ELITA POLITICĂ ŞI SOCIETATEA

§1. Teorii elitiste clasice şi contemporane

Elita politică reprezintă componentul inseparabil al oricărei societăți,

fapt argumentat de evoluția social-politică contemporană. Elita politică are
o importanță deosebită în determinarea vectorului dezvoltării societății,
fiindcă în mâinile acestui grup de persoane se află concentrată influența
politică și întreaga putere decizională. Transformările social-economice și
politice ale oricărei societății depind în mare măsură de activitatea și
comportamentul elitei politice, de calitatea ei (de profesionalismul, de
competența, de abilitățile membrilor acesteia), iar în unele cazuri sunt
condiționate și de schimbarea elitei puterii (termen apud Ch. W.Mills), care
ar propune o nouă ideologie de acțiuni politice[1].
Înainte de a prezenta conţinutul unor doctrine elitiste, este necesar să
definim termenul “elită”. Acest termen provine din latină (eligere -- a alege)
şi franceză (elite -- ales, selecţionat, cel mai bun) şi comportă câteva
semnificaţii. Cei neavizaţi folosesc termenul dat pentru a reflecta trăsăturile
pronunţate în unele îmbinări de cuvinte (soi de elită, oştiri de elită, elita
hoţească etc.), culturologii îl utilizează pentru a evidenţia unele personalităţi
marcante ale culturii (ca sinonim al “spiritului aristocratic”), iar
reprezentanţii ştiinţelor socio-umane (politilogii, sociologii, filosofii etc.)
folosesc acest termen pentru a desemna grupul de oameni din societate, care,
prin statutul şi rolul lor, constituie structura de putere (establishment),
exercitând o influenţă majoră sau controlând direct elaborarea deciziilor de
ordin politic, economic, social. Termenul “elită”, în sensul cel mai larg al
cuvântului, desemnează oamenii deosebiţi prin pregătirea şi talentul lor în
cele mai diferite domenii de activitate (economică, politică, culturală,
ştiinţifică), care obţin performanţe remarcabile, joacă un rol esenţial în
procesele social-politice şi economice [2]. Locul elitei politice este
determinat de rolul politicii, considerat drept mecanism de reglementare a
relațiilor sociale, de realizare a intereselor de mare valoare sociale, de
exprimare directă a obțiunilor în funcție de anumite condiții ce țin de loc,
timp și interesele social umane [3].
În literatura științifică există mai multe definiții referitoare la elita
politică, printre care evidențiem- elita politică reprezintă un grup privelegiat
de persoane, care ocupă o poziție de conducere în structurile de putere și
participă nemijlocit la adoptarea deciziilor legate de folosirea puterii. Sau
elita politică reprezintă un grup determinat de persoane care concentrează în
mâinele lor puterea de stat, și ocupă funcții de conducere pentru a guverna
societatea.Analizând aceste definiții putem desemna că elita politică este
definită în raport cu puterea, pe care fie că o deține, fie că o influențează [4].
Fenomenul elitei politice se află în permanentă interacţiune cu puterea
politică.
În opinia lui M.Weber “puterea este şansa unui actor politic de a-şi
impune voinţa sa altui actor politic, posibilitatea de a obţine de la B
comportamentul dorit de A” [5].
Ideile elitismului politic au apărut încă în antichitate. În mod
consecvent ideile divizării societăţii în minoritate activă şi majoritate pasivă
au fost tratate şi exprimate de Confucius (551-479 î. Ch.), Platon (428-427-
348/347 î. Ch.), Aristotel (384-322 î. Ch.), N. Machiavelli (1469-1527),
Montesquieu (1689-1755), Fr. Nietzsche (1844-1900), ultimul fiind
considerat predecesorul elitismului sec. al XX-lea. Drept că precursorilor le
lipsea abordarea sociologică solidă a teoriilor elitiste. Primele doctrine
elitiste au apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea, fiind
strâns legate de numele lui V.Pareto, G. Mosca şi R.Michels.
Vilfredo Pareto (1848-1923), sociolog şi economist italian, a încercat o
teoretizare specific sociologică a elitismului: fiind primul, care a conferit
conceptului de elită un sens precis şi un conţinut bine determinat. Concepţia
lui elitistă este expusă în “Ascensiunea şi decăderea elitelor” (1899), “O
aplicare a teoriilor sociologice”(1901), „Tratat de sociologie generală” “
(1916) etc. Separarea elitei este punctul iniţial al analizei sociologice a lui V.
Pareto, care menţionează, că ansamblul indivizilor, activitatea cărora într-o
sferă sau alta se deosebeşte printr-o eficienţă sporită, constituie ca atare elita.
Utilizând abordarea socio-psihologică de analiză a societăţii şi a politicii,
sociologul italian a elaborat criteriile apartenenţei persoanei la elită, bazate
pe un sistem de indici, care caracterizează capacităţile unui individ.
De fapt, elita, conform concepţiei paretiene, se divizează în două părţi:
elita guvernantă şi elita neguvernantă. Elita guvernantă (elită în sensul îngust
al cuvântului), desemnând persoanele, care participă nemijlocit la conducere,
este puţin numeroasă şi se menţine la putere parţial prin forţă, parţial cu
acordul clasei conduse, mai numeroase. Deci, nu toţi membrii elitei sunt
incluşi în elită în sensul îngust al cuvântului (în elita guvernantă), fiindcă o
parte dintre ei constituie elita neguvernantă (savanţii remarcabili se includ în
elită, însă nu influenţează considerabil guvernarea). Astfel, structura socială,
după V. Pareto, capătă următoarea configuraţie: pătura superioară (elita
guvernantă şi neguvernantă) şi pătura inferioară (masele).
Urmând exemplul lui N.Machiavelli, V.Pareto divizează elitele în două
tipuri (elite “lei” şi elite “vulpi”) [6], care se schimbă succesiv. Elitelor “lei”
le sunt caracteristice: un conservatism extrem, metode autoritare de
conducere, fermitate. Elitele “vulpi” sunt maeştri ai înşelăciunii,
combinaţiilor politice, intrigilor. Dacă “leii”, fiind conservativi, sunt buni în
situaţii de stabilitate ale societăţii, apoi “vulpile” predomină în condiţii de
instabilitate, în perioadele de tranziţie ale societăţii; când este nevoie de
conducători pragmatici, energici, apţi să realizeze mari transformări.
Societatea, în care domină elitele “lei”, este condamnată la stagnare, iar
societatea, în care domină elitele “vulpi”, se dezvoltă dinamic.
În opinia lui V.Pareto, schimbările sociale sunt consecinţa luptei şi
“circulaţiei elitelor”. Mecanismul echilibrului social va funcţiona normal
atunci, când se va produce afluxul proporţional în elită a liderilor de prima
(“lei”) şi a doua orientare (“vulpi”). Însă suspendarea circulaţiei conduce la
degradarea elitei stăpânitoare, dar şi la evidenţierea noii elite, în care
predomină “vulpile” şi care cu timpul degenerează în “lei” şi, astfel, ciclul
social corespunzător se repetă din nou. Procesul istoric, după V.Pareto, este
circulaţia continuă a tipurilor principale ale elitelor, succesiunea minorităţii
guvernante care se formează, luptă pentru putere, exercită puterea,
degenerează şi se schimbă cu altă minoritate privilegiată.
Gaetano Mosca (1858-1941), sociolog, jurist şi istoric italian, care,
alături de V.Pareto, este considerat fondatorul şi clasicul elitologiei. Teoria
elitelor este expusă în lucrările “Clasa guvernantă” (1896); “Bazele ştiinţei
politice” (1896), “Istoria doctrinelor politice” (1933) etc. Acest sociolog
italian a încercat să demonstreze inevitabilitatea divizării societăţii în două
grupuri inegale după rolul şi politica lor socială: clasa conducătoare (care
este puţin numeroasă, îndeplineşte funcţii politice şi se foloseşte de
privilegiile puterii) şi clasa condusă (este mai numeroasă, fiind guvernată şi
controlată de prima). Analiza clasei politice (pentru desemnarea elitei
G.Mosca mai foloseşte şi alţi termeni: “clasă conducătoare”, “clasă
dominantă”, “clasă superioară”) o înfăptuieşte în baza abordării
organizaţionale, numite uneori şi abordare de dominaţie. Puterea minorităţii
dominante asupra majorităţii este inevitabilă pe motiv, că clasa politică este
vădit organizată, posedă o superioritate materială, morală şi intelectuală, iar
această superioritate stă la temelia unităţii de grup şi de idei a minorităţii
dominante.
Aşadar, clasa politică elitară se distinge de mase prin caracterul ei
organizat şi prin posesia de către aceşti indivizi a unor calităţi şi capacităţi
deosebite. După G.Mosca, calităţile individului, care-i permit accesul la
elită, pe parcursul istoriei s-au modificat. Sursele puterii clasei dominante la
început erau vitejia militară, bogăţia şi cunoştinţele teologice, de acestea
fiind legate trei forme ale aristocraţiei (militară, financiară şi bisericească).
Treptat, însă, a crescut tot mai mult însemnătatea capacităţilor intelectuale, a
studiilor, a abilităţii de a conduce. Capacitatea de conducere, în opinia lui
G.Mosca, constituie criteriul dominant al selectării indivizilor pentru clasa
politică.
Pentru a corespunde cerinţelor timpului, clasa politică are nevoie de
reînnoiri. În acest context G.Mosca numeşte trei modalităţi de renovare a
clasei dominante, şi anume: moştenirea, alegerea şi cooptarea. Această clasă
este supusă schimbărilor graduale, în dezvoltarea căreia, după G.Mosca, se
evidenţiază două tendinţe. Tendinţa aristocratică se manifestă în năzuinţa
clasei politice de a deveni moştenitoare, dacă nu de jure, apoi măcar de
facto. Însă predominarea acestei tendinţe conduce la menţinarea caracterului
închis de clasă, la degenerarea ei şi, în consecinţă, la stagnarea societăţii,
ceea ce activizează lupta noilor forţe sociale pentru ocuparea poziţiilor
dominante în societate.
Cea de a doua tendinţă -- liberală sau democratică se exprimă în
reînnoirea clasei politice cu cei mai capabili şi dinamici reprezentanţi ai
clasei conduse, care de fapt are loc mai ales în perioadele de schimbări
sociale. Această reînnoire preîntâmpină degenerarea elitei, făcând-o capabilă
să guverneze eficient societatea. G.Mosca consideră, că echilibrul între
tendinţele dezvoltării clasei dominante este cel mai dorit de societate,
deoarece asigură atât continuitatea şi stabilitatea în conducerea ţării, cât şi
reînnoirea calitativă a ei. În ceea ce priveşte cooptarea (includerea voluntară
a noilor membri în clasa dominantă) ca modalitate de renovare a acestei
clase, elitologul italian sublinia, că este o metodă utilă pentru orice
comunitate.
Roberto Michels (1876-1936), sociolog, istoric şi economist german. În
1913 a adoptat cetăţenia italiană. S-a manifestat ca doctrinar elitist prin
lucrarea sa de bază “Sociologia partidelor politice în condiţiile democraţiei”
(pe scurt “Partide politice”, 1911). El a elaborat teoria despre organizaţii, a
descris “legea de fier” a oligarhiei şi a ajuns la concluzia, că democraţia, în
sensul strict al înţelesului, este imposibilă. Una dintre ideile principale ale lui
se reduce la aceea, că nici o societate nu poate exista fără clasă dominantă
(politică), prezenţa căreia este un factor în permanenţă activ al evoluţiei
sociale.
Reputaţia lui R.Michels ţine de formularea “legii de fier a tendinţelor
oligarhice” [7], în conformitate cu care organizaţiile (partide, uniuni
sindicale, asociaţii de alt gen) implică tendinţele spre oligarhie (conducerea
celor puţini), deoarece conducerea acestor organizaţii nu poate fi înfăptuită
de către toţi membrii ei. Eficienţa activităţii marilor structuri sociale (a
organizaţiilor) necesită o specializare funcţională, o raţionalitate, o
evidenţiere a aparatului de conducere (membrii lor sunt preocupaţi întâi de
toate de păstrarea poziţiei lor privilegiate), care iese inevitabil de sub
controlul membrilor de rând. De aici şi reiese concluzia lui R.Michels: odată
ce masele sunt incompetente, pasive şi manifestă indiferenţă faţă de
activitatea politică cotidiană, ele neapărat au nevoie de conducere şi de
organizare, care poate fi opera doar a clasei dominante.
Din acţiunea “legii tendinţelor oligarhice” R.Michels ajunge la altă
concluzie – la cea referitoare la posibilităţile existenţei guvernării
democratice. El explică cauzele imposibilităţii înfăptuirii democraţiei prin
existenţa a trei tendinţe, care constau în esenţa omului (calităţile psihice ale
maselor), particularităţile luptei politice (lupta elitelor pentru poziţia puterii)
şi specificul dezvoltării organizaţiilor (legile infrastructurii organizaţionale).
Anume aceste tendinţe contribuie la faptul, că democraţia conduce la
oligarhie, la apariţia clasei dominante. Imposibilitatea democraţiei directe
mai reiese şi din principiul cantitativ: mitingurile mari tind să adopte decizii
fără numărarea voturilor exprimate şi evidenţa diverselor opinii. Deci,
democraţia, după R.Michels, întâmpină o contradicţie irezolvabilă: ea e
străină naturii umane şi totodată conţine un nucleu oligarhic.
Se poate conchide astfel, că în lucrările lui V.Pareto, G.Mosca şi
R.Michels termenul “elită politică” şi caracteristica clasei politice au căpătat
contururi clare. Ulterior doctrinele elitiste clasice şi-au găsit atât părtaşi, cât
şi critici. Dacă partizanii concepţiilor elitismului dezvoltă şi aprofundează
tezele principale ale elitiştilor clasici în noile condiţii social-politice, apoi
adversarii acestor concepţii indică incompatibilitatea lor cu ideile
democraţiei şi autoconducerii, critică doctrinele elitiste pentru ignorarea
rolului de sine stătător al individului în politică, a capacităţilor maselor de a
influenţa puterea, pentru psihologism excesiv în interpretarea motivelor
comportamentului politic şi a motivaţiei inegalităţii politice în societate.
O influenţă deosebită asupra cercetării fenomenului elitei politice a
exercitat-o M. Weber, filosof, sociolog şi istoric german (1864-1920).
Lucrările lui principale sunt: “Cauzele principale ale pieirii civilizaţiei
antice” (1896); “Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1904); “Cu
privire la democraţia burgheză în Rusia” (1906); “Despre unele categorii
ale sociologiei înţelepte” (1913); “Gospodărirea şi societatea” (1909-
1919); “Etica gospodărească a religiilor mondiale” (1915-1919).
Împreună cu alţi filosofi şi sociologi (Rickert, Dilltheim), el a elaborat
teoria tipologiei ideale, care a servit drept fundamentare metodologică
pentru teoria pluralismului. În toate lucrările sale Weber reieşea din
următoarea teză: trăsătura determinantă a culturii europene contemporane
este raţionalismul. Raţionalismul e diametral opus formelor tradiţionale şi
charismatice de organizare a relaţiilor sociale. În opinia lui Weber, cele mai
evidente manifestări ale raţionalităţii sunt: în economie – evidenţa dublă în
contabilitate, care a servit de stimulent al dezvoltării producţiei capitaliste; în
politică – introducerea instituţiei dreptului formal, a parlamentarismului în
administrarea contemporană; în etică – onestitatea în relaţii, mai ales între
creditor şi beneficiar. Organizarea socială cea mai raţională este
capitalismul. Dar în general capitalismul, scria Weber, “este un Cosmos
monstruos în care fiecare om aparte e încadrat de la naştere şi graniţele
acestuia sunt de neschimbat pentru întreaga lui viaţă”[8].
Weber considera principalul motiv şi cauză al dezvoltării societăţii
capitaliste nu atât factorul economic, cât aşa factori ca birocraţia, structurile
organizatorice şi puterea de stat. “Birocraţia este un exemplu tipic al
dominaţiei legale” – scrie Z.Freud, citându-l pe M.Weber [9]. El afirma, că
societatea capitalistă este cea mai echitabilă şi, deci, este unica societate,
care corespunde naturii umane. Economia socialistă va da dovadă de toate
viciile economiei capitaliste. Dar ea va avea şi trăsături negative
suplimentare proprii. Economia, bazată pe proprietatea obştească, lipsită de
mecanismele pieţei şi concurenţei, va fi, inevitabil, birocratică, indivizii vor
fi supuşi unei disciplini autoritare, nu mai puţin violentă decât cea din
capitalism, dar mai puţin eficientă din punctul de vedere al acumulării
bogăţiei [10].
În 1918 Weber a formulat conceptul “democraţiei plebiscitare”. El
porneşte de la ideea, că sistemul politic în societatea capitalistă depinde în
cea mai mare măsură de activitatea structurii gigantice a birocraţiei
profesionale. Din punctul de vedere al lui Weber, cu toată diversitatea
formelor istorice ale vieţii economice, ea conţine două tendinţe diametral
opuse: iniţiativa individuală raţională şi etatizarea totală (birocratizarea) a
activităţii economice. Conform teoriei lui economice, “raţionalismul”
specific al culturii apusene a constituit baza realizării primei tendinţe spre
mijlocul sec. al XIX-lea în ţările industrializate din Europa Occidentală şi în
SUA. Dezvoltarea capitalismului spre sfârşitul sec. al XIX-lea -- începutul
sec. al XX-lea a fost interpretată de Weber ca fiind rezultatul inevitabil al
dezvoltării celei de-a doua tendinţe. Birocratizarea totală este soarta
iminentă a tuturor democraţiilor contemporane, care nu au de ales.
Weber reducea problema principală a teoriei democraţiei la stabilirea
mecanismelor de control asupra aparatului birocratic. Pe prim-plan el pune
tehnica selectării elitei politice, care ar fi putut să supună efectiv birocraţia
scopurilor sale. Liderismul politic în opoziţie cu caracteristicile formal-
raţionale ale aparatului birocratic erau calificate de Weber drept
“charismatice”. Importanţa democraţiei parlamentare se reduce, la drept
vorbind, la două funcţii: selectarea liderismului politic şi controlul asupra
birocraţiei administrative.
Analizând opiniile lui Weber despre democraţie, este necesar să se ţină
cont de particularităţile metodologiei lui de cercetare a politicii şi a puterii
politice. El afirma, că toate acţiunile politice pot fi interpretate din punctul
de vedere al orientării lor spre încrederea în ordinea existentă. El a evidenţiat
şi a opus două modele de putere: raţional-juridică, al cărei element esenţial
este birocraţia profesională, şi puterea charismatică, bazată pe credinţa
iraţională a maselor în calităţile supraomeneşti ori supranaturale ale
conducătorilor. Definind charisma drept “o calitate strict personală,
extraordinară, iraţională, revoluţionară, întruchipată într-o perioadă de timp
profetic”, Weber afirma, că ea (charisma) este proprie personalităţilor
proeminente. Dar validitatea ei necesită “recunoaşterea spontană şi profund
iraţională de către masele dominate (conduse), credinţa lor în revelaţie;
conţinutul charismei constă în beneficiul, pe care ea îl aduce celor dominaţi.
Transformarea charismei în practică cotidiană se produce pe două căi: 1)
charisma se obiectivează într-o relaţie socială strict personală şi în timp,
urmează a se transmite urmaşului desemnat în acest scop; 2) charisma se
transformă în fiurer-partid; fiurer-democraţia este o democraţie autoritară,
opusă net democraţiei parlamentare” [11].
Weber era adeptul formării unui sistem politic nou după modelul
democraţiei din SUA, în care accentul principal s-ar pune pe un “parlament
puternic” şi pe activitatea partidelor politice naţionale.
Pentru Weber era clar, că democraţia este imposibilă fără demagogie şi
mobilizarea maselor de către elitele politice. Iar încercarea de a exercita
influenţă asupra maselor include neapărat anumite elemente de charismă. În
chestiunea aceasta poziţia lui era identică cu opiniile lui R.Michels, care
presupunea, că comportamentul “clasei dominante” în condiţiile
democraţiilor birocratizate este determinat de gradul de înrâurire a
procesului politic de către „mase”. Lor Michels le atribuia indiferenţa
politică, incompetenţa, necesitatea de a fi conduşi, sentimentul de gratitudine
faţă de conducători, necesitatea respectării conducătorilor, spiritul gregar (de
turmă) etc.
Sarcina principală a “democratizării” sistemului politic constă, după
Weber, în lichidarea dominaţiei democraţiei necontrolate. În acelaşi timp
“democratizarea” trebuie să creeze instituţii politice, care ar putea opri
dezvoltarea socialismului. Socialismul pentru dânsul însemna “etatizare”
generală, care duce la dominaţia totală a birocraţiei, iar dictatura
proletariatului – la dictatura birocraţiei.
 Teoriile contemporane ale elitismului sunt foarte diversificate. În
continuare le vom enumera doar pe cele mai semnificative. Din punct de
vedere istoric primul grup de teorii îl formează concepţiile elitiste deja
analizate ale şcolii machiavelliste (V.Pareto, G.Mosca, R.Michels) şi
susţinute de unii părtaşi ai ei (James Burnham etc.). Această şcoală se
numeşte machiavellistă, deoarece anume N.Machiavelli a fost primul
gânditor, care a evidenţiat politica drept sferă de sine stătătoare a societăţii,
analizând-o ca realitate politică, practică. Pe reprezentanţii şcolii îi uneşte
ideea privind recunoaşterea elitară a oricărei societăţi, a divizării inevitabile
a acesteia în minoritatea dominantă privilegiată şi majoritatea pasivă, iar
această divizare reiese în mod firesc din natura omului şi a societăţii.
Teoriile valorice fac şi ele parte din teoriile elitiste contemporane,
reprezentanţii cărora (Ortega y Gasset, V.Ropke, Von Blume etc.) se
străduie să depăşească neajunsurile machiavelliştilor. Ei încearcă să
demonstreze, că elita ca atare este în mare măsură rezultatul nu atât al luptei
aprige pentru putere, cât o consecinţă a selecţiei naturale a celor mai valoroşi
reprezentanţi ai ei şi de aceea societatea trebuie să perfecţioneze mecanismul
acestei selecţii. În opinia lor, formarea elitei nu contravine principiilor
democratice, iar egalitatea socială trebuie înţeleasă ca o egalitate a şanselor,
a posibilităţilor.
Vom sublinia, că ideile principale ale teoriilor valorice stau la baza
conceptului elitismului democratic (R.Dahl, S.Lipset, J.Schumpete,
K.Mannhein, O.Sigler etc.). Drept că aceşti reprezentanţi propun şi idei
proprii. Elita, fiind analizată ca apărătoare a valorilor liberal-democratice
(libertate, egalitate, drepturi), nu domină, nu stăpâneşte, ci efectuează
conducerea maselor într-un cadru legal prin intermediul alegerilor libere. De
fapt, aici este vorba despre conceperea democraţiei ca luptă de concurenţă a
pretendenţilor la conducerea societăţii în timpul campaniilor electorale şi,
deci, ca o nouă modalitate de selecţie a elitei politice.
Referitor la teoriile pluralismului elitelor (S.Keller, E.Holtmann,
O.Schtammer, D.Reisman etc.), vom remarca, că ele sunt cele mai
răspândite în gândirea elitistă contemporană. Aceste concepţii mai sunt
numite şi teorii funcţionale ale elitei, care nu neagă doctrina elitistă în
genere, însă propun reînnoirea cardinală a unor postulate clasice. De
exemplu, ei consideră, că în societăţile democratice contemporane
funcţionează o multitudine de elite, iar puterea este împărţită între diverse
grupuri de elite, care sunt controlate de mase prin intermediul alegerilor,
referendumurilor, sondajelor de opinie, mass-media, grupurilor de presiune.
Contrare teoriilor pluralismului elitelor sunt concepţiile liberale de
stânga ale elitelor, reprezentanţii cărora (W.Hills, R.Miliband etc.)
consideră, că societatea este condusă în exclusivitate de o singură elită
stăpânitoare. Susţinând unele teze ale şcolii machiavelliste, partizanii acestor
concepţii afirmă, că în viaţa reală elita conducătoare se află la nivelul
superior al puterii şi nu permite participarea maselor, iar posibilităţile
instituţiilor democratice (alegerile, referendumurile etc.) sunt neînsemnate.
De aceea între elită şi mase există mari diferenţe, depăşirea cărora este
practic imposibilă. Tot aici vom remarca şi faptul, că în politologia
occidentală aceste concepţii sunt criticate, însă în literatura marxistă,
dimpotrivă, ele sunt apreciate datorită orientării lor critice.
Cele prezentate mai sus atestă, că doctrinele clasice şi contemporane
reflectă diverse laturi ale realităţii obiective şi sunt orientate ca atare spre
anumite epoci istorice şi ţări. Însă aceste concepţii s-au cristalizat în mare
măsură ca reacţie atât la teoriile socialiste radicale, cât şi la teoriile
democraţiei, la practicile democratice în viaţa politică a societăţilor
contemporane. Abordarea elitistă, fiind în fond opusă celei de clasă
(marxiste), după natura sa este în genere antidemocratică. Din aceste
considerente adepţii democraţiei manifestă, de fapt, o atitudine neinspirată şi
chiar ostilă faţă de orice tentativă a guvernării elitare.

§2. Tipologia şi sistemul selectării elitei politice

Dacă însumăm diferitele puncte de vedere existente în literatura de

specialitate referitoare la definirea elitei politice, putem constata, că prin
aceasta se desemnează un grup privilegiat de oameni, care, datorită poziţiei
lor strategice în structurile puterii, participă nemijlocit la adoptarea
deciziilor importante, ce ţin de folosirea puterii, şi este capabil să influenţeze
considerabil evoluţia politică la nivel naţional.
Trăsăturile caracteristice ale elitei:
- un grup social relativ mic dar independent;
- un statut social înalt;
- deținerea puterii de stat și puterii informative;
- participarea directă la realizarea puterii;
- capactiăți organizatorice [12] (vezi schema 4)
 Practica socială şi istorică demonstrează, că societatea se împarte în
conducători şi supuşi, în persoane, care adoptă decizii, şi persoane, care le
execută. Necesitatea existenţei şi funcţionării elitei politice, inevitabilitatea
divizării societăţii în cârmuitori şi executori este determinată de anumiţi
factori de ordin obiectiv şi subiectiv (politici, economici, sociali,
psihologici).
Cauzele apariției elitei politice:
1) ierarhia organizaţiei sociale se manifestă în dominaţia unor oameni şi
supunerea altora, iar structura organizaţiei (sistemului) politice a societăţii
conduce la apariţia ierarhiei puterii, a politicienilor de profesie, orientaţi spre
cariera politică;
2) evidenţierea în procesul evoluţiei divizării sociale a muncii în
calitate de gen deosebit al activităţii profesionale a muncii administrative
necesită o pregătire specială, completă, cunoştinţe profesionale şi capacităţi
distincte deosebite;
3) munca administrativă este înalt apreciată şi stimulată în orice
societate, iar acest moment îi impune pe mulţi oameni să lupte pentru a fi
incluşi în instituţiile puterii;
4) existenţa inegalităţii naturale şi sociale a oamenilor după calităţile lor
psihice, intelectuale, morale şi organizatorice, după capacităţile de activitate
îndepărtează majoritatea cetăţenilor de politică şi de putere;
5) pasivitatea politică a păturilor largi ale populaţiei, interesele cărora
sunt în afara politicii, îi face să nu tindă să lupte pentru a fi incluse în
structurile puterii.
În principiu, din elita politică ca pătură socială fac parte politicienii de
profesie de rang superior înzestraţi cu funcţii şi împuterniciri de putere,
funcţionarii de stat pregătiţi din punct de vedere profesional pentru a
participa la elaborarea şi realizarea programelor politice, la pregătirea
strategiei dezvoltării sociale.
Precum se ştie, elita politică, determină, în mare măsură, înfăţişarea
politică şi
economico-socială a unei societăţi, este cea care determină scopurile
imediate şi
perspectivele dezvoltării comunităţii umane. Obiectivele sale îşi găsesc
reflectare în
adoptarea deciziilor strategice importante şi în folosirea resurselor puterii de
stat întru
realizarea lor, adică într-o formulă politică (idee naţională, ideologie de stat,
concept
nou de dezvoltare, doctrină politico-economică, model/curs de tranziţie
democratică,
sau, într-un cuvînt, strategie de tranziţie), fără de care nu poate activa şi
funcţiona
realmente nici o elită politică [13].
Ca atare elita politică (partea integrantă a elitei conducătoare,
guvernante) are o structură complexă şi este diferenţiată. Criteriul principal
al evidenţierii tipurilor de elită politică este volumul funcţiilor de putere (alţi
autori mai numesc şi alţi indicatori: averea, statutul social, studiile etc.) [14].
În baza acestui criteriu se deosebesc următoarele tipuri (niveluri) ale
elitei politice: elită politică superioară, medie şi administrativă.
Elita politică superioară include conducătorii politici de frunte ai
statului şi persoanele, care deţin posturi (funcţii) înalte în verigile puterilor
legislativă, executivă şi judecătorească. De fapt, acest tip de elită cuprinde
un cerc destul de limitat de persoane, care adoptă cele mai importante decizii
politice privind soarta naţiunii, destinul întregii societăţi.
Cât priveşte al doilea tip de elită politică (elita politică medie), vom
sublinia, că el se formează dintr-un număr mai mare de persoane cu funcţii
elective (deputaţi, senatori, parlamentari, guvernatori, prefecţi, primari, lideri
ai partidelor şi mişcărilor social-politice, conducători ai circumsсripţiilor
electorale etc.).
Referitor la ultimul tip de elită politică se poate menţiona, că elita
administrativă (birocratică) este o pătură superioară a funcţionarilor de stat,
care ocupă poziţii înalte în ministere, departamente, comitete şi în alte
organe ale conducerii statului. Reprezentanţii acestei elite participă
nemijlocit la procesul adoptării deciziilor politice, concomitent ocupându-se
şi de activitatea executivă. Toate tipurile (nivelurile) de elite enunţate se află
(între ele) în raporturi de subordonare sau de lupta de concurenţă.
În literatura politologică contemporană mai există şi alte motivaţii de
tipologizare (structuralizare) a elitei politice. Dacă după atitudinea faţă de
putere se pot evidenţia două grupuri ale elitei politice (conducătoare şi
neconducătoare), după nivelul competenţei se deosebesc trei subiecte
(superioară sau naţională, mijlocie sau regională şi cea locală), după nivelul
exprimării intereselor se marchează patru subiecte (profesională,
demografică, etnică şi religioasă), apoi conform rezultatelor (efecienţei)
activităţii elitelor politice se conturează trei grupări de elite (elita politică
propriu-zisă, pseudoelita şi antielita). Există şi alte clasificări ale elitei
politice, însă nici o tipologizare nu poate avea prioritate absolută, deoarece
nici una dintre ele nu este exhaustivă.
La acelaşi subiect vom remarca, că structura personală a elitei politice
se modifică în permanenţă, însă compoziţia funcţională a ei rămâne practic
neschimbată. La drept vorbind, predestinarea socială a elitei politice se
reflectă în funcţiile, pe care le exercită. Fiind legate de o mare
responsabilitate din partea reprezentanţilor elitei politice, conţinutul şi
limitele funcţiilor sunt determinate de legislaţia unei sau altei ţări.
Se pot evidenţia următoarele funcţii principale ale elitei politice:
1. Funcţia strategică. Conţinutul ei cuprinde elaborarea strategiei şi
tacticii dezvoltării societăţii, determinarea ideologiei (programului) politice
de acţiune.
2. Funcţia comunicativă. Ea prevede reflectarea opiniei publice din
societate în deciziile politice adoptate, avându-se în vedere exprimarea în
programele politice a intereselor şi necesităţilor (politice, economice,
sociale, culturale, profesionale, demografice, naţionale, regionale etc.)
diferitelor grupuri sociale ale populaţiei şi realizarea lor în acţiuni practice.
3. Funcţia organizatorică. Ea presupune realizarea practică a cursului
elaborat, traducerea în viaţă a deciziilor politice.
4. Funcţia integrativă. Esenţa ei constă în consolidarea stabilităţii
societăţii, în întărirea sistemului politic şi economic al ei, în preîntâmpinarea
tensiunilor şi conflictelor social-politice, a deformării structurilor politice.
Mai pot fi numite şi alte funcţii (desemnarea aparatului de cadre al
organelor de conducere, crearea şi modificarea instituţiilor sistemului politic,
promovarea liderilor politici etc.), realizarea cărora ar permite unei elite
politice să se menţină la putere şi să obţină un randament corespunzător în
activitatea sa politică. Însă exercitarea de către elite a funcţiunilor sale,
eficienţa deciziilor politice adoptate în mare măsură depind de formarea şi
reproducerea a însăşi elitei politice.
Practica mondială cunoaşte două sisteme de selectare a elitei – sistemul
de ghildă (breaslă, corporaţie) şi sistemul antreprenorial. Alegerea unui sau
altui sistem de formare şi recrutare a elitei este determinată de o serie de
factori, cum ar fi caracterul sistemului şi regimului politic al societăţii,
tradiţiile politice, gradul de conştiinţă şi cultură politică al populaţiei, nivelul
inegalităţii sociale, politice şi economice existent în societate etc.
Sistemului de ghildă al recrutării elitei politice îi sunt specifice
următoarele caracteristici:
1. caracterul închis al mecanismului formării elitei, unde selectarea
pretendenţilor pentru promovarea în posturi (funcţii) mai înalte are loc, de
regulă, din păturile inferioare ale elitei;
2. nivelul sporit al instituţionalizării procesului de selectare. Aceasta
presupune prezenţa numeroaselor cerinţe formale şi a criteriilor subiective
(apartenenţa la partid, vârsta, stagiul de lucru, studiile, caracteristica din
partea conducerii candidatului);
3. cercul electoratului (persoanele care înfăptuiesc selectarea) este nu
prea mare şi relativ închis;
4. recrutarea şi desemnarea cadrelor are loc în lipsa concurenţei libere
între pretendenţi;
5. tendinţa spre reproducerea tipului existent al elitei, când
pretendentului i se cere mai întâi de toate loialitate, conformism, fidelitate
liderului şi regimului politic etc.
Sistemul dat de selectare a elitei este caracteristic statelor cu regimuri
politice totalitare şi autoritare, iar acest fapt, după cum se ştie, condiţionează
stagnare în dezvoltarea societăţii, creşterea fenomenelor de criză în toate
sferele ei de activitate. Cu cât elita politică este mai închisă, cu atât mai
puţin e capabilă ea să-şi menţină dominaţia, pârghiile de comandă. În cadrul
acestui sistem se înscrie şi metoda nomenclaturistă de formare a elitei
politice din fosta U.R.S.S., consecinţele căreia se resimt şi astăzi în toate
ţările CSI -- un nivel redus al profesionalismului, lipsa experienţei
corespunzătoare, prezenţa manifestărilor de extremism din partea liderilor
politici etc. [15]
Sistemului antreprenorial de selecţie a elitei politice îi sunt
caracteristice următoarele trăsături:
1. caracter deschis în formarea şi reproducerea elitei, dând posibilitate
reprezentanţilor din diverse grupuri sociale să pretindă la ocuparea poziţiilor
de putere;
2. cercul celor selectaţi este destul de vast, el îi poate include practic
pe toţi alegătorii unei ţări, iar acest lucru presupune concurenţa dură a
selectării;
3. prezenţa limitată a cerinţelor formale faţă de condiţiile şi funcţiile
în structurile de putere;
4. însemnătatea primordială a calităţilor personale ale pretendenţilor
pentru a fi incluşi în ierarhia puterii.
De fapt, sistemul dat de recrutare a elitei politice este larg răspândit în
ţările cu democraţii stabile şi durabile, adesea sistemul acesta fiind adaptat la
cerinţele timpului. În aceeaşi ordine de idei vom adăuga, că ambele sisteme
de formare a elitei au laturi atât pozitive, cât şi negative. În general,
evidenţierea acestor sisteme poartă un caracter condiţional, fiindcă în
practică se folosesc diverse combinaţii ale lor. Însă predominarea unui sau
altui element al sistemului de selecţie poate spune multe despre mecanismul
formării elitei politice într-o ţară. Totodată, trebuie să se ţină cont de faptul,
că eficienţa activităţii elitei politice depinde nu numai de sistemul de
recrutare a pretendenţilor în structurile puterii, dar şi de orientările politice
ale membrilor elitei, de nivelul susţinerii lor de către populaţie, de
provenienţa socială şi de alte particularităţi specifice elitei politice.

§3 Constituirea elitelor politice în societăţile în tranziţie

Evoluţia vieţii social-politice arată, că elita ca instituţie socială, este un

element imanent al oricărei societăţi, inclusiv al societăţii în tranziţie. Unii
savanţi desemnează adesea elitele politice din aceste societăţi cu termenul
„clasa politică” [16]. Conform concepţiilor tradiţionale occidentale despre
elită, puterea şi privilegiile ei apar din posesia proprietăţii asupra mijloacelor
de producţie. Însă în societăţile postcomuniste, inclusiv în Republica
Moldova, situaţia e de aşa natură, că prezenţa puterii de monopol din partea
unui grup de oameni asigură totodată şi posesia proprietăţii naţionale. De
aceea termenul „clasă politică” (sau „clasă guvernantă”) pentru ţările, în
care au loc procese de inovare instituţională şi valorică, de stratificare
masivă a societăţii, poate fi utilizat într-o anumită măsură convenţional. Aici
linia demarcatoare dintre elită şi neelită devine anume relaţia cu puterea şi
nu cu proprietatea.
Venirea la putere la începutul anilor 90 ai secolului trecut a forţelor
democratice a condus la schimbări radicale în structura elitelor politice din
cadrul societăţilor posttotalitare. Unii cercetători consideră, că aceste elite nu
constituiau ca atare nişte instituţii politice principial noi (în special în ţările
CSI), deoarece în teritoriul lor a avut loc doar redistribuirea rolurilor
politice. Întrucât în majoritatea cazurilor au fost folosite cadrele de stat şi de
partid vechi, elita nomenclaturistă (birocratică) şi-a păstrat, în fond, fostele
poziţii (mai ales la nivel regional, local).
Totodată, în societăţile în tranziţie calea spre structurile puterii s-a
deschis practic pentru toate grupurile subelitare. În acest context spre
vârfurile puterii tot mai insistent se avîntă „noua elită”, constituită din tineri
(noua generaţie de politicieni), lideri energici, care sunt mult preocupaţi de
business, reflectând astfel interesele noilor grupuri ale capitalului financiar,
bancar şi comercial. În condiţiile social-politice şi economice noi o parte
dintre ei s-a inclus în politică, iar altă parte – în business.
Cert este faptul, că în ultimul timp tot mai pronunţat se observă tendinţa
includerii în eşaloanele puterii (în noile state independente) a
businessmanilor. Abandonând posturi de conducere în diferite unităţi
economice (private sau de stat) şi funcţii prestigioase de conducere, noii
businessmani tot mai des acceptă posturi în administraţia preşedintelui ţării,
în guvern, în parlament şi în alte structuri ale puterii politice. Includerea
businessmanilor în activitatea politică se explică prin faptul, că în perioada
tranziţiei la economia de piaţă, a dominaţiei antreprenoriatului privat
posibilităţile economice limitate ale statului sunt compensate cu susţinerea
financiară solidă a marelui capital, a oamenilor de afaceri.
Pe de altă parte, abordând diverse susţineri financiare, businessmanii
urmăresc mai multe scopuri de ordin economic şi politic, deoarece de elita
politică depinde formarea climatului economic favorabil în orice ţară şi a
condiţiilor propice obţinerii marilor venituri. Astfel de direcţii ale politicii
economice, cum sunt comenzile de stat rentabile, promovarea unei politici
de impozitare agreabile, privilegiile de export-import şi alte chestiuni de
ordin economic, sunt favoabile businessmanilor, care urmăresc şi scopul
includerii lor în structurile puterii.
De semnalat şi faptul, că recrutarea stihiinică a candidaţilor pentru
completarea elitelor politice în unele ţări din spaţiul CSI practic a luat sfârşit.
De exemplu, adoptarea Legii Federaţiei Ruse „Despre bazele serviciului de
stat” din 5 iulie 1995, care stabileşte trei categorii („A”, B” şi „V”) ale
funcţionarilor (cu începere de la preşedintele ţării şi terminând cu personalul
auxiliar) conduce, de fapt, la reglementarea procesului de formare şi
selectare a elitei politice ruseşti. În alte state independente din spaţiul ex-
sovietic mecanismul recrutării elitelor politice este reglementat de diverse
acte şi norme juridice.
În dezvoltarea proceselor politice din statele CSI s-a reliefat deja o
tendinţă destul de semnificativă: multe dintre structurile puterii sunt deţinute
de elite etnocratice constituite din lideri politici, intelectuali şi culturali,
adică din exponenţi ai conştiinţei naţionale, care, în ultima instanţă, definesc
existenţa şi demnitatea unei etnii. Concomitent se poate depista încă o
tendinţă în dezvoltarea elitelor politice, esenţa căreia constă în faptul, că
centrul de adoptare a deciziilor politice importante se află în structurile
puterii executive, a elitei administrative (a preşedintelui, a administraţiei
acestuia, a prim-ministrului, a guvernului). La drept vorbind, această
tendinţă corespunde tradiţiei curente a practicii mondiale de funcţionare a
elitelor politice, care este determinată de necesitatea de a răspunde operativ
la problemele stringente ale vieţii societăţii.
În opinia unor cercetători occidentali (Michael Burton, Richard
Gunther şi John Higley) [17], în structura şi funcţionarea elitelor politice
naţionale se pot evidenţia două dimensiuni fundamentale:
1) gradul de integrare structurală;
2) extinderea consensului valoric.
Dacă integrarea structurală implică includerea relativă a reţelelor de
comunicare şi influenţă, în care sunt atrase persoane, grupuri şi fracţiuni ale
elitei, apoi consensul valoric desemnează acordul relativ dintre elite asupra
regulilor şi codurilor formale şi neformale, care ţin de conduita politică,
precum şi acordul privitor la legitimitatea instituţiilor politice existente într-o
societate. În funcţie de aceste două coordonate se deosebesc trei tipuri de
elite politice naţionale:
1) elita dezbinată (în conflict) este caracterizată de un grad de integrare
structurală, precum şi de un consens axiologic fragil;
2) elita unificată consensual realizează un grad relativ înalt de integrare
structurală şi un consens strâns asupra principiilor şi valorilor democratice;
3) elita unificată ideologic se distinge printr-o integrare structurală şi un
consens valoric aparent unitar, unde luptele pentru putere se desfăşoară în
culise.
Toate tipurile de elite politice naţionale menţionate mai sus sunt, de
fapt, nişte modele ideale, pure. Astfel, realităţile din fiecare ţară aparte se
înscriu cu o anumită aproximaţie în aceste exemple. În pofida acestui fapt se
poate spune, că în zilele noastre majoritatea ţărilor Africii, Orientului
Mijlociu şi Asiei, Europei de Sud-Est şi din spaţiul ex-sovietic aparţin
modelului elitei dezbinate. În zona modelului de elită unificată consensual se
plasează democraţiile occidentale (Europa de Vest, America de Nord,
Japonia, Australia şi Noua Zelandă), iar elita naţională unificată ideologic
este caracteristică statelor cu regim totalitar, autoritar (comuniste, naziste şi
teocratice).
Referitor la Republica Moldova trebuie subliniat faptul, că elitele
guvernamentale, care s-au perindat de-a lungul anilor 90 ai secolului trecut,
întrunesc toate elementele proprii unei elite politice dezbinate. Clasa politică
moldovenească se caracterizează în această perioadă prin lipsă de încredere
reciprocă între elite, prin angajarea lor într-o luptă violentă de dominaţie,
prin respingerea dialogului, negocierilor şi compromisului ca instrument de
acţiune politică. După scrutinul parlamentar din 22 martie 1998 dialogul
politic a fost iniţiat de noua generaţie de elite democratice (Convenţia
Democratică din Moldova, Blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică
şi Prosperă”, Partidul Forţelor Democratice), care s-a finalizat cu
instituţionalizarea „Alianţei pentru Democraţie şi Reforme”. Însă spre
sfârşitul anului 1999 ea a devenit inoperantă şi s-a dizolvat, deschizând calea
alegerilor parlamentare anticipate, câştigate masiv de Partidul Comuniştilor.
La etapa actuală, putem evidenția următoarele grupuri elitare, care
formează elita conducătoare în R.Moldova:
- elita de proveniența nomenclauristă concentrată în PDAM, PCRM,
PD, parțial AMN. Printre lideri putem menționa pe S.Urecheanu, D.
Diacov, V.Voronin, I.Guțu. De menționat că toți președinții țării:
M.Snegur, P. Lucinski, V.Voronin sunt reprezentanții vechii
 nomenclaturi comuniste.
- elita umanitară ( PPCD,PSL șa.), iar printre reprezentanții acesteia
vom menționa pe Iu.Roșca, V. Cubreacov, O. Serebrian.
- elita tehnocrată (I.Sturza, D.Braghiș, V.Tarlev ș.a)
- elita economică (managerii, directorii de întreprinderi, șefii de
firme, bănci), reprezentanții cărora nu se implică direct în politică,
preferând să influențeze factorul decizional prin activitatea lobby-
ste[18].
În linii mari, grupurile funcționale ale elitei politice naționale sunt
reprezentate de conducerea superioară, de Parlament, de Guvern, de elita de
partid, de elita regională( în cazul nostru, elitele din Găgăuzia și din
Transnistria) [19]. Este de remarcat faptul, că în societatea contemporană
elita democratică nu poate fi o castă aristocratică închisă. Noua elită fiind
cointeresată în dezvoltarea umană durabilă a societății, trebuie să devină o
elită ,, meritocratică’’[20].
În concluzie se poate spune, că termenul „elită politică” poate fi definit
în raport cu puterea. Elita politică este compusă din persoane, care posedă
experienţă politică şi se bucură de prestigiu graţie statutului lor social,
vârstei, profesiei, autorităţii, trăsăturilor psihice, intelectuale etc. De aceea în
ştiinţele politice se folosesc respectiv două tipuri de definire a elitelor:
1) conceptuală (defineşte elitele ca un grup de persoane cu acces la
exercitarea puterii politice, cu influenţă asupra adoptării deciziilor politice);
2) operaţională (defineşte elitele drept conducători, grupuri sociale
superioare sau grupuri minoritare puternice, evidenţiindu-se astfel elite
economice, intelectuale, educaţionale, culturale, militare, ideologice etc.).
În general, conţinutul termenului „elită politică” este determinat de
cercetătorii contemporani în dependenţă de abordarea împărtăşită. Astfel, se
conturează următoarele genuri de abordare a elitelor:
1) abordarea poziţională (structurală, organizaţioală), în cadrul căreia
apartenenţa persoanei sau a grupului la elită este determinată de poziţia lor
în structurile social-politice oficiale ale societăţii;
2) abordarea reputaţională reliefează în calitate de criteriu important al
apartenenţei indivizilor la societatea elitară reputaţia şi influenţa politică în
societate;
3) abordarea decizională (funcţională), conform căreia din elite fac
parte persoanele, care iau decizii politice importante sau exercită influenţă
asupra adoptării şi realizării lor.
Se mai evidenţiază şi abordarea economică (accesul persoanei la
mijloacele de producţie şi controlul asupra lor), behavioristă
(comportamentul membrilor elitei), valorică (posesia de către individ a
calităţilor, capacităţilor şi indicatorilor de înaltă performanţă în principalele
sfere de activitate ale societăţii) etc. Însă toţi cercetătorii, indiferent de
abordarea împărtăşită, consideră, că elitele politice trebuie să posede în mod
obligatoriu „o autoritate recunoscută” în faţa societăţii pentru a da sens şi
finalitate activităţii sale prestigioase. Doar, după M. Eminescu, elitele sunt
răspunzătoare deopotrivă pentru înălţarea şi decăderea popoarelor şi a
omului însuşi.

Subiecte pentru autoevaluare

Ø Evidenţiaţi aportul cercetătorilor R. Michels, V. Pareto şi G. Mosca la
ştiinţa elitistă.
Ø Numiţi lucrările principale cu referire la teoria elitelor ale sociologului
M. Weber.
Ø Care sunt funcţiile de bază ale elitei politice?
Ø Caracterizaţi tipurile de elite.
Ø Determinaţi sistemul selectării elitelor politice.

Subiecte pentru referate şi comunicări

§ Esenţa şi trăsăturile elitelor politice în concepţia lui V.Pareto şi
R.Mihels.
§ Natura şi esenţa liderismului politic.
§ Elita conducătoare în Republica Moldova: structură şi trăsături.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Rusandu I., Varzari P. Elita politică moldovenească: între
deziderate și realitate. În: Revista de filozofie și drept, 2006, nr.1-2, p.5
2. Tрофимов Н. Политическое лидерство. // Социально-
политические науки, 1991, №12, с.34.
3. Moșneaga V., Rusanc Gh., Sacovici V. Politologie: Manual pentru
specialități nonprofil. Chișinău: CEP USM, 2007, p.209
4. Ibidem
5. Weber M. Wirtschaft und Gesselschaft. Grundriss der
Verstahenden. Soziologie. Tubingen, 1972.
6. Авцинова Г. Политические лидерство. // Государство и право,
1993, №5, с.142.
7. Tamaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura
civică. Bucureşti, 1996, p.338.
8. Weber M. Die Protestratisch Ethic und der Geist des Kapitalismus.
München-Ganburg, 1965, p.45.
9. Freud S.. Sociologie de Max Weber. Berlin, 1970, p.205.
10. Vezi: Вебер М. Избранные произведения. М.,1990.
 11. Vezi: Doctrine politice contemporane. Bucureşti, 1985, p.41.
12. Țârdea B., Noroc L. Politologie. Chișinău: Ed. Elan-Poligraf, 2008,
p.152
13. Bocancea Cr., Șandru D. Sinteze de știință politică.Srudii tematice
pentru examenul de licență. Iași, 2012, p.102
14. Vezi: Коваленко С. Человек в толпе. Вестник Московского
Университета. Серия 12. Социально-политические исследования, 1992
№3, c.46 – 48.
15. Mясников О. Смена правящих элит. «Консолидация» или
«вечная схватка»?// Полис, 1993, №1, с.52.
16. Josanu Iu. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate. // Arena
politicii, 1997, nr.9, pag.13-14; Florian A. Elitele şi revoluţia. // Societate şi
cultură. Noua alternativă, 1998, nr.1, pag.4; Dogan M. Clasa politică
franceză: compoziţie şi profesionalitate. // Revista de cercetări sociale, 1995,
nr.3, p.4-5.
17. Burton M., Ghnther R., Hidley J. Transformarea elitelor şi
regimurile democratice. // Polis, 1995, nr.4, p.61-64.
18. Țârdea B. Noroc L… Op. cit. p.162-163
19. Varzari P. Elita politică din Republica Moldova : Realităţi şi
perspective.Chișinău: Ed. CEP USM, 2008, p.63
20. Varzari P. Introducere în elitologie : Studiu. Chișinău: Ed. CEP
USM, 2003, p.168
21. Varzari P.Elita politică din Republica Moldova: tendințe spre
realizare și modernizare. În: Revista de filozofie, sociologie și științe
politice, 2010, nr.3, p.129-135
22. Varzari P. Evoluția statului Republicii Moldova prin
prismafuncționalității elitei politice și a societății civile. În: Revista de
filozofie, sociologie și științe politice, 2011, nr.1,