CULTURA POLITICĂ

§1. Conţinutul, conceptul de cultură politică

Unul dintre cele mai veridice concepte ale ştiinţelor sociale, apărut pe
valul anterior al studiilor despre democratizare, a fost acela de cultură
politică. Cultura politică este definitivată de istoria, tradițiile, religia,
economia unei națiuni. Ea se referă la comportamentul subiecților sociali în
cadrul unui sistem politic concret, având la bază experiența politică a
societății, ce include tradițiile, obicieurile, legile claselor, grupurilor sociale,
ideilor lor despre putere și relațiile politice.
Noțiunea de cultură politică își are originele în gândirea lui Platon
și Aristotel perindându-se de-a lungul istorie în gândirea politică a autorilor
clasici cum ar fi Montesquieu, Rousseau și Tocqueville.
Parsons a contribuit într-o manieră unică de a integra acest concept
în sociologia politică și a marcat primul pas în ceea ce a urmat a se numi
,,teoria normativă a culturii politice’’, în viziunea sa cultura politică îngloba
sentimentele subiective, atitudinile și conduita individului și a comunității
într-un sistem politic. Habermas utilizează în loc de cultură politică termenul
,,sfera politică’’ prin care identifica spațiul social unde putea lua naștere o
opinie publică democratică.
În știința politică, noțiunea «cultură politică» a fost utilizată pentru
prima dată în cadrul școlii politice nord-americane. În contextul abordării
comparative a sistemelor politice, cultura politică a fost vizată drept ,,un
cadru de referință pentru măsurarea gradului de democratizare’’. Conceptul
de cultură politică a fost introdus în aria științei politice de către Gabriel
Almond, care în lucrarea sa ,,Sisteme politice comparate’’ în anul 1956
abordează fenomenul culturii politice. O teorie a culturii politice începe să se
contureze abia la mijlocul secolului al XX-lea prin studiul din 1963 (Gabriel
Almond şi Sidney Verba, The Civic Culture) în care se susţinea, că
instituţiile şi modelele de acţiune în cadrul sistemului politic trebuie să fie
congruente culturii politice a naţiunii. Importanța acestei lucrări constă în
elaborarea aparatului conceptual al teoriei culturii politice, cât și a
metodologiei cercetării culturii politice. Studiile culturaliste au fost în mod
special importante în cercetarea democratizării, analiştii încercând să
identifice cerinţele culturale ale democraţiei.
Trei tipuri de studii culturaliste apar în literatura despre democraţie.
Primul este teoria „culturii civice” a lui Almond şi Verba. Analizând datele a
cinci societăţi democratice, ei au susţinut, că în cazul unei naţiuni cultura
politică exercită o influenţă independentă asupra comportamentului politic şi
social. Cultura trasează norme de comportament, pe care membrii societăţii
le recunosc şi le urmează, în general, chiar dacă ei personal nu împărtăşesc
aceste valori. Aceasta este de departe cea mai influentă abordare; cercetările,
care au urmat această linie, sunt numeroase şi nu se limitează la sistemul
democratic [1]. A doua abordare este teoria „autorităţii culturale” (Eckstein,
1966). Opera lui Eckstein este relevantă pentru preocupările prezente, el
fiind unul dintre teoreticienii, care discută aspectele dinamice ale culturii şi
felul în care cultura poate juca un anumit rol în procesul schimbării politice
(Eckstein, 1988; 1990). Aaron Wildavsky a dezvoltat o a treia versiune
distinctă a analizei culturii politice (Wildavsky, 1987). El s-a inspirat din
abordarea grupului-grilă a lui Mary Douglas pentru a dezvolta o tipologie a
culturilor, bazată pe patru stiluri de viaţă distincte. Aceste tipuri se
fundamentau pe relaţiile sociale şi pe valorile, pe care acestea le
exemplificau.
Fenomenul culturii politice a preocupat gânditorii politici încă cu
începere din epoca antică. În “Republica” Platon propunea un program de
educare a elitei politice, axat pe ideeia supremaţiei legilor.
Aristotel, în “Politica”, propunea ca clasa de mijloc să deţină puterea
politică, ea fiind fidelă legilor şi guvernând prin metode nonviolente,
prevenind astfel entropia socială.
Considerând, că dezvoltarea societăţii este condiţionată şi de
dezvoltarea culturii, iluminiştii francezi (Diderot, Holbach, Helvetius,
J.J.Rousseau) afirmau, că factorul decisiv al evoluţiei sociale este mediul
social, care include atât statul, instituţiile politice şi sociale, cât şi raţiunea,
educaţia, cultura, morala. În acest sens, Montesquieu şi Tocqueville au
înaintat teza, în conformitate cu care tradiţiile unei societăţi, spiritul
instituţiilor sale politice nu sunt manifestări întâmplătoare, ci produsul
istoriei acesteia [2].
Studiile de cultură politică se bazează şi pe cercetările psihologiei,
antropologiei culturale şi sociologiei. “În perspectiva cercetării politice
curente, asemenea studii reprezintă efortul de a aplica unor societăţi întregi
unele din modelele şi analizele behavioriste utilizate în studierea
comportamentului politic individual sau de grup. Preocuparea pentru cultura
politică a fost stimulată de creşterea interesului faţă de societăţile
neooccidentale, unde observatorul nu poate pur şi simplu anticipa impactul
variabilelor culturale asupra sistemelor politice. Studierea sistematică şi
comparată a culturii politice a fost facilitată şi de îmbunătăţirea tehnicilor de
cercetare-observare adecvate unei analize culturale transversale (cross –
cultural analysis), reprezentând fundamentul unor progrese în compararea
unor culturi politice” [3].
Valul recent de democratizare globală a reînnoit importanţa
interogaţiilor privind concurenţa dintre cultură şi sistemul politic şi a
formulat un nou set de întrebări pentru cercetările culturii politice. În mod
normal instituţiile politice şi principiile de bază ale unui regim sunt
constante, ceea ce face dificilă studierea interacţiunilor dintre schimbările
instituţionale şi cele culturale. Totuşi, recentele schimbări ale regimurilor
dintr-un mare număr de ţări au creat noi oportunităţi de studiere a
concurenţei dintre alegerile instituţionale şi cele culturale. În ce măsură
schimbările politice din Europa de Est provin din insatisfacţia publicului faţă
de vechile regimuri? În ce măsură pot fi evaluate perspectivele democraţiei
în această parte a continentului, pornind de la gradul, în care culturile acestor
ţări favorizează politica democratică? De exemplu, putem examina cum
evaluează cetăţenii diferite sisteme politice, bazându-se pe o experienţă
reală, testând astfel legătura dintre normele politice şi alegerile instituţionale
într-un mod, care nu este realist într-un context politic unic. În general,
evenimentele curente reînvie dezbateri din trecut asupra continuităţii culturii
şi a modului, în care normele culturale pot fi transformate (Almond şi Verba,
1980). Cercetarea recentă a lui Eckstein privind schimbarea culturală
sugerează, de asemenea, că cultura politică ar trebui studiată ca o extensie a
altor modele de relaţii sociale şi a nivelurilor generale de „incluziune civică”
existentă în societate (Eckstein, 1988; 1990). Profunzimea şi amploarea
normelor culturale compatibile cu democraţia pot fi un factor important în
explicarea cursului tranziţiilor politice, care se produc acum în lume.
Un aport deosebit la definitivarea conceptului de cultură politică l-au
adus cercetătorii americani G.Almond, S.Verba, L.Peyn, Gh.Foster,
politologul francez M.Duverger, savantul rus F.Burlaţki, analiştii polonezi
J.Wiatr, M.Markiewiez etc.
În opinia noastră, cultura politică cuprinde totalitatea faptelor concrete
ale omului referitoare la instituţiile politice, orânduirea politică a societăţii,
procesele şi evenimentele politice…; este gradul de înţelegere, ce constituie
formele şi metodele de realizare de către oameni în viaţa de toate zilele a
unor anumite teorii şi concepţii politice [4].
Analistul român S.Tămaş consideră cultura politică drept un fenomen
complex, rezultat al unui sistem de atitudini (generat de reprezentările,
valorile, credinţele şi convingerile împărtăşite) şi un sistem de conduite
(obiceiuri, tradiţii) ale membrilor societăţii în raport cu viaţa politică
(partide, constituţie, stat). Cultura politică îndeplineşte rolul unui
transformator de conduite individuale în conduite colective” [5].
În elucidarea conceptului “cultura politică” un rol important îl joacă
analiza orientării politice a indivizilor. G.Almond şi S.Verba susţin, că
“orientarea politică a unui individ poate fi abordată în mod sistematic numai
dacă explorăm următoarele aspecte:
1. Ce cunoştinţe deţine el cu privire la noţiunea pe care o are şi la
accepţia pe care o dă el sistemului politic în termeni generali, ce ştie despre
istoria lui, dimensiunea, localizarea, puterea, caracteristicile constituţionale
şi alte semne? Care sunt sentimentele sale faţă de aceste caracteristici
sistematice? Care sunt opiniile şi judecăţile sale, mai mult sau mai puţin
chibzuite, cu privire la acestea?
2. Ce cunoaştere are el privind structurile şi rolurile, variatele elite
politice şi propunerile de politici implicate în fluxul ascendent al conceperii
politice? Care sunt sentimentele şi opiniile sale privind aceste structuri, lideri
şi propuneri de politici?
3. Ce cunoaştere deţine el despre fluxul descendent al impunerii
politicilor, structurilor, indivizii şi deciziile implicate în proces? Care sunt
sentimentele şi opiniile cu privire la ele?
4. Cum se percepe pe sine ca membru al sistemului său politic? Ce
cunoaştere deţine el cu privire la drepturile, puterile, obligaţiile şi strategiile
sale de acces la zonele de influenţă? Cum îşi percepe propriile capacităţi? Ce
norme de participare şi de performanţă recunoaşte şi foloseşte el în
formularea unor judecăţi politice sau atunci, când ajunge la opinii?”[6].
Analizând aceste aspecte, G.Almond ajunge la concluzia, că cultura
politică “reprezintă reţeaua orientărilor, atitudinilor, valorilor, convingerilor,
prin care individul se raportează la sistemul politic” [7], iar S.Verba
consideră cultura politică a unei societăţi ca “fiind sistemul credinţelor
empirice, simbolurilor expresive şi valorilor, care definesc situaţia în care
are loc acţiunea cu privire la matricea interacţiunii politice a individului şi a
instituţiilor politice”. [8]
Deci, cultura politică poate fi definită ca fiind o totalitate de idei, teorii,
reprezentări, sentimente, atitudini, stări de spirit referitoare la organizarea
politică a societăţii, la esenţa şi mecanismul realizării puterii politice, la
raporturile dintre guvernaţi şi guvernanţi, la rolul partidelor în procesul
politic. În centrul culturii politice stau valorile politice, care exprimă ceea ce
este deziderabil “spre a reliefa caracterul lor social, precum şi cele două
procese: de cunoaştere şi de recunoaştere a valorilor” [9].
Cultura politică e diferită, în ea evidenţiindu-se diferite grupuri sociale,
etnice, de vârstă; nivelul culturii politice a omului se manifestă mai întâi de
toate în măsura în care el manifestă toleranţă politică, consimţământul
elaborării hotărârilor de compromis, menţinerea normelor civilizate de
comportament politic. La diferite grupuri sociale, clase şi naţiuni, de
asemenea în diferite perioade de dezvoltare istorică a societăţii, aceste
manifestări de cultură politică poartă un caracter diferit.
De nivelul culturii politice ale omului depinde:
-- gradul de socializare politică a personalităţii, realizată în scopul
determinării rolului şi stării sale în societate;
-- nivelul asimilării de către om a unor concepţii politice, care se
modifică în dependenţă de modificările condiţiilor concrete şi care sunt
punctul de reper principal în faptele concrete ale omului în situaţii simple şi
complicate;
-- admiterea de către om a sistemului de valori propriu nu numai unui
anumit grup social, unei anumite clase sau societăţi, dar reieşind din
totalitatea valorilor general-umane;
-- concepţia diferenţiată a omului despre informaţia existentă cu
caracter oficial şi neoficial;
-- formele şi metodele de soluţionare a situaţiilor de conflict, care apar
în relaţiile dintre persoane, dintre persoane şi întreprinderile de stat şi alte
instituţii ale societăţii [10].
În regimurile democratice cultura politică se manifestă drept catalizator
activ al activităţii politice, în timp ce în cele dictatoriale cultura politică
apare în forma pasivismului politic, fiind o reacţie specifică la politica
reacţionară promovată de aparatul de stat. Funcţionarea normală a unei
societăţi, respectiv stabilitatea şi eficienţa ei, depind de existenţa unei culturi
politice bine definite şi active.
Asupra formării culturii politice o influenţă esenţială o au o serie de
factori, printre care îi vom remarca:
a) condiţiile istorice concrete existente în societate;
b) valorile politice şi ideologice şi gradul lor de recepţionare de către
anumite clase, naţiuni şi popoare, pături sociale, grupuri, de către
personalităţi aparte;
c) tradiţiile istorico-politice;
d) problema idealului politic;
e) nivelul de dezvoltare a libertăţilor democratice;
f) funcţionarea elementelor de bază ale sistemului politic al societăţii;
g) motivele activităţii politice a omului;
h) gradul şi formele de satisfacere a intereselor politice;
i) menţinerea legăturilor neformale (familia, diferite asociaţii de
interese) în procesul contactelor oamenilor în afara serviciului.
Cultura politică se manifestă, de asemenea, în anumite forme de
activitate şi comportament politic. “Contururile” de bază ale acestei
manifestări pot fi schiţate aproximativ în felul următor:
-- determinarea scopurilor politice, reieşind din interesele individului
concret, grupului social, clasei, naţiunii, adică aspecte motivaţionale;
-- caracterul mijloacelor folosite pentru realizarea scopurilor prevăzute;
-- prognozarea situaţiilor alternative posibile şi a consecinţelor lor;
-- acţiunile politice;
-- hotărârile politice;
-- formele de realizare a hotărârilor politice;
-- evidenţa gradului de percepţie a hotărârilor adoptate şi introducerea
corectivelor corespunzătoare necesare [11].
Cultura politică este rezultatul experienţei istorice a societăţii, care are
trei dimensiuni (conform lui G.Almond şi S.Verba “The Civic Culture”,
1963):
a) cognitivă – un ansamblu de cunoştinţe despre sistemul politic şi
fenomenele politice;
b) afectivă(emoțională) – stări psihice, care însoţesc atitudinile,
independent de orice judecată raţională asupra politicii. Acestea poate fi de
atașament, angajare, pasivitate sau refuz față de instituțiile și evenimentele
politice, de apreciere sau negare, de ură sau bucurie față de politică și politic;
c) evaluativă, axiologică – aprecierea fenomenelor politice prin
referiri la un sistem de valori, al funcționalității sale.
Cultura politică îndeplinește în cadrul societății diverse funcții:
a) funcția normativă- cultura politică determină și prescrie norme de
comportament și de activitate politică, conturează tipare de relații între
indivizi și grupe sociale cu statul.
b) funcția identificarea- ea este condiționată de necesitatea individului de
a face parte dintr-un grup social. Prin această funcție cultura politică
crează persoanelor sentimentul de apartenență la o anumită societate,
țară, grup social.
c) funcția educativă- cultura politică contribuie la formarea interesului
pentru politic și la elaborarea anumitor directive pentru viața
sociopolitică.
d) funcția de socializare- în procesul de asimilare a culturii politice omul
însușește mijloace care îi permit să-și realizeze interesele în sfera
politică.
e) funcția de adaptare- prin care o persoană reușește să se adapteze la
schimbările din sfera politică, la noi posibilități și modele ale realității
politice.
f) funcția cognitivă- este cunoașterea realității politice, a fenomenelor și
 proceselor vieții politice.
g) funcția comunicativă-asigură colaborarea dintre instituțiile puterii și
alți subiecți ai politcii în baza adoptării de către aceștea a valorilor
comune și utilizării unor simboluri general[12].

Tranziţia de la un regim politic totalitar la un regim politic democratic

este însoţită în ţara noastră de transformări structurale în toate domeniile
vieţii societăţii, care, la rândul lor, influenţează nemijlocit mentalitatea
cetăţenilor, cultura lor politică. Cultura politică a diverselor grupuri sociale
depinde de faptul, cum se reflectă sistemul politic în gândirea membrilor
acestora, de pasiunile şi ambiţiile lor politice, de experienţa pe care individul
o posedă în domeniul vieţii politice, de capacitatea persoanei de a aprecia
fenomenele şi evenimentele politice etc. -- toate acestea concomitent fiind şi
manifestări ale acestei culturi. De altfel, odată cu începutul tranziţiei
societăţii noastre la democraţie mulţi politicieni autohtoni credeau, că
participarea la mitinguri, demonstraţii, greve şi alte acţiuni politice, mai mult
de suprafaţă, aparente, vor fi suficiente pentru formarea unei culturi politice
noi, democratice. S-a dovedit, însă, că pentru constituirea culturii politice
este necesară nu numai participarea la practica politică (în Republica
Moldova aceasta, de rând cu alţi factori, obiectivi şi subiectivi, a condus, la
sfârşitul anilor 80 -- începutul anilor 90 ai sec. al XX-lea, nu numai la
politizarea excesivă a societăţii, ci şi la divizarea populaţiei în două tabere
adverse: reformatori şi conservatori), dar şi asimilarea cunoştinţelor
politice atât de importante în procesul de democratizare a vieţii politice.
Lipsa acestora din urmă în conştiinţa unor indivizi aparte, dar şi a unor
grupuri numeroase de oameni, a generat degradarea culturii politice, a cărei
ameliorare depinde de mai mulţi factori: instruirea politică adecvată a
populaţiei, socializarea politică a individului, promovarea coerentă a unui
sistem întreg de valori democratice, general umane, derularea coerentă a
reformelor economice, sociale şi politice etc.
Societatea moldovenească contemporană se caracterizează printr-o
cultură politică fragmentară, mozaică și conflictuală atât în aspectul
deosebirilor dintre exponenții sau purtătorii ei, cât și în ceea ce privește
modalitățile de exprimare și funcționare a ei. Cultura politică fragmentară
din Republica Moldova are următoarele trăsături:
-- existenţa unor grupuri cu orientări politice necoincidente, adesea
duşmănoase, care formează subculturi aparte, izolate, conflictuale, ce
manifestă autonomie sporită faţă de cultura dominantă. În Republica
Moldova, în viziunea politologilor moldoveni P. Fruntaş şi Gh. Rusnac,
aceste subculturi sunt în special etnolingvistice (adică subcultură politică
rusă, ucraineană, găgăuză etc.), socio-economice (adică diverse grupuri
sociale cu statut economic şi social diferit – muncitori, ţărani, businessmani),
regionale (zona de centru, de nord, de sud), fiecare având orientările sale
specifice. Cultura fragmentară nu este unitară, omogenă, fiecare subcultură
posedă propriile valori;
-- predominarea loialităţii faţă de instituţiile, care reprezintă interesele
locale asupra celor naţionale (faţă de ultimele poate nici să nu existe);
-- existenţa unor predispuneri ale populaţiei spre „rezolvarea rapidă” a
problemelor, fapt care favorizează venirea unor lideri-populişti;
-- predominarea unui sentiment de neîncredere între diferite forţe
sociale, [13] care reflectă lipsa sau slăbiciunea procedurilor democratice de
soluţionare a conflictelor, existenţa unei atmosfere, ce defavorizează
reformele democratice.
O mare parte a populaţiei nu este conştientă de drepturile,
libertăţile şi obligaţiile politice şi nu are cunoştinţe elementare despre
noţiunile constituţionale fundamentale: [14] apatia la toate nivelurile
structurii sociale, atitudinea nihilistă a majorităţii populaţiei faţă de normele
juridice, înstrăinarea puterii de populaţie. Conform sondajelor sociologice
efectuate de Institutul de Politici Publice în 2003, la întrebarea „Cum credeţi
Dumneavoastră, în ce măsură oameni ca dumneavoastră pot influenţa
hotărârile importante la nivel naţional?”, 57% au răspuns -- în foarte mică
măsură, 21% -- în mică măsură, şi doar 8% -- în mare şi foarte mare măsură.
[15]
Cultura politică a societății moldovenești se află într-o permanentă
transformare de la parohială la cea participativă, ea poate să se schimbe
brusc așa cum s-a schimbat structura politică, fiind că presupune modificări
profunde ale mentalității.

§2. Cultura politică -- sistemul politic: interacţiuni şi determinări.

Tipologia culturii politice

Relația dintre cultură și sfera politică a societății este extrem de

complexă, aceasta fiind generată de abordarea dimensiunilor politice ale
culturii, precum și de impactul pe care valorile și structurile culturale le
exercită asupra mecanismelor de legitimare politică, asupra ideilor și
comportamentelor politice ale grupurilor sociale.
În căutarea unui răspuns adecvat la această întrebare trebuie să
conştientizăm, că instituţiile politice, fiind o creaţie a culturii unui sau altui
popor, la rândul său influenţează enorm conţinutul culturii. În consecinţă,
este logic, ca între ele să existe o legătură de interdependenţă. De exemplu,
între comportamentul politic şi cultura politică se evidenţiază următoarele
interacţiuni:
1. comportamentul politic poate fi determinat doar prin prisma
analizei fenomenului culturii politice;
2. cultura politică se realizează doar prin comportamentul politic;
3. formele comportamentului politic, fiind supuse unei analize
corespunzătoare, pot fi întrebuinţate drept indicatori ai culturii politice
pentru caracterizarea conţinutului său, a structurii etc.
Deşi sistemul politic şi cultura politică reprezintă subsisteme
independente ale politicului, este dificil să le demarcăm clar. Ele se
influenţează reciproc, se află într-o interacţiune permanentă, fiind imposibilă
existenţa lor separată. De exemplu, în sistemul liberal-democratic
pluralismului partidist, generat la rândul său de pluralismul intereselor în
societate, îi corespunde pluralismul orientărilor politice, pluralismul
ideologiei şi poziţiilor politice, toleranţa în relaţiile dintre adepţii diverselor
partide pe problemele respectării regulilor “jocului politic”; sistemului
separării puterilor îi corespunde susţinerea principiilor compromisului,
dialogului, pragmatismului etc.; sistemului monopartidist – monoideologia
sau “metaideologia, iar monopolismului puterii – supremaţia ideologiei
dominante” [16].
Referitor la sistemul politic este necesar să evidenţiem, că el reprezintă
totalitatea integră, coordonată a instituţiilor politice, a relaţiilor, principiilor
organizării politice a societăţii supuse codului normelor politice, sociale,
juridice, culturale, tradiţiilor istorice şi directivelor regimului politic al unei
societăţi concrete. Sistemul politic include organizarea puterii politice,
relaţiile dintre societate şi stat, caracterizează procesele politice care includ
instituţionalizarea puterii, starea activităţii politice, nivelul activităţii politice
în societate, caracterul participării politice, relaţiile politice neinstituţionale
[17].
Elementele culturale, pe măsura dezvoltării sociale, tind să se
multiplice, să se diversifice progresiv, devenind tot mai complexe. Aceasta
diferenţiază dezvoltarea culturală de evoluţia organică. Dar procesul difuziei
culturale este reglementat de un sistem de instituţii (sisteme politice,
guverne, partide politice). Deşi s-a constituit ca o replică la instituţionalism,
behaviorismul nu respinge studiul instituţiilor politice, ci îl centrează pe
prezenţa cetăţeanului în cadrul lor, se preocupă de felul, în care el percepe
politica, de felul în care participă la socializarea valorilor, de felul în care
autointeresul se realizează prin conduitele directe. Behaviorismul, însă, se
concentrează în cercetările sale pe metodele empirice de investigare a
comportamentelor, a acţiunilor politice, accentuând cerinţa de a studia
prezenţa cetăţenilor în viaţa politică drept un subiect esenţial, respingând
deliberat speculaţiile filozofice şi abstracţiile instituţionale. Dar, prin
aceasta, el nu refuză tentativa de a edifica o teorie generală a ştiinţelor
comportamentului [18].
Politologul român I.Mitran susţine următoarele: “Când se vorbeşte de
cultură politică a unei societăţi, se are în vedere sistemul politic, aşa cum a
fost internalizat (asimilat) în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei
sale. Oamenii sunt înrolaţi în ea la fel cum sunt socializaţi în roluri
nonpolitice şi sisteme sociale. Conflictele culturilor politice au multe în
comun cu alte conflicte culturale, iar procesele de aculturare politică sunt
mai uşor de înţeles, dacă le vedem în lumina rezistenţelor şi a tendinţelor de
unire şi încorporare ale schimbării culturale în general” [19].
O adevărată și autentică cultură politică nu poate exista și funcționa
decât într-un regim fundamentat pe principii și valori democratice, deoarece
acest regim îi permite să-și pună în valoare conținutul și esența sa
democratică, utilitatea și eficiența socială.
Literatura de specialitate ne oferă mai multe tipologii ale culturii
politice. Din combinarea celor trei dimensiuni, la care ne-am referit deja,
rezultă trei forme de culturi politice (tipologizare propusă de G.Almond şi
S.Verba): cultura parohială (provincială, locală); cultura de supunere (de
subordonare); cultura de participare.
Cultura parohială(provincială, locală) este caracteristică unor
societăţi, în care nu se poate vorbi, în sens propriu, de o cultură politică
naţională. În cadrul acesteia nu există o conştientizare a politicii naţionale şi
nici un interes pentru sistemul politic. Are loc o simplă juxtapunere de
culturi politice locale ale etniei, regiunii. Prin urmare, cunoştinţele,
sentimentele, evaluările sunt orientate spre anumite entităţi locale. În acest
sens, G. Almond și S.Verba menționează că ,,parohialul nu așteaptă nimic de
la sistemul politic’’. Acest tip de cultură este caracteristic pentru societățile
tradiționale, tribale sau comunitățile locale de tip închis unde biserica,
școala, primăria sunt instituțiile de referință.
Cultura de supunere este o cultură la nivel naţional. În acest caz
oamenii sunt conştienţi de existenţa sistemului politic, dar rămân pasivi,
deoarece ei nu cred, că pot sau ar trebui să influenţeze deciziile politice.
Membrii societății consideră că puterea trebuie să emită legi, iar populația-să
le respecte. Acest tip de cultură politică este caracteristic sistemelor politice
totalitare(fasciste și comuniste).
Cît priveşte cultura de participare, “este una, în care membrii
societăţii tind să fie în mod explicit orientaţi către sistem ca întreg şi către
ambele structuri şi procese, politic şi administrativ; cu alte cuvinte, către
aspectele input-output ale sistemului politic. Membrii individuali ai formei
participative de guvernământ pot fi orientaţi favorabil sau nefavorabil către
diferite clase de obiecte politice. Ei tind să fie orientaţi către un rol “activist”
al sinelui în organismul politic, deşi sentimentele şi evaluările unui
asemenea rol pot să varieze de la acceptare la respingere” [20]. Acest tip de
cultură este caracteristic societăților democratice dezvoltate din Europa de
Vest, SUA. Sunt rezultatul unor acumulări cantitative deosebite, dar, mai
ales, calitative, a unui grad de cultură și civilizație, de organizare, instrucție
și educație, societatea, la rândul său, oferă cadrului politic adecvat acestei
manifestări.
Evident, cele trei forme de culturi politice nu se regăsesc în stare pură.
Din combinarea acestora apar alte trei tipuri de culturi politice mixte:
parohială-de supunere, de supunere-participativă şi parohială-participativă.
Cultura politică parohială este considerată de analişti primul tip major
de cultură politică. Probalitatea apariţiei acestui tip de cultură politică în
formă relativ pură este mai mare în sistemele tradiţionale, mai simple, în
care specializarea politică este minimă. În sistemele politice mai diferenţiate
parohismul se poate manifesta mai mult afectiv şi normativ, decât cognitiv.
Cultura politică dependentă reprezintă în concepţia autorilor menţionaţi
al doilea tip major de cultură politică. În acest caz subiectul este conştient de
autoritatea guvernamentală specializată, dar reacţia sa esenţială este pasivă.
Cultura politică participativă, al treilea tip major de cultură politică,
orientează membrii societăţii către aspectele sistemului politic. Acestea pot
fi orientate favorabil sau nefavorabil către diversele aspecte ale sferei
politice.
În dependenţă de caracterul culturii G.Almond a evidenţiat patru tipuri
ale sistemelor politice:
1. Sistemele politice anglo-americane, caracterizate printr-o cultură
politică secularizată.
2. Sisteme politice continentale vest-europene, cu o cultură politică
fragmentară, alcătuită din subculturi politice mixte.
3. Sisteme politice preindustriale şi parţial industriale, cu o cultură
politică diferenţiată.
4. Sisteme politice totalitare cu o cultură politică artificial omogenă
[21].
Dezvoltând tipologia culturilor politice, propusă de G.Almond şi
S.Verba, americanul V.Rosenbaum evidenţiază alte două tipuri de cultură
politică:
1. Fragmentară – se caracterizează prin lipsa consensului privind
principiile de bază ale mecanismului politic al societăţii, cu o fragmentare
socioculturală, confesională sau naţional-etnică a societăţii.
2. Cultura politică de integrare – se caracterizează printr-un înalt nivel
al consensului pe întrebările de bază ale sistemului politic, nivel scăzut al
violenţei politice, existenţa pluralismului politic [22].
Savanţii ruşi F.Burlaţki şi A.Galkin [23], analizând interacţiunea dintre
societatea civilă şi societatea politică, au evidenţiat următoarea tipologie a
culturii politice:
a) cultura politică arhaică – se caracterizează printr-un nivel înalt de
colectivitate, includerea indivizilor în procesul de rezolvare a problemelor
generale, inclusiv politice;
b) cultura politică de elită. Trăsăturile caracteristice principale:
diminuarea simţului colectivismului, neparticiparea majorităţii la
soluţionarea chestiunilor politice, nivelul scăzut al activismului politic al
cetăţenilor, ruperea relaţiilor dintre stat şi societatea civilă;
c) cultura politică reprezentativă – se caracterizează prin apariţia
formelor intermediare de legătură dintre societatea civilă şi stat, corelarea
formelor individuale şi colective de comportament politic;
d) cultura politică a conştiinţei sociale. Trăsătura caracteristică –
activitatea politică permanentă în toate sferele vieţii sociale.
În funcție de numărul de exponenți ai culturii politice, pot fi
menționate mai multe tipuri ale acesteia:
- cultura politică a unui individ, are un singur exponent
- cultura politică a unui grup, are mai mulți purtători( cultura politică a
tineretului, a studențimii, a elitei politice, a unei țări).
În funcție de tipul de regim politic deosebim:
-cultura politică totalitar-autoritară, în cadrul ei domină o singură ideologie
și se produce absolutizarea puterii în stat.
-cultura politică democratică, are la bază principiul,, statul pentru cetățean’’.
De asemenea se conduce de următoare valori ca libertatea individuală,
recunoașterea demnității și a autonomiei persoanei, egalitatea în fața legii și
egalitatea șanselor în mediul social concurențial, solidaritate socială etc.
Rolul culturii politice în societate este inestimabil, întrucât îi oferă
,,comunității o structură sistemică de valori, norme, idealuri și simboluri,
care asigură funcționalitatea și coerența instituțiilor sale, în timp ce individul
îi pune la dispoziție cîteva linii directoare pentru comportamentul său în
sfera publică și cea politică’’[24]
Cultura politică este indisolubil legată de fenomenul conştiinţei de
drept, cu respectarea necondiţionată a drepturilor omului în societate. Numai
cu condiţia existenţei în societate a mecanismelor sociale, care ar asigura
participarea liberă a cetăţenilor la viaţa politică, poate fi vorba despre o
cultură politică la nivel naţional.

Subiecte pentru autoevaluare

Ø Termenul „cultura politică” a fost lansat de:
-G. Almond;
-M. Durverger;
-J. Viatr.
Ø Care factori influenţează formarea culturii politice?
Ø Determinaţi rolul şi funcţiile culturii politice.
Ø Numiţi tipurile principale ale culturii politice.

Subiecte pentru referate şi comunicări

§ Corelaţia dintre cultura politică şi conştiinţa politică.
§ Interacţiunea sistemului politic şi a culturii politice.
§ Esenţa şi structura culturii politice.
§ Cultura politică -- parte integrantă a culturii umane.
§ Trăsăturile generale şi particulare ale culturii politice în
societăţile europene dezvoltate.
§ Cultura politică în societatea din Republica Moldova.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Gabriel A.Almond, Sidney Verba. Cultura Civică. Bucureşti, 1996,

p.42.
2. Andriş A. Politologie sau ştiinţă politică. Bucureşti, 1997, p.101.
3. Plano J. C., Rigss R.E., Robin H.S. Dicţionar de analiză politică.
Bucureşti, 1993, p.47.
4. Zavtur A. Prelegeri la cursul universitar de politologie. Chişinău,
1991.
5. Tămaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura
civică. Bucureşti, 1996, p.73.
6. Almond G., Verba S. Cultura civică. Bucureşti, 1996, p.47.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Aiftincă M. Valoare şi valorizare. Bucureşti, 1994, p.85.
10. Vezi: Zavtur A. Prelegeri la cursul universitar de politologie.
Chişinău, 1991.
 11. Ibidem.
12. Rusu R. Cultura politică. Curs de lecții. Chișinău, 2012, p.153-158
13. Barometrul opiniei publice din Moldova, Chişinău, aprilie-mai
2003, p. 35. În acelaşi sondaj 64% dintre respondenţi nu au încredere în
majoritatea oamenilor, 4% -- nu ştiu, doar 32% au afirmat, că au încredere în
oameni.
14. Chiorescu Iu. Cultura politică din Republica Moldova: aspecte
tranzitorii //MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), Chişinău,
USM XXII, 2003, p. 24.
15. Barometrul opiniei publice din Moldova, Chişinău, aprilie-mai
2003, p. 32.
16. Гаджиев К. Политическая культура: концептуальный аспект.
// Полис, 1991, №.6, стp.73.
17. Politologie. Partea a 3-a. Chişinău, 1995, p.129.
18. Zapirţan L. Repere în ştiinţa politicului. Iaşi, 1992, p.67.
19. Mitran I. Politologia în faţa secolului XXI. Bucureşti, 1997, p.101.
20. Almond G., Verba S. Cultura civică. Bucureşti, 1996, p.49.
21. Мухаев Р. Политология. М., 1997, с.266.
22. Политология. Санкт-Петербург, 1998, с.288.
23. Бурлацкий Ф, Галкин A. Современный Левиафан. M., 1985,
с.212.
24. Almond G.A., Verba S. The civic culture, cap.1, An Approachto
Political Culture. Princeton University Press, 1963, p. 25-31