CURS VII

TEORII SOCIOLOGICE MODERNE.

MODELUL CONFLICTUAL

Apărut ca o reacţie faţă de modelul consensual, modelul conflictual se caracterizează

prin relevarea intereselor opuse care provoacă conflicte între clase şi grupuri sociale. Aceste
conflicte nu sunt resorbite prin adaptare, prin ajustări şi reechilibrări, ca în cazul modelului
consensual.
Conform acestui model, întregul fenomen social este explicat în termenii:
- ,,conflictelor între clase" cu interese opuse;
- de dominaţie între organisme de ordin: naţional, religios, etnic, profesional.
Modelul consensual pleacă de la premiza că omul are un patrimoniu bio-genetic şi
socio-cultural de o mare complexitate, dar plasat în condiţii istorice respectiv într-o structură
socio-economică dată, omul se diferenţiază de semenii săi prin procesul de instruire.
Această diferenţiere îi va asigura un statut în societate mai mult sau mai puţin dorit.
Modelul conflictual consideră că inegalităţile care se observă în societate trebuie
eliminate, acţiune ce se realizează prin confruntări, conflicte şi revoluţii.

Bazele istorice ale modelului conflictual

A. Marxismul

Teoriile criminologice marxiste se alimentează din principiile materialismului istoric ai

cărui întemeietori sunt Karl Marx şi Friederich Engels. Doctrina acestei filozofii sociale
numită materialism este că, în societate, întâiul fenomen este economia iar celelalte cum ar fi:
dreptul, religia, morala, arta, filozofia, etc, sunt doar nişte reflexe ale acesteia, adică ale
raporturilor economice.
Conform teoriei acestora, societatea capitalistă se împarte în clase sociale a căror
existenţă este marcată de contradicţii. Când contradicţiile devin antagoniste, radicalizarea
poziţiilor claselor este atât de puternică încât schimbarea socială pe cale conflictuală,
revoluţionară este inevitabilă.
1
 B. Şcoala economică

Plecând de la teoria marxistă în care factorii economici (exploatarea, mizeria,

şomajul, corupţia) sunt considerate principalele surse ale actului infracţional, olandezul
Willem Bonger (1876-1940) susţine următoarele (în cartea „Criminality and Economic
Conditions”):

—► crima este rezultatul unui comportament social normal şi nu biologic (cu unele
excepţii);
—► reacţia la actul infracţional este pedeapsa aplicată de cei care deţin puterea politică;
—> niciun act nu este imoral sau criminal prin natura lui - deoarece ideile despre ce este
moral sau imoral se schimbă în permanenţă, încercarea de a controla prin forţă încălcarea
legii este o dovadă a slăbiciunii sociale;
—> infracţiunile sunt acte antisociale care afectează clasa dominantă;
—> faptele antisociale care apără clasa conducătoare sunt pedepsite întotdeauna cel mai
sever;
—> societatea capitalistă nu se împarte în bogaţi şi săraci în funcţie de capacitatea
intelectuală a indivizilor, ci în funcţie de raporturile lor în cadrul relaţiilor de producţie;
—> ordinea socială, ale cărei costuri sunt suportate de întreaga societate, protejează
interesele clasei conducătoare;
—► sistemul capitalist sancţionează infracţiunile săvârşite de cei din pătura socială mai
săracă, activităţile antisociale ale celor din pătura socială mai bogată nefiind incriminate;
—► criminalitatea nu este influenţată de nivelul bunăstării, ci de modul de distribuţie a
bogăţiei;

3.3.6. Curentul interacţionist

Inspirat din şcoala sociologică a interacţionismului simbolic, creată de americanii

George Herbert Mead (1863-1931) și Charles Horton Cooley (1864-1929), curentul
interacţionist acreditează ideea că oamenii acţionează în conformitate cu propria lor
interpretare a realităţii. Astfel oamenii învaţă sensul valorilor şi al nonvalorilor din felul în
care ceilalţi oameni reacţionează la ele în mod pozitiv sau negativ.
2
 Noţiunile de ordin psiho-social ce stau la baza tuturor teoriilor exprimate în cadrul
acestui curent sunt:
—► conceptul de rol - conform căruia comportamentul individului în societate nu este
dominat de hazard ci corespunde unui rol social coerent;
—► conceptul de interacţiune - care presupune ideea că actul unui participant la
reacţia socială constituie un răspuns la un stimul declanşat de către altcineva, acest act la
rândul său constituind un stimul pentru altcineva;
—■ conceptul de personalitate — care se formează lent, ca efect al interacţiunii între
oameni.

A. Teoria conflictului de grup

George Void formulează această teorie în anul 1958, conform căreia indivizii sunt parte
integrantă a unui grup cu nevoi şi interese comune, ce pot fi realizate prin acţiuni colective.
Grupurile vin în conflict unele cu celelalte şi devin concurente atunci când interesele şi
scopurile lor tind să se suprapună, membrilor grupului oferinduli-se ocazia de a-şi arăta
loialitatea faţă de grupul căruia îi aparţin, anumiţi indivizi executând fapte reprobabile în
interesul grupului. În condiţiile în care grupurile nu au interese comune între ele intervine o
luptă de menţinere a poziţiei, context în care Void susţine "conflictul este unul din procesele
principale şi esenţiale în menţinerea şi funcţionarea societăţii".
Totuşi această teorie nu explică faptele ilegale care nu sunt raportate la vreo luptă
între interesele diferitelor grupuri din societate.

B. Teoria etichetării şi a stigmatizării

Întrebarea de la care pleacă conceptul de interacţionist nu mai este „De ce individul

este delicvent ?" ci „De ce un individ este considerat a fi delicvent ?".
În acest context criminologul Howard Becker susţine că grupul social deţinător al
puterii politice şi economice, prin elaborarea şi aplicarea unor legi care favorizează
interesele acelui grup, creează conţinutul noţiunii de devianţă şi implicit delicvenţă. În felul
acesta devianţa nu este o calitate intrinsecă a actului pe care individul îl comite ci mai
degrabă o consecinţă a aplicării unei etichete. Devianţa constituie astfel o categorie prin
3
intermediul căreia anumiţi indivizi sunt etichetaţi ca atare, devenind stigmatizaţi
(outsider) printr-un proces de marginalizare al lor, aceştia constituindu-se în grupuri de
socializare negativă respectiv adâncindu-se în ,,cariere infracţionale".
Criminologii interacţionişti consideră că deosebirile între infractori şi noninfractori
sunt infime, singura deosebire fiind faptul că anumiţi indivizi sunt etichetaţi infractori iar
alţii nu, datorită imunităţii în raport cu regulile de drept şi cu mecanismele de aplicare a
acestora. Aceştia consideră că etichetarea produce un stigmat psihic iar condamnarea
publică a actului deviant îl separă pe individ de societatea convenţională. Astfel etichetarea
negativă a unui individ îl poate determina pe acesta să devină membru al unei subculturi
populate de persoane etichetate în mod similar.
Astfel în unele cazuri etichetarea de către o instanţă judecătorească este mult mai
importantă decât pedeapsa în sine, de unde şi explicaţia de ce instanţele judecătoreşti aplică
frecvent pedeapsa cu suspendarea executării sau amenda penală.

C. Teoria reacţiei sociale

Într-o anumită măsură asemănătoare cu teoriile etichetării, criminologia "reacţiei

sociale" dezvoltă viziunea interacţionistă asupra ansamblului proceselor care alcătuiesc
reacţia socială faţă de criminalitate. Precursorii acesteia au fost: Ralf Dahrendorf şi George
Void.
Considerând criminalitatea ca fiind rezultatul conflictului social între clase şi grupuri
sociale Ralf Dahrendorf susţine că fiecare sistem social se bazează pe exercitarea, de către
clasa conducătoare, a coerciţiei asupra restului complexului social.
La rândul său George Void consideră că "întregul proces politic de adoptare, de
încălcare şi de aplicare a legii penale constituie expresia directă a conflictului fundamental
dintre grupuri de interese în cucerirea şi menţinerea puterii politice în stat".
O altă poziţie interesantă vizavi de procesul conflictual dintre clasa politică dominantă
şi restul complexului social, este cea a sociologilor William Chambliss şi Robert Seidman
care susţin că valorile la care apelează cei care elaborează legile sunt în general acelea ale
oamenilor înstăriţi şi nu cele ale săracilor. Astfel în privinţa consecinţelor criminalităţii
pentru societate, ei afirmă că infracţionismul reduce şomajul, cerând totodată locuri de
4
muncă în organele de control social iar pe de altă parte en ma deturnează atenţia
proletariatului de la exploatarea a cărei victimă este, la problemele propriei clase.
În ceea ce priveşte etiologia conduitei infracţionale conduita umană delicvenţă sau
nondelicvenţă este raţional a-şi conforma poziţiei pe care individul o ocupă în structura
societăţii.

D. Criminologia „radicală" sau „critică"

Englezii Ian Taylor, Paul Walton şi Jack Young în lucrarea „ The New Criminology"
publicată în 1968, au pus bazele acestui curent numit şi „Noua criminologie" conform
căreia:
- actul deviant este rezultatul unei stări conflictuale între individ pe de-o parte şi
structurile sociale şi economice;
- infracţiunea reprezintă actul politic prin care delicventul îşi exprimă refuzul faţă de
structura socială existentă.
În analiza actului infracţional se disting cinci etape:
 analiza asupra originilor îndepărtate ale actului deviant - sunt avute în
vedere inechităţile sociale în distribuirea puterii, a bogăţiei şi a privilegilor de clasă;
 analiza originilor imediate ale actului - in cadrul căreia se realizează o
evaluare politică a crimei, completată cu o analiză a psihologiei sociale a crimei;
 analiza actului însuşi - criminologia fiind chemată să explice alegerea pe care
infractorii o fac în a opta pentru încălcarea anumitor valori sociale din multitudinea
celor protejate;
 analiza originilor imediate ale reacţiei sociale - prin elaborarea unei psihologii
a reacţiei sociale care să explice atitudinile diferite ale oamenilor faţă de actele
antisociale;
 analiza originilor îndepartăte ale reacţiei sociale - ce trebuie căutate în
structurile politico-sociale specifice fiecărei societăţi şi care să studieze modul în
care întregul sistem penal, departe de a fi neutru, reprezintă un veritabil instrument
de dominare asupra claselor defavorizate.

5
 Scopul declarat al acestor teorii şi lucrări prezentate nu este de a dovedi statistic faptul
că sistemul capitalist determină fenomenul infracţional ci, mai degrabă de a arăta ca el
creează un mediu social economic şi politic în care criminalitatea este stimulată şi
inevitabilă.

3.3.7. Evaluarea critică a modelului conflictual

Opinile critice exprimate au în vedere imposibilitatea criminologilor interactionişti de

a face diferenţa între devianţă şi nondevianţă respectiv explicarea condiţiilor existente
înaintea etichetării individului ca deviant.
În acest context se susţine că teoria ,,etichetării" nu reuşeşte să explice nici diferenţele
în rata criminalităţii şi nici de ce oamenii comit actul deviant iniţial (înainte de a fi etichetaţi
Eduart Schur).
Criticând susţinerea conform căreia nici un act nu este infracţional în mod intrinsec,
sociologul american Ch.Wellford afirmă că anumite infracţiuni cum ar fi omuciderea sau
violul sunt universal înţelese şi sancţionate ca fapte penale.
În analiza teorii or modelul conflictual Rodica Stănoiu evidentia următoarele idei:
- negând actului infracţional orice suport obiectiv şi considerând că delicvenţa nu
există ca atare ci numai ca produs al reacţiei sociale, context în care s-a afirmat ca temporal
reacţia socială precede delicvenţa, nu s-a explicat cum s-a ajuns totuşi la formularea
consensului social de condamnare care are ca impuls iniţial un act infracţional, înţeles ca
o încălcare a unor prescripţii legale imperative şi nu ca un produs al reacţiei sociale;
- este adevărat că normele juridice elaborate într-o anumită etapă sunt rezultanta
interesului clasei dominante de la momentul respectiv în promovarea anumitor valori
sociale, însă există totuşi anumite valori sociale perene ce se regăsesc protejate în contextul
oricăror norme juridice, indiferent de tipul de societate care le-a adoptat;
- ideea adepţilor teoriei reacţiei sociale conform cărora infracţiunea este o etichetă
aplicată arbitrar de clasa dominantă unor fapte săvârşite de cei din afara sa, nu se verifică
atunci când infractorii fac parte chiar din rândurile clasei dominante;

6
 - influenţa clasei dominante în procesul de legiferare şi de aplicare a legii nu este
unică şi nelimitată, influenţa altor grupuri sau pături sociale fiind cu atât mai mare cu cât
societatea este mai democratica.