26.

Elita ca subiect al puterii politice

Termenul ,,elită” provine de la ,,elite”, care în traducere din limba franceză înseamnă distins, select,
ales.
În primul rând, elita politică a societăŃii o constituie persoanele, care se ocupă profesional de
activitatea politică, scopul final al aspiraŃiilor lor fiind exercitarea puterii.
În al doilea rând, persoanele suspomenite constituie un grup, relativ izolat de restul societăŃii, cu
un înalt grad de coeziune şi care respectă, în linii generale, ,,regulile de joc” stabilite în cadrul
regimului politic dat.
În al treilea rând, există o recunoaştere, o acceptare socială a acestui grup de politicieni, ceea ce le
conferă o anumită legitimitate.

Conceptii:
Conceptia organizatională. Potrivit conceptiilor lui G.Mosca, esenta elitei constă în capacitatea
minoritătii de a se organiza, de a se uni într-un fortă comună contra celorlalte forte sociale. Un grup
mic se consolidează mai repede, este mai solidar şi poate reactiona rapid la schimbări.
Conceptia psihologică. Reprezentantul semnificativ al acestei concepŃii este V.Pareto, care
consideră că comportamentul social al individului este determinat de sentimente, aflate în plasturile
irationale ale psihicului uman. Criteriul de delimitare a elitelor de neelite este structura psihologică
a oamenilor. Indivizii predispuşi, din născare, la combinatii politice, manipularea oamenilor prin
intermediul vicleniei şi a minciunii, sunt oameni deştepti şi abili (,,vulpile”). Din altă grupă fac parte
indivizii predispuşi spre stabilitate, hotărâri, capabili să folosească mijloacele de constrângere
(,,leii”). Aceste grupuri de indivizi reprezintă cele două tipuri de elite care se schimbă
reciproc. ,,Leii” sunt buni pentru situatiile stabile, deoarece ei sunt conservatori, iar ,,vulpile”
predomină în perioadele instabile ale dezvoltării sociale, în perioadele de tranziŃie, când sunt
revendicaŃi conducătorii energici şi pragmatici.
Conceptia economică. Reprezentantul notoriu al acestei orientări este G.Berntham, care
consideră că la baza puterii elitei este controlul acestora asupra mijloacelor de producŃie. Acest
moment are două aspecte: a) grupul ce realizează acest control nu admite accesul altor grupe la
mijloacele de producŃie; b) grupul beneficiază de privilegii materiale şi financiare la repartizarea
produsului obŃinut în urma activităŃilor de producere. Astfel, controlul asupra mijloacelor de
productie asigură grupului puterea politică, un statut social prestigios şi o situaŃie materială
deosebită.
Conceptia institutională. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei conceptii este sociologul
american Wr.Mills, autorul lucrării ,,Elita puterii”(1969). Având ca punct de pornire analiza
structurii puterii în SUA în anii 50 ai sec XX, autorul constata că o elită unită prin interese comune
ia toate deciziile publice principale. Această elită regrupează trei mari ierarhii instituŃionale care
formează ,,triunghiul puterii”:
• nivelul economic, constituit din conducătorii celor mai performante intreprinderi;
• nivelul militar, în componenŃa căruia intră membrii statelor majore ale armatei;
• nivelul de stat, ce uneşte oamenii politici antrenaŃi în guvernarea tării.
Conceptia pluralistă. Unii politologi consideră că nu ar exista o clasă conducătoare omogenă, ci o
multitudine de categorii conducătoare, antrenând relaŃii de cooperare sau de opoziŃie. Unul din
principalii teoreticieni ai acestui model este americanul R.Dahl, autorul unui celebru studiu asupra
distribuŃiei puterii locale. Oprindu-se asupra obiectelor concrete - desemnarea candidaŃilor la
alegeri, învăŃământul public sau renovarea urbană, R.Dahl arată ,,că luarea deciziei mobilizează
numeroşi ,,lideri” care, în acelaşi timp, nu constituie o elită socială unică şi omogenă. Aceste diverse
facŃiuni ale mediilor conducătoare prezintă interese câte odată concurente, sprijinindu-se pe
alegători sau clientele cu aspiraŃii antagoniste, reprezentând nivele istorice diferite. Autonomia
acestor facŃiuni le permite să dispună de mijloace de influenŃă distincte, ,,resurse de putere”,
 parŃial eficace conducându-le să dezvolte, în cadrul proceselor decizionale, o cultură a negocierii şi
a compromisului. Această structură de putere pluralistă fondată pe seama competitiei şi a
menŃinerii echilibrelor fundamentale defineşte ceea ce R.Dahl numeşte poliarhie.

27.Clasa politică ca fenomen universal

28.Elita politica în RM
Fiecărei societăti îi corespunde un anumit tip de elită politică. Calitatea elitei politice depinde, mai întâi de
toate, de starea generală a societătii, de nivelul de trai, gradul de cultură, tradiŃii istorice ş.a. La rândul său,
elita politică are o influentă mare asupra dezvoltării sociale. Originalitatea elitei politice moldoveneşti
contemporane constă în aceea că ea trece o perioadă de tranzitie. Majoritatea absolută a elitei
contemporane provine din fosta nomenclatură. Ghidată de interese meschine, această grupă, foarte uşor a
abandonat idealurile socialiste şi s-a angajat în lupta pentru menŃinerea vechilor pozitii şi cucerirea altor
noi. Analizând activitatea ,,noii” elite se crează impresia că lor le este indiferent cu ce conduc, principalul e să
se afle la conducere. Foştii nomenclaturişti au păstrat şi în noile condiŃii stilul şi vechile metode de
guvernare, stereotipurile comportamentale, altfel spus, au introdus în noua societate ,,regulile de joc”
proprii sistemului partiinic sovietic. În aceasta şi constă incapacitatea elitei moldoveneşti de a scoate
societatea din criză. De rând cu vechea nomenclatură, actuala elită politică s-a completat cu persoane noi,
destul de ambiŃioase, care s-au avântat în lupta politică, în marea majoritate cu scopul de a se îmbogăŃi.
Acest grup a fost recrutat pe două căi: a) pe calea aderării la mişcarea democratică şi a avansării pe pozitii
avantajoase în cadrul acestei mişcări şi b) din lumea afacerilor. Constatăm că acest grup restrâns ce s-a
încadrat în rândurile elitei post-totalitare foarte lesne a adoptat ,,regulile de joc” nomenclaturiste. Între
aceste grupuri nu există deosebiri esențale, au în schimb foarte multe trăsături comune. Caracteristică
pentru elita moldovenească contemporană este tendinŃa ei de îmbogăŃire, accesul la putere fiind un mijloc
sigur de realizare a acestui scop. Elita moldovenească nu-şi leagă viitorul de Republica Moldova. Plasându-şi
averile şi familiile peste hotarele republicii nu este prea mult afectată de soarta Ńării. TendinŃa de a se
menŃine la putere cu orice preŃ în scopul menŃinerii poziŃiei sociale şi a stării materiale, este un alt indiciu
propriu elitelor naŃionale. Există o mare distanŃă între elită şi popor. La doleanŃele poporului elita
răspunde cu manipularea şi minciuna. Denaturarea faptelor, informarea greşită a cetăŃenilor, minciuna sunt
elemente caracteristice culturii politice a elitei guvernante. O altă caracteristică a elitei este nihilismul juridic,
convingerea că legile se elaborează nu pentru ei, că ei sunt în afara legii. Elita politică activează în conditiile
lipsei oricărei forme de control, fie el politic, social, juridic, constituŃional ş.a. O trăsătură specifică
elitismului moldovenesc este ineficienta contraelitei, care practic, nu influentează guvernarea, pentru că e
măcinată de propriile interese.

29.Caracteristica fundamentală, natura și esența liderismului politic

30.Tendintele actuale în dezvoltarea liderismului politic
31.Trasaturile specifice ale liderismului politic în RM

32. Conceputul de cultură politica si dimensiunile sale

33. Componentele culturii politice și valorile politice
34.Rolul culturii politice în societate
35.Particularitatile culturii politice în RM
36. Definitia conflictului politic

Definitie: Conflictul politic este o contrapunere a doi sau mai multi subiecti determinată de
opunerea sau incompatibilitatea intereselor, necesitătilor, valorilor sau convingerilor lor.
Definitie 2: Conflictul politic este conflict social,unde rivalitatea membrilor societăţii
este
condiţionată de părere diametral opusă asupra sistemului politic existent,metodelor de
restructurare acestuia

37.Conceptii referitoare la conflictul politic

38.Tipologia conflictelor politice .Dinamica conflictului
39.Strategii de comportament post-conflictual
40.Conflictul Transnistrian și consecințele pentru RM
Războiul din Transnistria, denumit uneori și Războiul moldo-rus, a fost un conflict militar, iar
actualmente este un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata „Republica
Moldovenească Nistreană” cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca,
Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru și
orașul Bender aflat pe malul drept al aceluiași râu.
Conflictul politic a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței așa-zisei
„Republica Moldovenească Nistreană”, fază latentă a acestuia desfășurându-se până în prezent.

Conflictul transnistrean este diferit de celelalte conflicte care au apărut după colapsul sovietic,
pentru că la baza lui nu se află un conflict etnic sau religios. Circa douăzeci de ani în urmă,
principalele cauze al apariţiei conflictului între forţele separatiste ale regiunii transnistrene şi
autorităţile legale ale Republicii Moldova erau tendinţa Centrului Unional de a păstra URSS-ul, iar
după destrămarea acestuia - a Federaţiei Ruse de a influenţa noile autorităţi moldoveneşti. Motivul
formal al conflictului era acela, că Moldova a adoptat legislația privind limba de stat, ceea ce a
condus la o polarizare politică accentuată a societăţii şi la creşterea rezistenţei faţă de inovaţii a
unei părţi a nomenclaturii locale de subordonare unională, în primul rînd, de către directorii
întreprinderilor complexului militar-industrial din partea stîngă a Nistrului.
Premise: În ultima partea de gras a anilor '80, peisajul politic al URSS era în plină schimbare
datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea
politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să
devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de
clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși.
Oficializarea limbii majorității și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea
acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română.

Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost, probabil,
intenționat politizată. Neconcordanța cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizibil în
Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane.
Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în
Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.
Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană”. La 25 august 1991
Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici. Pe 27 august 1991
Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al
cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut
guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la
ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul
moldovenesc”.
Consecinte?

41.Conceptul de doctrina politica ,clasificarea lor

Doctrină politică – ansamblu de concepții asupra naturii umane, reflecții critice asupra caracterului
interacțiunilor social-politice, valorilor pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la care să adere
Doctrinele politice constituie, prin urmare, sisteme de idei, teze, principii, conceptii, mai mult sau
mai putin elaborate, argumentate si prezentate în modalitati diverse, cu privire la organizarea si
functionarea societatii, la esenta puterii politice, la continutul, formele si mecanismele de exercitare a
acesteia, la rolul institutiilor si al clasei politice, la raporturile dintre guvernanti si guvernati. Ele
reflecta interesele si aspiratiile unor grupuri sociale si promoveaza, în functie de acestea, anumite
valori si norme social-politice si umane, ce trebuie conservate sau realizate, modele de actiune
sociala si politica si/sau proiecte asupra viitorului dezirabil al societatii

Particularitățile doctrinelor: proiectează realități posibile; au un caracter sistematizat despre calitatea politică;
influențează apariția și dezvoltarea ideologiilor politice; sunt modele teoretice; se inspiră din ideologii, teorii și
filosofie politică; posedă dublă funcție – descriptivă și prescriptivă
42. Geneza si esența liberalismului clasic și neoliberalismului
Liberalismul clasic este o ideologie politică și o ramură a liberalismului care pledează pentru
libertățile civile în contextul domniei legii, cu un accent pe libertatea economică.
Strâns legat de libertarianism și de liberalismul economic, el s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea,
bazându-se pe idei din secolul anterior, ca răspuns la urbanizare și la Revoluția Industrială din
Europa și Statele Unite ale Americii.Printre persoanele de seamă ale căror idei au contribuit la
liberalismul clasic se numără John Locke,Jean-Baptiste Say, Thomas Malthus și David Ricardo.
În funcție de modul de înțelegere a acestor principii, majoritatea liberalilor susțin următoarele idei
fundamentale: constituționalismul, democrația liberală, alegeri libere și corecte, drepturile omului,
comerțul liber, precum și libertatea religioasă.Liberalismul cuprinde mai multe tendințe
intelectuale și tradiții, dar curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a devenit popular în
secolul al XVIII-lea, și liberalismul social, care a devenit popular în secolul al XX-lea.
Liberalismul politic este doctrina care vizează reducerea puterilor statului la protecția drepturilor
și libertăților individuale, opunându-se ideii de „stat providențial”. Indivizii sunt liberi să își
urmărească propriile interese, atât timp cât nu afectează drepturile și libertățile celorlalți.
Liberalismul economic este doctrina care proclamă libera concurență pe piață, neintervenția
statului în economie și are ca principiu fundamental proprietatea individuală.
Geneză:Dezbaterile privind originea liberalismului sunt întinse și nu au finalitate încă. Și aceasta
deoarece, deși nu este o ideologie nouă, liniile sale de demarcație pot fi întâlnite, in nuce, încă din
Antichitate. O parte din școlile de prestigiu identifică apariția liberalismului în contextul apariției
statelor națiuni – pentru că liberalismul german, italian, englez sau francez au aproximativ același
tip de formare. O altă parte din școli identifică apariția liberalismului în contact cu apariția
industrializării ca fenomen social total a cărui reflexie în politic se identifică cu Revoluția Franceză
și cu tendințele ideologice ce se nasc din această mișcare uriașă ce pune o frontieră istorică și
paradigmatică în gândirea umanității. Ceea ce trebuie reținut este faptul că liberalismul ca
ideologie este intim legat, spune această școală, de industrializare și, deci, de schimbarea
raporturilor sociale și economice din interiorul societăților respectivei epoci.
Liberalismul, fiind o doctrină ce s-a dezvoltat continuu pe parcursul secolelor, poate fi etapizat,
deși această etapizare este discutabilă. În primul rând, putem vorbi de un liberalism clasic, situat
temporal la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este
perioada în care se definitivează și se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum se pun
bazele liniilor de forță ce definesc liberalismul și se constituie doctrina liberală. După a doua
jumătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja la putere și de o construcție
politică și socială pusă sub semnul liberalismului. În această perioadă, liberalismul a suferit mai
multe mutații legate, în special, de asumarea puterii și de aplicarea principiilor liberale în spațiul
public. O dimensiune pregnantă pe care o adoptă liberalismul este aceea legată de ideea de
națiune, în special, pe continent.
Neoliberalism , de asemenea neoliberalism , este un termen folosit pentru a semnifica reapariția
politică de la sfârșitul secolului al XX-lea a ideilor din secolul al XIX-lea asociate cu capitalismul de
piață liberă, după ce acesta a căzut în declin în urma celui de -al Doilea Război Mondial . Un factor
proeminent în ascensiunea organizațiilor conservatoare și libertariene de dreapta , partidelor
politice și think-tank -urilor și susținut în mod predominant de acestea, este în general asociat cu
politicile de liberalizare economică , inclusiv privatizarea, dereglementare ,
globalizare , comerţ liber , monetarism , austeritate şi reduceri ale cheltuielilor
guvernamentale pentru a spori rolul sectorului privat în economie şi societate
Geneză: Ca filozofie economică , neoliberalismul a apărut printre savanții liberali europeni în anii
1930, când au încercat să revigoreze și să reînnoiască ideile centrale din liberalismul clasic ,
deoarece au văzut aceste idei scăzând în popularitate, depășite de dorința de a controla piețele, în
urma Marii Depresiuni și manifestate în politici concepute cu intenţia de a contracara volatilitatea
pieţelor libere . Un impuls pentru formularea politicilor de atenuare a volatilității capitaliste a
pieței libere a fost dorința de a evita repetarea eșecurilor economice de la începutul anilor 1930,
eșecuri uneori atribuite în principal politicii economice .a liberalismului clasic. În elaborarea
politicilor, neoliberalismul se referă adesea la ceea ce a făcut parte dintr-o schimbare de paradigmă
care a urmat eșecului consensului de după război și a economiei neo-keynesiene de a aborda
stagflația din anii 1970. Prăbușirea Uniunii Sovietice și sfârșitul Războiului Rece au făcut posibilă
și triumful neoliberalismului în Statele Unite și în întreaga lume.
Neoliberalismul este folosit în prezent pentru a se referi la politici de reformă orientate spre piață,
cum ar fi „eliminarea controalelor prețurilor , dereglementarea piețelor de capital , scăderea
barierelor comerciale ” și reducerea, în special prin privatizare și austeritate , a influenței statului
în economie. [8] Este, de asemenea, asociată în mod obișnuit cu politicile economice introduse de
Margaret Thatcher în Regatul Unit și Ronald Reagan în Statele Unite. [9] Unii cercetători notează
că are o serie de utilizări distincte în sfere diferite: [50]
Ca model de dezvoltare , se referă la respingerea economiei structuraliste în favoarea Consensului
de la Washington .
Ca ideologie , ea denotă o concepție a libertății ca valoare socială globală asociată cu reducerea
funcțiilor statului la cele ale unui stat minim .Ca politică publică , ea implică privatizarea
sectoarelor economice publice sau a serviciilor, dereglementarea corporațiilor private, scăderea
bruscă a deficitelor bugetare guvernamentale și reducerea cheltuielilor pentru lucrări publice .
43.Conservatorismul și esența doctrinei conservatoare
Conservatorismul este o filozofie politică și socială ce promovează instituțiile și practicile sociale
tradiționale în contextul culturii și civilizației. Printre principalele elemente ale conservatorismului
se numără tradiția, ierarhia și autoritatea și dreptul la proprietate. Conservatorii caută să conserve
o gamă de instituții precum monarhia, religia, administrația parlamentară și dreptul la
proprietate, având obiectivul de a evidenția stabilitatea și continuitatea socială.
Geneză: Conservatorismul din Anglia, denumit în continuare torism (filozofie politică), a apărut în
timpul Perioadei de Restaurare (1660-1688). S-a bazat pe ierarhia oamenilor într-o societate
condusă de un monarh cu putere nelimitată. Cu toate acestea, Revoluția glorioasă care a avut loc,
ale cărei sarcini principale au fost să stabilească o formă constituțională de guvernare și libertatea
conștiinței, a condus la o altă formulare a torismului .

44.Social-democrația -principii si esență

45.Doctrina politică comunistă și doctrina politică fascistă
Fascismul
Comunistă: