasa aflată la putere
- un individ devine infractor nu comiţând un act ci după acel act este definit
astfel de către autorităţi
- momentul identificării făptuitorului unui anume act este începutul procesului
de etichetare
- decizia autorităţilor judecătoreşti este determinată de vârsta, clasa socială şi
rasa celui adus în faţa instanţei
- sistemul judecătoresc se bazează doar pe presupunerea liberului arbitru şi
nu recunoaşte determinismul social
- procesul de etichetare poate conduce la identificarea individului cu imaginea
deviantă sau cu o anumită subcultură.

Teoria etichetării arată, înainte de toate, limitele intervenţiei în sistem. Anii ’70
care au cunoscut confuzia unei concluzii şocante în faţa statisticilor rezumată
în celebrul “nimic nu merge”, au arătat ca intervenţia nu reduce recidiva. Se
pledează pentru minimă intervenţie, maximă diversiune (evitarea judiciarizării)
şi recomandă ca în lucrul cu infractorii recidivişti să se insiste pe partea
cognitiv comportamentală.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă nu cumva trebuie să ne

deplasăm interesul de la etichetarea devianţei la etichetarea instituţiilor: poliţie,
instanţe, media etc.

Teoriile controlului social

Fac parte ca şi precedentele din aşa numita clasă a teoriilor sociologice şi au

drept punct de plecare transferarea întrebării de la “de ce fac ei ceea ce fac?”
la “de ce noi nu facem ceea fac ei?”.

 Teoria ataşamentului social este reprezentată prin Travis Hirschi

(1969) cu o carte de refrinţă- Causes of Delinquency- în care se
conturează ideea centrală că delincvenţa apare atunci când relaţiile de
ataşament ale individului faţă de societate sunt slăbite sau întrerupte,
ceea ce conduce la reducerea conformităţii. În general indivizii aleg

7
 conformitatea pentru a nu distruge relaţiile lor cu familia, prietenii,
prietenii, locul de muncă, şcoala etc.

El afirmă că unii dintre noi suntem “mai morali” decât alţii în sensul în care
simţim graniţa societăţii convenţionale în diferite stadii. Jaloanele acestei
graniţe sunt, în concepţia lui, în număr de patru:
a.) Ataşamentul faţă de alţii, în particular faţă de părinţi şi profesori,
prieteni, biserică etc. Atunci când există un puternic ataşament există
şi un puternic control, respectiv când acesta este scăzut poate apărea
o dezvoltare dizarmonică a personalităţii.
b.) Angajamentul presupune gradul în care individul arată interes faţă de
sistemul social şi economic. Dacă individul are foarte mult de pierdut
în termeni de statut, loc de muncă, atunci probabilitatea de a deveni
delincvent este mică. Adulţii spre exemplu sunt mai angajaţi decât
copiii.
c.) Implicarea se referă la investirea timpului în activităţi sociale
dezirabile, în acte convenţionale ceea ce diminuează timpul şi energia
pentru scopuri ilegitime.
d.) Convingerile sau credinţa în validitatea regulilor, în valorile şi normele
convenţionale reprezintă cel de-al patrulea element.
Dacă aceşti patru piloni sunt fragili este foarte posibil să ne simţim “liberi” să
comitem infracţiuni.