UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

DEPARTAMENT DREPT PUBLIC

APROB
Şeful Departamentului ________________

Test nr. 3

Pentru examen la disciplina Filosofie Juridică

Facultatea Drept

I. Concepţiile politico-juridice ale lui Platon

1.1.Prezentaţi principalele concepţii politico – juridice ale lui Platon pe baza

dialogurilor „Despre stat” (Republica) şi „Despre legi”.
Platon (427–347 î.Hr.), Aristocles după numele său adevărat, a fost
discipolul lui Socrate. După moartea lui Socrate, a fost elev al lui Cratylos
heraclitianul şi al lui Hermogenes parmenidianul, creând în a. 386/387, în parcul
eroului legendar Akademos, şcoala sa filosofică, numită „Academie”, a cărei
existenţă este atestată până în a. 529 d.Hr.
Din punctul de vedere al gândirii politice, trei dialoguri sunt semnificative:
Republica (Politeia), Legile (Nomoi) şi Omul politic, subliniind, printre altele, în
prima din acestea ca operă de căpătâi a gânditorului, că arta politică este arta de a-i
conduce pe oameni, cu sau fără legi, în mod liber sau prin constrângere, iar
filosofia să devină „preliminarul indispensabil al politicii”.
Astfel, Platon ţine cont în Republica de necesitatea predominării raţiunii
(înţelepciunii) în viaţa publică (şi în viaţa individuală) şi a înlăturării surselor
corupătoare şi dezbinătoare (proprietatea, generatoare a tendinţelor de îmbogăţire)
pentru categoriile cu funcţii de conducere şi apărare în stat. Analizând Scrisorile lui
Platon (îndeosebi scrisoarea a VII-a şi a X-a), observăm ca temei al dialogurilor
sale este domeniul politic şi al treburilor de stat.
In domeniul politico-juridic sofistii au prezentat o seriei de idei, care au
marcat gandirea politico-juridica ulterioara. Protagoras a afirmat in calitate de
fundament al statului virtutea, care, in opinia acestui autor, se baza pe echitatea si
egalitatea dintre oameni. Ulterior, notiunea de virtute isi gaseste locul, in calitate
de temei al statului, in operele mai multor ganditori, fiecare dintre acestia incerca
sa imbogateasca continutul acestei categorii.
Unii autori consideră faptul că Platon şi Aristotel îşi aplică concepţiile
filosofice la domeniul politic şi caută guvernământul ideal, pe când Cautilya
izolează domeniul politic şi-l tratează ca gânditor politic, astfel încât el poate fi
socotit ca fondatorul absolut al ştiinţei politice şi nu numai al celei indiene. Ceea
cel apropie de Platon şi Aristotel este credinţa în puterea ştiinţei: monarhul va
conduce bine dacă cunoaşte ştiinţa politică. Religia fiind pusă în funcţie de
politică, tratatul pune, totodată, un accent deosebit pe necesitatea întemeierii
guvernământului pe ştiinţă. Cele patru ştiinţe sunt: filosofia, Vedele, ştiinţa
economiei şi cea a conducerii statului. Dintre acestea ştiinţa politică, a conducerii
statului, este cea mai importantă, întrucât determină înţelegerea şi folosirea
celorlalte ştiinţe.
La rândul său, Platon a creat o şcoală filosofică în cadrul Academiei, în timp
ce Aristotel şi-a dezvoltat sistemul filosofic, politic şi moral în cadrul
peripateticilor. La curt timp după aceea au apărut la Atena şcoala stoică şi cea
epicuriană. La Roma, împăratul şi filosoful Marcus Aurelius, precum şi filosoful
Seneca erau interesaţi, în special, de stoicism. Propagarea creştinismului în lumea
romană a marcat sfârşitul elenismului şi a făcut trecerea către epoca medievală.

1.2.Analizaţi raportul dintre organismul individual şi organismul social la

Platon.
Pentru Platon, rolul politicii constă în crearea unității, prin virtute și educație
în special. Monique Dixsaut, consideră că Republica „se concentrează pe o reformă
culturală și conturează planul unei constituții model”, în timp ce Legile „au scopul
de a întemeia un oraș de mâna a doua pentru care determină legislația și
instituțiile”, iar Politicianul se ocupă de știința necesară unei bune politici (Dixsaut
2003).
Dualismul lui Platon între adevăr și aparență, suflet și trup, se regăsește și în
concepția politică. Un stat care atribuie cetățenilor săi funcții incompatibile cu
nivelul lor de înțelepciune riscă ușor să degenereze. Platon interpretează societatea
în analogie cu un organism viu (Plato și Jowett 1991) (Plato 1988). Sarcina
armonizării aparține celor care reușesc să ajungă la esența ideii de Bine: filozofii, a
căror funcție este identică cu cea a componentei raționale a sufletului uman, care
armonizează celelalte două componente ale sufletului, cea intelectuală și cea a
poftelor.
Astfel, Platon ţine cont în Republica de necesitatea predominării raţiunii
(înţelepciunii) în viaţa publică (şi în viaţa individuală) şi a înlăturării surselor
corupătoare şi dezbinătoare (proprietatea, generatoare a tendinţelor de îmbogăţire)
pentru categoriile cu funcţii de conducere şi apărare în stat. Analizând Scrisorile lui
Platon (îndeosebi scrisoarea a VII-a şi a X-a), observăm ca temei al dialogurilor
sale este domeniul politic şi al treburilor de stat.
1.3.Exprimaţi-vă atitudinea faţă de conceptul statului ideal formulat de Platon.
Statul ideal este prezentat de gânditorul atenian sub forma unui imens
organism (unitate perfectă), care cuprinde întreaga existenţă social-politică şi îşi
extinde supremaţia asupra tuturor manifestărilor umane: puterea şi competenţele
statului devin nelimitate, însumând întreaga viaţă a cetăţenilor. Integritatea şi
temeinicia statului este dobândită prin unitatea cetăţenilor care îl constituie,
asemenea interdependenţei ce se stabileşte între organele unui organism biologic.
Prin aceasta statul dobândeşte, în raport cu individul, un caracter universal,
deoarece nimic nu este destinat în exclusivitate libertăţii cetăţenilor.
Statul ideal este acela în care fiecare dintre cetăţeni se identifică prin
interesele sale cu comunitatea socială. El, statul, găseşte temei în legi echitabile şi
a cărui formă de organizare este aristocraţia. Prin noţiunea de aristocraţie autorul
înţelegea atât realizarea puterii de către o singură persoană, cât şi statul, în care
realizarea puterii este exercitată de către mai multe persoane (puterea celor mai
destoinici, puterea nobililor spiritului).
Statul este omul mare, ca predeterminare a teoriei organicismului
contractual. Conform acesteia, statul este organismul perfect, ca relaţionare între
întreg şi elemente, între putere şi individ, între lege şi aplicarea legii. Tocmai
datorită faptului că în om sunt trei facultăţi (raţiune, curaj şi sentiment), acestea se
răsfrâng şi asupra statului prin dominarea raţiunii, prin acţiunea curajului şi
supunerea sentimentului.
Democraţia nu este forma ideală de guvernare, deoarece masa populară
poate fi asemuită cu un animal sclav (inconstant în funcţie de linguşeli sau
pedepsele pe care le primeşte), iar desemnarea magistraţilor se face în funcţie de
capacitatea oratorică a acestora şi nu în funcţie de rigoarea etică a lor (discuţiile
care au loc în Adunările populare sunt inconsistente, fiind subiective, imprecise,
contradictorii în funcţie de interesele personale urmărite).

II. Doctrinele politico-juridice şi creştinismul

2.1 Expuneţi ideile politico – juridice a sf. Augustin .

Viaţa Sfântului Augustin reprezintă calea unui om  spre desăvârşire şi
cunoaşterea lui dumnezeu. Provenind dintr-o familie cu tată necreştin şi mamă
creştină, după ce a studiat retorica a urmat, ca autodidact, studii de filozofie.
Convertirea lui la creştinism a avut două semnificaţii profunde.
În primul rând ea este o convertire intimă. În tinereţe a trăit departe de
credinţa mamei sale, fiind mai degrabă sceptic faţă de aceasta. Doctrina creştină a
descoperit-o cu adevărat de la o sectă a maniheiştilor, sectă fondată de către Mani
în secolul al III – lea şi care a rămas în afara creştinismului, în măsura în care ea
recunoştea existenţa a două principii în luptă permanentă : binele şi răul.
În viziunea acestei secte răul nu era definit ca absenţă a binelui, deci din
punct de vedere ontologic stric negativ, pură privation, ci el avea o consistenţă
ontologică proprie. Această doctrină explica existenţa răului pe pământ ca o esenţă
proprie în sine, separată de bine, rezolvând şi problema pusă de întrebarea : Dacă
dumnezeu este bun , de ce a creat o lume în care există rău ?
În confesiunile sale, Augustin îşi povesteşte atât  viaţa petrecută în această
sectă, cât şi îndepărtarea sa progresivă de doctrina lor şi convertirea la creştinism
ce tocmai fusese recunoscut ca religie de stat.
În vasta operă a lui Augustin nu se află nici o carte sau nici un text care să
fie în mod direct consacrat dreptului sau filozofiei dreptului. Augustin este un
teolog şi dreptul nu reprezintă preocuparea lui teologică sau filozofică, el se bate
împotriva sectelor şi ereziilor pentru adevărata religie şi nu pentru drept sau pentru
justiţie. Deşi dreptul şi politica ocupă un loc subsidiar în raport cu credinţa, totuşi
din lucrările Sfântului Augustin se poate desprinde o viziune filozofică despre
drept şi politică.
Religia şi biserica nu trebuie apărată doar de atacurile teologice ale sectelor,
ci şi de atacurile reale militare ale barbarilor ce se năpusteau asupra Romei. Şi lui
i-a fost dat să vadă abătându-se asupra imperiului dezastrul invaziilor barbare ce a
făcut ca cea mai mare şi cea mai puternică dintre cetăţile terestre să se prăbuşească
sub loviturile lor. Augustin a fost el însuşi martorul invaziei vandalilor. Ori această
prăbuşire a Romei era pusă adesea pe seama adevăratei religii, pe seama creştinării
imperiului şi Sfântul Augustin se simţea dator să apere noua religie împotriva
acestor acuzaţii.
Dacă dreptul nu este un obiect veritabil al gândirii lui Augustin, în schimb
tema justiţiei nu este absentă operei lui. Convertirea sa înseamnă pentru el
descoperirea justiţiei divine, a adevăratei justiţii. Înaintea convertirii mele „ nu
cunoşteam încă această justiţie veritabilă, interioară, ce nu judecă deloc lucrurile
după cutumele şi practicile exterioare, ci prin rectitudinea imuabilă a legii eterne a
lui dumnezeu atotputernic.

II.2 Comparaţi categoriile de legi la sf. Augustin şi sf. Toma d'Aquino.

Teologia politică a lui Aurelius Augustinus se bazează esenţialmente pe
distincţia celor două cetăţi care-şi împart omenirea – cetatea terestră și cea
cerească: „Două iubiri au clădit două cetăţi: iubirea de sine până la uitarea de
Dumnezeu a făcut cetatea terestră, dragostea de Dumnezeu până la dispreţul de
sine a făcut cetatea cerească”. Ideea nu e nouă, exista în germene și în alte
doctrine, dar Augustinus i-a dat forma şi valoare explicativă. Nu e vorba de un
imperiu al lui Dumnezeu care să-i urmeze vieţii de aici, gânditorul abandonând
orice perspectivă milenaristă.
Filosofia politică augustiană este o filosofie pentru timpuri de criză şi servea
scopurilor Bisericii şi autorităţilor feudale. Augustinus reia opoziţia între legea
naturală şi cea pozitivă: legea naturală, care în inima fiecăruia este legea lui
Dumnezeu, şi legea creştină este promulgarea exterioară a legii interioare a
sufletului. Dreptul pozitiv ar trebui să fie dezvoltarea legii naturale.
Toma d'Aquino (1225 sau 1226-1274) - figura centrală a filosofiei
medievale a perioadei târzii, un filosof și teolog remarcabil, un sistematizator al
scolasticii ortodoxe, fondatorul uneia dintre cele două tendințe dominante ale sale -
tomismul. Moștenirea acestui gânditor este foarte extinsă.
Un loc aparte îl ocupă cele două lucrări monumentale ale sale - „Suma
teologiei” și „Suma împotriva păgânilor” (numită uneori „Suma filozofiei”). El a
comentat textele Bibliei și lucrările lui Aristotel, al cărui adept era. În lucrările
sale, pe lângă teologie și filozofie, sunt luate în considerare probleme de drept,
moralitate, guvernare și economie.
În tratatul „Despre domnia prinților” Aquino oferă o sinteză a ideilor etice
aristotelice și o analiză a doctrinei creștine a controlului divin asupra Universului,
precum și a principiilor teoretice ale Bisericii Romane. Urmându-l pe Aristotel, el
pleacă de la faptul că omul este prin natură o ființă socială. Scopul principal al
puterii de stat este de a promova binele comun, de a păstra pacea și dreptatea în
societate, de a ajuta subiecții să ducă un stil de viață virtuos și să aibă beneficiile
necesare pentru aceasta.
Toma d’Aquino prezintă societatea drept mijlocul natural prin care omul îşi
realizează scopurile, iar Cetatea ca pe o comunitate „perfectă” orientată spre
realizarea binelui comun. El consideră că statul, reprezentând o componentă a
ordinii universale, îşi face apariţia datorită caracterului social al omului (Aristotel).
Totodată, apariţia statului este posibilă nu fără „atenţia” şi „participarea” lui
Dumnezeu, deoarece „nu este stăpânire decât de la Dumnezeu”. Dumnezeu este
adevăratul guvernator al ordinii universale. Statul, la fel, precum şi în perioada
iniţială a evoluţiei creştinismului, rămâne subordonat Bisericii, căreia trebuie să-i
acorde sprijin în vederea realizării scopului ei. Scopul statului, potrivit doctrinei
tomiste, este binele comun.
El a preferat forma monarhică de guvernare, dar credea că dacă monarhul se
dovedește a fi un tiran, poporul are dreptul să se opună tiranului și tiraniei ca
principiu de guvernare.
 Statul care nu se subordonează Bisericii are un caracter ilegal, pierzându-şi
dreptul la existenţă. Papa de la Roma, declarat de autor reprezentant al voinţei
divine şi „şef al republicii lui Hristos”, este în drept să sancţioneze monarhii şi să
elibereze subordonaţii acestora de obligaţia de a se supune monarhului. Această
teză a avut o importanţă deosebită în evoluţia relaţiilor politice medievale.

2.3 Apreciaţi influenţa filosofiei creştine asupra doctrinei dreptului.

Apariţia creştinismului pe scena gândirii europene s-a realizat ca un proces
complex de aculturaţie, trecând prin diverse etape de ruptură şi continuitate sau de
inovaţie şi moştenire. Această religie a dat o nouă orientare şi o nouă motivaţie
gândirii filozofice a dreptului printr-o regândire a tuturor conceptelor
fundamentale, cum ar fi cele de drept, justiţie şi lege, prin reciclarea şi remodelarea
gândirii filozofilor antici în încercarea de adaptare a acestei gândiri la dogmele
creştine.
Datorită creştinătăţii, Evul Mediu poate fi considerat o eră de unitate
spirituală, morală şi materială, comunitate care nu există însă pe plan politic.
Primul reprezentant marcant al ideii europene pe cale de constituire și un mare
precursor al gândirii europene a fost juristul francez Pierre Dubois (cca 1250–
1320).
Scopul declarat al lucrării „De recuperatione Terrae Sanctae” („Despre
recuperarea Pământului Sfânt”, 1306) era organizarea unei noi cruciade pentru
recucerirea Pământurilor Sfinte de la musulmani, dar dorința reală a autorului era
de a-i deschide calea regelui către o dominație europeană. Atât scopul declarat, cât
și cel real, se ascundeau însă în spatele unui plan ambițios de asigurare a păcii între
statele creștine.
El cerea o reformă a Bisericii, un învatamânt laic și propunea organizarea
unei federații europene cu un organism central, un conciliu format din oameni
întelepți, pricepuți, credincioși și bogați pentru a fi feriți de corupere. Printre
gânditorii politici care au prefigurat ideea unității europene poate fi numit marele
poet italian Dante Alighieri, considerat precursor al Renaşterii. În De monarchia el
preconizează o soluție de tip federalist a Europei, o pace universală prin
subordonarea monarhilor europeni unui conducător suprem, unei unice și legitime
autorități.
Monarhia concepută de Alighieri nu mai este limitată la statul feudal, ci la o
monarhie universală, ca stat, putere, independentă faţă de papalitate, așa încât
constatăm un tip nou de gândire, opus celui promovat de Biserica creștină.
Gânditorul italian reia o idee mai veche despre necesitatea „restaurării
cosmopolisului”, fiind vorba despre instaurarea în viitor a statului universal,
existenţa căruia va înlătura necesitatea statelor existente. Idei asemănătoare pot fi
atestate și în gândirea politică a lui Marsilio da Padova, în opera căruia se
manifestă tendinţa de a dezvălui cauzele conflictelor ce apar în viaţa statală,
încercând, totodată, să determine modalităţile de înlăturare a acestor conflicte din
viața popoarelor europene.