UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FACULTATEA KINETOTERAPIE

Teză de curs
Tema: Kinetoterapia în gută

Efectuat: MORARU DANIEL,

grupa 313K

Coordonator: Corman Mariana,

lector superior

Chişinău 2017
 Cuprins

Introducere………………………………………………………………..….………………..…3
Capitolul I. Reviul literaturii. Etiopatogeneza și clinica gutei..................................…………....5
1.1 Etiologia gutei….……………………………………………………..…………......9
1.2 Fiziopatologia gutei...................................................................................................10

Capitolul II. Metode de recuperare și diagnostic în recuperarea gutei........................................12

2.1 Metode, mijloace și forme de lucru a kinetoterapiei aplicate în gută……………..…... 14
2.2 Mijloace adjuvante aplicate în recuperarea persoanelor afectate de gută.......................22
2.3 Model complex de exerciții în recuperarea gutei............................................................24

Concluzii…………………………………..……………………………………….......….…25
Bibliografia……………………...…………………………………………………….…......26

2
 Introducere

Guta mai este numită și podagră atunci când afectează degetul mare de la picior,[ 23] este
o boală definită de obicei prin atacuri repetate de artrită inflamatorie acută - o încheietură
umflată, roșie, moale și febrilă. Articulația dintre metatarsiene și falange de la baza degetului
mare este cel mai des afectată (în aproximativ 50% din cazuri). Totuși, guta se poate prezenta și
ca depozite de urați, calculi renali sau nefropatie urică. Este produsă de nivelurile ridicate de
acid uric în sânge. Acidul uric se cristalizează iar cristalele se depun pe încheieturi, tendoane și
țesuturile din jurul lor.
Guta afectează aproximativ 1–2% din populația occidentală la un moment dat în decursul
vieții, înregistrând o frecvență din ce în ce mai crescută.[ 15, 21 ] Ratele de incidență ale bolii
s-au dublat între 1990 și 2010.[ 24]
În Republica Moldova au fost evidenţiate următoarele rezultate privind epidemiologia
gutei: 2,5 % din populaţie se întâlneşte hiperuricemie asimptomatică, dar morbiditatea variază
de la 0,3 până la 2,1% .
Ratele de incidență sunt ridicate în rândul populațiilor din Insulele din Pacific și Māori din
Noua Zeelandă, dar scăzute în rândul aborigenilor australieni, în ciuda prezenței unei
concentrații medii mai ridicate de acid uric seric în cazul celui de-al doilea grup.[ 15]
Afecțiunea a devenit comună în China, Polinezia și mediile urbane din Africa
Subsahariană.[ 8 ] Unele studii au arătat că atacurile de gută sunt mai frecvente primăvara.
Acest fapt se atribuie modificărilor sezoniere ale alimentației, consumului de alcool, activității
fizice și temperaturii.[ 24]
Datele generale la nivel mondial ne arată că, hiperuricemia apare la 5% dintre bărbaţi şi la
2-3% dintre femei. Numai 10% dintre subiecţii cu hiperuricemie vor dezvolta gută.
Predispoziţia familiară decelabilă în 30% din cazuri. [16, 26 ]
În Europa 0,3% din populaţie este afectată cu guta, dar în America de Nord – aproximativ
0,27%. [ 4 , 10 ]. În Marea Britanie cercetările asupra gutei arată că rata prevalării acestei boli
este de 1.39%, dintre care femeile suferă 3.6:1 în raport cu bărbaţii, această rată reducându-se
la femei în perioada premenopauzei. Indicele gradului de răspândire a maladiei este mai mare
în rândul persoanelor vârstnice, care depăşesc vârsta de 75 de ani - >7% la bărbaţi şi >4% la
femei [ 7, 26].
Înt-un raport al OMS din 2000, guta a fost atribuită la o serie de afecțiuni legate de
obezitate, cum ar fi hipertensiunea arterială, accident vascular cerebral, boala coronariană și
diabetul zaharat de tip2. [ 21].

3
 Se presupune că această creștere se datorează creșterii speranței de viață, modificărilor
alimentare și creșterii frecvenței bolilor asociate cu guta, cum sunt sindromul metabolic și
hipertensiunea arterială.[ 19] S-a demonstrat că rata de incidență a gutei este influențată de o
serie de factori, cum sunt vârsta, rasa și anotimpurile anuale. În cazul bărbaților cu vârsta peste
30 de ani și al femeilor peste 50 de ani, frecvența bolii este de 2%.[ 16]
Preocupările privind aplicarea mișcării în scop profilactic și terapeutic datează din cele
mai vechi timpuri, fiind întâlnite la toate popoarele din antichitate. [5].
Hipocrat medicul celebru al epocii greceşti antice, efectuează un studiu asupra
beneficiilor, efectelor fiziologice ale gimnasticii şi masajului, el definind pentru prima dată
sănătatea ca „echilibru între exerciţiile corporale şi alimentaţie”. Tot el face referire la relaţia
mişcare-muşchi, imobilizare-atrofie, dar cel mai important face referire la valoarea exerciţiului
fizic în recâştigarea forţei musculare. Antylos – cosiderat întemeietorul gimnasticii terapeutice,
evidenţiind prin analiză individuală a fiecărui exerciţiu în parte, propietăţile fiziologice şi
terapeutice în lucrarea „Cum trebuie să se trateze bolnavii singuri”. Autori precum Andry de
Boisregard, Clement Tissot, Pehr Henrik Ling au adus la începutul secolului XVII în actualitate
importanţa practicării exerciţiilor fizice în scop terapeutic. Andry de Boisregard descrie
importanţa gimnasticii medicale profilactice şi terapeutice în volumul „Ortopedie”. În lucrarea
sa face referire la faptul ca exerciţiile descrise trebuie diferenţiate în funcţie de obiectivele
urmărite. [9]
Există la ora actuală, în lume o orientare predominantă către revalorificarea multor
mijloace terapeutice tradiționale, naturale. Printre acestea se situează și kinetoterapia pentru
recuperarea gutei cu diversele ei exerciții tradiționale, cât și derivatele moderne. Tratamentul
prin mișcare – poate fi individualizat, dozându-se după natura și faza evolutivă a gutei și în
funcție de rezistența și reacțiile fiecăruia.
De fapt, în momentul de față, exercițiul fizic a devenit o necesitate normală pentru toți
oamenii de orice vîrstă, sex, sau profesie, o permanentă obligație în toate perioadele vieții.[ 10]
În ultimii ani kinetoterapia a devenit un domeniu cunoscut şi foarte apreciat de persoanele
care au avut nevoie de un astfel de tratament.[ 1,2]
Este cea mai nouă componentă a medicinii fizice şi reprezintă metodologia activă de
bază pentru consolidarea sau refacerea funcţiilor unor părţi ale corpului uman afectate de boală
cum ar fi de exemplu guta.
Aplicarea kinetoterapiei în gută este o temă actuală deoarece este nevoie de
consolidarea sau refacerea funcţiilor unor părţi ale corpului uman afectate de boală sau de
traumatisme prin metode mai puțin invazive cum ar fi exerciţiile fizice. [1, 14]

4
 SCOPUL TEZEI: Analiza literaturii de specialitate privind influența kinetoterapiei
asupra bolnavilor de gută.
OBIECTIVELE:
1. Studierea și analiza literaturii asupra problemei utilizării kinetoterapiei în reabilitarea
bolnavilor de gută;
2. Identificarea metodelor, mijloacelor și tehnicilor kinetoterapeutice în recuperarea
persoanelor cu gută;
3. Analiza schimbărilor asupra persoanelor cu gută în urma procedurilor
kinetoterapeutice.

CAPITOLUL I. REVIUL LITERATURII. ETIOPATOGENEZA ȘI

CLINICA GUTEI.

Guta reprezintă un grup heterogen de afecțiuni determinate de tulburări în metabolismul

acidului uric, care se dezvoltă şi se manifestă prin: creşterea concentrației serice a acidului uric;
atacuri recurente şi caracteristice de artrită gutoasă; tofii periarticulari; afectare renală vasculară
şi interstițială; nefrolitiază urică. [ 16]
Termenul „gută” a fost folosit pentru prima oară de către călugărul Randolphus din
Bocking în jurul anului 1200 e.n. și este derivat din cuvântul latin “gutta”, care înseamnă
„strop” (de lichid).[ 15] Potrivit dicționarului Oxford al limbii engleze, termenul este derivat
din umorism și din noțiunea de „scurgere” a unei substanțe morbide din sânge în articulații și în
jurul acestora.[19]

Fig. 1. Guta
5
 Simtomatologie:
 Circumstanțe de apariție:
- persoane cu alimentație bogată în proteine- viscere;
 Manifestări de dependență:
- Debut acut predominant noaptea;
- Articulaţie tumefiată, roşie , caldă, dureroasă
- Febră, frison, tahicardie.
Totuși, guta este o afecțiune cunoscută încă din antichitate. În istorie, a fost atestată ca
„regina bolilor și boala regilor.[16, 25] sau „boala bogaților”. Pentru prima oară a fost
consemnată în Egipt în anul 2600 î.e.n. într-o descriere a artritei degetului mare al piciorului.
Medicul grec Hipocrat, în jurul anului 400 î.e.n., a comentat asupra bolii în lucrarea sa
Aforisme, remarcând absența acesteia în cazul eunucilor și femeilor aflate în perioada
premenopauzei.[ 7]
Aulus Cornelius Celsus (30 e.n.) a descris legătura dintre boală și consumul de alcool,
instalarea târzie în cazul femeilor și afecțiunile renale aferente. Din nou, consistența vâscoasă a
urinei, al cărei sediment are culoarea albă, semnalează prezența bolii la nivelul articulațiilor sau
al viscerelor. Problemele de la nivelul încheieturilor mâinilor și picioarelor sunt foarte
frecvente și persistente, așa cum se produc în cazul podagrei și cheiralgiei. Acestea se
manifestă rareori în cazul eunucilor sau al băieților înainte de începerea raporturilor sexuale,
sau al femeilor, cu excepția celor care nu mai au menstruație.[ 22]
În anul 1683, medicul englez Thomas Sydenham a descris manifestarea bolii în primele
ore ale dimineții și predilecția acesteia pentru bărbații mai în vârstă. Pacienții cu gută sunt, în
general, fie bărbați în vârstă, fie bărbați al căror stil de viață extravagant din perioada tinereții a
determinat îmbătrânirea prematură – printre viciile cele mai răspândite numărându-se
promiscuitatea prematură și alte pasiuni excesive. Victima nu prezintă niciun simptom seara, în
momentul culcării. Noaptea, în jurul orei două, victima se trezește cu dureri severe în degetul
mare al piciorului; în cazuri mai rare, durerea este resimțită în călcâi, gleznă sau căpută.
Durerea este asemănătoare cu cea simțită în caz de scrântire, însă în unele zone, senzația este de
apă rece, fiind urmată de frisoane și febră ușoară.Victima își petrece noaptea în chinuri, fără
somn, mișcându-și neîncetat partea afectată și modificându-și în permanență poziția corpului; la
rândul său, durerea de la nivelul articulației este neîncetată și se agravează pe măsură ce se
apropie criza.[ 14] Cercetătorul olandez Antonie van Leeuwenhoek a descris pentru prima oară
aspectul microscopic al cristalelor de urat în anul 1679.[ 23] În 1848, medicul englez Alfred
Baring Garrod și-a dat seama că excesul de acid uric din sânge reprezintă cauza gutei.[ 19]

6
 Guta se poate manifesta în mai multe feluri, deși de obicei se manifestă ca artrită
inflamatorie acută (o încheietură umflată, roșie, moale și febrilă).[21] Articulația dintre
metatarsiene și falange de la baza degetului mare de la picior este cea mai des afectată, în circa
jumătate din cazurile de gută. Alte articulații, cu ar fi călcâiele, genunchii, articulațiile mâinii și
degetelor pot fi de asemenea afectate. Durerile articulare încep de la orele 2-4 și pot dura de-a
lungul nopții. Motivul durerilor nocturne este temperatura mai scăzută a corpului de-a lungul
nopții. Alte simptome pot apărea rar împreună cu durerile articulare, acestea fiind oboseala și
febra ridicată.[ 23, 26 ]
Exista 4 stadii evolutive a bolii:
Stadiul 1: hiperuricemia asimptomatică
- niveluri serice crescute de acid uric, dar fără simptome clinice caracteristice gutei
- hiperuricemia (nivel crescut de acid uric seric), poate să rămâna asimptomatică
permanent, simptomele caracteristice gutei fiind absente pe tot parcursul vieții.
Stadiul 2: artrita gutoasă acută
- cristalele de acid uric încep să se acumuleze la nivelul lichidului articular, de obicei la
nivelul unei articulații (articulația degetului mare de la picior). Apare de asemenea un răspuns
inflamator generalizat al organismului - atacul gutos.
- degetul mare de la picior este locul de elecție al atacului de gută, dar acesta poate
apărea și la nivelul altor articulații, precum încheietura mâinii, a genunchilor sau a degetelor
- între 10-25% dintre persoanele cu gută, dezvoltă litiaza renală (pietre la rinichi)
- între 10-40% dintre persoanle cu gută și care au și litiază renală secundară
hiperuciduriei, prezintă o colică renală înaintea atacului propriu zis de gută
- odată cu terminarea atacului gutos, simptomele articulare se remit în decurs de câteva
zile, dar pot reapărea pâna la un interval de 2 ani de la atacul inițial.
Stadiul 3: intervalul gutos asimptomatic
În marea majoritate a cazurilor, pacienții cu gută care au suferit un atac inițial, au șanse
mari să devolte recurente la un anumit interval de timp.
- intervalul dintre atacurile recurente de gută este deseori asimptomatic
- persoanele care prezintă atacuri frecvente, care s-au înmulțit în ultima periodă,
prezintă de asemenea și intensificarea simptomelor articulare, care devin mult mai severe și
durează de asemenea mai mult.
Stadiul 4: guta tofică cronică
Dacă evolutia gutei este caracterizată prin intervale asimptomatice și recidive dureroase,
care însă cedează fără tratament și care se repetă într-un interval mai mare de 10 ani, este
posibil ca guta să devină o afecțiune cronică și să afecteze astfel mai multe articulații. Este
7
posibil ca o dată cu evoluția bolii, perioadele asimptomatice să se scurteze, sau chiar să dispară.
Acest stadiu al gutei poate fi ușor confundat cu alte artrite, cel mai adesea cu osteoartrita. În
acest stadiu, acidul uric formeaza noduli duri, calcarosi sau nisiposi (tofi gutosi).
Nivelul crescut de acid uric din sânge (hiperuricemie) care durează pe termen lung
poate avea și alte rezultate, cum ar fi depozite tari, nedureroase de cristale de acid uric, numite
tofusuri. Tofusurile de mari dimensiuni pot duce la artrită cronică din cauza erodării oaselor.
De asemenea, nivelurile crescute ale acidului uric pot determina formarea de cristale de acid
uric în rinichi, care formează apoi calculi renali și sunt urmate de nefropatie produsă de
urați.[13]
Tofii gutoși sunt localizați imediat sub tegumente și sunt identificați sub forma unor
depozite dure și mobile. Pielea înconjurătoare poate fi subțiată sau înroșită. În unele cazuri,
tofii care sunt localizați imediat sub piele, pot fi identificați prin culoarea lor gălbuie,
characteristic.
- la început tofii gutoși sunt identificați la nivelul coatelor, degetelor de la picioare sau
la nivelul rădăcinii urechii.
- dacă guta nu este tratată, tofii pot aparea la nivelul pavilionului urechii, precum și la
nivelul articulațiilor și țesuturilor adiacente (burse, ligamente și tendoane), cauzând diferite
simptome, precum durere, edem, roșeață și căldură locală (semnele caracterisice inflamației).
Este posibilă de asemenea apariția leziunilor distructive osoase și ale cartilajului, cu impotența
funcțională asociată
Localizare :
-monoarticulară;
- haluce;
- poliarticulară;
- dorsul piciorului,
- glezna, calcâi, pumn, degete.

Fig.2. Manifestari clinice ale gutei.

8
 Guta apare după ani de zile în care persoana prezintă niveluri serice crescute de acid
uric, timp în care cristalele acidului uric se depun la nivelul articulațiilor și țesuturilor
adiacente. Un atac de gută debutează deseori pe parcursul nopții, când durerea articulară
moderatâ începe să se intensifice. Un atac tipic de gută prezintă urmatoarele simptome: durere,
edem, roșeață și căldură locală (inflamație) a unei articulații, în special la picior (haluce). După
un interval de câteva zile, simptomele cedează sau chiar dispar, atacurile de intensitate medie
pot să cedeze după un interval de câteva ore pâna la 1-2 zile. Aceste atacuri sunt deseori
diagnosticate ca tendinite (inflamații ale tendoanelor, de cele mai multe ori postraumatice) sau
luxații. Atacurile severe pot dura chiar și câteva săptamâni, cu sensibilitate persistentă pâna la
o lună, atacurile sunt deseori recidivante (reapar) și apar la un interval de 6 luni și 2 ani dupa
primul atac. În lipsa tratamentului adecvat, atacurile de gută pot deveni tot mai frecvente, cu
toate că există pacienți care nu mai dezvoltă recidive niciodată. [ 17, 23 ]
În literatura de specialitate, la autorii Marcu și Popescu se descriu 2 forme ale bolii:
 Guta primară :
•“Overproducers” (10%) , având drept cauză fie consumul crescut de purine, fie
producerea în exces a acidului uric endogen.
•“Under-excretors” (90%). Boala apare ca urmare a incapacității organismului, de a
excreta cantități suficiente de acid uric în urină.
 Guta secundara aparută ca urmare a:
• Unui turnover celular mare (psoriazis, limfoame, leucemii)
• Unor boli genetice rare (sindromul Lesch-Nyhan)
• Utilizarii unor medicamente care pot crește sau reduce uricemia, după cum urmează:
A. Care cresc uricemia: Diuretice; Tacrolimus; Ciclosporine; Ethambutol;
Pyrazinamida; Etanol (abuz cronic); Chimioterapia; Salicilati (doze scazute);
Levodopa; Rivabirina si interferon; Teriparatid.
B. Care scad uricemia: Acid ascorbic; Benzbromarone; Calcitonina; Estrogeni;
Fenofibrat; Losartan; Probenecid; Salicilati (doze mari); Sulfinpirazona. [ 11, 17]

1.1 Etiologia gutei

Hiperuricemia este principala cauză a gutei. Ea poate apărea din mai multe motive,
printre care alimentația, predispoziția genetică sau excreția redusă a uraților, sărurile acidului
uric. Excreția redusă a acidului uric este cauza primară a hiperuricemiei, apărând în 90% din
cazuri, în timp ce supraproducția de acid uric constituie o cauză în mai puțin de 10% din cazuri.

9
 Aproape 10% din oamenii cu hiperuricemie pot suferi de gută la un moment dat. Riscul,
totuși, variază în funcție de gradul de hiperuricemie. Când valorile sunt cuprinse între 415 și
530 μmol/l (7 și 8,9 mg/dl), riscul este de 0,5% pe an, în timp ce la persoanele cu valori mai
mari de 535 μmol/l (9 mg/dL), riscul este de 4,5% pe an.[ 17, 21, 23 ] Cauzele alimentare
produc circa 12% din cazurile de gută și includ o corelare puternică a consumului de alcool,
băuturi dulci îndulcite cu fructoză, carne și fructe de mare. Alte cauze pot fi traumele fizice și
intervențiile chirurgicale. Din studii recente s-a constatat că factorii suspectați anterior de
producerea gutei nu au de fapt acest efect, inclusiv consumul de legume bogate în purine (de
ex. fasole, mazăre, linte și spanac) și consumul total de proteine. Consumul de cafea, vitamina
C și lactate, precum și condiția fizică bună, par a scădea riscul de apariție a gutei. Se crede că
au acest efect deoarece reduc rezistența la insulină.[ 13, 18, 20, 23 ,25]
Apariția gutei este în parte determinată de cauze genetice, care produc circa 60% din
variabilitatea nivelurilor de acid uric. S-a constatat că trei gene, numite SLC2A9, SLC22A12 și
ABCG2, apar frecvent în asociere cu guta, iar variațiile acestora pot amplifica riscul de circa
două ori . Pierderea funcției prin mutații ale SLC2A9 și SLC22A12 produce hipouricemie
ereditară prin reducerea absorbției de urați și secreția necontrolată de urați.[ 36]
Unele tulburări genetice rare, printer care nefropatia juvenilă familială hiperuricemică,
boala medulară cistică a rinichilor, hiperactivitatea fosforibosilpirofosfat sintetazei și deficitul
de fosforibosiltransferază hipoxantin-guaninei cum ar fi cel din sindromul Lesch-Nyhan sunt
complicate de către gută.
Guta apare frecvent împreună cu alte probleme medicale. Sindromul metabolic, o
combinație de obezitate abdominală, hipertensiune, rezistență la insulină și dislipidemie, se
întâlnește în aproximativ 75% din cazuri. Alte tulburări complicate în mod obișnuit de gută
includ policitemia, intoxicarea cu plumb, insuficiența renală, anemia hemolitică, psoriazisul și
transplantul de organe solide.[ 12 ] Un indice al masei corporale mai mare sau egal cu 35
sporește de trei ori riscul unui bărbat de a face gută. Expunerea cronică la plumb și la alcool
contaminat cu plumb sunt factori de risc pentru gută din cauza efectului nefast al plumbului
asupra funcției renale.[ 19 ] Sindromul Lesch-Nyhan este adesea asociat cu artrită gutoasă.

1.2 Fiziopatologia gutei

Guta este o tulburare a metabolizării purinei, care apare atunci când metabolitul final al
acesteia, acidul uric, se cristalizează sub formă de urat monosodic, precipitându-se la
încheieturi, pe tendoane și în țesuturile învecinate. Aceste cristale produc apoi o reacție
inflamatorie imunomediată, iar una din proteinele esențiale din cascada inflamatorie este

10
interleukina 1β. La oameni si primatele superioare, pierderea, în decursul evoluției, a uricazei,
care descompune acidul uric, a produs această boală.
Factorii care produc precipitarea acidului uric nu sunt bine înțeleși. În timp ce acesta se
poate cristaliza la niveluri normale, probabilitatea de cristalizare crește odată cu creșterea
nivelurilor. Alți factori despre care se crede că ar fi importanți în declanșarea episoadelor acute
de artrită includ temperaturile scăzute, schimbările rapide ale valorilor acidului uric, acidoza,
hidratarea articulară și proteinele matricelor extracelulare, cum ar fi proteoglicani, colageni și
sulfat de condroitină. Precipitarea sporită la temperaturi scăzute explică în parte de ce cele mai
afectate încheieturi sunt cele de la picioare.[11, 15, 17, 12, 24]

Fig.3. Acidul Uric

Fig.4. Bastoane ascuțite din lichidul
sinovial fotografiate la microscopul
cu lumină polarizată.

Schimbările rapide ale acidului uric pot apărea din cauza unui număr de factori, printre
care traume, intervenții chirurgicale, chimioterapie, diuretice și întreruperea sau începerea
tratamentului cu alopurinol. Blocantele canalelor de calciu și losartanul sunt asociate cu un risc
mai scăzut de apariție a gutei, în comparație cu alte medicamente pentru hipertensiune.
Formarea cristalelor de acid uric în încheieturi produce guta.
Guta poate fi diagnosticată și tratată fără investigații suplimentare la persoanele cu
hiperuricemie și podagră clasică. Analiza lichidului sinovial trebuie făcută dacă există dubii
asupra diagnosticului. Razele X, deși sunt folositoare pentru a identifica guta cronică, nu au
utilitate pentru atacurile acute de gută.[ 22, 23, 26]
Scopul tratamentului în gută este reducerea rapidă a disconfortului și durerii, precum și
profilaxia recidivelor atacurilor de guta și a complicațiilor care pot apărea la nivel articular sau

11
renal. Tratamentul include mai multe etape care pot preveni atacurile recurente de gută și
complicațiile acesteia:
- Medicamentos: profilactic (controlul greutății corporale; renunțarea la alcool; doze
zilnice mici de colchidină sau indometacin; dietă săracă în purine)
- Kinetoterapie:
Obiective:
1. Mobilizarea articulațiilor pentru prevenirea şi corectarea redorilor articulare şi
deformațiilor determinate de imobilizare;
2. Prevenirea şi combaterea contracturii musculare şi a atrofiilor musculare;
3. Stimularea generală a organismului şi în special a funcțiilor neurovegetative,
metabolice şi de eliminare.

CAPITOLUL II. METODE DE RECUPERARE ȘI DIAGNOSTIC ÎN

RECUPERAREA GUTEI

Kinetoterapia aplică mijloace specifice (exerciții fizice), nespecifice ( masaj, agenți

fizici naturali și artificiali, mijloace psihice, elemente din sporturi sau ramuri sportive) și
complexe combinații ale acestora) cu scopul recuperării somato-funcționale, motrice și psihice
sau al reeducării unor funcții secundare, compensatorii în urma consecințelor gutei. [ 8]
În contextul recuperării medicale, kinetoterapia joacă un rol esenţial în refacerea
potenţialului funcţional al persoanelor care sufera de gută.
Kinetoterapeutul are ca primă obligaţie stabilirea diagnosticului funcţional. Diagnosticul
funcţional se stabileşte pe baza diagnosticului clinic (cu care pacientul vine de la medic) şi a
rezultatelor testării stării funcţionale, cât mai complete şi complexe. Testarea funcţionalităţii
pacienţilor se realizează printr-o serie de metode, denumite în kinetoterapie metode de
explorare şi evaluare, unele preluate din medicina generală (cum ar fi anamneza şi examenul
general), altele specifice (cum ar fi somatoscopia, antropometria, examinarea funcţionalităţii
aparatelor şi sistemelor organismului prin goniometrie, testing muscular, teste de efort).
Aplicarea corectă a acestor metode va conduce la obţinerea unor informaţii care ajută
kinetoterapeutul la stabilirea diagnosticului funcţional. Diagnosticul funcţional stă la baza
stabilirii obiectivelor de tip finalitate, generale şi specifice intermediare şi chiar la baza stabilirii
obiectivelor urmărite de fiecare şedinţă de intervenţie. Pe stabilirea corectă a obiectivelor se
bazează alegerea corectă a mijloacelor de intervenţie şi, ca atare, elaborarea corectă a

12
programului de intervenţie, precum şi aplicarea acestuia în practică pentru recuperarea gutei. [
12]
Mai este necesară definirea câtorva noţiuni, care în cadrul domeniului se regăsesc numai
în legătură cu Kinetoterapia, de asemenea și în recuperarea gutei, astfel:
Terapia reprezintă "o ramură a medicinii dedicată aplicării unor remedii variate –
întotdeauna medicamentoase sau chirurgicale, în scopul vindecării sau al ameliorării
simptomatologiei şi a altor tulburări produse de gută".
Recuperarea reprezintă "un proces sau actiune având ca scop revenirea la starea de
sănătate şi la o capacitate de efort satisfăcătoare". [ 13]
Prin recuperarea funcţională se urmăreşte restabilirea pe cât posibil a capacităţilor
funcţionale pierdute de către un individ în urma gutei, precum şi dezvoltarea unor mecanisme
compensatorii care să-i asigure în viitor posibilitatea de muncă sau autoservire, respectiv o
viaţă independentă economic şi/sau social.
Reeducarea este "ansamblul mijloacelor şi îngrijirilor destinate să permită restabilirea,
totală sau parţială, a funcţiilor afectate după gută, poate fi reeducare fizică, funcţională,
locomotorie, a mersului, profesională, vocală".
Reabilitarea reprezintă "readucerea în stare activă, prin reeducare, exercitii şi
fizioterapie a unor functii alterate sau aproape dispărute în urma unor procese patologice din
urma gutei". [3, 5]
Kinetoterapia este efectuată prin programe de recuperare medicală care urmăresc
refacerea unor funcţii diminuate sau creşterea nivelului funcţional în cazul gutei. Este o formă
terapeutică individualizată care, plecând de la programe de exerciţii fizice statice şi dinamice,
se poate folosi în programele terapeutice profilactice (de prevenire) curative şi de recuperare.
Astfel, kinetoterapia îşi găseşte aria de utilizare în cele trei secţiuni de asistenţă
medicală pentru recuperarea gutei, putându-se descrie:
•kinetoterapia profilactică
•kinetoterapia de tip curativ
•kinetoterapia de recuperare
Obiectivele generale urmărite în tratamentul gutei prin kinetoterapie sunt:
•creşterea forţei şi a rezistenţei musculare;
•refacerea, creşterea şi adaptarea capacităţii de efort;
•ameliorarea funcţiei de coordonare;
•formarea capacităţii de relaxare;
•corectarea posturii şi aliniamentului corpului;
•creşterea mobilităţii articulare;
13
 •reeducarea sensibilităţii. [ 14]
Tehnicile utilizate pentru recuperarea gutei pot avea în structura lor mişcare, ele
împărţindu-se în kinetice (de mişcare) şi anakinetice (tehnici în cadrul cărora nu se produce
mişcare la nivel articular), în conformitate cu clasificarea Legrand-Lambling (citat de Sbenghe,
T., 1999). [ 18]

Figura nr. 5. Clasificarea tehnicilor în kinetoterapie (Sbenghe, T., 1999) [18]

Tehnici în
kinetoterapie

Tehnici Tehnici kinetice

akinetice
Statice Dinamice
Imobili Posturarea
-zarea Relaxare Bazate pe Bazate pe
musculară -
miscare
Contracția mișcare
activă pasivă
izometrică
Tracțiuni
Bazate pe Mobilizare: pasivă
mişcarea Bazate pe pură asistată,
pasivo-activă,
activă mişcarea activă autopasivă, sub
reflexă voluntară anestezie,mecanică.
Manipulare

La acestea se mai adaugă o serie de tehnici ceva mai complexe, cum ar fi:
- Tehnici de stretching
- Tehnici de transfer
- Tehnici de facilitare. [ 11]

2.1 Metode, mijloace și forme de lucru a kinetototerapiei aplicate în gută.

Pentru tratarea gutei în instituții medicale pacientului i se prescrie dietă, preparate
antiimflamatoare, antidolorifice și medicamente ce inhibă formarea de acizi urici și cresc
excreția renală a lui. Se recomandă utilizarea unui cantități mare de apă, iar băuturile alcoolice
sunt strict interzise, ceea ce, dimpotrivă, rețin excreția acidului uric de către rinichi. Împreună
cu aceste metode de tratament, se folosesc mijloacele de reabilitare fizică: cultură fizică
terapeutică, masaj medical, fizioterapie.[ 48]
Obiectivele Kinetoterapie:
1. Mobilizarea articulațiilor pentru prevenirea şi corectarea redorilor articulare şi
deformațiilor determinate de imobilizare;
14
 2. Prevenirea şi combaterea contracturii musculare şi a atrofiilor musculare;
3. Stimularea generală a organismului şi în special a funcțiilor neurovegetative,
metabolice şi de eliminare.
Mijloace: gimnastica medicală: exerciții analitice şi sintetice urmărind influențarea
generală a organismului; mobilizări pasive, pasivo-active şi active la nivelul articulațiilor
degetelor şi pumnului, coatelor şi umărului, gleznei, genunchiului şi şoldului; exerciții cu
obiecte portative uşoare; terapie ocupațională; ginmastica respiratorie; gimnastica abdominală;
masaj local şi parțial: manevre circulare de efleuraj cu efect calmant, relaxant; jocuri sportive în
special cele cu mingea.

Sarcina exercițiilor fizice terapeutice în gută:

- îmbunătățirea circulației sângelui și a limfei în articulațiile afectate, piele, mușchi;
- contribuie la resorbția exudatului;
- reducerea durerii și rigidității articulațiilor;
- ameliorarea tensiunii în mușchii membrelor, îmbunătățirea funcției de mișcare,
tonusul și forța;
- restabilirea amplitudinii normale a mișcării articulațiilor, îmbunătățirea funcției
mișcării picioarelor și a mâinilor;
- profilaxia anchilozelor gutoase;
- promovarea creșterii diurezei și eliminarea sărurilor de acid uric din organism;
- îmbunătățirea funcției sistemelor cardiovascular și respirator;
- normalizarea tuturor tipurilor de metabolism, inclusiv cel al proteinelor;
- îmbunătățirea stării psihice a pacientului;
- întărirea întregului organism, mărirea volumului activității motorii și menținerea
capacității de lucru. [ 7 ]

Metodele de gimnastică terapeutică, alegerea și justificarea mijloacelor și formelor de

terapie cu exerciții fizice se efectuează luând în considerare manifestările modificărilor
sclerotice în inimă, vasele de sânge, rinichii, modificări ale funcției articulațiilor afectate,
precum și gradul de manifestare a hipodinamiei asociate cu limitarea activității motorii la
grupul de pacienți ce suferă de gută.
Dintre mijloacele kinetoterapiei pentru recuperarea bolnavilor de gută sunt
recomandate:
 exerciții analitice şi sintetice urmărind influențarea generală a organismului;

15
  mobilizări pasive, pasivo-active şi active la nivelul articulațiilor degetelor şi
pumnului, coatelor şi umărului, gleznei, genunchiului şi şoldului;
 exerciții cu obiecte portative uşoare;
 terapie ocupațională;
 ginmastica respiratorie;
 gimnastica abdominală;
 masaj local şi parțial: manevre circulare de efleuraj cu efect calmant, relaxant;
 jocuri sportive în special cele cu mingea.
Exercițiile analitice și sintetice sunt constituite din poziții și mișcări segmentare,
analitice și complexe pentru dezvoltarea echilibrată a sistemului muscular și osteo-articular, dar
și pentru perfecționarea funcțională a aparatului locomotor.
Scopul lor fiind:
a)- antrenarea funcțională a organismului (sistemul cardio-vascular, musculo-
articular, respirator, nervos, metabolism energetic);
b)- tonifierea sistemului muscular și dezvoltarea mobilității articulare;
c)- dezvoltarea calităților motrice (forța, viteza ,rezistența, îndemanarea);
d)- cunoașterea capacității de mișcare a segmentelor corpului;
e)- prevenirea și corectarea deficiențelor fizice;
f)- formarea ținutei corecte;
g)- formarea bazelor generale ale mișcărilor;
h)- formarea capacității de folosire independentă a unor exerciții iî activitatea
personală, zilnică.
Clasificarea exercițiilor:
- Exerciții libere (simple și compuse);
- Exerciții cu partener și în grup;
- Exerciții cu obiecte portative;
Acestea sunt: bastoane, mingi medicinale, mingi de cauciuc, cercuri, corzi, eșarfe, saci
cu nisip, sandouri, extensoare, gantere, etc.
- Exerciții la și cu aparate speciale cum ar fi: bănci, scări fixe, helcometre, banca cu
cărucior rulant, scripeți cu autorezistență, banca curbată;

16
 Fig. 6. Banca curbată Fig.7. Helcometru

Numărul mare de exerciții și posibilitatea mare de combinare a lor, permite alegerea

exercițiilor adecvate scopului urmărit. Ca urmare, există posibilitatea de a influența în mod
izolat musculatura sau segmentele corpului, dar oferă și oportunitatea acționării asupra
întregului organism. Dezvoltarea forței musculare se poate obține prin folosirea exercițiilor de
dezvoltare fizică generală cu caracter dinamic sau static.
Dezvoltarea mobilității articulare și a elasticității musculare se poate realiza atât prin
mișcări active (arcuiri), cât și prin mișcări pasive, atunci când greutatea anumitor segmente
apasă pe articulații, prin întinderea diferitelor grupe musculare.
- Elemente artistice simple (pași, sărituri);
- Exerciții la aparatele de gimnastică (bara, paralele, inele, bîrna, cal, sol).
Pe scară largă pentru articulațiile afectate sunt utilizate mișcările pasive, și exerciții
dinamice pentru articulațiile neafectate, combinând tensiunea și relaxarea grupurilor musculare,
precum și exerciții de respirație. Mai târziu se adaugă mișcări active pentru articulațiile afectate
Mișcările active se aplică în diferite poziții inițiale: în picioare, așezat și culcat, pasiv pentru
articulațiile mâinilor - în poziția șezândă și pentru articulațiile picioarelor - culcat. Pentru
reabilitarea articulațiilor se aplică mișcările primare, mișcări rotative și circulare ale
membrelor, pornind de la forma anatomică a articulațiilor. Sunt folosite exerciții speciale cu un
lanț de gimnastică, gantere ușoare și minge medicinală (cântărind până la 2 kg). Exercițiile pe
peretele gimnastic care implică articulațiile extremităților superioare și inferioare, precum și
diferite mișcări separate pentru articulațiile carpatice, sunt, de asemenea, utilizate cu succes.
Persoanele tinere care suferă de gută ar trebui să utilizeze metodele active de formare
generală (excursii, turism, jocuri sportive etc.), care are o valoare profilactică importantă. De
asemenea în procesul de reabilitarea se întrebuințează cu succes balneoterapia.
Exista de foarte multă vreme o veșnică dispută asupra valorii kinetoterapiei pasive, deși
ea continuă de secole să se perfecționeze. Credem că această controversă este complet inutilă și
nefondată, deoarece tehnicile pasive și cele active ale kinetologiei nu se opun unele altora, ci se
completează, defectele unora fiind corectate de celelalte, contraindicațiile unora lasînd câmp
liber de acțiune celorlalte.
17
 Mișcarea pasivă ca tehnică de lucru nu este utilizată decât în kinetologia terapeutică și
de recuperare, în rest neavând desigur nici un rost ca exercițiu fizic.
Definind mișcările pasive, D. Gardiner arată ca acestea se fac cu ajutorul unei forțe
exterioare în momentul inactivității musculare totale determinată de boală sau al unui maxim de
inactivitate musculară determinată voluntary, utulizata în recuperarea pacienților cu gută. Deci,
subiectul nu face travaliu muscular.
Efectele mișcărilor pasive se repercutează:
a) asupra aparatului locomotor :
— mențin amplitudinile normale articulare, troficitatea structurilor articulare (prin
stimularea circulației locale, a secreției, repartiției și propretăților reologice ale lichidului
sinovial, prin evitarea degenerării cartilajului) în cazul paraliziilor segmentului respectiv;
— cresc amplitudinea articulară prin asuplizarea structurilor capsulo-
ligamentare, prin ăntinderea tendomusculara, a țesutului cutanat și subcutanat, prin ruperea
aderentelor la planurile de alunecare ;
— mențin sau chiar cresc excitabilitatea musculară (legea lui Vekskul:
,.excitabilitatea unui mușchi crește cu gradul de întindere');
— diminua contractura-retractura musculară prin întinderea prelungită a mușchiului
(„reacția de alungire' Kabat);
— declanșează „stretch-reflex-ul' prin mișcarea pasivă de întindere bruscă a
mușchiului, care determină contracție musculară;
Pentru mobilizarea segmentelor de obicei se recurge la mișcarea lentă, progresive, pe
toate amplitudinile posibile, cu insistare și creșterea presiunii la capetele excursiei de mișcare.
Alteori, se lucrează doar la nivelul de redoare, unde se execută mici, dar repetate forțări pentru
depășirea acestui nivel.

Fig.8. Mobilizarea segmentelor

De multe ori, mai ales pentru articulațiile mai mici, se combină mișcarea pe diferite
direcții cu tracțiunea în ax, care decoaptează suprafețele articulare permițînd un nivel mai mare
de mișcare. Tracțiunea în ax se poate asocia cu încercarea de translare sau rotare în ax în
ambele sensuri.

18
 Tracțiunile — fixații alternante sânt mai mult o variantă a tehnicii de posturare
corectivă, dar se mențin pe perioade mai lungi. Tehnica se aseamană și cu ortezele progresive.
Tracțiunea de fapt nu se execută în ax, ci oblic, pe segmentele adiacente articulației.
Sistemul de tracționare este realizat prin tije cu șurub sau alte sisteme de tracționare treptată,
prinse în aparate rigide amovibile, confecționate din plastic,
piele sau chiar gips, care îmbracă segmentele respective.
Reglajele progresive de tracțiune cresc la un interval de
cca 48 de ore. Tehnica este utilizată pentru corecția devierilor
determinate de cicatricele retracțile sau redorile articulare
generate de retracturi ale țesuturilor moi.

Mobilizarea pasivă pura asistată este una dintre tehnicile de mobilizare pasivă în recuperarea
gutei, executată de mâinile kinetoterapeutului, în timp ce pacientul își relaxează voluntar
musculatura.

Fig.9. Mobilizarea pasivă pura asistată

Poziția pacientului este importantă atît pentru a permite confortul și relaxarea sa, cât și
pentru o cât mai bună abordare a segmentului de mobilizat. Pacientul este poziționat în decubit
dorsal, decubit ventral sau în șezînd.

Mobilizarea activă. Ceea ce definește această mișcare este implicarea contracției

musculare proprii segmentului ce se mobilizează. Dar, deoarece contracția musculară poate fi
reflexă (involuntară) sau voluntară, se vor deosebi o mobilizare activă reflexă și o mobilizare
activă voluntară.
1. Mobilizarea activă reflexă este realizată de contracții musculare reflexe necontrolate
și necomandate voluntar de pacient, apărând de fapt ca răspuns la un stimul senzorial în cadrul
arcurilor reflexe motorii. Această activitate motorie reflexă poate fi stimulată în mod dirijat și
utilizată în scop kinetoterapeutic, pentru facilitarea sau ameliorarea unei mișcări sau posturi. În

19
cazul pacienților cu gută, contracția reflexă poate fi provocată prin reflexul de întindere
(„stretch-reflex”): întinderea bruscă a unui mușchi inervat determină contracția acestuia pentru
echilibrarea forței de întindere. Dacă se aplică o forță rezistivă contra efectului (mișcării)
acestei contracții, se realizează o tensiune crescută în mușchi, o contracție de calitate mai bună.
Concomitent, mușchii antagoniști sânt inhibați pentru a permite mișcarea determinată de
contracție. Reflexul de întindere se datorează stimulării fusurilor musculare.
Mobilizarea activă reflex va asigura extensibilitatea mușchilor, va întreține
vascularizația și troficitatea lor, va reduce spasticitățile pe baza inervației reciproce și va
dezvolta stereotipuri.
2. Mobilizarea activă voluntară reprezintă dintotdeauna fondul oricărui program
kinetologic profilactic, terapeutic sau de recuperare, utilizată cu success pentru recuperarea
pacienților cu gută.
Caracteristica acestei tehnici este mișcarea voluntară, comandată, ce se realizează prin
contracție musculară, prin consum energetic. În mișcarea voluntară contracția este izotonă,
dinamică, mușchiul modificânduși lungimea, capetele de inserție apropiinduse prin deplasarea
segmentului.
Această tehnică este reprezentată de tipul de mișcare fiziologică a segmentului luat în
considerare.
Obiectivele urmărite prin mobilizarea activă voluntară sunt:
• Creșterea sau menținerea amplitudinii mișcării unei articulații;
• Creșterea sau menținerea forței musculare;
• Recăpătarea sau dezvoltarea coordonarii neuromusculare;
La aceste trei mari obiective se pot adăuga:
• Menținerea unei circulații normale sau creșterea fluxului circulator;
• Ameliorarea condiției psihice;
• Menținerea echilibrului neuroendocrin.

Mobilizarea activă mai este utilizată și când se urmărește refacerea completă a

mobilității unei articulații, nu numai în condițiile unei forțe musculare slabe.
Masajul reprezintă una din metodele de bază în recuperearea bonavilor cu gută și constă
în aplicarea, manuală, mecanică sau electrică, metodică şi sistematică, a unor procedee
specifice asupra părților moi ale corpului, în scop igienic (fiziologic), profilactic şi terapeutic-
recuperator" (Mârza, D. , 2001).
Masajul este, alături de exercițiul fizic terapeutic, un mijloc de bază, specific al
kinetoterapiei aplicat la recuperarea gutei putând fi considerat indispensabil din punct de vedere
20
al aplicării unui tratament eficient. Luând în considerare şedința de exercitare din
kinetoterapie, în care mijloacele se îmbină în vederea atingerii obiectivelor stabilite, atât
exercițiul fizic (sub forma tehnici lor,procedeelor şi metodelor specifice), cât şi masajul
prezintă avantajul că pot fi folosite şi în cadrul aşa numitelor "secvențe alternate" din
programul complex recuperator (de exemplu, înainte, între, sau după exercițiile fizice este bine
să se adauge efectul masajului asupra muşchilor, în scopul diminuării durerii, a contracturilor
musculare, a împrăştierii infiltratelor, a facilitării circulației, sau chiar al stimulării contracției
musculare).
Masajul terapeutic este prescris după reducerea manifestărilor acute de gută pentru a
reduce durerea, pentru a îmbunătăți aportul de sânge și pentru a restabili funcțiile articulațiilor
afectate; activarea circulației sanguine și limfatice periferice, a proceselor de oxido-reducere și
metabolice; excreția acidului uric și a sărurilor sale; prevenirea atrofiilor și creșterea tonusului
și a performanțelor musculare. Se aplică masajul segmental-reflex al zonelor paravertebrale
corespunzătoare ale segmentelor spinării, masaj general și local. Aceasta din urmă se realizează
deasupra și în jurul zonei afectate, cu o trecere treptată la frecarea articulației dureroase.
În caz de gută, atunci când există o leziune a articulației metatarsofalangiene a degetului
mare, masajul se efectuează mai întâi pe partea din spate a piciorului și apoi în jurul acestei
articulații. Eficacitatea masajului crește dacă articulația este încălzită profund înainte de masaj.
Masajul local este recomandat pentru a se repeta de 2-3 ori pe zi, folosinduse și automasajul.
Instrucțiuni metodice de efectuare a masajului pentru gută:
1. Primele 2-3 proceduri de masaj includ tehnici care ajută la reducerea durerii,
rigidității, care vizează relaxarea maximă a mușchilor fără impact asupra articulațiilor; în
principiu, acestea sunt mișcarea și vibrațiile ușoare. În procedurile de masaj ulterioare, se
utilizează tehnicile care promovează dezvoltarea puterii musculare și reduc hipotrofia.
2. În primul rând, se masează zonele din jurul articulației afectate și mai apoi articulația
însăși.
3. Articulațiile se maseaza la început încet, începând cu cea mai puțin afectată zonă,
unde durerile nu sunt așa de intense, apoi treptat se masează toată articulațiile.
4. Când sunt afectate direct de leziune, tehnicile de frecare se alternează cu o mișcare de
prindere și îndoire ușoară, în funcție de mărimea zonei masate a artculației. Zonele reflexe ale
rinichilor trebuie prelucrate prin metodele de masaj segmental.
5. În cazul înrăutățiirii situației bolnavului masajul trebuie întrerupt.
6. În timpul masajului articulațiilor, este necesar să se alterneze mișcările active și pasive.
Fizioterapia este folosită în perioadele acute și ulterioare de flux al gutei pentru a
ameliora durerile, excreția acidului uric și a sărurilor sale, îmbunătățirea circulației sângelui și a
21
limfei, normalizarea metabolismului; inhibarea și încetarea formării deformărilor în articulații;
creșterea generală a tonuslui corpului. [19]

2.2 Mijloace adjuvante aplicate în recuperarea persoanelor afectate de gută

Pe lîngă tratamentul medicamentos, de asemenea atenție se acordă antiinflamatoriilor
nesteroidiene, agenţilor care grăbesc eliminarea renală a acidului uric, scăderea în greutate (în
cazul pacienţilor cu gută supraponderali), evitarea consumului de alcool, evitarea dietelor
bogate în carne şi a dietelor cu produse marine (alimente bogate în purine), exerciţiu fizic
regulat şi evitarea sedentarismului, repaus al articulaţiei până la terminarea atacului.

 O terapie mult mai eficientă pentru o perioadă de timp mult mai lungă, poate
chiar definitivă este acupunctura. Prin înțeparea anumitor puncte se reglează
metabolismul proteinelor și, de asemenea, se realizează eliminarea și drenajul
depunerilor de acid uric.
 Un alt adjutant pentru recuperarea gutei, este reflexoterapia. Reflexoterapia ajută
rinichii şi intestinele în funcţia de eliminare a acidului uric din sânge, ţesuturi şi
articulaţii. De asemenea, schema de tratament ce trebuie aplicată mai urmăreşte
echilibrarea funcţiilor sistemului nervos, sistemului limfatic, hipofizei, glandelor
suprarenale şi testiculelor.
 Aplicațiile cu lumină polarizată sunt recomandate pentru recuperarea pacienților
cu gută. Lumina polarizată generează efecte biostimulante la nivel celular.

Efecte biologice:
· creşte potenţialul imunologic;

· creşte potenţialul bioenergetic al celulelor;

· activează procesele de regenerare celulară;

· creşte producţia de colagen la nivelul dermului;

· activează procesele de oxigenare celulară;

· are influenţă directă asupra potenţialului bioelectric al membranei celulare;

· acţionează direct asupra terminaţiilor nervoase şi corpusculilor senzitivi din piele, muşchi şi
tendoane;

 Masajul terapeutic este prescris după reducerea manifestărilor acute de gută

pentru a reduce durerea, pentru a îmbunătăți aportul de sânge și pentru a restabili
22
 funcțiile articulațiilor afectate; activarea circulației sanguine și limfatice
periferice, a proceselor de oxido-reducere și metabolice; excreția acidului uric și
a sărurilor sale; prevenirea atrofiilor și creșterea tonusului și a performanțelor
musculare. Se aplică masajul segmental-reflex al zonelor paravertebrale
corespunzătoare ale segmentelor spinării, masaj general și local. Aceasta din
urmă se realizează deasupra și în jurul zonei afectate, cu o trecere treptată la
frecarea articulației dureroase.

 Tratamentul hidromineral reprezintă un alt mijloc adjuvant benefic pentru

recuperarea gutei. Oportunitatea tratamentului hidromineral în guta depinde de
stadiul şi complicaţiile bolii. După atacul acut de gută tratamentul se recomandă
la un interval de cel puţin 60 de zile cu condiţia că manifestările locale să fie
remise, rinichiul să aibă o funcţionalitate normală, se permite cură de diureză cu
ape slab mineralizate. Apele bicarbonatate sodice se vor recomanda după 3-4
luni de la ultimul atac acut de gută acţionând atât asupra limitării sintezei "de
novo" a purinelor, dar mai ales asupra formării tofilor gutoşi. Cura alcalină mai
este indicată şi în caz de ereditate gutoasă chiar înaintea apariţiei unei crize în
stadiu de hiper-uricemie asimptomatică. În guta cronică cu litiaza urică se
recomandă cure de diureză cu ape oligometalice sau sulfatate calcice -
magneziene pe când în artropatia uratică se indica aplicaţii externe cât şi cură de
diureză.

 Electroacupunctura reprezintă alt mijloc adjuvant în recuperarea pacienților cu

gută.

Beneficiile utilizării stimulării electrice sunt:

a) Substituirea unei lungi manipulări manuale a acelor. De asemenea, poate ajuta la reducerea
timpului total de tratament, prin furnizarea unei stimulări continue.
b) Produce o stimulare mai puternică, dacă se doreşte, fără a cauza leziuni tisulare asociate cu
răsucirea sau scoaterea şi introducerea acelor. Stimularea puternică poate fi necesară în cazurile
dificile de nevralgie sau paralizie.
c) Este mai uşor de controlat frecvenţă şi cantitatea stimulului decât prin manipularea manuală
a acelor.

23
 2.3 Model complex de exerciții în recuperarea gutei

Obiectivele:

- înlăturarea sau diminuarea durerilor articulare;

-prevenirea deformărilor articulare;

-îndepărtarea tofilor (umflăturilor);

-combaterea inflamațiilor;

-menținerea sau restabilirea mobilității și stabilității articulare;

-menținerea sau creșterea forței și rezistenței musculare.

 Exerciţiul 1: mers pe vârfuri cu braţele sus, un minut, apoi mers pe călcâie, un minut.
 Exerciţiul 2: stând cu manile pe şolduri: aplecarea trunchiului în plan anterior cu ducerea
mâinilor la ceafă cu inspir - (1), revenire - (2) cu expir de 10-15 ori, pauză 1-2 minute
 Exerciţiul 3: şezând pe scaun, ridicare pe vârfurile picioarelor, rularea tălpilor pe sol şi
trecerea în sprijin pe călcâie, cu aşezare pe scaun, se repetă de 10-15 ori.
 Exerciţiul 4: aceeiasi poziţie: ducera genunchiului stâng piept, apoi a dreptului se repetă
de 10 ori la fiecare picior.
 Exerciţiul 5: decubit dorsal, pedalare în aer ca la bicicletă, în reprize scurte de 20-30
secunde fiecare, inercalate cu pauză de odihnă (1 minut).
 Exerciţiul 6: decubit dorsal, strângerea şi desfacerea pumnilor timp de un min, mişcarea
se va face lent.
 Exerciţiul 7: decubit dorsal: flexii şi extensii şi rotaţii ale gleznelor în ambele sensuri, se
execută de 20-30 de ori în fiecare sens, intercalate cu pauze de 20-30 secunde.
 Exerciţiul 8: mers pe vârfuri, alternat cu mers pe călcâie (5-7) păşi timp de un minut.
 Exerciţiul 9: pedalare la bicicleta ergometrică, 5-7 min cu viteza de 20-30 km la oră.

24
Concluzii:
În urma studierii literaturii de specialitate asupra problemei utilizării kinetoterapiei în
reabilitarea bolnavilor de gută am constatat că:
 Guta este o boală generală a corpului care este cauzată de o încălcare a
schimbului de purină care apare pe fondul predispoziției ereditare, precum și de
o perturbare a regimului alimentar și este însoțită de o creștere semnificativă în
sînge al conținutului de acid uric și depunere cristalelor sale în diferite țesuturi
cum ar fi articulațiile și periarticulațiile.
Analizînd schimbările asupra persoanelor cu gută în urma procedurilor kinetoterapeutice
am înțeles că:
 Kinetoterapia joacă un rol esenţial în refacerea potenţialului funcţional al
persoanelor aflate în diferite situaţii de incapacitate sau handicap.
Identificînd metodele, mijloacele și tehnicile terapeutice utilizate în recuperarea
persoanelor cu gută se poate de menționat că:
 Aplicarea exercițiilor kinetoterapeutice în recuperarea bolnavilor de gută este
importantă, deoarece este nevoie de consolidarea sau refacerea funcţiilor unor
părţi ale corpului uman afectate de boală;
 Metodele aplicate de kinetoterapie au un rol important în recuperarea bolnavilor
afectați de gută.

25
 Bibliografie

1. Albu, C., Vlad, T., Albu, A., Kinetoterapia pasivă, Editura Polirom, Iaşi, 2004, 277 p.
2. Albu, C., Gherguț, A., Albu M., Dicționar de Kinetoterapie, Editura POLIROM, 2007,
570p.
3. Alexe, N. (coord), Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului în România, Editura
Aramis, Bucureşti 2002.
4. Cepoi V. Artritele infecțioase, infecțioase-reactive și metabolice. Chișinău, Tipografia
centrală, 2003, 200p.
5. Cordun, M., Kinetologie Medicală, EdituraAxa, Bucureşti , 1999, p.15-20, p. 197.
6. Crețu Antoaneta, Florin Boboc- Kinetoterapia în afecțiuni reumatice, Editura
A.N.E.F.S, Bucuresti, 2003 .
7. Crețu Antoaneta– ghid clinic și terapeutic fizical-kinetic în bolile reumatice, Editura
BREN, București, 2003.
8. Dragnea A. Teoria educației fizice și sportului, ediția a doua (revăzută) , FEST,
București,2002.
9. Kineko, Revistă a Facultății de Educație Fizică și Sport, număr pilot/2013, Editura
NICO, p.40-41.
10. Laurențiu Ene, Kinetoterapie Orientală, Editura Cronos, București, 1990, p.7
11. Marcu, V., Bazele teoretice şi practice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie, Editura
Universităţii din Oradea 1997.
12. Mârza-Dănilă Doina, referenţi şt: Raveica Gabriela, Ochiană Gabriela, Bazele generale
ale kinetoterapiei / - Bacău: Alma Mater, 2012.
13. Moţet, D., Dicţionar de kinetoterapie, vol. 2, EdituraAxa, Bucureşti, 2010.
14. Moțet Dumitru, Enciclopedia de kinetoterapie vol 2, Editura: Semne Artemis, 2009,
750p.
15. Moraru, Gheorghe, Pancotan,Vasile, (1999), Recuperarea kinetică în
reumatologie, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest.
16. Parasca I. Artropatii microcristaline. Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2004, 248p.
17. Popescu D. Eugen, (1997), Reumatologie, Editura Național.
18. Sbenghe, T., Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Editura Medicală,
Bucureşti,1999.
19. Sbenghe, Tudor, (1987), Kinetologie profilactica, terapeutica si de
recuperare, Bucuresti.

26
20. Suteanu, St. si colab, ( 1977), Clinica si tratamentul bolilor reumatice, Bucuresti,
Editura Medicala.
21. Chen LX, Schumacher HR (1 octombrie 2008). „Gout: an evidence-based review”. J
Clin Rheumatol 14 (5 Suppl): S55–62.
22. Choi HK, Atkinson K, Karlson EW, Willett W, Curhan G (1 martie 2004). „Purine-rich
foods, dairy and protein intake, and the risk of gout in men”. N. Engl. J. Med. 350 (11):
1093–103.
23. Eggebeen AT (1 septembrie 2007). „Gout: an update”. Am Fam Physician 76 (6): 801–
8.
24. Дзяк Г. В. Подагра: «капкан» метаболичних проблем : (наукове видания)/Г.В.
Дзяк, Т.А. Хомазюк.-Днипропетровск: роял- Принт, 2010.-112с.
25. Дубровский В.И. Лечебная физкултура и врачебныи контроли:(учебник для
студентов мед.вузов)/ Дубровский В.И.- Мю: Медицинское информационное
агенство,2006.-598 с.
26. Таможанская А. В., Коваль М. В. Харьковская государственная академия
физической культуры “ Комплексная физическая реабилитация подагрой
санаторном этапе”, Слобожанский Науково-Спортивний Висник, 2012, №5 (1).

27