POLITICA SI RELATII INTERNATIONALE

Teme referat :
1. Conceptul de stiinta politica si politologie
2. Evolutia relatiilor internationale
3. Democratia contemporana versus democratia clasica
(greceasca)
4. Doctrine politice contemporane si impactul lor asupra relatiilor
internationale : globalizarea, neoliberalismul, social-democratia.
5. Constructia si extinderea Uniunii Europene
6. Relatiile internationale intre vechi si nou ; Argumentul politic
sau cel economic si social

Stiinta politica

Stiinta politica reprezinta un domeniu extrem de incitant si abordat in

consecinta de numerosi teoreticieni ai doctrinelor politice si ai relatiilor
internationale, intrucat descifrarea mecanismelor si structurii puterii
politice a reprezentat o prioritate dintotdeauna, omul fiind fascinat si
avand o nevoie ,,intrinseca “ de a conduce, de a-si impune opiniile
politice sau nu, sau de ce nu, avand o trebuinta sociala si politica
fundamentala, si anume aceea de siguranta si securitate.
Intrucat omul este o fiinta sociala, aceste trebuinte specifice sunt mai
usor de atins in cadrul unor colective, grupuri sociale sau comunitati
politice, securitatea personala fiind absolut si fundamental legata de cea
colectiva.
Mirajul puterii poate fi usor descifrat intrucat, in cadrul oricarui tip de
colectivitate, indivizii (cetatenii) sunt mai in siguranta daca se regasesc in
cadrul structurilor centrale ale puterii si automat se situeaza pe pozitii
care ii dezavantajeaza (in functie de ierarhia grupului social) daca se
regasesc in structurile periferice ale colectivitatii.
Exista patru viziuni diferite, opuse ale stiintei politice, unele
contestand caracterul acesteia situandu-se pe o pozitie anti-stiinta, in
vreme ce celelalte abordari sunt de tipul post-stiinta.
Obiectivul esential al stiintei politice este reprezentat de crearea
cunoasterii ,, prin inferente sau generalizari extrase din experienta asupra
politicului” si care este impartasit de politologie tuturor celorlalte
domenii sau stiinte cointeresate.
Cercetarea stiintifica in acest domeniu se bazeaza in demersul sau pe o
informatie empirica despre lume.

1
 Stiinta politica cuprinde atat studiile marxiste si neomarxiste, avand la
baza observatiile si criticile unor invatati ai antichitatii, dar si a unor
personalitati contemporane din domeniu.
Desi s-a incercat introducerea primelor incercari de cronica a stiintei
politicului (din orientul antic) parerea cvasigenerala este aceea ca aceste
demersuri pot fi cel mult considerate drept precursoare stiintei politicului.
Spre deosebire de civilizatia Orientului antic (caracterizata prin
uniformizare si elementul static), dinamismul vietii cotidiene din Grecia
antica a insemnat un progres remarcabil si pentru domeniul vietii politice.
Lumea in care traiau grecii in antichitatea clasica reprezenta o lume in
care ,,analiza ideilor si idealurilor politice” despre proprietatile diferitelor
feluri de state, despre natura guvernarii si cetateniei, au ajuns parte a
intelepciunii conventionale.
In ansamblul lor, grecii, traind in comunitati diferite, reprezentau un
public interesat de informatiile si speculatiile asupra varietatilor de
configurati guvernamentale si politice, de politici economice, militare si
de afaceri externe.
Istoria stiintei politice debuteaza cu scrierile cunoscutului filozof
Platon (428 – 348 i.d.Hr) ale carui opere (,,Republica”, ,,Omul politic” si
,,Legile”) sunt considerate primele opere clasice in domeniu.
Elementul central fundamental care se regaseste in opera lui Platon
este dat de expunerea autorului, a considerentelor personale referitoare la
dreptate sau justitie, virtute politica, diversitatea tipurilor de formatiuni
statale si evolutia acestora, expuneri care au supravietuit ca si teorii
politice pana in perioada contemporana. De pilda, aprecierile lui Platon
vizavi de stabilitatea politica si mai ales despre ,,optimizarea
performantei,, in domeniu, au fost reluate si extinse in operele altor doi
mari invatati ai antichitatii : Aristotel si Polybius, anticipand speculatiile
si polemicile contemporane asupra tranzitiei si consolidarii democratiei, a
politicului.
Platon prezinta regimul sau ideal ca fiind unul bazat pe cunoastere si
posedarea adevarului, indentificand nu mai putin de patru tipologii de
regimuri politice precum : timocratia, oligarhia, democratia si tirania.
In cazul timocratiei, cunoasterea si virtutea, considerate de autor ca
fiind unul din principalele componente ale existentei umane, sunt
inlaturate de preocupari absolut secundare precum onoarea personala si
gloria militara. Aceste doua extensii, absolut onorabile si idealiste, pot
degenera la randul lor fiind inlocuite de catre avutia personala in cadrul
celui de-al doilea tip de regim politic, cel oligarhic.
Democratia, considerata a treia forma de manifestare politica,
,,deriva” din oligarhie, si aceasta la randul ei se poate corupe si prin
derapaj se ajunge la tiranie.

2
 Aristotel (384 – 322 i.d.Hr.) a fost elevul maestrului sau, Platon, drept
urmare, opera sa cuprinde o componenta esentiala a filozofiei
platoniciene.
In timp ce metafizica lui Platon l-a condus la ,,deprecierea lumii reale
si a capacitatii umane de a o percepe si intelege, sau la postularea unei
lumi de forme ideale fata de care realitatea reprezinta o palida
aproximare, Aristotel, in schimb, a fost un empirist cu picioarele pe
pamant, vazand realitatea politica asa cum un medic ar vedea boala si
sanatatea”.
Daca in teoria sa politica Aristotel incepe de la clasificarea in sase a
regimurilor lui Platon (monarhia, tirania, aristocratia, oligarhia,
democratia sau ohocratia), Aristotel sustine in mod realist ca doar patru
sunt considerate drept forme importante si anume :
1. oligarhia si democratia (reprezentand cele mai populare forme de
guvernare in care pot fi clasificate polisurile (orase, cetati) grecesti) ;
2. politeea, reprezentand guvernarea constitutionala mixta
(reprezentand o combinare a principiilor de guvernare politica intre
ologarhie si democratie, si este de departe considerata cea mai buna
forma de guvernarecare se poate atinge) ;
3. tirania, care este cea mai rea forma.
In sprijinul teoriei sale, Aristotel, arata ca in vreme ce structurile
sociale ale cetatilor variaza in functie de economii, ocupatii, profesiuni si
status, aceste diferente sunt reductibile in ponderea diferita a cetatenilor
bogati si saraci. Acolo unde domina cei bogati avem oligarhie, acolo unde
domina cei saraci avem democratie si acolo unde domina clasa de mijloc
avem guvernare mixta sau constitutionala cu tendinte de stabilitate din
moment ce interesele externe sunt depasite de cele moderate.
Teoria politica greaca ce debuteaza cu opera lui Platon si Aristotel, a
reprezentat in mare masura un hibrid al ideilor universale si specifice
fiecarui polis.
Modelul de baza ramane Atena, insa lumea de baza despre care acestia
vorbeau reprezinta in exclusivitate un cuantum doar al cetatilor grecesti
(Aristotel :,,Statul atenian” si ,,Politica”- cele doua opere ale sale).
Cei doi in consecinta vor teoretiza lumea greaca si nicidecum
omenirea, cetatenii fiind deosebiti de sclavi, de rezidentii straini si de
barbari, prin simplul fapt ca doar acestia isi puteau exercita drepturile
politice.
Odata cu cuceririle lui Alexandru cel Mare si accentuarea
interferentelor culturale grecesti cu cele orientale vor castiga autoritate in
domeniul stiintelor politice doua notiuni generate de scoala filozofica
stoica, si anume :
a) ideea unei umanitati universale ;

3
 b) ideea unei ordini in lume bazata pe legea naturala.
Aceste doua idei au fost cel mai bine reprezentate in opera istoricului
si filozofului grec Polybius (203 – 120 i.d.Hr.), care alaturi de alti
reprezentanti precum :Panaitius si Crisippos, vor transmite aceste idei
elitei intelectuale romane din perioada republicii tarzii.
Polybius va reusi cu succes sa adapteze ideile platoniciene si
aristotelice la istoria Romei si la interpretarea institutiilor sale politice
care vor defini in ultime instanta sistemul politic si administrativ roman.
El face referiri si clarifica ideile despre dezvoltare ale lui Platon si
aristotel, oferind explicatii psihologice sociale simple pentru decaderea
formelor pure ale monarhiei, aristocratiei si democratiei, si degenerarea
lor in formele impure, respectiv tiranie, oligarhie si ohocratie.
Din punctul de vedere al autorului ,,constructorii” statului roman au
reusit sa descopere prin incercari repetate virtutiile constitutiei mixte si
anume combinarea principiilor monarhice, aristocratice si democratice,
implementate in consulat, senat si adunare. Asemenea institutii au facut
posibila, in opinia sa, cucerirea lumii in cursul unei jumatati de secol, si
au garantat viitorul unei conduceri stabile si juste a intregii lumi sub legea
romana.
O alta perspectiva a relatiilor politice o ofera juristul roman Cicero
(106 – 43 i.d.Hr.) ce a incercat aplicarea teoriei constitutiei mixte la
istoria Romei antice intr-o vreme in care institutiile republicii fusesera
deja afectate de o profunda decadere, pe fundalul decaderii din punct de
vedere moral a societatii romane.
Prin opera sa el face un appel la reintoarcerea la structurile si
principiile politicii si moralei romane din timpul republicii timpurii,
anterioara deceniilor de razboi civil din timpul grahilor a lui Maros si a
lui Sula. Mai important decat acest apel la virtutiile stramosesti, a fost
dezvoltarea de catre Cicero a doctrinei stoice a dreptului natural. Aceasta
se baza in mare masura pe credinta ca exista fara doar si poate o lege
naturala universala care rezulta din ordinea divina a cosmosului si din
natura rationala si sociala a umanitatii.
Aceasta formulare pe care Cicero o da dreptului natural a fost preluata
de dreptul roman si transmisa doctrinei bisericii catolice si in cele din
urma luminismului si perioadei moderne.

Constitutiile mixte si teoria dreptului natural

Acestea isi regasesc o codificare medievala deplina in opera lui Toma

D’Achino (1225 – 1274), care conditioneaza constitutia mixta de dreptate
si stabilitate prin conformarea ei cu legea divina si cea naturala. Tipurile
sale de constitutie mixta sunt reprezentate de ordinea politica instituita in

4
perioada de inceput a crestinismului (Moise), in perioada republicii
romane cand institutiile statului au capatat extensie maxima.
Toma D’Achino reia ideile lui Aristotel in ceea ce priveste slabiciunea
formelor pure de guvernare monarhica, aristocratica si democratica, si
vulnerabilitatea acestora la tiranie.
Combinarea acestor forme pure reprezinta solutia viabila in
combaterea slabiciunii si coruptiei umane.
In perioada evului mediu tarziu, si mai ales a umanismului si
renasterii, guvernarea mixta si dreptul natural furnizeaza reperul teoretic
in conformitate cu care se evaluau guvernarile. Varietatea de principate si
republici existente in Nordul Italiei, precum si pretentiile rivale de
atotcuprindere a Bisericii si Imperiului, razboaiele, revolutia,cucerirea,
negocierea diplomatica si inovatia institutionala in care acestea erau
constant angajate, au stimulat cateva generatii de teoreticieni politici
dornici sa reflecteze si sa scrie despre aceasta experienta politica.
Accentul va cadea in mod automat pe operele lui Aristotel si Toma
D’Achino (in cadrul Principiului Constitutiei mixte si in cel al
Principiului dreptului natural).
Odata cu traducerea operei istoricului grec Polybius (,,Istoria Romei”)
acesta devine un reper istoriografic si mai ales deontologic, in demersul
realizat de Machiavelli (1469 – 1527) privitor la solutionarea crizelor
politice florentine (Florenta) si prin extensie, de ce nu, ale intregii
peninsule.
In disputa sa cu istoricul Guiceardini, ce favoriza o perspectiva
aristotelica si aristocratica poate, Machiavelli (,,Principele” si
,,Discursuri”) acorda un rol extrem de important elementului popular,
democratic oarecum, asa cum transpare el din opera lui Polybius.
Noutatea in cadrul teoriei politice renascentiste este adusa de
Machiavelli si vizeaza in mod direct atat pe liderii politici cat si
regimurile politice in substanta lor , din punct de vedere al legimitatii.
El identifica pe baza practicii politice contemporane regimurile
normative ca inevitabile, si drept consecinta sunt legate direct de
supravietuire si realitate.
In opinia sa, un principe care nu utilizeaza mijloacele problematice
atunci cand este necesar pentru supravietuire, va fi incapabil sa faca bine
atunci cand va putea, considerand ca exista o ,,lipsa de valori” in
orientarea liderilor politici.
Abordarea sa a deschis calea nenumaratelor justificari aplicate
indiferentei morale si cinismului politic, numele sau fiind asociat cu cel al
persoanei lipsite de scrupule.
Teoria suveranitatii a reprezentat o tema extrem de importanta la
sfarsitul ervului mediu, in perioada renasterii si a iluminismului, in opera

5
unui reprezentant de seama a acestei perioade si anume : Jean Bodin
(1529 – 1596).
Doctrina sa privind absolutismul perceput la acea vreme ca fiind unica
solutie la problema instabilitatii si a dezordinii societatii feudale, se
situeaza pe considerente absolut contrare fata de teoria constitutiei mixte.
Utilizand o metoda realista si istorica, autorul argumenteaza faptul ca
Roma si Venetia (considerate la vremea aceea ca fiind cazurile clasice de
guvernare mixta) nu au fost altceva decat regimuri politice centralizate si
concentrate, si fiind de acord doar cu faptul ca toate regimurile
importante si durabile au concentrat puterea legislativa si executiva sub o
autoritate centrala.
Discursul sau in ceea ce priveste influenta mediului si a
caracteristicilor sociale asupra structurilor politice il anticipeaza pe cel al
lui Montesquieu prin sensibilitatea antropologica.
Desi a existat un progres substantial in perioada iluminismului, temele
urmarite de iluministi precum Thomas Hobbes, John Lock, David Hume,
Montesquieu si altii, directia abordarii stiintei politice parcurge aceleasi
teme ca si in antichitate, realizandu-0se doar un progres in calea
imbunatatirii strangerii si evaluarea datelor.
Primul proiect cu adevarat stiintific a fost pus in circulatie de Thomas
Hobbes (1588 – 1679) fiind o traducere a operei lui Tucidide
(,,Razboaiele peneloposiace”).
Viziunea lui Hobbes a fost profund influentata de decaderea politica a
Atenei, in urma conflictului cu Sparta, situatia fiind considerata prin
analogie, ca fiind una oarecum asemenatoare cu cea a Angliei secolului al
XVII-lea, afectata de violenta si confuzie morala.
Siguranta si stabilitatea reprezentau argumente importante in opera sa,
fapt pentru care singura forma de guvernare derivata din aceste premise,
rationala si lipsita de ambiguitate sau confuzie, este absolutismul
monarhic, limitat doar de obligatia conducatorului statului de a asigura
supusilor sai siguranta si bunastare sociala.
In ceea ce il priveste pe John Lock, opiniile sale cu privire la originile
si legimitatea guvernarilor, sunt oarecum diferite de cele ale lui Thomas
Hobbes, oamenii consfintind la guvernare doar pentru simplu fapt de a-si
asigura trebuinte primare precum bunastarea si libertatea.
Pentru a avea aceste trebuinte asigurate trebuiesc platite niste
,,costuri” si inconveniente, regasite in cadrul unor guvernari ce
indeplineste aceste functii.
Iesind din ,,starea naturala” (abandonand teoria dreptului natural),
oamenii cedeaza, in mod constient, comunitatii dreptul lor de a impune
legea ratiunii pentru a-si pastra viata, bunastarea sau libertatea.

6
 Autorul este considerat ca fiind un precursor al teoriei separatiei
puterilor in stat, intrucat el cuantifica argumentul puterii cedat de fiecare
individ in parte comunitatii, ca fiind unul divizibil in componente precum
legislativul, executivul si federativul, ultimul cu referire la relatiile
externe.
Montesquieu recunoaste faptul ca legile naturii deriva din teoria
dreptului natural, totusi el accentueaza mai presus de orice varietatea
experientei politice umane si pluralitatea cauzala. Drept argument el
compara institutiile politice din Persia cu cele din Grecia, si mai ales din
Roma antica, Venetia, sau cu cele din Anglia si din Franta contemporana.
Incercand sa explice varietatea modurilor de organizare a guvernarii si
a politicilor publice el ia in considerare climatuil, religia, obiceiurile,
economia, istoria si alte aspecte componente ale unei culturi sau
civilizatii.
Opera sa principala ,,Despre spiritul legilor” cuantifica drept model in
privinta separatiei puterilor in stat, Anglia de dupa secolul al XIII-lea.
Clasificarea guvernarilor de catre autor include atat republicile,
monarhiile sau despotismul, cu semnificatia ca institutia republicana
poate fi divizibila intre aristocrati si democrati, facand astfel din opera sa
o teorie explicativa si sistemic functionala.
Opera lui Montesquieu a avut un mare succes in perioada imediat
urmatoare, influentand si modelul Constitutiei americane. Totusi, teoria
sa va fi admirabil completata de opera lui Jean Jack Rousseau, si anume
,,Contractul social”, prin care autorul legitimeaza puterea politica ca fiind
de drept a poporului si pe care acesta o deleaga (cedeaza) cu buna stiinta
conducatorilor. Ambele parti au drepturi si obligatii ca cele existente in
cadrul unui contract si in virtutea dreptului sau, poporul, poate renunta la
contract in conditiile in care cealalta parte nu isi indeplineste obligatiile
care sunt legate de reprezentarea populara a drepturilor si intereselor
fiecarui cetatean.

INTRODUCERE ÎN RELAłII INTERNAłIONALE

RelaŃiile internaŃionale reprezintă un domeniu pe cât de contemporan

pe atât de vechi, deoarece preocupări în reglementarea favorabilă a
raporturilor dintre state, naŃiuni sau popoare există încă de la începuturile
istoriei.
RelaŃiile internaŃionale, aşa cum sunt cunoscute, sub forma actuală au
suferit un îndelungat proces de transformări succesive care au contribuit
atât la reglementarea relaŃiilor economice, sociale şi culturale cât mai ales

7
la reglementarea relaŃiilor politice şi militare. Războiul în istoria relaŃiilor
internaŃionale a reprezentat şi, probabil că o va mai face multă vreme, o
modalitate prin care naŃiunile urmăresc să-şi conserve interesele.
Istoria relaŃiilor internaŃionale a evoluat în paralel cu evoluŃia
statelor şi a popoarelor şi pe măsură ce gradul de cultură şi civilizaŃie al
unui popor era tot mai ridicat, raporturile cu terŃe state sau popoare
îmbrăca o formă mai birocratizată. Dacă la începuturi în cadrul relaŃiilor
internaŃionale erau frecvente jurămintele, căsătoriile matrimoniale,
apelurile la divinitate, ulterior relaŃiile internaŃionale se bazează din ce în
ce mai mult pe tratate, la început bilaterale şi care îmbracă forma unor
contracte cu drepturi şi obligaŃii de ambele părŃi, clar stipulate.
În societatea contemporană relaŃiile internaŃionale se bazează pe o
formă mult evoluată în cadrul căreia naŃiunile îşi pot păstra interesele prin
recunoaşterea lor şi de către terŃele părŃi semnatare ale tratatului .
Începând cu sec.XX, relaŃiile internaŃionale au cunoscut o
„mondializare” deoarece orice eveniment major petrecut într-o anumită
regiune a globului avea implicaŃii mai mult sau mai puŃin directe pe întreg
globul ( marea criză economică 1929-1933, cele două războaie mondiale,
prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Răsărit).

TEORIILE PRIVIND NAłIUNILE ÎN RELAłIILE

INTERNAłIONALE

Începând cu sec.XIX şi continuând cu sec. XX naŃionalismul se

răspândeşte peste tot în lume ameninŃând să dezintegreze unele state şi să
contopească altele în aşa zisele „statele - naŃiuni” noi.
Termenul de naŃionalism a fost folosit în această privinŃă deseori în
mod vag iar înŃelegerea acestei forme de mobilizare politică este afectată
tocmai de lipsa de interes faŃă de naŃionalism în cadrul relaŃiilor
internaŃionale.
Astăzi diferenŃa dintre războiul între state, pe de o parte, şi războiul
din interiorul statelor, este mai puŃin evidentă deoarece cetăŃeanul simplu
este la fel de afectat în îndeplinirea drepturilor sale în ambele situaŃii,
altfel spus în contextul actual de estompare a suveranităŃii naŃionale
cetăŃenii statelor europene se simt mai bine sub umbrela U.E. decât cea a
statelor lor naŃionale propriu-zise. Acest fapt este real şi adevărat pentru o
mică parte a locuitorilor Europei, însă această direcŃie este sigură şi certă
nemaifiind vorba decât de o chestiune de timp până când această
minoritate să poată deveni majoritate. Una din cele mai mari probleme ale
sec. XX este reprezentată de posibilitatea prin care se poate ajunge la o
reconciliere a principiului suveranităŃii care protejează distribuŃia
teritorială sau mai corect spus status-quo-ul politic, economic şi social.

8
 Din multe puncte de vedere relaŃiile internaŃionale capătă o formă
nouă deoarece în cadrul raporturilor bilaterale dintre state în situaŃiile de
criză, războiul este eliminat ca formă de soluŃionare a diferendului, opinia
publică internaŃională şi mai ales ceilalŃi actori ai relaŃiilor internaŃionale
au dreptul să ceară părŃilor să se aşeze la negocieri.

RELAłIILE INTERNAłIONALE – PERSPECTIVĂ DE

ANSAMBLU ASUPRA ACESTORA

În ceea ce privesc relaŃiile internaŃionale putem aminti faptul că în

societatea contemporană acestea au atins un stadiu de dezvoltare fără
precedent, o contribuŃie importantă având-o faptul că în prezent, dinamica
rapoartelor interstatale se situează la un nivel ridicat. În trecut, din motive
atât din motive obiective dar şi subiective, legăturile comerciale,
economice, politice, militare erau susceptibile de o abordare puŃin diferită
avându-se în vedere nivelul de dezvoltare social, politic al unor teritorii,
necunoaşterea suficientă a întregii lumi locuite şi nu în ultimul rând
imposibilitatea de a parcurge distanŃe relative într-un timp util.
Conservatorismul diferitelor societăŃi va reprezenta pentru multe state o
modalitate eficientă de a-şi menŃine în timp cultura şi civilizaŃia
„neatinse”dar „exportul”acesteia realizându-se în timp.
În prezent, globalizarea reprezintă un veritabil antidot al
conservatorismului, imobilismului şi izolaŃionalismului diferitele regiuni
culturale ale lumii”suportând” influenŃe culturale, sociale, economice prin
intermediul relaŃiilor, rapoartelor internaŃionale.
În ceea ce priveşte teoria relaŃiilor internaŃionale au existat suficiente
abordări ce au reliefat aspecte mai mult sau mai puŃin importante în
tratarea acestora în cadrul unei discipline independente.
Fie că vorbea de neoliberalism sau neorealism, critica relaŃiilor
internaŃionale poate fi realizată din perspective diferite, ceea ce nu este
mai puŃin valoros, deoarece contactul dintre două state naŃiuni sau culturi
are efecte vizibil diferite pentru fiecare în parte. Din punct de vedere
politic apariŃia conceptului de stat naŃiune şi generalizarea lui are o
deosebită importanŃă pentru relaŃiile internaŃionale întrucât fără existenŃa
unui stat naŃional nu am putea justifica existenŃa rapoartelor
internaŃionale.

9
 Conceptul de stat naŃiune, controversat şi uneori considerat ambiguu,
duce la identificarea relaŃiilor internaŃionale drept disciplină academică
chiar dacă unii critici ai acestei noŃiuni pun sub semnul întrebării şi statul
naŃiune şi relaŃiile internaŃionale.
În multe privinŃe statele naŃiuni au constituit pentru anumite
perioade de timp elemente ce au frânat relaŃiile internaŃionale din motive
subiective care au la bază abordarea specifică, motivele politice şi
culturale. Astăzi, este aproape imposibil ca o naŃiune să se izoleze din
punct de vedere cultural, economic, social sau politic în cadrul
comuniunii naŃionale. InterdependenŃa acestor rapoarte internaŃionale este
atât de mare încât orice astfel de decizie luată de anumiŃi factori de
răspundere politică este considerată drept un eşec.
În perioada războiului rece abordările privind relaŃiile internaŃionale
au fost susceptibile în anumite cazuri de dorinŃa unor state de a justifica
rapoartele de „prietenie”prin prisma ideologiei politice. Războiul rece
reprezenta pentru toŃi cei ce studiau relaŃiile internaŃionale o modalitate
eficientă de a explica şi de a interpreta acest fenomen punându-l în
antiteză cu personajul de dinainte. Cercetătorii au atras atenŃia asupra
faptului că politica devine transnaŃională „afectând”state naŃiuni, iar
atitudinea faŃă de stat şi statul propriu-zis capătă o abordare nouă. Odată
cu sfârşirea războiului rece asistăm la un paradox vis-a-vis de relaŃiile
internaŃionale realizate între un naŃionalism revigorat de abandonarea
unui anumit tip de ideologie; de existenŃa unui internaŃionalism în
dezvoltare, UE poate reprezenta o expresie politică a acestor abordări
diferite cel puŃin pentru prezent, deoarece aceasta urmăreşte folosirea
aspectelor pozitive derivate atât din culturile şi tradiŃiile specifice fiecărui
stat cât şi din efectele pozitive ale dinamicii.

INSTITUłII POLITICE SPECIFICE RELAłIILOR

INTERNAłIONALE

Încercările de reglementare a rapoartelor interstatale sau regăsit în

toate timpurile şi epocile istorice cu realizări şi progrese evidente. Istoria
Egiptului antic aminteşte de contractele pe care diverşi faraoni le încheiau
cu alte state şi care conform timpului lor erau întărite prin legământ şi
puse sub protecŃia divinităŃii. Ceva mai târziu atât grecii cât şi romanii
vor avea o abordare nouă oarecum exclusivă vis-a-vis de relaŃiile
diplomatice dintre statele ce se urmăreau a fi reglementate la fel de

10
judicios ca şi rapoartele sociale şi politice din interiorul statelor proprii.
Elementul pozitiv adus de precizările specificate în mod riguros în
contract, pe care ambele părŃi şi le asumau şi care dădeau posibilitatea
anulării tratatelor în condiŃiile în care una din părŃi nu le-ar fi respectat.
ConştienŃi de superioritatea lor culturală ce a conferit antichităŃii
greco-romane un statut atât de invidiat de celelalte popoare, toŃi ceilalŃi ce
nu erau familiarizaŃi cu limba, obiceiurile şi tradiŃiile greceşti sau romane
erau consideraŃi barbari, termen ce arăta inferioritatea atât faŃă de greci
cât şi faŃă de romani.
Atât de puternic era înrădăcinată această opinie în perioada romană,
înât statul roman pe întreaga sa durată nu a recunoscut nicicând un drept
celorlalte state şi popoare de a încheia tratate, crezând cu tărie în
misiunea lor civilizatoare de pe pământ.
Chiar şi în perioada slabă din punct de vedere militar şi politic
romanii nu au inventat norme de drept care să le permită celorlalte state
dreptul să fie reprezentate ca entităŃi politice în relaŃiile internaŃionale.
Pentru a corecta această eroare în materie de drept internaŃional
romanii vor trece la o ficŃiune juridică acordând temporar şi în anumite
situaŃii valoare unor tratate încheiate cu alte state.

NEOREALISM ŞI NEOLIBERALISM ÎN
RELAłIILE INTERNAłIONALE

Analiza contemporană efectuată de teoreticienii relaŃiilor

internaŃionale s-a concretizat în ultimele decenii în creşterea
spectaculoasă a numărului şi diversităŃii punctelor de vedere exprimate,
fapt ce presupune accentuarea preocupărilor în cadru organizat vizavi de
acest domeniu.
Neorealismul şi neoliberalismul în relaŃiile internaŃionale sunt
abordări mai mult sau mai puŃin conservatoare, care au în vedere
explicarea şi înŃelegerea comportamentului statelor şi subiecŃilor
nonstatali ( ONU, UE ) în sistemul global internaŃional.
Din acest punct de vedere, concentrarea pe interesele statelor -
naŃiuni, dar şi asupra intereselor trans – naŃionale reprezentând o
modalitate eficientă de a înŃelege limbajul diplomatic, chiar dacă
progresul cult şi tehnologic a condus la pierderea monopolului statelor în
ceea ce priveşte relaŃiile internaŃionale.

11
 În prezent posibilităŃile de comunicare dintre regiuni diferite sunt
diverse, astfel că putem vorbi din ce în ce mai mult de faptul că statele
naŃionale şi interesele lor sunt din ce în ce mai puŃin reprezentate în
cadrul raporturilor diplomatice şi nu numai.
Actualele preocupări (realismul ) reprezintă o teorie simplă de luare
a deciziilor faŃă de evenimentele petrecute în sistemul internaŃional şi
politica externă. Conform acestei teorii strategia statului – naŃiune
urmăreşte în mod esenŃial atingerea intereselor în cel mai înalt grad şi se
baza pe 3 motive principale:
- obŃinerea şi menŃinerea securităŃii statului
- atingerea intereselor economice ale unei anumite părŃi din
populaŃie
- întărirea prestigiului statului respectiv pe plan internaŃional
Realismul de tip tradiŃional preciza că existenŃa condiŃiei de anarhie
internaŃională ( lipsa unui guvern mondial capabil să reglementeze
raporturile dintre state lumii) este condiŃia/cauza esenŃială ce
determină liderii politici să pună pe prim plan în politica externă
adoptarea unei strategii ( ,, real politic” ) care să identifice obiectivele
minime şi esenŃiale ce trebuiesc parcurse. În ce privesc relaŃiile dintre
statele lumii ( economice, politice, sociale, culturale ), ele pot fi
cordiale sau nu şi au la bază argumentul potrivit căruia convergenŃa
intereselor naŃionale reprezintă motivul principal în apropierea
statelor, iar duşmănia şi conflictul reprezintă o consecinŃă a
divergenŃei de interese dintre statele respective.
În ceea ce priveşte neorelismul şi neoliberalismul ca teorii moderne,
se poate spune că din perspective relaŃiilor diplomatice comportamentul
statului – naŃiune este mai uşor de urmărit în cadrul sistemului
internaŃional actual întrucât abordarea e uşor flexibilă faŃă de realismul
tradiŃional.
În prezent, nevoia de securitate a statelor naŃionale tinde să nu mai
constituie o prioritate esenŃială a acestora sau cel puŃin să nu mai
reprezinte argumentul supreme deoarece noile relaŃii internaŃionale nu
mai pot fi explicate prin sintagma de ,, anarhie internaŃională”. RelaŃiile
diplomatice dintre state ( economice, culturale ) urmăresc acum drept
principal obiectiv atingerea intereselor unui segment cât mai mare de
populaŃie şi în final ale cetăŃianului. Teama de izbucnire a unui eventual
conflict e mult diminuată în perioada contemporană, relaŃiile
internaŃionale fiind reglementate de un organism reprezentativ pentru
toate statele lumii ( ONU ) ce are drept principal scop tocmai armonizarea
intereselor naŃionale dintre state şi evitarea pe cât posibil a conflictului.

12
 În aceeşi ordine de idei se pot stabili legături de orice natură între
statele lumii în funcŃie de interesele specifice ale acestora fără a se urmări
în nici un fel împiedicarea comunicării dintre state.
Neoliberalismul presupune mai mult o abordare pozitivă în sensul că
în domeniul relaŃiilor internaŃionale trebuie identificate toate
oportunităŃile şi mai cu seamă toate statele care au interese convergente la
un moment dat.
În societatea contemporană există limite în ceea ce priveşte
abordarea teoriei relaŃiilor internaŃionale din perspectiva neorealistă şi
neoliberalistă. AdepŃii acestei abordări sunt în general acuzaŃi că scopul
acestor teorii este doar justificarea unei structuri de putere existentă, în
subestimarea importanŃei discursului politic şi în aceste considerente ele
nu pot fi absolutizate.
Ca şi în cazul realismului de tip tradiŃional noile teorii nu oferă un
spaŃiu prea larg de manevră în cadrul alianŃelor politice şi militare pentru
partenerii de rang secundar.
În cazul teoriilor privind balanŃa puterii, statele urmăresc de cele
mai multe ori ca în cadrul unor astfel de structuri de alianŃă un principal
obiectiv e dat de evitarea preponderenŃei puterii urmărite de terŃe state.

• De cautat semnificatia urmatorilor termeni :

1. Stiinta politicului (politologia)

2. Regim politic
3. Democratie
4. Oligarhie
5. Monarhie
6. Tiranie
7. Absolutism
8. Om politic
9. Politician
10. Politica
11. Polis
12. Republica
13. Constitutie
14. Guvernare mixta
15. Drept natural

13
16. Suveranitate
17. Guvernare
18. Institutii politice
19. Partid politic
20. Separatia puterilor in stat
21. Puterea legislativa
22. Puterea executiva
23. Puterea judecatoreasca
24. Drept de vot
25. Votul uninominal
26. Parlament
27. Stat de drept
28. Doctrina politica
29. Ideologie
30. Electorat
31. Relatii internationale
32. Diplomatie
33. Integrare europeana
34. Tratat politic
35. Globalizare
36. Statul natiune
37. Federalism
38. International
39. Razboiul rece (din perspectiva relatiilor internationale)
40. Politica externa
41. Realism
42. Neoliberalism

14