Sunteți pe pagina 1din 45

Tema: Istoria ideilor politice

§ 1. Obiectul istoriei gândirii politice şi însemnătatea lui.


§ 2. Gândirea politică în Orientul antic.
§ 3. Grecia antică și gândirea sa politică.
§ 4. Gândirea politică în Roma antică.
§ 5. Ideile şi gândirea politică medievală.
§ 6. Concepțiile și ideile politice în epoca Renașterii.
§ 7. Concepțiile și ideile politice în epoca Modernă.
§ 8. Dezvoltarea teoriei politice în sec. al XIX-lea – al XX-lea.

§1. Obiectul istoriei gândirii politice şi însemnătatea lui.

Din punct de vedere istoric, primele elemente ale gândirii social-politice


apar încă din antichitate, de care se leagă însăşi etimologia termenului „politică”
(gr. polis – cetate, oraş, stat şi derivatul acestuia – politeia, ori lat. res publica).
Semnificative din această perspectivă sunt premisele interpretării şi ale
relaţionării gândirii prin cultură sau civilizaţie cu: societatea, dreptul, statul,
naţiunea, umanitatea.

Obiectul de studiu al ştiinţei „istoria gândirii politice” îl reprezintă ideile,


sistematizate conform unor principii şi reguli de procedură (ştiinţifică) în cadrul
teoriilor, doctrinelor şi concepţiilor, având ca obiect realitatea sociopolitică.

Într-un sens mat extins, obiectul de studiu al disciplinei constă în


examinarea ideilor (teoriilor/concepţiilor/doctrinelor) despre putere, stat şi drept,
analizate prin prisma apariţiei şi evoluţiei istorice a construcţiilor teoretice.

Redarea celor mai importante momente ale gândirii politice este un proces
ce permite înţelegerea modului în care a apărut şi s-a dezvoltat politologia ca

1
ştiinţă. În acest sens, studierea istoriei gândirii politice este structurată în funcţie
de diferite etape a progresului social şi de dezvoltare a civilizaţiei umane:

1) perioada antichităţii, caracterizată prin apariţia elementelor constitutive


ale gândirii politice;

2) perioada medievală sau feudală, caracterizată prin dominaţia


fenomenului religios asupra celui politic, dar şi perioada/epoca Renaşterii, de
care se leagă punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă;

3) epoca moderna, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a


cunoştinţelor politice, iar politologia se afirmă ca ştiinţă/teorie politică aparte (în
această perioadă politica se prezintă sub forma unor centre ale puterii ierarhizate
pe ansamblul vieţii sociale, iar puterea – ca un fenomen gradual, cu intensităţi
diferite, fenomene şi procese sesizate şi analizate de gânditori de-a lungul
istoriei civilizaţiei umane);

4) perioada contemporană – politologia cunoaşte o largă dezvoltare şi se


conturează ca ştiinţă socio-umană distinctă.

§2. Gândirea politică în orientul antic

Analizând din punct de vedere istoric apariția și evoluția politicului, a


ideilor, concepțiilor și teoriilor politice, oamenii au fost preocupați de
cunoașterea mediului și a cadrului social în care trăiesc și își duc existenta.
Aceasta preocupare o întâlnim încă din societatea primitiva când, într-o formă
extrem de modestă, apare o anumita gândire socială, care se va manifesta sub
forma unor dansuri, ritualuri, simboluri, mituri sau legende. În cadrul acestora,
pe lîngă marea încărcătura religioasă, vor fi exprimate și numeroase aspecte ale
vieții sociale, în care oamenii își pun întrebări legate de natura, viața și societate
și încearcă să le dea anumite răspunsuri.

2
Momentul inițial și hotărâtor al constituirii unei adevărate gândiri social-
politice îl va constitui apariția și evoluția societarii sclavagiste, unde, pe fundalul
relațiilor și forțelor de producție specifice acestei societăți, se va naște și
dezvolta și o anumita spiritualitate. În cadrul noii spiritualități, alături de ideile
religioase dominante vor exista și se vor manifesta și cele filosofice, morale,
juridice și politice.

Apariția și evoluta gândirii politice nu a fost întâmplătoare, ea a fost în


legătura directă cu progresul general al societății umane, cu constituirea
politicului ca domeniu distinct al sistemului social, cu creșterea rolului și locului
acestuia în societate, cu apariția unor forte sociale-politice interesate în
promovarea unor anumite interese și aspirații în organizarea și conducerea
societății. Politicul, atât în ansamblul său, cât și prin instituțiile și gândirea ce a
generat-o, a influențat și orientat evoluția societății, i-a imprimat o anumită
caracteristică și direcție de dezvoltare, a constituit întotdeauna un factor de
echilibru și progres social.

În consecința, în cadrul fiecărei societăți, gândirea și viața politică a


îmbrăcat caracteristici distincte, acestea reflectând natura sistemului social,
nivelul sau de dezvoltare, primordialitatea proceselor si fenomenelor sale, însăși
evoluția politicului.

Primele state sclavagiste au apărut cu aproximativ 6000 de ani în urmă în


Orientul antic. În societățile din Orientul antic (Egipt, Babilon, India și China),
vor apărea și primele preocupări teoretice privind studiul societății, inclusiv al
politicului.

Specificitatea sclavagismului în Orientul antic își va pune amprenta


asupra spiritualității sale, în special asupra gândirii și practicii politice, care va
îmbrăca următoarele caracteristici:

3
 Într-o măsura mult mai mare decât în celelalte societăți antice, în cele din
Orient, gândirea și viața politică se vor afla sub dominația religiei. În
aceste societăți, ca de altfel în întreaga lume sclavagistă, dogma
teologică va da statului, puterii, instituțiilor sale, vieții în general o
natură și o esență divină. În urma unei asemenea explicații divine, statul,
puterea în general nu puteau fi înlocuite sau reformate; orice ridicare
împotriva ordinii de stat existente, a puterii monarhului și a clasei
dominante, era sinonimă cu ridicarea contra divinității, contravenea
legilor și era aspru pedepsită;
 Monopolul religiei este prezent și în conținutul actului de conducere.
Puterea exercitată de monarh sub diferitele sale denumiri, (faraon, rege,
împărat) va avea un temei și un conținut religios, și nu unul politic.
 Religia, dogma teologică va determina locul și rolul puterilor în
societate. Dintre formele puterii sociale, puterea religioasă va ocupa un
rol dominant în raport cu celelalte forme ale puterii, politice, economice
și chiar militare;
 Cu unele excepții, gânditorii Orientului antic sunt reprezentanți ai clasei
dominante. În demersurile lor religioase, morale, filosofice sau politice,
ei vor urmări să justifice și să legitimeze starea de fapt existentă, natura
puterii divine și caracterul său absolut, dominația monarhului și a
autocrației sclavagiste, toate acestea căpătând o explicație și o natură
religioasă, divină;
 Cu tot monopolul exercitat de religie, în Orientul antic, ca de altfel în
întreaga lume sclavagistă, au apărut curente și orientări filosofice-
politice cu caracter laic, care au tratat problematica umana, sensul vieții
sociale. Multe din aceste curente au avut un caracter contestatar, s-au
constituit în critici la adresa dogmei teologice, a sistemului social, și-au
manifestat neîncrederea față de acestea, au emis idei progresiste privind
viața socială, organizarea și conducerea acesteia.
4
Egiptul Antic – este prima societate sclavagistă unde au apărut și primele
scrieri cu caracter etic, politic și religios, având ca obiect de analiză statul,
puterea, relațiile sociale și umane.

Prima lucrare în acest sens este "Povețele lui Ptah –hotep" scrisă de-a lungul
secolelor 26-25 i.e.n. Este o scriere care își propune stabilirea unor norme și
reguli de comportare etice și politice, atât ale aristocrației față de sclavi, cât și a
acestora din urmă față de societate. Ideile promovate urmăreau consolidarea
statului sclavagist și descurajarea luptei celor asupriți. În principiu, se urmărea
impunerea ideii necesitații respectării de către fiecare individ și clasă socială a
statutului și a condiției sociale pe care o aveau în societate, sclavul fata de sclav,
aristocratul față de aristocrat. Motivarea unei asemenea necesitați și conduite
este de ordin divin, ca fiind voința zeilor.

De pe aceeași poziție, a intereselor de clasă ale aristocrației sclavagiste, este


scris și papirusul "Instrucțiunile lui Athai către fiul sau". Această lucrare
constituie un adevărat cod de conduită morală și politică, de inițiere în arta
conducerii și guvernării a viitorilor monarhi. Și în această lucrare întâlnim
preocuparea pentru preîntâmpinarea și reprimarea răscoalelor sclavilor și
săracilor liberi. Deși autorul recomandă măsuri aspre contra răsculaților, el
promovează și o atitudine prudentă, lipsită de abuzuri și violențe nejustificate.

Starea de spirit, modul de gândire al vieții aristocrației egiptene din secolul


al III-lea. i.e.n. este reflectată în "Învățăturile lui Ipuser". Autorul, el însuși
reprezentant al aristocrației sclavagiste înlăturate de la putere de o răscoala a
sclavilor și oamenilor liberi, este preocupat de perspectiva social-politica a
propriei sale clase, el văzând în decăderea acesteia însăși decăderea omenirii.

Un plan aparte al scrierilor din Egiptul Antic îl reprezintă cele cu caracter


contestatar, atât la adresa dogmei teologice, cât și a sistemului social-politic. O
asemenea scriere cu un pronunțat conținut social și laic este papirusul

5
"Convorbiri dintre un dezamăgit și sufletul sau". Sub forma unui dialog, autorul
anonim atacă dogma teologica și rânduielile social –politice existente. El se
îndoiește de valabilitatea perceptelor religioase și, în primul rând, de existența
vieții de apoi. Condamna inegalitatea, jaful, violența, arbitrarul, dar nu este în
măsură să găsească soluții pentru depășirea lor. Totul se petrece și rămâne la
nivelul constatării și al criticii, fără întrezărirea perspectivei viitoare. Este, de
fapt, cugetarea omului simplu care nu se împacă cu nedreptatea și credința
religioasa partizană, dar nici nu este în măsură să –și depășească condiția
socială de exploatat.

Babilonul Antic – Dintre statele formate între fluviile Tigru si Eufrat la


sfârșitul mileniului IV i.e.n., cel mai prosper pare a fi fost Babilonul, care în
timpul împăratului Hammurabi a cunoscut maximul de înflorire economică și
spirituală.

Cea mai reprezentativa lucrare din perspectiva tratării problematicii statului


și a puterii este "Codul lui Hammurabi". Construit pe fondul unui temei religios,
codul apare ca un dar al divinității, iar regele Hammurabi ca reprezentantul
acesteia, cel ce face legătura între realitatea umană și divinitate. Codul era
chemat să reglementeze și să statueze relațiile interumane, relațiile dintre
autoritate și membrii societății, dintre cei bogați și săraci, să impună și să
inoculeze conduita și comportamentul social dorit de clasele înstărite. Drept
urmare, în lucrare vom întâlni referiri la dreptul de proprietate, la statutul și
condiția socială a celor bogați, a oamenilor liberi și a sclavilor, la drepturile
primilor și obligațiile celor din urmă, la relațiile dintre aceștia și autoritate.

Poemul lui Ghilgameș care este cu semnificație socială și filosofică cu un


pronunțat conținut laic marchează și prima încercare de desprindere a gândirii
social – politice de concepțiile religioase. Personajul principal Ghilgameș, prin
calitățile și acțiunile sale, simbolizează omul dornic de dreptate, prietenie, de

6
viață. Este omul de toate zilele, omul natural, care nu are nimic comun cu
divinitatea, cu religia.

Ideea neîncrederii în divinitate apare și într-o altă scriere în Babilonul antic.


Un anume Bulta Atrua se plânge că, deși a fost un bun credincios, a avut
încredere în zei, aceștia nu l –au protejat, ci dimpotrivă, asupra lui s –au abătut
numeroase nenorociri, fapt ce îl face să nu mai aibă încredere în ei.

Neîncrederea în divinitate, oscilațiile față de aceasta, nu trebuie confundate


cu ateismul, ci mai degrabă, acestea sunt asociate cu puterea, autoritatea, cu
aristocrația, cu cei bogați care, în numele divinității și sub protecția acesteia,
înfăptuiau nedreptate și inechitate socială. Cum orice ridicare socială contra
rânduielilor existente era sinonimă cu ridicarea contra divinității, atunci este
normal ca aceasta să fie asociată cu neîncrederea, cu refuzul divinității, pe al
cărei temei se fundamenta întregul sistem social. Acest fapt va fi valabil în
întreaga lume sclavagistă și feudală, adică tocmai acolo unde sistemul social a
avut o întemeiere și un primat teologic.

India Antica – Societatea sclavagistă apare în India antică la sfârșitul


mileniului IV i.e.n., dar primele concepții filosofico-politice-religioase se vor
cristaliza către sfârșitul mileniului II i.e.n.

Mai mult decât în celelalte societăți din Orientul antic, în India dogma
teologică își va pune amprenta asupra gândirii social –politice, a spiritualității în
general. Acest proces este legat de însăși modul de structurare în caste a
societății indiene, fapt ce impunea intervenția puternică a religiei pentru
legitimarea, justificarea și menținerea sa. În consecință, primele sisteme de
gândire relativ închegate și structurate vor fi cele religioase. Dintre acestea, cel
mai vechi a fost brahmanismul.

Brahmanismul a impus și consacrat împărțirea oamenilor în caste, pe de o


parte, în aristocrație alcătuita din brahmani (preoți) și ksatriva (militari) și pe de

7
altă, vaisia marea majoritate a oamenilor liberi, membri ai obștilor. Cea de-a
patra castă era paria, ea cuprinzând pe sclavi, pe cei care își pierduseră
libertatea.

Progresul social – economic înregistrat de societatea indiană a condus la


apariția unor noi forțe social-politice, care, la rândul lor, urmăreau realizarea
propriilor interese și aspirații. Vechea aristocrație, brahmanismul, în plan social
și ideologic –religios, constituia principala clasă socială care se opunea afirmării
noilor forțe sociale. Pentru a –și promova interesele acestea aveau nevoie de o
noua dogma religioasă –politică. Ea a fost găsită în budism.

Doctrina cu caracter religios, dar și cu importante componente morale,


filosofice și politice, budismul a apărut în secolele VI-V i.e.n. ca o opoziție în
plan religios –politic a noilor forțe sociale, opuse brahmanismului.

La începuturile sale, budismul a promovat idei și concepții înaintate, cum ar


fi desființarea castelor, egalitatea oamenilor în plan religios, ideea schimbării și
a unei noi deveniri în natură și societate, fapt ce venea în contradicție cu
brahmanismul.

În planul vieții sociale budismul a orientat acțiunile și preocupările umane


în direcția realizării liniștii sufletești, a dezinteresului față de viață politică,
renunțarea la lupta pentru schimbări și prefaceri sociale, la pasivism și non –
activism social –politic, la împăcarea cu soarta, cu realitatea existentă.

China Antică – preocupările pentru studiul fenomenului etic și politic apar


încă din secolul al VI-lea i.e.n., odată cu procesul descompunerii obștii și
afirmării statului.

Una din cele mai importante doctrine etico-politice care a influențat


gândirea lumii antice chineze și o buna parte din feudalism a fost
confucianismul. Întreaga concepție a lui Confucius(551 – 479 i.e.n.) se bazează

8
pe jen (omenie), principiu moral care determină relațiile dintre oameni în familie
și societate. În esență, aceste relații trebuie să se fundamenteze pe respectarea
condiției și a statutului social ale fiecărui individ. Astfel, în Lun-iui, în secțiunea
XI, se spune: “Stăpânul trebuie să fie stăpân, supusul – supus, părintele –
părinte, fiul – fiu”.

Deși o doctrină cu caracter etic, confucianismul a urmărit importante


scopuri politice ca: justificarea rânduielilor și a inegalității sociale existente,
supunerea față de puterea împăratului și a instituțiilor statului, opoziția față de
schimbările și înnoirile sociale.

Confucius a emis și o importanță concepție pentru acea vreme despre


guvernarea statului. După el statul trebuie condus de oameni înțelepți a căror
principala sarcină constă în a-i educa pe supuși după exemplul personal. A
cârmui înseamnă, după Confucius, a așeza pe fiecare om în societate la locul sau
în conformitate cu situația pe care o deține.

Concepția lui Confucius a fost contradictorie, pe lângă multe elemente


pozitive care au servit progresul social, în cadrul învățăturii sale întâlnindu-se și
aspecte mai puțin luminoase. Așa de exemplu, Confucius împărțea oamenii în
“nobili” și “inferiori” și stabilea norme de comportare diferite pentru diversele
grupuri sociale. Caracterul contradictoriu al doctrinei lui Confucius va fi folosit
de clasele aflate la putere în direcția subordonării spiritual –ideologice a
maselor populare, a acceptării ierarhiei de castă a orânduirii feudale și a
relațiilor sale sociale inechitabile și rigide, a eternizării acestei societăți. Drept
urmare, confucianismul a fost declarat religie oficială, ea orientând și
direcționând atât societatea antică chineză, cât și o buna parte a feudalismului.

Daoismul. Alături de confucianism, dar în opoziție cu acesta, s-a aflat


daoismul.

9
În literatura de specialitate nu există o poziție clară, unanim acceptată,
referitoare la creatorul daoismului. Unii specialiști leagă apariția daoismului de
numele și activitatea filosofului Lao-țzi, care se spune ca a trăit în același timp
cu Confucius sau chiar înaintea lui. Meditațiile sale filosofice ți politice ar fi fost
scrise și transmise mai târziu de discipolii săi, scrisă în secolele IV-III i.e.n. și
cunoscută ulterior sub numele Dao de-țzin.

În lucrarea Dao-de-țzin sunt criticate concepțiile religioase și social-politice


din epoca respectiva. Toate nenorocirile din viața poporului provin din faptul că
stăpânirea încalcă legea Dao. Daoiștii în practica socială promovau ideea
revenirii la trecut pe care îl idealizau, a nonacțiunii și a pasivității sociale.
Mulțumirea, satisfacția umană nu se puteau realiza prin acțiune socială, ci prin
contemplare, prin liniște. Acest fapt a convenit autoritarilor și aristocrației
feudale, care vor transforma daoismul într-o religie și care va accentua și
dezvolta latura pasivistă, nonactivistă a acestei doctrine

Un alt curent de gândire cu importante conotatei politice, dar și cu un


pronunțat caracter critic și contestatar a fost cel promovat de Mo-țzi (479-381
i.e.n.). Critic al rânduielilor social-politice existente, adept al schimbării și
înnoirii sociale, concepția politică a lui Mo-țzi cuprinde și idei referitoare la
dreptul natural, contractul social și suveranitatea poporului. Pentru Mo-țzi,
inegalitatea socială, sclavia, exploatarea erau fenomene opuse stării naturale.
Importante idei a emis Mo-tzi și despre puterea de stat. După el, puterea de stat
este un drept al poporului și nicidecum al monarhului și de aceea, numai poporul
are dreptul să o exercite și să o controleze.

În ceea ce privește guvernarea, Mo-tzi pune la bază trei factori importanți:


experiența generațiilor precedente, opinia poporului și aplicarea în practică a
cunoștințelor.

10
Mo-țzi a fost un adversar convins al războiului ca mijloc de reglementare a
diferendelor sociale și un apărător al păcii, care era considerată starea normală a
oamenilor.

Deși a fost un contestatar și un critic al existenței aristocrației, Mo-țzi a


acceptat, în baza principiului diviziunii sociale a muncii, existența unei clase
dominante. Cu toate acestea, putem aprecia ca Mo-țzi a promovat cel mai radical
curent social-politic din China antica.

Spre deosebire de toate societățile Orientului antic, în China a existat și un


puternic curent al legiștilor, ce a avut ca reprezentant pe Han-fei. Acesta s-a
ridicat împotriva formelor tradiționale de organizare și conducere socială,
promovând o doctrină ce pune, la baza organizării și funcționarii statului legea.
Potrivit concepției lui Han-fei, ca și natura, care își are propriile sale legi, și
societatea trebuie să-și aibă legile sale numite fa. Aceste legi nu sunt veșnice,
imobile, ci “se schimbă în concordanță cu timpul”

Promotor al unei noi politici administrative, Han-fei se pronunța pentru o


putere centralizată și o administrație bazată pe legi edictate, iar respectarea
acestora trebuie să fie obligatorie pentru toți membrii societății, indiferent de
statutul lor social.

§ 3. Grecia antică și gândirea sa politică

Olaturi de Roma, Grecia antică a constituit societatea sclavagistă cu cea mai


mare dezvoltare a vieții materiale și spirituale, fapt cu consecințe pozitive pentru
gândirea și practica sa politică.

Teoriile și concepțiile politice apărute în Grecia antică au constituit


adevărate izvoare de inspirație și meditație pentru gânditorii epocii moderne,
importante premise în evoluția gândirii social europene. Acest fapt îi determină

11
pe majoritatea politologilor, care analizează istoria ideilor politice, să considere
antichitatea elenă drept loc și moment al nașterii și debutului științei politice.

Spre deosebire de gândirea politica din Orient și Roma antică, cea din
Grecia antică se caracterizează prin câteva trăsături distincte, care o
particularizează, îi releva gradul de dezvoltare, forță de influenta și
originalitatea.

 Daca în antichitate cele mai multe popoare și-au orientat cu precădere


preocupările spre problemele religioase, grecii, pe lîngă acestea, în
demersurile lor filosofice, morale sau politice, au avut în vedere
cunoașterea cadrului, a mediului social în care trăiesc și își duc
existența, a relațiilor dintre om și natura sau dintre acesta și structurile
vieții comunitare;
 Reflecțiile filosofico-politice ale grecilor nu aveau nimic comun cu
divinitate dar țineau de rațiune, de logică, de gândirea umană. În
gândirea politică greacă, divinitatea, zeii, jucau un rol minor,
secundar, rațiunea, etica, morala, aveau un loc și un rol mult mai
mare în realizarea politicii comunității, a binelui comun;
 Grecia antică este societatea în care asistăm la elaborarea unor
adevărate teorii și concepții politice atât despre societate în ansamblul
ei, cât și despre principalele sale domenii: politic, economic, moral,
filosofic sau juridic. În această direcție s-au distins Platon, dar mai
ales Aristotel. Cel din urma va inaugura un nou mod de studiu al
societății, bazat pe principii și metode științifice, cum ar fi deducția
logică, analiza concreta și comparată, observația etc.
 Pluralitatea formelor de organizare social-politică și de exercitare a
puterii în polisurile grecești va da naștere și unei pluralități de idei, teorii
și concepții politice, fapt ce va genera opinii, dispute politice, centrate

12
îndeosebi pe eficiența formelor și mecanismelor puterii, pe scopul și
finalitatea lor și mai ales spre realizarea binelui comun.
 Deși nu a excelat în privința practicii politice, gândirea politică din
Grecia antică stă la baza creării demonstrației văzuta ca formă și
mijloc de exercitare a puterii politice. Una dintre acestea alegerea
magistraților, a conducătorilor care se făcea prin tragere la sorți,
întrucât vechii greci considerau că toți cetățenii sunt apți și capabili să
conducă, zeitatea trebuia doar să decidă pe cel care urma să
îndeplinească aceste funcții. Democrația ateniană a creat unele
principii care și astăzi și-au păstrat valabilitatea, cum ar fi
participarea directă, egalitatea între cetățeni,posibilitatea de revocare
a celor aleși etc.

Odată cu constituirea orașelor-state grecești, începe să se cristalizeze și


viitoarea gândire social-politică. Cele mai vechi izvoare care dezvăluie
începuturile acestei gândiri, sunt celebrele poeme Iliada și Odiseea, atribuite lui
Homer(sec IX î.e.n.). În aceste poeme este prezentată situația polisurilor grecești
din perioada de descompunere a societății gentilice și trecerii la cea sclavagistă.
Din această descriere reiese că autorul cunoaște cele trei forme de organizare și
guvernare a vieții politice monarhia, aristocrația și democrația, deci ele existau
și funcționau încă din acea vreme, daca Homer își poate manifesta preferința
spre una dintre acestea, monarhia căreia îi atribuie o origine divină.

Următoarea informație ne provine de la poetul Hesiod (sfârșitul secolului


al VIII-lea- începutul secolului al VII-lea), în poemul sau Munci și zile. În acest
poem este descrisă o societate gentilică aflată în plină descompunere, în care
deja își făcuseră apariția elementele sclavagismului: proprietatea privată, clasele
sociale,statul și dreptul. Poetul este puternic legat de vechile structuri social-
politice și organizatorice, din moment ce detestă noua dezvoltare și face apel la
timpurile îndepărtate.

13
Dezvoltarea vieții orășenești și a celei economice în polisurile grecești a
determinat consolidarea, de-a lungul secolului al VI-lea, societății sclavagiste și
odată cu aceasta, a structurilor sale social-politice. Odată cu noua dezvoltare
socială apar și noile forțe social-politice reprezentate de grupurile
meșteșugarilor, comercianților, a oamenilor liberi, care, în scurt timp, vor intra
în conflict cu vechea aristocrație gentilică și cu structurile organizatorice și
politice existente. Creșterea conflictelor sociale va impune necesitatea realizării
unor reforme care să pună de acord vechile structuri social-politice cu noua
dezvoltare socială și forțele politice ce o susțineau. Atena reprezenta, la vremea
aceea, societatea cea mai dezvoltată din vechea Elada, fapt ce a impus
reformarea și restructurarea vieții sale sociale. O asemenea acțiune a întreprins-o
Solon (640-558 i.e.n.). Esența reformelor sale a constituit-o impunerea legii ca
suprem arbitru peste vechile tradiții care susțineau vechea aristocrație gentilica.
Deși puterea rămânea în mâinile aristocrației, prin reformele instituționale
întreprinse de Solon, demosul(cetățenii) câștigă dreptul să aleagă anumiți
magistrați care rezolvau probleme curente ale vieții sociale. S-au creat și
legiferat astfel primele forme incipiente, ale democrației.

În cercetarea, explicarea și interpretarea fenomenelor vieții sociale


privitoare la societate, stat, putere, politică și morală din vechea Elada, un rol
important l-au avut, pe de-o parte anumite școli și orientări filozofico-politice,
cum a fost cazul sofiștilor, iar pe de altă activitatea și opera unor mari gânditori
ca Pitagora, Socrate, Democrit, Platon și Aristotel.

În această perioadă, lupta și disputa politică s-au centrat pe două planuri


distincte: primul, cel dintre stăpânii de sclavi și sclavi, plan pe care îl regăsim în
toate societățile sclavagiste; al doilea, care este specific antichității grecești, a
vizat lupta pentru întâietate între cele două forme de guvernare, cea aristocratică
și democratică, susținute și promovate de cele două mari grupuri sociale,
aristocrația și demosul.

14
Un aport deosebit în cadrul gândirii și filosofiei politice l-au adus sofiștii.
Cel mai de seamă reprezentant al sofiștilor a fost Protagoras din Abdera (481-
411 i.e.n.). El a fost un important ideolog al democrației sclavagiste și a
considerat ca republica sclavagistă este cea mai buna formă de stat. Protagoras și
–a manifestat îndoieli chiar față de problema existenței zeilor. “Despre zei nu
știm nici dacă sunt, nici dacă nu sunt și nici cum arată.

Sofiștii sunt, în același timp, și primii gânditori politici care au susținut


necesitatea abordării problemelor politice prin prisma categoriei de interes. De
pe această poziție, ei au criticat rânduielile sociale existente, au dezbătut aspecte
legate de regimurile politice și constituțiile acestora, au supus analizei relațiile
dintre clase, ajungând chiar să înfiereze instituția sclaviei.

O interesanta concepție pentru acea vreme au emis-o sofiștii, privind


dreptul. Pentru ei, acesta nu este o instituție divina, ci este rezultatul convenției
dintre oameni, dar aceste convenții sunt schimbătoare, ele nu sunt valabile în
toate timpurile și sub toate guvernămintele.

Socrate (469-399 i.e.n.) a fost fondatorul unui cerc filosofic frecventat de


tinerii aristocrați și de partizanii politici ai lor, ca Platon, Alcibiade, Xenofan etc.

El este promotorul unei filosofii fundamentate pe etica idealistă religioasă.


După părerea sa, adevărata morală trebuie să izvorască din cunoașterea
existenței unui principiu spiritual în om (sufletul) și în natură (divinitatea).
Puternic impresionat de religie, etica sa idealistă se transforma într –o teologie.
Aplicată la viața socială, moralitatea promovată de Socrate nu aparține decât
unui mic număr de oameni aleși. El respinge democrația, considerând –o putere
a gloatei, fiind împotriva participării demosului la treburile și hotărârile
comunității, pe motiv că aceasta este lipsit de experiență și obiectivitate. După
Socrate, puterea în stat trebuie să aparțină aristocrației, întrucât ea este
exponenta adevăratei moralități.

15
Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai idealismului antic și ai
filosofiei politice a fost Platon (427-347 i.e.n.). Față de alți gânditori, Platon și-
a expus concepțiile politice în lucrări distincte ca: Omul de stat, Republica și
Legile.

Discipol al lui Socrate, Platon a încercat să –i continue opera filosofică în


special în problema moralității. În schimb, sub aspect politic a încercat să –și
păstreze o anumită neutralitate și nu a pledat pentru nici o forma de
guvernământ aristocratică sau democratică, pe care le considera denaturate și
corupte.

Pe baza idealismului obiectiv, Platon a constituit și o proprie concepție


despre etică. După el, manifestările superioare ale vieții morale (înțelepciunea și
curajul) aparțin numai unui număr restrâns de aleși, aristocrații, demosul nu este
capabil decît de o moralitate negativă, caracterizată prin supunere, cumpătare. În
ce–i privește pe sclavi, Platon nu–i considera oameni și le contesta orice
capacitate de viața morală. Virtutea, dreptatea, o îmbinare armonioasă între
înțelepciune, curaj și cumpătare nu este posibilă decât în statul ideal, în care se
realizează dominația aristocrației.

În “statul ideal” propus de Platon, societatea este structurată în trei clase:


prima, filosofii, cu rol de a conduce, ei întruchipând înțelepciunea, virtutea; a
doua, războinicii, cu rolul de a apăra societatea și pentru care Platon propune
educarea lor de către stat pentru a mări unitatea lor și a diminua invidia, filosoful
susținând că aceștia să nu posede nimic personal dar totul să fie în comun; treia
clasă sunt agricultorii și meseriașii care trebuie să producă tot ce este necesar
pentru întreținerea statului.

În afară de “statul ideal”, Platon a mai menționat incă patru forme de stat,
pe care le consideră inferioare: timocrația, oligarhia, democrația și tirania.
Timocrația, deși nu poate să satisfacă “statul ideal”, se apropie de acesta. O

16
asemenea forma de guvernare era caracteristică Spartei. Oligarhia este definită
de Platon drept puterea unui număr restrâns de oameni bogați, proprietari de
sclavi, negustori, cămătari. Democrația sclavagistă era forma de guvernare
caracteristică Atenei din timpul lui Platon, dar care nici ea nu satisface cerințele
“statului ideal”. Tirania este cea mai inferioară forma de stat, intricat ea se
bazează pe constrângere și violență.

Platon este și primul gânditor care este preocupat de crearea unei științe
aparte despre studiul societății. Pornind de la deosebirea dintre știința, în
general, și “științele speciale care au ca obiect cutare sau cutare cunoștințe”,
autorul susține ca în “statul ideal” trebuie sa existe “o știință aflătoare în
anumiți cetățeni care să ne poată da sfat relativ la statul întreg și la cârmuiala
lui”.

Deși nu se pronunță direct pentru politică ca o știință aparte în studiul


societății, Platon lasă însă să se înțeleagă posibilitatea că politica să
îndeplinească acest rol.

Aristotel (384-322 i.e.n.) și –a expus concepțiile social –politice în


lucrările sale: Etica Nicomahica, Politica, Constituțiile. Este gânditorul care
realizează un studiu de ansamblu și de anvergură al societății, supunând analizei
domenii distincte ale acesteia, cum ar fi cel politic, moral, economic, juridic sau
filosofic.

În elaborarea teoriilor și concepțiilor sale, Aristotel pornește de la studiul


științific și riguros al lumii, al societății, folosind în acest sens ca metode de
cercetare analiză concretă și comparată, deducția logică, observația premeditată.

Întregul crez filosofico–politic al lui Aristotel a fost pus în slujba realizării


ideii Binelui uman. În Etica Nicomahica, Aristotel afirma “deși acest bine este
același și pentru fiecare individ în parte, și pentru cetate în ansamblul ei, este
evident mai important și mai desăvârșit să iei asupra ta răspunderea și salvarea

17
binelui cetății, fără îndoială, este de dorit sa faci binele unui singur om, dar mai
frumos și mai înălțător e să–l înfăptuiești pentru un popor întreg sau pentru o
cetate”.

Tot în ideea realizării Binelui comun, Aristotel încearcă să explice


noțiunea de cetate sau stat. Statul - se constituie ca o asociație naturală, deci prin
voința liber consimțită a indivizilor, cu scop moral. El este prin excelență o
asociație politică care are ca scop realizarea binelui, “iar binele cel mai
desăvârșit îl realizează asociația cea mai desăvârșită – statul”

O atenție deosebită a acordat în studiile sale Aristotel a acordat problemei


formei de guvernământ. El consideră că natura formei de guvernământ este dată
de cine și în folosul cui guvernează, conducerea putând fi făcută în conformitate
cu Binele comun sau în virtutea interesului personal. Pornind de la acest criteriu
moral și de la numărul și calitatea celor care exercită puterea, Aristotel distinge
șase forme de guvernământ, trei pure sau normale (monarhia, aristocrația și
politica) care pun în centrul guvernării scopul moral și trei impure sau anormale
(tirania, oligarhia, democrația) care sunt derivate de la scopul moral al
guvernării. “Când monarhia sau guvernământul unuia singur are drept obiect
interesul general, se numește, vulgar, regalitate. Cu aceeași condiție,
guvernământul minorității, dacă nu este redusă la o singură persoană, este
aristocrație. În sfârșit, când majoritatea guvernează în sensul interesului general,
guvernul primește ca nume special numele generic al tuturor guvernămintelor și
se numește republica”.

Din cadrul formelor derivate sau impure, Aristotel acordă o deosebită


atenție democrației, pe care însă o identifică cu demagogia: “Ceea ce distinge în
mod esențial democrația de oligarhie este sărăcia și bogăția; și oriunde puterea
este în mâna bogaților, majoritatea sau minoritatea, este o oligarhie; oriunde este
în mâna săracilor, este demagogie”.

18
Reprezentant al aristocrației sclavagiste, Aristotel a fost preocupat de
asigurarea stabilității statului, condiția fiind atenuarea inegalității sărăciei și
nedreptății. “Când într–un stat sunt mulți oameni lipsiți de drepturi politice,
când în altul sunt mulți săraci, atunci un astfel de stat este inevitabil încărcat cu
elemente dușmănoase și se vor produce inevitabil zguduiri”.

Stabilitatea unui stat, a unei societăți, este data de forma de guvernământ.


Pentru a evita disputele interne pentru putere între cei săraci și bogați, Aristotel
promovează ideea unei forme de guvernământ mixtă, care sa îmbine trăsăturile
republicii cu cele ale aristocrației. În aceasta situație, puterea ar fi aptă să asigure
echilibru și stabilitate statului. “În fiecare stat – spune Aristotel – întâlnim trei
clase de cetățeni: cei foarte înstăriți, cei cu totul neavuți și cei situați la mijloc.
Întrucât, după părerea unanimă, cumpătarea și calea de mijloc constituie lucrul
cel mai bun, reiese evident ca și îndestularea mijlocie constituie cel mai bun
dintre toate bunurile”.

Dominat de ideea ca statul sclavagist trebuie întărit, Aristotel a încercat să


reglementeze raportul dintre stăpânii de sclavi și sclavi, să definească sclavia.
Pornind de la aceasta premisă, el a considerat ca este drept și folositor pentru
societate ca un om sa fie sclav și altul stăpân, cele doua categorii sociale trebuie
sa fie unite, întrucât sunt călăuzite de interese comune.

Cu toate limitele gândirii sale: reducerea noțiunii de popor la cetățean, iar


acesta la proprietar, de sclav la unealtă vorbitoare, de neacceptare și neîncredere
în democrație și în capacitatea de conducere a demosului, limite determinate de
însuși stadiul dezvoltării istorice și al științei teoretice, de statutul sau social de
aristocrat, Aristotel rămâne cel mai mare și complet gânditor al antichității, un
precursor al științei politice moderne.

Începând cu secolul al II-lea î.e.n., gândirea politică grecească va pierde


tot mai mult din forță și rolul ei social și mai ales din originalitate, aflând–se din

19
ce în ce mai mult sub influența organizării statului roman, a vieții și practicii
politice din aceasta societate.

§ 4. Gândirea politică în Roma antică.

Fenomenul politic roman s–a format și afirmat în procesul trecerii


societății romane de la epoca gentilică la organizarea statală, adică odată cu
constituirea republicii, secolul al 6-lea î.e.n. Pe măsura dezvoltării vieții
materiale și spirituale, ideile și instituțiile politice au dobândit o puternică
identitate, delimitând tot mai mult și mai clar de celelalte idei și instituții
sociale, în special de cele morale și religioase. Acest proces a prins contur și a
devenit o componentă a vieții sociale odată cu secolul 2 î.e.n..

Deși păstrează în cea mai mare măsură trăsăturile generale ale


spiritualității antice, în existența și evoluția sa, gândirea și mai cu seama politică
romană au fost influențate de acțiunea unor factori proprii numai lumii romane
cum ar fi:

 gradul înalt al dezvoltării culturii și civilizației materiale și


spirituale romane. Acest fapt s–a reflectat în mod pozitiv și asupra
evoluției politicului, atât a aspectului sau teoretic, dar mai ales a
practicii politice;
 interferența și asimilarea de către societatea romană a culturilor și
civilizațiilor popoarelor cucerite, acestea constituind adevărate
surse și izvoare de dezvoltare a lumii romane, inclusiv a teoriei și
practicii sale politice;
 existența în timp istoric și imensul spațiu teritorial-geografic în
care s–a mișcat și evoluat societatea romană, i–a permis acesteia și
componentelor vieții sale sociale, atât dezvoltarea și maturizarea sa,
cât și confruntarea ei cu o mare diversitate de problematici

20
practico–politice care au obligat și stimulat dezvoltarea gândirii și
mai cu seamă practica politică romană.

În anumite perioade istorice, cum a fost cazul elenismului, organizarea


politica romană a influențat viața politică a numeroase societăți, inclusiv a
Greciei antice, ea constituind pentru eficienta ei un model de urmat. Numeroși
gânditori, cum a fost cazul lui Polibiu, grec romanizat, au văzut în organizarea
politică romană cheia succeselor și victoriilor sale. Pornind de la modelul
roman, de la caracterul ciclic al formelor de guvernare, Polibiu va formula teza
guvernării mixte. După el, fiecare forma de guvernare cunoaște un ciclu de
evoluție, se dezvoltă, ajunge la apogeu și apoi decade, ca în cele din urmă ciclul
să fie reluat. Astfel, monarhia se transformă în tiranie, iar aceasta în aristocrație,
care reprezintă maxima înflorire a statului. La rîndul ei, aristocrația duce la
oligarhie, care se transformă în democrație, aceasta fiind ultima treaptă a
ciclului, ducând statul la decădere. De la democrație ciclul este reluat din nou.

Aplicând această teză la organizarea politică romană, Polibiu constată că


nici una din formele de guvernare pure nu se regăsesc în conducerea romană, că
aceasta de fapt este o îmbinare armonioasă a celor trei instituții, încât cu greu s–
ar putea spune că respectiva guvernare este de esență monarhică, aristocratică
sau democratică.

Polibiu consideră că fiecare formă de guvernare luată separat conține atât


elemente pozitive, dar și negative, acestea din urmă în timp conduc la decăderea
statului. De aceea, nici una din formele de guvernare nu este singura în măsura
să asigure forța, stabilitatea, eficiența actului de guvernare, fapt ce–l determină
pe Polibiu să susțină guvernarea mixtă.

Teza guvernării mixte l–a influențat și pe Cicero, care în condițiile


acutizării crizei sistemului politic roman de la începutul secolului I î.e.n., a

21
luptei dintre democrație și aristocrație, vedea în aceasta singurul mijloc eficient
de impunere a actului de guvernare.

Cel mai de seama ideolog al democrației sclavagiste romane a fost Titus


Lucretius Carrus (99-55 î.e.n.). El și–a expus concepțiile filosofice de esență
materialistă și doctrină social–politică în poemul De rerum natura (Despre
natura lucrurilor).

L. Carrus a fost totodată un ateu iluminist încercând să demonstreze că


zeii nu au nici o legătură cu ceea ce există, că oamenii pentru a fi liberi trebuie
să se debaraseze de credința în zei, ori pentru acea vreme și într–o societate
unde religia constituia o componență importantă a subordonării spiritual–
ideologice, acest fapt reprezentă o formă a luptei politice, de protest și de negare
a sistemului social–politic .

Cel mai de seamă reprezentant al aristocrației sclavagiste romane din


secolul I î.e.n. a fost Marcus Tullius Cicero (106 - 43 î.e.n.). Deși nu a formulat
teze, concepții originale legate de drept, filosofie sau politică, totuși prin opera și
activitatea sa, a contribuit la dezvoltarea acestor domenii. În filosofie, Cicero
este primul gânditor care a tradus în limba latină termeni de specialitate și care
ulterior vor fi preluați de întreaga gândire filosofică din Europa Occidentală.

Concepțiile din domeniul juridic–politic de la Cicero oglindesc încercările


aristocrației romane de a găsi pentru acea perioada, secolul I î.e.n., mijloacele de
guvernare cele mai eficiente pentru asigurarea ascensiunii politice a Romei și
estomparea sau diminuarea crizei de sistem, care deja la acea vreme începuse să
se manifeste. În consecință, în lucrările sale “Despre stat” și “Despre legi”,
aflat sub influența tezei guvernării mixte a lui Polibiu, Cicero a încercat s–o
impună Romei sub formă principatului, adică a concentrării puterii în mâinile
împăratului și a cercului ce–l înconjoară, cu menținerea cel puțin formală a

22
republicii și a instituțiilor sale democratice. Idealul politic al lui Cicero este
statul sclavagist, o îmbinare între monarhie, aristocrație și democrație.

Față de popor, Cicero a manifestat o atitudine de neîncredere, considerând


ca acesta este lipsit de rațiune și înțelegere și ca urmare nu poate participa la
conducerea societății. Din rațiuni strategice, politice și în interesul proprietarilor
de sclavi, Cicero s–a pronunțat pentru menținerea unor drepturi și libertăți
politice pentru aceasta “căci tot nu vor ști cum să le folosească”.

În schimb, față de aristocrație, de grupările acesteia a fost adeptul


înțelegerii (concordia ordinum), în special între gruparea senatorilor și a
cavalerilor pe care le consideră baza întregii organizări politice romane.

Un alt curent în gândirea politică a lumii romane a fost prezentă și școala


stoică, creată și dezvoltată sub influența celei grecești. În esență, stoicismul
roman a făcut apologia statului sclavagist, a susținut caracterul veșnic și constant
al acestuia, a urmărit să apere și să legitimeze interesele aristocrației sclavagiste,
să atenueze tensiunile și disputele sociale, să le confere o altă turnură și o altă
cale. În acest sens, ei au promovat ideea armoniei sociale dintre oameni,
indiferent de clasa lor socială.

§ 5. Ideile şi gândirea politică medievală

Deși intolerantă față religia greco-romanilor, Biserica Catolică asimilează


elemente ale ideologiei antice, cum ar fi filozofia platonică și aristoteliană (prin
intermediul bizantinilor și arabilor) și jurisprudența romană. Astfel apar
patristica și scolastica, concepții religioase despre lume, care nu posedă un
caracter unitar și care se constituie ca două mari perioade în gândirea politică și
religioasă medievală.

Patristica este prima perioadă a gândirii creștine (secolele I - al VIII-lea)


care a avut ca reprezentanți: apostolii, Tertulian, Clement al Alexandriei,

23
Origene, Lactanțius, Augustin de Hipona ș.a. și care au pus bazele literaturii
teologo-filozofice.

Istoricii gândirii politice din perioada timpurie a evului mediu păstrează


adeseori vocabularul latin al scriitorilor creştini, ţinând astfel să sublinieze că
traducerea ar putea duce la o înţelegere greşită. Cuvântul sacerdoțium înseamnă
deopotrivă instituţia bisericii şi responsabilitatea ei morală superioară sau pe
termen lung, imperium sau regnum (după cum este vizat un imperiu sau un
regat) înseamnă atât instituţia autorităţii civile, cât şi funcţiile ei particulare, de
menţinere a ordinii şi de protejare a societăţii în general faţă de forţele din afară,
ce ar urmări, eventual, să o distrugă.

În centrul gândirii politice a Evului Mediu timpuri stau trei factori


modelatori ai societăţii şi ai idealurilor ei: biserica instituţională, organizată
ierarhic, şi şeful ei, episcopul Romei, papa; influenţa în declin a Romei
imperiale cu dreptul şi instituţiile ei; barbarii germanici care creaseră separat o
divinitate regală şi care aveau o concepţie proprie despre conducerea militară şi
personală, loialitatea fiind ataşată acestei persoane, nu funcţiei deţinute de ea.

Roma reprezenta loialitatea şi obligaţia faţă de o idee; Europa barbară


reprezenta loialitatea şi obligaţia faţă de neam şi faţă de regalitatea personală.
Papalitatea era susţinută de argumentele unor teologi ca Augustin care promova
loialitatea şi obligaţia faţă de Dumnezeu, nu faţă de oameni sau de instituţii
pământeşti. Augustin a pledat pentru ideea că o comunitate adevărată şi dreaptă
era cea care venera şi adora după cuviinţă pe Dumnezeu. Curând, această teză va
fi golită de sensul ei spiritual şi răstălmăcită în sensul unei scheme de împărţire a
jurisdicţiilor şi dominium–ului (stăpânirii) între două instituţii: biserica şi statul,
care realizau unitatea creştinătăţii potrivit sferelor de influenţă, considerate a fi
în armonie asupra aspectelor spirituale şi respectiv temporale ale vieţii creştine.

24
În anul 494 papa Gelasius I i-a scris împăratului bizantin că existau două
puteri princiare prin care este cârmuită lumea – autoritatea sacră a clerului şi
puterea regală. Responsabilitatea preoţilor era mai importantă, pentru că la
Judecata de Apoi ei aveau să dea socoteală pentru cârmuitorii de oameni.
Gelasius susţinea că însăşi demnitatea imperială era acordată prin mila
Domnului şi că preoţii ascultă de legile împărăteşti privitoare la ordinea publică,
dar împăratul se supune clericilor investiţi cu administrarea Sfintelor Taine.
Această teorie a lui Gelasius, care în esenţă preconiza conducerea lumii de către
două spade, cea spirituală având o autoritate fundamental superioară celei
temporale, va marca începutul unei îndelungate tradiţii de conflict între biserică
şi stat, între sacerdoțium şi regnum, adică între sfere de autoritate din cadrul
aceleiaşi societăţi.

În opoziţie cu această concepţie, stătea ideea germanică a regalităţii


divine care se baza pe trei teze esenţiale:

1. Autoritatea monarhilor a fost rânduită de Dumnezeu spre binele


omenirii;
2. Suveranitatea lor este nelimitată şi invizibilă (deşi moralmente ei
sunt datori să se conformeze legii divine);
3. Orice împotrivire faţă de poruncile lor este nelegitimă.

În secolele VII – VIII-lea regalitatea era controlată de biserică prin


ceremoniile de încoronare oficiate de cler. Autoritatea regală a fost creştinizată,
iar regii germanici erau priviţi în termenii Vechiului Testament. Biserica a
devenit principalul depozitar al gândirii şi opiniei culte, la toate nivelurile
societăţii. În mod inevitabil, oamenii bisericii au pătruns în administraţia
regatelor şi a altor formaţiuni feudale. De multe ori, ei au fost singurii
administratori competenţi, disponibili pentru îndeplinirea dregătoriilor seculare.
În consecinţă,intrarea în biserică era o cale importantă de promovare socială.

25
Scolastica este a doua perioadă din evoluția doctrinei creștine, când sunt
introduse elemente din filozofia greacă, perioadă în care are loc confruntarea
dintre cultura europeană religioasă și gândirea laică medievală.

În lucrările sale, "Summa Theologiae" și De regno (sau De regimine


principum), Toma d'Aquino, militează pentru dependența puterii laice față de
cea a clerului și fundamentează doctrina care va sta la baza Bisericii Romano–
Catolice. Susține că statul a apărut datorită caracterului social al omului (cum
susținea și Aristotel), dar acesta nu poate exista fără participarea divinității. De
aceea ar trebui ca statul să fie subordonat Bisericii și trebuie să contribuie nu
numai la asigurarea cerințelor materiale, ci și spirituale ale membrilor săi, astfel
încât fiecare cetățean să fie un bun creștin. Mai mult, papa, ca reprezentant
suprem al divinității, are dreptul să sancționeze monarhii, teză care avea să aibă
o importanță deosebită în evoluția relațiilor politice medievale. În ceea ce
privește individul, acesta trebuie să se supună legilor instituite de stat, legi care
sunt de trei tipuri:

 legi eterne: care guvernează lumea și au ca fundament rațiunea


divină;
 legi naturale: cópii imperfecte ale legilor eterne;
 legi umane: invenții ale omului, cu cel mai mic grad de rațiune
divină, de aceea se schimbă cel mai des.

Unele din conceptele lui Toma d'Aquino (în speciale cele inspirate de
Aristotel) reprezintă o anticipare a Renașterii. Susținea că autoritatea, deși vine
de la Dumnezeu, trebuie să treacă prin popor: omnis potestas a Deo, per
populum, deci doctrina tomistă se apropie de o viziune democratică.

Un alt reprezentant al scolasticii este Dante Alighieri. În lucrările sale,


Despre monarhie, Banchetul, Divina Comedia, supune discuției raportul dintre
stat și Biserică. Omul este o ființă socială, cetățean al lumii, responsabil pentru

26
faptele sale, iar statul apare ca urmare a predeterminării naturii în raport cu
forțele supranaturale. Relațiile politice reprezintă pentru autor un domeniu al
activității oamenilor. Susținând că scopul statului este omul și că puterea statală
trebuie să fie deasupra celei bisericești.

Un continuator al gândirii politice a lui Dante este Marsilio de Padova.


În lucrarea sa Defensor pacis ("Apărătorul păcii"), susține ideea naturii sociale
a omului (ca și Aristotel) și definește statul ca o instituție socială suficientă,
pentru care dreptul reprezintă un produs al vieții statale, în opoziție cu dogma
creștină, unde statul avea ca temei dreptul divin. De asemenea, afirmă teza
separării statului de Biserică. Mai mult, Biserica ar trebui să–și desfășoare
activitatea sub controlul instituțiilor statului ca unic reprezentant al poporului
suveran.

Ca și Aristotel, Marsilio de Padova menționează cele trei forme corecte


de organizare a statului (monarhia, aristocrația și politia) și forme incorecte de
organizare a statului (tirania, oligarhia și democrația). Anticipează ideea
separării puterilor în stat, descriind raportul care trebuie să existe între puterea
executivă și cea legislativă.

În evul mediu a avut loc transformări social –politice și spirituale majore.


Daca în Occident gândirea politică a fost influențată de religia creștină atunci
Orientul a fost sub influența religie musulmane apărut în anul 622 care a unit
lumea arabă ce va răspândi Islamul rapid în Siria, Irak, Persia, Maghreb, Spania
în mai puțin de un secol. Mai mult, după Cruciade, expansiunea islamului se va
relua și în Extremul Orient, Africa Centrală, spațiul balcanic. Credincioșii se
integrează într-o comunitate în care cetatea musulmană se prezintă ca o
teocrație. Cartea de bază, Coranul, este și cod juridic. Puterea executivă, în
același timp civilă și canonică, aparține doar divinității, față de care toți cetățenii
sunt egali, deci doar teoretic există un fel de democrație.

27
Unul dintre primii mari filozofi arabi, Al–Farabi, a scris și câteva tratate
de politică: Despre concepțiile locuitorilor orașului virtuos, Aforismele omului
de stat, Politica civilă. Orașul este imaginat ca un întreg, ale cărui părți
interacționează ca într-un organism. Fiecărui membru al societății îi este
destinată sarcina cea mai potrivită cu abilitățile sale. Șeful statului trebuie să fie
curajos, inteligent și cu sete de cunoaștere, calități asemănătoare filozofului-rege
din "Republica" lui Platon. La acestea, Al–Farabi adăuga și capacitatea de a
comunica cu lumea celestă, deci de a fi asemeni unui profet, teorie care a avut
un impact evident și în lumea europeană de mai târziu.

Avicenna, regele filozofiei arabe și savant multidisciplinar, pe lângă


conceptele sale filozofice, în care prima realitate se raporta la divinitate, în
politică a considerat ca esență metodele de realizare a puterii și guvernării, în
organizarea treburilor de stat. Ca și Platon, preconiza existența a trei categorii
sociale (conducători, străjeri și lucrători), numai că situația lucrătorilor era mai
bună decât la filozoful grec.

Ibn Khaldun, în lucrarea Prolegomena, încearcă să stabilească originile


și cauzele evenimentelor politice. Susține că fenomenele vieții sociale sunt
supuse unor legi naturale. O trăsătură fundamentală a omului ar fi nevoia de
autoritate, de a fi limitat de o putere superioară, în absența căreia ar domni
dezordinea și anarhia. Aflat în epoca de decadență a sistemelor politice ale lumii
arabe, Ibn Khaldun se preocupă și de cauzele constituirii și dezagregării
statelor, formulând o lege a evoluției lot ciclice. Menținând–se pe linia
religioasă a Coranului, opera sa nu are o finalitate practică, fiind mai degrabă
străbătută de un pesimism idealist. Cu toate acestea, opera sa anunță apariția
Renașterii.

28
§ 6. Concepțiile și ideile politice în epoca Renașterii.

Renaşterea a fost o mişcare social-culturală, politico-juridică și spirituală


europeană, marcând începutul crizei orânduirii feudale, a afirmării pe scena
istorică a burgheziei. Această mişcare s–a manifestat cu putere în sec. XV.
Renaşterea este apreciată de cercetători ca fiind o adevărată auroră în această
istorie, caracterizată prin adevărate explozii spirituale, materiale, politice,
culturale.

Nicolo Machiavelli (1469-1527) a fost un om politic și istoric italian.


Principala sa opera “Principele” cuprinde importante date referitoare la politică.
Autorul consideră că în politică dictează interesele și forța. Aceste două
elemente erau considerate ca superioare problemelor de ordin moral. Autorul
pornește de la interesele generale ce primează în fața intereselor particulare.

Machiavelli a contribuit la despărțirea teoriei despre morala de teoria


politică și de teologie. El e considerat pe bună dreptate întemeietorul științei
politice moderne. În lucrările sale sunt precizate următoarele reguli și principii
privind organizarea politică și guvernarea:

 necesitatea previziunii politicii care să permită luarea unor măsuri


corespunzătoare;
 necesitatea unei conduceri ferme bazată pe abilitate (diplomație) sau forță;
 formularea unor obiective nobile care să determine și caracterul
mijloacelor folosite;
 separarea puterii politice de biserică;
 scoaterea politicului de sub incidența fenomenului religios.

Tot în lucrările sale, Machiavelli dezvoltă ideea dezvoltării ciclice a formelor


statale, la baza căreia a pus fenomenul rotației, al alterării binelui și a răului.
Conform acestei concepții, există șase forme de stat, trei dintre care sunt rele și
trei bune.

29
Aplicând această idee obținem următoarea schemă a dezvoltării ciclice a
formelor statale: Monarhie – Tiranie, Tiranie – Aristocrație,
Aristocrație – Oligarhie, Oligarhie – Democrație, Democrație – Ohlocrație.

În concepția lui Machiavelli, cea mai bun formă de stat o constituie republica
mixtă, care constă dintr-o îmbinare a monarhiei, aristocrației și democrației.

Un alt domeniu de investigație a lui Niccolo Machiavelli îl constituie lupta


dintre nobili și plebei, pe care el o apreciază, considerând că ea are un efect
educativ asupra cetățenilor și contribuie la întocmirea unor legi bune. El
considera că bunele exemple iau naștere dintr–o educație bună, educația bună –
din legi bune, iar legile bune – din acele frământări care se petreceau în
societate. Însă Machiavelli face diferențierea clar dintre lupta între clasele
sociale și între fracțiunile politice, subliniind că în urma celor dintâi, societatea
progresează, se hotărăsc lucruri noi se realizează revoluții, pe când în cadrul
luptelor dintre fracțiuni, acestea luptă exclusiv în scopuri personale. Deci, lupta
claselor constituie un fenomen necesar și inevitabil în orice stat.

Într-un stat sănătos, după părerea lui Machiavelli, instituțiile juridice trebuie s
aibă ca scop apărarea libertății cetățenilor. În acest context, puterea este un
instrument indispensabil care va impune oamenilor niște reguli, iar ei, de teamă
să nu fie acuzați, nu vor face nimic împotriva cetății.

Deși vorbește despre libertatea uman, Niccolo nu subestimează importanță


armatei, afirmând că “romanii nu au cumpărat niciodată cu bani pacea, ci
întotdeauna cu tăria armelor, ceea ce nu cred că s-a petrecut vreodată într-o altă
republică”.

El apreciază modul în care romanii au luptat vitejește cât vreme au fost liberi,
până a se începe destrămarea marelui imperiu. Machiavelli renega atitudinea
principilor care acuză poporul de insucces în activitatea statală, considerând de
fapt pricina acestor căderi pe însuși conductorul.

30
În fine, celebra frază a lui Machiavelli “Scopul scuză mijloacele ” își are
originea în momentele de apărare a patriei: “patria e bine apărată, oricum ar fi,
fie cu mijloace josnice sau cu cinste”.

De fapt, toate principiile și ideile sale politice pe care le promova, aveau


singurul scop de apărare a integrității statului, ca fiind un întreg ce asigură
siguranța și libertatea fiecărui cetățean, pentru că acesta, folosind deja mijloacele
proprii, să–și clădească viața calm și în pace, știind că face parte dintr–o
comunitate care, deși trece prin momente de extrem, iese învingătoare, fie cu o
lege nouă, fie cu o structură nouă.

Jean Bodin (1530-1596), jurist, economist, filosof şi scriitor renumit al


Renaşterii, este, poate, figura cea mai impunătoare, alături de cea a lui Pierre de
la Ramée, în mişcarea intelectuală din Franţa epocii renascentiste.

Cea mai importantă lucrare a sa a fost "Tratatul despre republică" unde se


expune cu claritate despre principiul suveranităţii statelor. Lucrarea are şase
părţi. În prima, autorul studiază statul sau „republica” (termenul antic) – în
general – şi cercetează condiţiile existenţei sale. În partea a doua, examinează
formele de guvernământ, iar, în cea de-a treia, studiază diferitele organe ale
statului şi raporturile dintre ele. În partea a patra, el caută cauzele măririi şi
decăderii statelor. În partea a cincea, trece în revistă mijloacele lor de apărare în
afară şi înăuntru (armata, diplomaţia şi războiul). În partea a şasea, examinează
viaţa economică a statului, comerţul şi industria, monedele şi impozitele.

Bodin analizează scopul statului şi puterea care îl realizează. Această putere


care hotărăşte şi execută în ultimă instanţă este suveranitatea. Ea nu cunoaşte
deasupra ei decât legile eterne ale justiţiei; toate celelalte legi sunt sub ea,
fiindcă le face ea însăşi. Această putere supremă aparţine statului întreg şi nu
este altceva decât statul însuşi, considerat de autor ca un organism colectiv, ca o
persoană morală. Bodin a apărat principiile unei monarhii regale temperate. L-

31
au preocupat drepturile poporului, lucru dovedit prin datoriile pe care le impune
suveranităţii. În concepţia sa, regele trebuie să respecte, în mod absolut,
persoana şi averea supuşilor săi: „Suveranul nu este stăpân pe bunurile supuşilor
săi ... [el]nu poate stabili impozite fără consimţământul adunării generale”.
Modelul de monarhie pe care ni-l propune Bodin se îndrepta, de fapt, către
monarhia constituţională pe care aveau s-o preconizeze cugetătorii politici ai
veacului al XVIII-lea.

De asemenea a avut viziuni progresiste și despre confesiunile religioase.


Când, într-un stat, există mai multe confesiuni, cel mai înţelept lucru, afirmă el
(care era catolic), este ca fiecare cetăţean să fie lăsat să creadă în felul său.
Aşadar, Bodin era adeptul toleranţei religioase, din motive de ordin practic,
punând înainte interesul statului. Toleranţa religioasă i se părea necesară pentru
pacea spirituală a lumii şi pentru buna ei dezvoltare.

Un loc aparte în evoluția gândirii politice renascentine îl dețin gânditorii


socialismului utopic, dintre care Thomas Morus și Tommaso Campanella.

Thomas Morus a scris lucrarea “Utopia”, iar Tommaso Campanella a scris


lucrarea “Cetatea soarelui”.

Principalele idei ale gânditorilor socialismului utopic s–au referit la


egalitatea deplină a membrilor societății fără discriminare. Ei optau pentru o
societate ideală prin înlăturarea proprietății private.

Thomas Morus (1478 –1535) – în 1515 a scris cea mai faimoasă și


controversată operă a sa, De optimo statu rei publicae deque nova Utopia
("Despre cea mai bună formă de stat și despre noua Utopie", pe scurt:
„Utopia”), un roman în care un călător imaginar, Raphael Hythloday (al cărui
prenume este o aluzie la Arhanghelul Rafael, purtătorul adevărului, și al cărui
nume înseamnă „cel care vorbește fără sens” în greacă), descrie organizarea
politică a unei națiuni insulare imaginare, Utopia (joc de cuvinte între grecul ou-

32
topos, „niciun loc”, și eu-topos, „loc bun”) .În această carte, orașul Amaurote
este prezentat, printre altele, ca fiind „Cel mai valoros și mai demn”.

În opera sa, Morus contrastează viața socială contențioasă a statelor


europene, cu aranjamentele sociale ordonate și rezonabile ale Utopiei și ale
ținuturilor din jurul ei (Tallstoria, Nolandia, și Aircastle). În Utopia, proprietatea
privată nu există, și se practică o toleranță religioasă aproape absolută. Mesajul
principal al operei este necesitatea în primul rând de ordine și disciplină, mai
degrabă decât libertate. Societatea descrisă este aproape totalitară, și foarte
diferită de ceea ce înțelegem astăzi prin libertate. Este o lume în care încercările
de discutare a politicilor publice în afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu
moartea.

Există o asemănare cu statul comunist imaginat de Karl Marx mai târziu, în


ceea ce privește lipsa proprietății private, dar în Utopia nu există ateismul
considerat de Marx necesar. Mai mult, în Utopia există toleranță pentru diferite
practici religioase, dar nu pentru ateism. Asta deoarece Morus considera că dacă
un om nu credea în Dumnezeu sau într-un tip de viață după moarte, nu i se putea
acorda încredere că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau principii care să
nu derive din propria persoană.

Având ca punct de plecare „Republica” lui Platon și romanul utopic


alexandrin, „Utopia” propune o formă de stat ideală, întrevăzută în spațiul
exotic și fictiv al insulei Utopia, anticipatoare a societății comuniste, în care
proprietatea privată să fie desființată, valoarea individului fiind determinată de
valoarea muncii sale.

Tommaso Campanella (1568 –, 1639) - Călugăr dominican format sub


influența lui Telesio, lucrările sale "Filosofia democrației prin simțuri",
"Cetatea soarelui" (scrisă împreună cu "Poezii Filozofice" în beciurile
Inchiziției unde a fost închis în 1599, și torturat timp de 27 de ani, fără să

33
cedeze), constituie o încercare de a organiza rațional societatea preconizând
desființarea proprietății private, fiind astfel, alături de Thomas Morus, unul
dintre cei mai importanți precursori ai teoriei comunismului. Referitor la
cunoaștere Campanella consideră - în spiritul noii epoci, că baza ei constă în
sensibilitate.

Opera sa Cetatea Soarelui ia forma unei povestiri de călătorie. În urma


explorărilor sale, un marinar genovez care a descoperit o insulă necunoscută în
mijlocul oceanului indian expune marelui maestru al ordinului ospitalierilor
rezultatul cercetărilor sale.

Imediat ce a debarcat, locuitorii insulei l-au dus sa vadă reședința lor,


Cetatea Soarelui, numită astfel după șeful care îi guverna. Aceasta se ridica pe
colină așa încât să poată fi zărită de departe.

Locuitorii acestui paradis sunt guvernați de un monarh, care poartă numele


de Soare. El concentrează în mâinile sale toate puterile astfel el fiind șeful
statului și al bisericii adică este magistrat militar și preot.

Având competența universală șeful cetății soarelui judeca și hotărăște singur


în prima și ultima instanță.

În exercitarea atribuțiilor sale monarhul este ajutat de 3 principi subordonați,


care poartă ca și el nume simbolice pentru a le arăta impersonalitatea.

Astfel primul principe se numește Puterea, al doilea Înțelepciunea, iar al


treilea Iubirea.

Puterea are în grija sa ordinea din lăuntrul și siguranța din afară, adică el
conduce și armata.

Înțelepciunea are in grijă de știința și arte , conservarea și dezvoltarea lor.

34
Iubirea are sub îngrijirea sa tot ceea ce privește existența materială a
comunității și conservarea ei.

Suveranul este ales de colegiul miniștrilor ținând seama de indicațiile


colegiului funcționarilor și ale adunării poporului.

Adunarea poporului este alcătuita din toți cetățenii ajunși la maturitate, fără
deosebire de sens. Ea este numai un organism consultativ. Cetățenii se adună la
fiecare două săptămâni pentru a discuta afacerile statului , dar se mărginesc să
semnaleze autoritarilor superioare neajunsurile și modul în care ei le văd
îndreptate.

§ 7. Concepțiile și ideile politice în epoca Modernă.

Epoca modern[ (sec XVII pană în sec XIX), este perioada revoluțiilor
burgheze, a înlăturării monarhiei absolutiste și instaurării principiilor statului de
drept.

În această perioadă a avut loc revoluția tehnico–industrială cu implicații


puternice în evoluția societății în ansamblu.

Reprezentanții de seamă ai perioadei de început a epocii moderne s–au


remarcat iluminiștii francezi Montesquieu, Voltaire și J.J.Rousseau.

Charles Louis Montesquieu (1659-1755), scriitor, jurist francez s–a


remarcat prin fundamentarea principiului legalității ce trebuia și ce trebuie să
reglementeze raporturile dintre guvernanți și guvernați. Tot el a analizat
temeinic formele de guvernământ republican, monarhic și despotic.

Prima sa lucrare care are conotații politice este "Scrisori persane" publicată
în 1721. Este o lucrare critică și satirică la adresa despotismului monarhic și a
moravurilor clerului catolic. În opoziție cu monarhia absolută, Montesquieu

35
propune ca formă de guvernământ Republica. După el republica este singura
capabilă să asigure democrația, în care interesul individual se realizează prin cel
comun, fapt ce conduce la crearea unei societăți puternice și democratice, cu
oameni fericiți.

Ideea republicii ca formă de guvernământ este încă prezentă în concepția


politică a lui Montesquieu, de ea legându-se mărimea și strălucirea Romei. În
schimb, decăderea acesteia este pusă pe seama pierderii libertăților civile prin
renunțarea la instituțiile politice democratice și la nevoile locuitorilor, fapt
similar cu situația din societatea feudala franceza din acele timpuri.

Lucrarea fundamentală filosofică, sociologică și politică a lui Montesquieu


este "Despre spiritul legilor" în care autorul a făcut cercetări asupra legilor
romane privitoare la succesiune, asupra legilor franceze și asupra legilor feudale.

Prin această lucrare Montesquieu a dorit să realizeze o sinteză teoretică


asupra societății din perspectivă multidisciplinarității (filosofie, drept, economie,
sociologie, geografie, politologie, istorie).

Elementul esențial al întregii sale construcții teoretice este legea care "în
înțelesul cel mai larg sunt raporturile necesare care derivă din natura
lucrurilor și în acest sens tot ce există are legile sale, divinitatea are legile sale,
substanțele spirituale superioare omului au legile lor, animalele au legile lor,
omul cu legile sale"1. După Montesquieu în societate există două tipuri de legi:
legile naturii, izvorâte din evoluția naturii lui și legile pozitive create de oameni,
care "derivă numai din structura ființei noastre și care constă înainte de
constituire societății".

Prin natura guvernării Montesquieu înțelege structura sa particulară, iar


principiul guvernării îl reprezintă pasiunea oamenilor care o fac să acționeze. Ca
forme de guvernare el distinge republica și monarhia. Republica este forma de
1
Henri Wald, Expresivitatea ideilor, Craiova, Editura Cartea Româneasca, 1986, p.172

36
guvernare realizată prin participarea poporului la conducerea și deținerea puterii.
După nivelul participării poporului în totalitate sau numai în parte se nasc două
tipuri de republici – republica democratică și aristocratică. Principiul ei este
virtutea politică, adică dragostea de patrie și libertate.

Republica democratica nu este posibilă decât în țările mici, unde toți


cetățenii au posibilitatea să se instruiască și să participe la treburile obștii.
Republica aristocratică este o guvernare a reprezentanților marilor proprietari
ce dețin și exercită puterea în numele acestora.

Monarhia este guvernarea unei singure persoane, potrivit legilor stabilite. În


monarhie trebuie să existe puteri intermediare subordonate și dependente, unde
să se mențină privilegiile nobiliare, privilegii care împiedică evoluția spre
republică, dar și spre despotism.

Guvernarea despotica este aceea în care unul singur guvernează, nu după


legi, ci potrivit bunului plac al monarhului. Principiul acestei guvernări este
teama, iar scopul ei este liniștea. Pentru a–și întări puterea despoții își asociază
religia care, așa cum spune Montesquieu, reprezintă "o teama adăugata la
teama".

Deși Montesquieu nu și–a declarat deschis opțiunile pentru o formă de


guvernare, a fost interesat de limitarea monarhiei, acceptând o monarhie
constituțională după modelul englez cu predominanța aristocratică. Așa se
explica și elogiul făcut constituționalismului englez de Montesquieu, precum și
preocuparea lui de a limita puterea monarhului prin alta putere a statului. Într–o
forma sau alta, el reia teoria separării puterilor formulata de J. Locke, pe care o
dezvoltă și o adaptează situației societății franceze.

În teoria sa politică Montesquieu a fost preocupat și de relația dintre climă,


așezare, întinderea solului, feluri de viață și gândire al unui popor, economie,
religie și instituțiile politice, susținând că toate acestea ar determina legile țării

37
respective. Aceste condiții diferite generează legi diferite pentru țări în așa
măsura, încât “este o foarte rară întâmplare dacă legile unui popor sunt nimerite
pentru altul“, precizează Montesquieu. Pornind de la această corelație dintre
clima, sol, așezare politică și legi, mulți autori tind să–l considere pe
Montesquieu un precursor al teoriei geopolitice.

François –Marie Voltaire (1694 – 1778) – Concepțiile sale filosofice au


tendințe materialiste care se îmbină cu concesii făcute idealismului și este
primul care a prezentat modelul unui simplu cetățean îmbrățișând în dorințele și
acțiunile sale interesele omului, ridicându-se împotriva tuturor opresiunilor,
apărând, răspândind toate adevărurile umane.

Voltaire a fost un adversar deschis și declarat al religiei, respingând dogma


teologică a revelației și ideea că religia ar sta mai presus de rațiune și că ar fi
data oamenilor de la natură. A dus cu consecventă o luptă înverșunata împotriva
abuzurilor, intoleranței, cruzimii și fanatismului bisericii catolice, cerând
desființarea tribunalelor ecleziastice pentru sentințele nedrepte împotriva
“ereticilor”. Voltaire s–a pronunțat pentru toleranța religioasă, pentru o “religie
naturală” care sa exprime și să promoveze interesele burgheziei. Principiul
esențial de la care pornește gândirea politică a lui Voltaire pleacă de la
necesitatea subordonării politicii ”rațiunii normale”, adică a năzuințelor și
intereselor burgheziei.

Opțiunile lui Voltaire pentru forma de guvernământ relevă într–o anumită


măsura evoluția gândirii sale politice. Este un adversar convins al despotismului
fiind un adept și simpatizant al monarhului luminat, iar, către sfârșitul vieții sale,
probabil și sub influenta republicii existente la Geneva, unde se stabilise în 1778
în Elveția la domeniul sau din Ferney, Voltaire ajunge să incline spre ideea
superiorității formei republicane de guvernământ față de cea monarhică.

38
Contrar iluminismului, Voltaire nu a fost un adept al principiului separării
puterilor în stat, dimpotrivă, el l–a combătut pe Montesquieu, considerând că
drepturile și libertățile burgheziei pot fi asigurate de o putere forte fără a fi
necesare puteri intermediare.

Această opțiune a lui Voltaire trebuie pusa în legătura directă cu categoria


socială pe care o reprezenta și ale cărei interese le fundamenta și promova,
marea burghezie.

Tot din aceste considerente, Voltaire respinge și ideile egalitariste promovate


de Rousseau, acceptând ideea ca în societate trebuie să existe oameni care să nu
depindă de nici o proprietate, singura libertate fiind aceea de a–și vinde munca
altuia.

Jean-Jacques Rousseau(1712 – 1762) a publicat lucrări de teorie social–


politică cum ar fi: Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre
oameni (1755), Contractul social sau Principiile dreptului politic (1762), de
educație și morală ca Iulia sau Noua Eloiza (1761), Emil sau Despre educație
(1762), încheind cu celebra sa lucrare filosofico-morala Confesiuni.

J. J. Rousseau își va construi întreaga teorie social–politică din perspectiva


intereselor și aspirațiilor burgheziei mici, a stării a treia, de care era legat prin
convingerile și concepțiile ideologice, dar și prin starea sa socială.

Lucrarea fundamentală în care J. J. Rousseau își va expune teoria sa


politică, noul model de dezvoltare socială, va fi fără discuție Contractul social.
Întreaga gândire a lui Rousseau se fundamentează pe ideea că oamenii în mod
natural sunt buni, răutatea și decăderea lor s–ar datora societății, principiilor
defectuoase pe care aceasta se întemeiază și funcționează.

Deși a idealizat starea naturală, societatea primitivă unde oamenii erau buni,
trăiau liberi și egali, Rousseau a avut puterea sa vadă că reîntoarcerea la acea

39
stare naturala nu mai este posibilă și nu este în măsură sa rezolve problemele cu
care se confruntă societatea, oamenii. Pentru că rezolvarea nu ține de trecut, ci
de prezent și mai ales de viitor. Acest viitor constă în formularea unui nou
model de societate, de organizare social–politică care ar trebui sa fie "o forma de
asociație care sa apere și să protejeze cu toata forța comună persoana și lucrurile
fiecărui asociat și în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu–se cu toți, sa nu
asculte totuși decât el însuși și să rămână tot atât de liber cat și mai înainte”

De fapt, Rousseau dorește să realizeze o societate nouă, superioara celei


existente, care să asigure drepturile și libertățile de care oamenii au beneficiat în
starea naturală. Noua societate urma să se bazeze pe un nou contract social.
Pentru a–și asigura egalitatea oamenii urmau să cedeze de buna voie
comunității toate drepturile naturale și să primească în schimbul acestora,
drepturi civile mai sigure, dar limitate de voința generală. Egalitatea socială
trebuie să se bazeze mai întâi pe egalitatea economică, de aceea Rousseau nu
propune desființarea proprietății, ci doar o noua redistribuire a ei în mod
democratic, care să nu conducă nici la existența oamenilor bogați dar nici săraci.
Egalitatea bazată pe mica proprietate dorita de Rousseau era una ideală, dar
irealizabilă, ea venind în contradicție cu interesele marii burghezii și legile care
guvernau dezvoltarea capitalistă și, așa cum recunoaște și Rousseau, ea este
împotriva “forței lucrurilor”.

În noua ecuație a puterii Rousseau ia în calcul trei elemente distincte: voința


generală, suveranitatea poporului și guvernământul.

Voința generală este voința membrilor comunității. Ea nu este însa o sumă a


voinței intereselor particulare, întrucât acestea pot fi si contrare. Voința
comunității trebuie să fie mai presus decât interesele particulare, luând forma
interesului general.

40
Suveranitatea poporului este dată de totalitatea cetățenilor liberi, fiind
singura care garantează libertatea și egalitatea acestora. Ea este, în același timp,
expresia voinței generale pe care o întruchipează legea.

Suveranitatea poporului nu poate fi nici înstrăinata, nici divizată, fapt ce îl


conduce pe Rousseau la ideea negării separării puterilor și, în consecința, a
regimului reprezentativ. În concepția lui Rousseau, deputații nu pot fi
reprezentanții poporului, ci numai comisarii săi. Respingerea principiului
separării puterilor și a instituțiilor acestuia este justificată de Rousseau prin
faptul că suveranul, adică poporul, este cel care face legile prin participarea
directă a fiecărui membru, legile fiind astfel o expresie a voinței generale și
purtătoarea interesului general.

Guvernământul este, în concepția lui Rousseau, o instituție politică aflată în


slujba suveranului “ca un corp intermediar plasat între supuși și suveran, pentru
legătura lor reciprocă și însărcinat cu aplicarea legilor și menținerea libertății
atât civile cat, și politice”.

Deși consideră că guvernământul este o problemă secundară, Rousseau


formulează o concepție largă despre formele de guvernare. Luând drept criteriu
numărul membrilor care participă la guvernământ, starea lor socială, el distinge:
democrația, aristocrația și monarhia. Oricare dintre aceste forme este legitimă,
dacă ea se întemeiază pe suveranitatea poporului. Deși nu se declara deschis
pentru o anumită formă de guvernământ, Rousseau înclina spre republică,
considerând–o ca fiind cea care apără și reprezintă cel mai bine voința generală.

Ceea ce îl distinge pe Rousseau de ceilalți iluminiști și, în special, de


Voltaire și Montesquieu, este faptul că el este primul care vede necesitatea
educației realizată pe baza teoriei pedagogice, a formării caracterelor, a virtuții,
ca o condiție pentru realizarea solidarității și unității pe plan social.

41
John Locke (1632 - 1704) - Filosofia sa politică are la baza sa teoretică
ideea dreptului natural; omul are anumite drepturi naturale, care nu sunt date de
către nici un monarh sau conducător. Între drepturile naturale, dreptul de
proprietate este esențial. Oamenii se asociază într–o comunitate organizată în
baza unui contract social încheiat între fiecare membru pentru a obține avantaje
pe care nu le pot avea, individual, în starea de natură. Contractul social este
fundamentul contractului de guvernământ, în care puterea politică este o
asociere pentru bunăstarea oamenilor, ei însuși fiind creatorii și beneficiarii
acestei întreprinderi. Statul este bazat pe un contract dintre cel care conduce și
supuși care–i dau puterea astfel încât bunăstarea celor din urmă să crească, iar
proprietățile lor să fie protejate într-un fel în care, în starea de natură, nu este
posibil.

Statul la John Locke este o reafirmare a libertății individuale naturale ( nu o


negare a acestei libertăți ) care–și regăsește în stat garanția existenței sale.
Indivizii sacrifică numai acele libertăți care fac posibila funcționarea statului ca
un organ superior de protecție. Pentru a demonstra că funcționarea statului
trebuie sa se bazeze pe anumite principii, aceste principii nu sunt întemeiate pe
rațiunea pura, ci sunt regăsite în momentul nașterii Statului. Principiile de
funcționare a Statului sunt o consecința a acestor origini. Atribuirea consensului
cetățenilor pentru instituirea puterii politice lasă deschisă acreditarea ideii că
cetățenii ar putea oricând să revoce guvernământul sau să–i modifice structura.

Locke nu a fost foarte exact în a indica un model de organizare a guvernării.


Spunea ca legislativul și executivul trebuie să fie separate. De asemenea, credea
că puterea legislativă trebuie să fie cea mai importantă și cu cea mai mare forță
printre funcțiile autorității statului.

42
§ 8. Dezvoltarea teoriei politice în sec. al XIX-lea – al XX-lea.

Dezvoltarea ascendentă a relațiilor capitaliste, tranziția de la feudalism la


capitalism au generat mutații profunde în gîndirea politico-juridică de la
începutul sec. al XIX-lea.

Aspirațiile noii clase politice au fost reflectate de B. Constant și J.


Bentham, care au definitivat teoria liberalismului. Reperele lui principale sunt:
separația puterilor în stat, neamestecul statului în viața social-economică,
supremația drepturilor și libertăților burgheze, libertatea activității de
antreprenoriat, inviolabilitatea proprietății private etc.

Socialismul un este un alt curent care apare în această perioadă, mai întâi ca
elaborare teoretică doctrinară sub forma unor doctrine utopiste, care aveau ca
notă comună critica proprietarii capitaliste (sau pur şi simplu a proprietăţii
private). Cea mai puternică exprimare şi-a găsit-o în operele utopiştilor socialişti
francezi din prima treime a secolului al XIX –lea.

În anul revoluţionar 1848 clasa muncitoare se manifestă pentru prima dată ca


o forţă socială independentă în urma căruia apare și Manifestului comunist, scris
de K. Marx şi F. Engels, care va inaugura perioada de închegare a unei doctrine
cu pretenţii științifice, care va fundamenta emanciparea socială şi politică a
proletariatului.

Internaţionala I (1864-1872) a fost o tentativă de organizare a unui partid


revoluţionar internaţional, care a eşuat însă mai ales din cauza caracterului său
compozit şi a luptei dintre partizanii lui Marx şi cei ai anarhistului rus Bakunin.
Mișcarea politică şi doctrina socialistă, cu excepţia exploziei din Paris (1870), s-
au orientat spre o cale nemarxistă ce a constituit Internaţionala a II-a (1889-
1914), care a contribuit la organizarea partidelor şi dezvoltarea doctrinelor de
factură social–democrată.

43
În a doua jumătate a sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea au fost
larg răspândite și alte concepții politice despre viitorul civilizației și omenirii:
teorie violenței, teorie elitelor, sociologia statului după M. Weber etc. Esența de
bază a majorității concepțiilor nesocialiste din această perioadă era elitismul
politic, avînd nuanțe foarte diferite. Principalele lui forme au fost: elitismul
romantic, elitismul organicist biologic – rasismul, elitismul social-politic.
Caracteristic tuturor formelor lui e că elitismul, contrar marxismului, nega rolul
maselor populare în istorie, considera adevărata forță motrice a istoriei
personalitățile proeminente, grupurile de indivizi din vârful piramidei ierarhice.
Anume aceste teze fundamentale explică înrudirea teoriilor politice elitiste cu
ideologia contemporană a neoliberalismului și neo–conservatorismului, precum
și cu curentele politice de ordin social-darwinist: rasismul, fascismul,
neofascismul.

În anii 30 ai sec. al XX-lea cercetarea problemelor politice a căpătat o mare


amploare. Au apărut o mulțime de centre științifice, unde se cercetau procesele
politice la nivel național, se utilizau larg materialele obținute în rezultatul
prelucrării datelor empirice, analizei documentelor, rezultatelor sondajelor, se
alcătuiau caracteristici psihologice pentru anumite grupuri sociale.

Tot în această perioadă se observă integrarea sociologiei, psihologiei sociale


și științei politice cu predominarea cercetărilor empirice. Aceasta a contribuit la
aceea, că în anii 50 ai sec. al XX-lea politologii și sociologii încep, împreună, să
cerceteze:

a) Probleme legate de modelarea conștiinței de masă,

b) Metodele de folosire a propagandei și contra propagandei,

c) Problemele liderismului politic.

44
Un mare aport la dezvoltarea behaviorismului l-a adus cercetătorul
D.Easton, care a pus accentul pe analiza aspectelor psihologice ale activității
politice și a comportamentului politic al personalității.

45