DOCTRINE POLITICE CONTEMPORANE

1. Noţiuni introductive
2. Tipuri de doctrine politice
1. Noţiuni introductive
Doctrina - în general - reprezintă o concepţie închegată coerentă, care, pe baza, unor
principii interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă, interesele şi poziţia unor grupuri şi
categorii sociale sau comunităţi umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii
călăuzitoare.
Tipuri de doctrine:
- doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialităţii lumii, idealiste
exprimate prin principiul spiritualităţii lumii);
- doctrine religioase (creştine, musulmane, budiste etc.);
- doctrine economice (economia de piaţă, economia centralizată etc.);
- doctrine militare (de apărare naţională, de hegemonie, de expansiune, de alianţă etc.);
- doctrine politice (privesc organizarea şi conducerea societăţii).
Doctrinele politice (lat.doctrina - învăţătură) - constituie un sistem de idei, teze, principii,
concepţii cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii, la esenţa puterii politice, la
conţinutul, formele şi mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul instituţiilor şi a clasei
politice, la relaţiile dintre guvernaţi şi guvernanţi.
"Sistem închegat de principii care interpretează în mod coerent realitatea politică şi
recomandă o modalitate de acţiune în funcţie de scopuri" (Dicţionar politic).
Rolul doctrinelor politice:
- de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile grupărilor sociale şi a
conducătorilor lor;
- de a prospecta direcţiile de dezvoltare a statelor în care se acţionează;
- de a promova idealurile şi programele de acţiuni;
- de a menţine în echilibru sistemul social global şi de a oferi alternative la rezolvarea
crizelor apărute şi la asumarea guvernării.
În elaborarea doctrinelor politice se au în vedere următorii factori:
- condiţiile social-istorice specifice;
- nivelul de civilizaţie atins în societate sau în epocă;
- fenomenul politic internaţional;
- cerinţele progresului istoric;
- tradiţiile doctrinar istorice;
Conţinutul doctrinelor politice se regăseşte în Constituţia şi legislaţia
statelor în programele şi statutele organizaţiilor politice.
Doctrinele politice se împart în două categorii:
- doctrine privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii (reprezintă voinţa
cetăţenilor şi au la bază principiile statului de drept);
- doctrine politice privind organizarea şi conducerea dictatorială a societăţii (nesocotesc
voinţa cetăţenilor şi au la bază principiile statului totalitar).
Din prima categorie fac parte:
- doctrine politice liberale şi noliberale;

1
 - doctrine conservatoare şi neoconservatoare;
- doctrine democrat - creştine;
- doctrine social - democratice;
Din categoria a doua fac parte:
- doctrina politică fascistă;
- doctrina politică comunistă;
- doctrine politice rasiste;
- doctrine politice elitiste;
- doctrine militariste etc.
Doctrinele politice tehnocratice - sunt de graniţă între cele două categorii. Constau în
faptul că în organele puterii trebuie promovaţi specialiştii, tehnocraţii, care să ia decizii nu în
raport cu interesele de grup ci numai potivit cu elementele evidenţiate de ştiinţă, făcând
abstracţie de poziţiile diferite ale diferitelor grupări.
Doctrinele tehnocrate pot conduce la:
- organizarea şi conducerea democratică a societăţii, când specialiştii sunt expresia
voinţei cetăţenilor, când îmbină ştiinţa cu politica;
- deschiderea unor regimuri politice dictatoriale când se face adstracţie de factorul
politic, de voinţa cetăţenilor.
2. Tipuri de doctrine politice
Universul actual al doctrinelor politice este refluxul ideologico-doctrinar al
transformărilor social polticice economice, culturale parcurse de omenire în ultimile 2-3
secole, odată cu intrarea acesteia, prin revoluţia industrială şi ascensiunea capitalismului.
Saltul de la societăţile preindustriale la cele industriale s-a împletit cu apariţia şi evoluţia
gândirii liberale care a susţinut ascensiunea burgheziei şi a orânduirii capitaliste.
Conservatorismul clasic, contrapondere la liberalismul democratic, concentrează, în
general, interesele cercurilor antidemocratice, radicale ale capitalului, latifundei, armatei. A
fost reacţiunea aristocraţiei feudale şi a altor categorii interesate - biserică, armată împotriva
revoluţiei burgheze.
Apariţia la mijlocul secolului XIX a marxismului a însemnat naşterea socialismului
revoluţionar ca doctrină politică a proleteriatului, vizând transformarea radicală a societăţii
capitaliste pe calea luptei de clasă şi instaurarea dictaturii proletariatului.
La sfârşitul secolului al XIX-lea în cadrul mişcării socialiste a apărut social-democraţia -
alternativă reformistă - moderată la socialismul revoluţionar.
După primul război mondial începe activizarea extremei drepte şi apariţia doctrinelor şi
mişcărilor fasciste.