Aristotel-fondator al ştiinţei politice

Politeia lui Aristotel

Aristotel se consideră una din cele mai proeminente figuri a gîndirii politice greceşti.
Aristotel este recunoscut drept unul dintre cei mai universali gînditori care a stat la temelia ştiinţei
politice ca ştiinţă distinctă.
Aristotel (384 - 322 î.Hr.)-filosof grec, savant enceclopedist şi gînditor politic.
S-a născut într-un orăşel numit Stagira (Trăda) de pe malul mării Egee, în famila unui
medic de la curtea regelui Macedoniei Amina al III-lea. în anul 367, Aristotel soseşte la Atena şi
urmează prelegerile Academiei lui Platon. A fost unul din cei mai talentaţi elevi a lui Platon.
Aristotel observă părţile vulnerabile ale teoreticianului utopist, idealismului lui Platon,
scriind cea mai severă critică în adresa discursului lui Platlon, Republica. A devenit o maximă
expresia lui Aristorel: „Platon îmi este prieten , dar mai prieten îmi este adevărul".
La Atena Aristotel întemeiază şcoala Lykeion sau Peripatos, şcoală care a fost rivală cu
Academia lui Platon, în care Aristotel a predat 13 ani. Aceasta era o instituţie de învăţămînt cu
bibliotecă, muzeu şi un institut de cercetare. Metoda de cercetare în instituţia lui Aristotel era o
metodă inductivă, empirică şi istorică, spre deosebire de abordarea predominant idealistă şi
deductivă pe care se punera accentul în Academia lui Platon.
Învăţătura politică a lui Aristotel este expusă în Politica (a fost scrisă în baza analizei a 158
de constituţii ale statelor-cetăţi greceşti), Politea ateniană, Etica, Retorica.
Opera lui Aristotel este vastă şi multilaterală. Lucrările lui ştiinţifice impresionează prin
multitudinea problemelor studiate, profunzimea analizei problemelor etice, politice şi de drept.
Majoritatea cercetătorilor operei lui Aristotel constată că el ar fi scris 400-1000 de lucrări, dintre
care au rămas foarte puţine.
Analizînd opera lui Platon şi Aristotel, putem face următoarea concluzie: ştiinţa politică,
din punct de vedere conceptual, îşi poate găsi obârşia pertinentă la Platon şi Aristotel. Însă
noţiunea de „ştiinţă politică" este definită de Aristotel în Etica nicomahică drept o „ştiinţă
arhitectonică" care este superioară unor ştiinţe al căror obiect este limitat şi cărora li se impune, ea
înglobează şi depăşeşte ştiinţfle specifice şi are drept scop „binele suprem al omului". „Binele,
desigur,- scrie Aristotel,- este de dorit atunci cînd prezintă un interes pentru un individ izolat, însă
caracterul lui este mai frumos şi mai divin atunci cînd se aplică unui popor şi unor state întregi ".
Aristotel studiează ştiinţa politică în plan complex: studiul fericirii şi al virtuţii; studiul ştiinţei
guvernării, determinarea celei mai bune forme de guvernămînt. Ştiinţa politică în conceptul lui
Aristotel este strîns legată de etică. La Aristorel metoda politică drept ştiinţă este metoda de
analiză. Statul şi elementele lui, formele orînduirii politice existente, precum şi cele propuse se
analizează profund. Aristotel afirmă bazele naturale ale apariţiei statului. Aristotel definişte
existenţa unei naturi a omului - omul este un „animal politic" (zoon politikon). Oamenii şi numai
oamenii, după Aristotel, prin natura (esenţa) sa , sunt înzestraţi cu capacitatea de a vorbi, nu pentru
a exprima numai senzaţii (acest lucru îl pot face şi animalele), ci pentru a comunica între ei,
exprimînd diferite gînduri. Prin aceasta Aristotel afirmă provinienţa naturală a politicii. Dar, în
acelaşi timp, omul este şi un „animal social”. Însă sociale sunt şi animalele gregare (cocorii,
albinele). Dar ele nu sunt politice. Nici un animal nu trăeşte în cetate (polis). Numai unii oameni
sunt politici şi nuami acestea realizează complect natura omului, adică aceia de a trăi în comun,
într-un polis, condus de un ansamblu de reguli care reglementază viaţa publică, numit constituţie,
politeia, care asigură o viaţă dreaptă. Un polis (o politeia), după Aristotel, este organizat de o
politeia, adică de o totalitate a cetăţenilor. Aristotel gîndeşte viaţa omului numai în comunitate.
Natura omului este ţelul său. Însă nici un individ nu-şi atinge în mod necesar ţelul. Natura poate fi
împedicată sau coruptă, adică esenţa omului nu poate fi totdeauna realizată. Dacă Platon nu
pretinde să descrie un polis care ar trebui să fie construit, ci un stat ideal, Aristotel crede că cea mai
bună comunitate a cetăţenilor (constutuţie) poate fi determinată şi propusă ca ţel. Îl vedem pe
Aristotel ca sociolog. Există un polis ideal aristotelic, o societate civilă în care este instalat un
regim politic mixt (politeia).
Învăţătura politică a lui Aristotel este prezentată în Politica, alăturată de Etica. În Politica
Aristotel dezvăluie în continuare unele teme abordate în Etica precum ar fi: raţiunea practică,
practicii politice şi bunul simţ. În centrul atenţiei lui Aristotel se află virtuţile etice, dar şi virtuţile
diaonoetice care sunt legate cu raţiunea practică. Şi anume: vitejia, prudenţa, echitate şi bunul simţ.
Aceste virtuţi sunt condiţiile fericirii.
Aristotel afirmă că statul îşi are începutul în tendinţa naturală a omului spre comunicare.
Capacităţile cu care natura la înzestrat pe om pot fi dezvăluite numai în societate. Astfel Aristotel
ajunfe la concluzia că însuşi statul este „o formă naturală de conveţuire", „statul are esenţă
naturală". După Aristotel anume oraşul-cetate (polis) corespunde naturii omului.
„Orice stat, - confirmă Aristotel în Politica, - prezintă în sine o anumită formă de conveţuire
a cetăţenilor, care se foloseşte de o orînduire politică cunoscută". Aristotel sublimează că statul
este definit diferit, că există diferite forme de stat cu diferite forme de organizare politică. Statul
este compus din mai multe componente şi fiecare din ele tind spre putere pentru a-şi organiza
forma sa de conducere. Aristotel priveşte statul din trei puncte de vedere principale: clasificarea
tipurilor existente de state; cea mai bună formă de stat; personalitatea conducătorului. Aristotel a
aprofundat şi a precizat clasificarea statelor făcută de Platon. Analizînd diferite forme de stat,
Aristotel menţiona că „desăvîrşirea nu se poate atinge şi un legiuitor adevărat trebuie să ştie nu
numai acea ce este mai bun în sens abstract, dar şi aceea ce convine mai bine reieşind din
circumstanţele date şi ce este mai uşor de realizat ”.
Orînduirea politică este tratată drept „ordine care stă la baza distribuirii puterilor de stat” ,
care, la rîndul ei, presupune puterea legii, prin care apare ordinea şi reprezintă „raţiunea
imparţială”. Puterea legii şi „raţiunea imparţială” sunt acele „temelii după care cei ce sunt la
putere să conducă şi să apere viaţa de stat dată împotriva celor care o încalcă”. În orînduirea
politică Aristotel distinge trei componente: puterea legislativă, administrativă şi judecătorească.
Metoda politicii ca ştiinţă la Aristotel este metoda analizei, deoarece „fiecare lucru trebuie
cercetat în părţile lui principale cele mai mici ”.Aplicând metoda ştiinţifică de analiză, Aristotel
înaintează două metode pentru a clasifica formele statale: cantitativă (după numărul diriguitorilor)
şi calitativă (conducerea orientată spre binele general sau în interesele celor ce conduc). Conform
numărului diriguitorilor cu statul conduc: o singură persoană, cei puţini şi majoritatea; în al doilea
rînd propune metoda calitativă : formele drepte şi eronate sau denaturate: în cele drepte diriguitorii
îşi pun scopul de a asigura bunăstarea generală iar în cele denaturate - urmăresc un scop meschin,
avantajul personal. În baza metodei de analiză Aristotel propune următoarea clasificare a formelor
de stat: trei drepte - monarhia (conduce unul), aristocraţia (puterea aparţine celor puţini), politeia
(o organizare politică mixta) - o îmbinare a celor mai bune trăsături caracteristice oligarhiei şi
democraţiei - conduce majoritatea în interesul tuturor.

CLASIFICAREA FORMELOR ORÎNDUIRII DE STAT DUPĂ ARISTOTEL

Metoda cantitativă (după numărul

Metoda calitativă: scopul urmărit de diriguitori
diriguitorilor) asigurarea bunăstării generale meschin, avantajul personal
O singură persoană Monarhia Tirania
Cei puuţini Aristocraţia Oligarhia
majoritatea Politeia Democraţia

Dacă Platon nu pretinde să descrie un polis care ar trebui să fie construit, ci un stat ideal,
Aristotel crede că cea mai bună comunitate a cetăţenilor (constutuţie) poate fi determinată şi
propusă ca ţel. Îl vedem pe Aristotel ca empiric în opoziţie cu Platon idealistul şi ca sociolog în
opoziţie cu Platon filozoful. Există un polis ideal aristotelic, o societate civilă în care este instalat
un regim politic mixt (politeia). Aristotel este adept al acestei forme statale). Aristotel distinge şi
trei forme denaturate a statului -tirania („Mai mare cinste se cade nu celui ce va ucide un hoţ, dar
celui ce va ucide un tiran". în aceste cuvinte este exprimată atitudinea lui Aristotel faţă de această
formă de conducere statală), oligarhia ( ca şi aristocraţia este puterea celor puţini, însă nu a celor
destoinici ci a celor bogaţi), democraţia ( Aristotel distinge două forme de democraţie: puterea este
în mîinile gloatei, de fapt, in mîinile linguşitorilor şi demagogilor; democraţie ce se sprigină pe
legi. Apud Aristotel, aceasta este cea mai acceptabilă forme din cele rele).
Aristotel concepe echitatea drept bine general. Sarcina politicii este de a realiza binele
comun, acesta este scopul ei principal. A atinge acest scop nu este simplu. Politicul trebuie să ia în
seamă că omul este supus pasiunilor şi că natura omului este coruptă. Din aceste considerente
politicul nu trebuie să-şi pună scopul de a educa cetăţeni moral desăvîrşiţi, este de ajuns ca toţi
cetăţenii să aibă virtutea cetăţeanului – capacitatea de a se supune puterii şi legilor. Acesta este
„programul-minim”al Politicii. „Programul-maxim” se referă conducătorilor: pentru a exercita
puterea este necesară nu numai virtutea cetăţeanului, ci şi virtutea omului, deoarece cel ce menţine
puterea trebuie să fie desăvîrşit din punct de vedere moral.
Aristotel examinează comunicarea politică ca una din cele mai importante comunicări
umane, care înglobează toate celelalte forme de comunicare. Această comuncare este definită ca
comunicare de stat sau comunicare politică. Aristotel determină de asemenea în lucrările sale şi
noţiunea de „cetăţean"(polites). Cetăţean al statului este numai acel care poate participa în puterea
legislativă consultativă şi judecătorească a statului dat. Aceasta este „noţiunea absolută a
cetăţeanului”. În afară de aceasta cetăţenii fac serviciul militar şi slujesc Dumnezeilor. Statul ,
însă, constă din cetăţeni cărora le sunt accesibile patru funcţii: militară, administrativă,
judecătorească şi preoţească. În afară de cetăţeni Aristotel distinge în stat nobili şi ne nobili,
educaţi şi ne educaţi, liberi şi robi. Însă Aristotel consideră că robii nu sunt parte componentă a
statului. Deoarece robul este acel „care , fiind om, după natură nu-şi aparţine sie, ci altui”, este o
unealtă însufleţită.Aristotel menţionează că relaţiile familiale şi relaţiile robului şi stăpînului nu
sunt politice. Aceste relaţii poartă un caracter de familie. Politica în accepţiunea lui Aristotel este
domeniul relaţiilor cetăţenilor liberi şi egali.
Care este programul politic al lui Aristotel? El îşi imaginează că în cea mai bună formă a
statului grecii se transformă în stăpîni de scalvi, iar toate poparele lumii în robii lor. Deci, îbn
accepţiunea lui grecii trebuie să devină stăpîni ai Universului.
Analizînd diferite forme statale, Aristotel ajunge la concluzia că „statul, care este
constituit din oameni de mijloc, va avea şi cea mai bună formă de organizare (politeia)”. În secolul
al XX-lea ideea privind clasa de mijloc a devenit o parte componentă a politicii reale a statelor
unde s-a instituit şi funcţionează democraţia contemporană deoarece această pătură în societate
este majoritară.
Aristotel ajunge la concluzia că ideea utopistă a lui Platon privind statul este ireazabilă: „E
bine , desigur, să planifici ceva după dorinţa proprie, dar nu trebuie a cugeta despre ceva
imposibil". Aristotel critică ideea egalitaristă a lui Platon. „... statul, -menţiona Aristotel, - în urma
întăririi unităţii încetează de a fi stat". Aristotel înaintează ideea că odată cu întărirea omoginităţii
societăţii slăbesc funcţiile statului. Aceasta, dacă ar şi fi posibilă, cea ce este îndoielnic, prezintă un
pericol, ameninţă cu moartea statului. Deoarece statul este compus din oameni, mulţi şi diferiţi, şi
el, natural, trebuie să fie pluralist „Statul din oameni la fel nu se poate forma”,- menţionează
Aristotel.
De menţionat că Aristotel încearcă de privi statul din punct de vedere istoric. Însă, fiind un
idealist, el nu este în stare să înţeleagă pricinile apariţiei statului. El se mărgineşte numai cu
descrierea exterioară a formării statului. Statul fiind o formă de conveţuire a oamenilor nu este
unica lui formă. Mai există familia, satele. Ele precedă statul care faţă de ele este un scop al lor.
Pentru Aristotel statul există natural. A ceasta vorbeşte despre faptul că Aristotel, filozoful, nu este
în stare să descopere legile specifice ale dezvoltării societăţii. Deci istorismul lui Aristotel este
aparent. Vorbind despre familie care precede formării statului, Aristotel cunoaşte numai familia
societăţii sclavagiste dezvoltate, despre care gîndeşte anteistoric, considerînd că „aceasta este
prima formă naturală de conveţuire, care nu s-a schimbat tot timpul de cînd există omenirea”.
Familia în imaginea lui Aristotel are trei duble părţi şi trei forme de relaţii corespunzătoare
lor. Esenţa primilor şi celor mai mici forme ale familiei este privită astfel: „stăpîn şi rob, soţ şi
soţie, tatăl şi copiii ”. Din aceste considerente „în familie au loc relaţii triple: de dominaţie,
matrimionale şi părinteşti”. În corespundere cu aceasta Aristotel distinge în familie puterea de
dominaţie şi a stăpînului casei, prima putere – puterea asupra robilor, a doua – puterea asupra
soţiei şi copiilor.
Considerăm că incorect Aristotel tratează formarea satelor, considerînd că acest proces are
loc în urma unirii a cîtorva familii.Iar din cîteva sate apare statul.
Incorect tratează din punctul nostru de vedere şi natura puterii statului. El consideră puterea
statului drept o prelungire a puterii capului familiei. Aceasta este teoria patriarhală a provenienţei
statului la Aristotel. Ceva asemănător găsim şi la Confucius (statul este o familie mare).
Aristotel se pronunţă în favoarea proprietăţii private, în apărarea drepturilor independenţei
individului, tradiţiilor familiale. După Aristotel proprietatea privată corespunde dragostei naturale
a omului faţă de sine.
În concluzie, Aristotel spre deosebire de Platon a înaintat teoria privind provenienţa naturală a
statului , care asemenea unui organism viu , se formează în baza năzuinţelor naturale ale „Zoon
politikon" spre binele general , asociind multe familii. Asocierea acestora a dus la întemeierea
aşezărilor, satelor, oraşelor. Iar în baza asocierii a cîtorva sate şi oraşe apare polisul-statul. Din
aceste considerente nu apare necisitatea transformării radicale a statului conform concepţiilor lui
Platon care presupunea şi schimbarea naturii omului.

S-a nascut in 384 in Grecia in Stagira. Tatal lui era medic la curtea lui Filip II al Macedoniei.
Preocuparile familiei sale sunt realiste. La 17 ani revine la Atena ajungand la Akademia lui Platon.
Va sta 20 de ani elev si profesor a tinut prelegeri din filosofie. Va pleca in anul mottii lui Platon in
Asia Mica si in statele grecesti din jur.
Va face multe calatorii, lucreaza cu multi invatati in biologie.
In anul 342 IH, este chemat de Filip al Macedoniei pentru a se ocupa de educatia fiului sau
Alexandru. Dupa ce ajunge Alexanrdu rege, Aristotel revine la atena si isi deschide preopria scoala
filosofica langa fostul templu al lui Apollon Lykeios, scoala – liceu (Lykeion). Se va numi si
scoala peripatetica – de la obiceiul din scoala de a se discuta filosofie plimbandu-se printre sirurile
de coloane.
Spre sfarsitul vietii dupa moartea lui Alexandru, trebuie sa se refugieze deoarece partidul patriotic
nu-i putea ierta legatura cu familia domnitoare. In Atena existau sentimente estide Macedoniei, se
refugiaza in insula Eubeea in localitatea Calcis unde va muri in 322 la 62 de ani. Dupa propriile
spuse i-a impiedicat pe atenieni sa pacatuiasca din nou impotriva filosofiei. 28458psy83ktt4x
S-au pastrat prelegerile de la liceu. Opera sa cuprinde peste 1000 de lucrari din care se cunosc doar
160.
Tratate de filosofie, poeme, scrisori, discursuri
Opere: Tratate de Fizica (filosofia naturii), Metafizica (tratate de filosofie prima), Organon (tratat
de logica), despre suflet, despre nastere si distrugere, istoria animalelor, despre cer, Politica,
Poetica, Retorica, lucrari de morala : “Etica nichomahica", “Etica eudemica" (Eudem).
De la Aristotel inainte termenul de Metafizica va avea si sensul de Ontologie, dar va mai avea o
acceptie de metoda filozofica opusa celei dialectice. Egal este cel care a numit. st458p8283kttt
Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor stiintelor, teoretizat logica, etica, retorica,
economia politica, poetica, psiholog , al naturii.
Kant. “De la Aristotel incoace logica nu a avut nevoie sa faca un pas inapoi, dar ca si pana astazi
es n-a putut face un pas inainte “.
Opera aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza prin amploarea si adancimea, prin
contributiile originale. In toate domeniile s-a comportat ca un adevarat om de stiinta, impresionand
prin eruditia sa.
Aristotel
1. Primul care va face una din cele 3 sinteze realizate de gandirea filosofului in istoria gandirii sale
2. Th. d Aquino
3. Heghel
Este de mentionat pentru a vedea eruditia si profunzimea preocuparilor prin faptul ca a scris
tratatul Constitutia Atenei, cuprinde 2 parti :
1. istoria transformarilor politice ale Atenei,
2. descrie institutiile politice contemporane.
Pentru aceasta lucrare a studiat 158 constitutii ale statelor grecesti si barbare.
Aristotel va dezvolta filozofia dar nu dinauntrul platonismului ci din alta perspectiva. El si-a dat
seama ca nu poate merge pe urmele lui Platon, el se indoise, iar Aristotel nu putea merge, dar
Aristotel se comporta respectuos, dar nu face compromisuri adevarului. Aceasta pozitie este
exprimata in celebra exclamatie : “Amicus Plato sed magis amica veritas “ ( Mi-e prieten Platon,
dar mai prieten imi este adevarul ). Filozofia lui Aristotel deschide cai noi, meditatii filozofice. El
arata erorile lui Platon : ca a separat generalul de particular, a considerat ca esentele generale ar
exista independent de cele particulare, teza participarii ( lucrurile sensibile participa la ideea in sine
de lucru ), teza reamintirii. Aristotel arata legatura dialectica dintre general si particular,
generalitatea nu poate exista prin ea insati,ci se afla intr-un continuu proces de miscare si
transformare. Filozofia aristotelica are ca obiect determinarea participarilor de baza ale existentei
universale. El socoteste metafizica ( ontologia ) ca fiind stiinta principiilor si cauzelor prime. Prin
cauza principala = cauza fundamentala.
El gasim prima data definitia principiului ….. in 5 acceptii:
1. principiul este punctul de pornire al miscarii lucrurilor este elementul prim al generarii a tot ce
exista;
2. principiul constituie punctul de plecare datorita caruia lucrul este, ia nastere si poate fi cunoscut.
Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Dupa el tot ce exista
in mod efectiv reprezinta sinteza acestor 2 principii sinteza numita substanta.
Materia – principiul pasiv care da consistenta si care este modelat de forma. Forma – cea care da
configuratie, este elementul activ datator de structura care face ca lucrurile sa fie ceea ce sunt, dar
nici forma si nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai
actionand asupra materiei, dupa cum materia devine realitate primind forma.
Ex. de Metafizica : statuia lui Hermes este facuta din piatra, piatra insasi este o materie dar si o
forma, forma pentru ca se individualizeaza cu celelalte forme dar in raport cu statuia este materia
iar statuia este forma pietrei.
Un loc important in filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Trateaza categoriile din punct
de vedere filozofic ca domenii si grade ale existentei, dar si ca forma a gandirii logice, structura
realului. Prin categorii, notiuni de maxima generalitate, care exprima cele mai generale elemente,
insusiri si relatii de ordinul esentei lucrurilor sau a cunoasterii lor.
Aristotel si-a propus sa puna in evidenta notiunile necesare cu ajutorul carora se poate examina
conditiile oricaror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanta, calitatea, cantitatea, spatiul, timpul,
relatia, actiunea, pasiunea, posesia, pozitia.
Cifra 10 este o rezonanta a filosofiei pitagorice, I-au scapat o serie de categorii lui Aristotel : efect,
cauza, miscare si cu tot schematismul acestei teorii, teoria categoriilor este foarte importanta atat
pentru filosofie cat si pentru stiinta. Teoria acestei miscari considera ca natura este de neconceput
fara miscare si ca nu exista miscare in afara lucrurilor. Este importanta incercarea lui de a clasifica
forme de miscare; cresterea sau descresterea – miscare in raport cu cantitatea, schimbarea
calitativa - miscare in raport cu calitatea, deplasarea – miscarea in raport cu locul. S-a ocupat si de
cauzele miscarii. Stim ca Heraclit din Efess lega miscarea de dedublarea unitarului (contradictie)
dar Heraclit nu a avut raportul stiintific si logic pentru a demonstra aceasta problema logica.
Aristotel leaga miscarea de contradictie numai ca el intelege contradictia ca un fenomen de
suprafata, liniar, ca un fenomen care explica aparitia unuia si disparitia altui fenomen.
Cum se ajunge la aflarea cauzei miscarii ? Aristotel da un exemplu : bila A care se misca intr-o
directie constatam ca a fost pusa in miscare de mana noastra sau de bila A1 tot in miscare. Daca
mergem in aceasta directie impingem cauza miscarii la infinit. De aceea Aristotel afirma ca exista
un miscator initial nemiscat. Se intreaba : aceasta poate fi materie ?
Raspuns: nu, pentru ca a demonstrat ca materia este pasiva. Acest miscator initial nemiscat se afla
in afara materiei,este imaterial.
Nu poate fi decat Dumnezeu, care aparwe in sistemul filozofiei a lui Aristotel ca fiind izvorul
permanent al materiei – Primul motor spiritual, unic, absolut care se afla in nemiscare, dar care
genereaza miscarea in lume.
Teoria cauzelor prin care el vrea sa explice factorii diferiti care trebuie sa participe la aparatia unei
entitati determinate. Exemplu : statuia care este facuta dintr-un bloc de marmura. Pentru ca statuia
sa fie facuta trebuie sa existe blocul de marmura (cauza materiala), trebuie ca in mintea
sculptorului sa existe imaginea a ceea ce el vrea sa faca (cauza formala). Sculptorul trebuie sa faca
ca forma din capul lui sa se concretizeze in blocul de marmura (cauza eficienta), in toate acestea
trebuie sa existe vointa sculptorului (cauza finala). Concluzia lui Aristotel pentru aparitia unei
entitati determinate trebuie sa existe 4 cauze.
Idei social – politice. Le gasim in “Politica" – 8 carti
Studiul asupra constitutiilor pe care el le-a facut l-a dus la ideea ca statul este primordial fata de
individual. Apare in aceeasi lucrare – ideea istoricitatii vietii sociale. El sustine ca statul este o
institutie naturala, omul de la natura fiinta sociala. Omul se deosebeste insa de animalele ce traiesc
izolat, cat si de cele ce traiesc in grup prin aceea ca omul face parte dintr-o comunitate de munca.
Considera comunitatea de munca ca forma politica a activitatii naturale. Aristotel analizeaza
formele diferite de stat, tipuri de stat, aratand avantajele si dezavantajele fiecaruia in parte. Idei
actuale – ideea ca omul este un zoon politikon.(fiinta omeneasca este prin esenta sa membru unei
societati organizate, a unui polis – oras, stat, cetatean). Aceasta celebra teza exprima ideea de
sociabilitate a omului. Dupa cum Aristotel nu se limiteaza la constatarea faptului ca omul este
fiinta sociabila ci implica si ideea ca omul este asa de la natura, este subordonat statului.
Daca Platon a admis o egalitate limitata in sfera conducatorilor statului, Aristotel dimpotriva, i-a
apararea proprietatii private si a familiei, considera ca forma ideala de stat este aceea in care
puterea politica apartine celor cu stare mijlocie. El admite ca pot fi alte forme de stat: monarhie,
aristocratie si democratie. Aristotel face o pledorie remarcabila in favoarea democratiei. Arata ca
multimea are capacitatea de a judeca mai bine in orice imprejurare decat un grup restrans de
oameni. Vorbeste de faptul ca omul trebuie sa se supuna legii, ca legea are putere suprema in stat.
Este intemeietorul eticii, esteticii, este acela care a stat la inceputul majoritatii stiintelor.
Aristotel – primul filozof la care gasim o constructie teoretica minutioasa, un adevarat sistem
filozofic, este importanta analiza conceptelor pe care le face, a categoriilor, de asemenea cu
Aristotel se produce primul moment al desprinderii unor discipline stiintifice de filosofie
constituindu-se in stiinte de sine statatoare care studiaza realitatea din diferite perspective. Analiza
critica facuta , filosofia lui Platon.
Filosofia moderna si contemporana nu se poate lipsi de el fie pro sau contra se discuta cu respect
de el si filosofia sa.
S-a nascut in 384 in Grecia in Stagira. Tatal lui era medic la curtea lui Filip II al Macedoniei.
Preocuparile familiei sale sunt realiste. La 17 ani revine la Atena ajungand la Akademia lui Platon.
Va sta 20 de ani elev si profesor a tinut prelegeri din filosofie. Va pleca in anul mottii lui Platon in
Asia Mica si in statele grecesti din jur.
Va face multe calatorii, lucreaza cu multi invatati in biologie.
In anul 342 IH, este chemat de Filip al Macedoniei pentru a se ocupa de educatia fiului sau
Alexandru. Dupa ce ajunge Alexanrdu rege, Aristotel revine la atena si isi deschide preopria scoala
filosofica langa fostul templu al lui Apollon Lykeios, scoala – liceu (Lykeion). Se va numi si
scoala peripatetica – de la obiceiul din scoala de a se discuta filosofie plimbandu-se printre sirurile
de coloane.
Spre sfarsitul vietii dupa moartea lui Alexandru, trebuie sa se refugieze deoarece partidul patriotic
nu-i putea ierta legatura cu familia domnitoare. In Atena existau sentimente estide Macedoniei, se
refugiaza in insula Eubeea in localitatea Calcis unde va muri in 322 la 62 de ani. Dupa propriile
spuse i-a impiedicat pe atenieni sa pacatuiasca din nou impotriva filosofiei. 28458psy83ktt4x
S-au pastrat prelegerile de la liceu. Opera sa cuprinde peste 1000 de lucrari din care se cunosc doar
160.
Tratate de filosofie, poeme, scrisori, discursuri
Opere: Tratate de Fizica (filosofia naturii), Metafizica (tratate de filosofie prima), Organon (tratat
de logica), despre suflet, despre nastere si distrugere, istoria animalelor, despre cer, Politica,
Poetica, Retorica, lucrari de morala : “Etica nichomahica", “Etica eudemica" (Eudem).
De la Aristotel inainte termenul de Metafizica va avea si sensul de Ontologie, dar va mai avea o
acceptie de metoda filozofica opusa celei dialectice. Egal este cel care a numit. st458p8283kttt
Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor stiintelor, teoretizat logica, etica, retorica,
economia politica, poetica, psiholog , al naturii.
Kant. “De la Aristotel incoace logica nu a avut nevoie sa faca un pas inapoi, dar ca si pana astazi
es n-a putut face un pas inainte “.
Opera aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza prin amploarea si adancimea, prin
contributiile originale. In toate domeniile s-a comportat ca un adevarat om de stiinta, impresionand
prin eruditia sa.
Aristotel
1. Primul care va face una din cele 3 sinteze realizate de gandirea filosofului in istoria gandirii sale
2. Th. d Aquino
3. Heghel
Este de mentionat pentru a vedea eruditia si profunzimea preocuparilor prin faptul ca a scris
tratatul Constitutia Atenei, cuprinde 2 parti :
1. istoria transformarilor politice ale Atenei,
2. descrie institutiile politice contemporane.
Pentru aceasta lucrare a studiat 158 constitutii ale statelor grecesti si barbare.
Aristotel va dezvolta filozofia dar nu dinauntrul platonismului ci din alta perspectiva. El si-a dat
seama ca nu poate merge pe urmele lui Platon, el se indoise, iar Aristotel nu putea merge, dar
Aristotel se comporta respectuos, dar nu face compromisuri adevarului. Aceasta pozitie este
exprimata in celebra exclamatie : “Amicus Plato sed magis amica veritas “ ( Mi-e prieten Platon,
dar mai prieten imi este adevarul ). Filozofia lui Aristotel deschide cai noi, meditatii filozofice. El
arata erorile lui Platon : ca a separat generalul de particular, a considerat ca esentele generale ar
exista independent de cele particulare, teza participarii ( lucrurile sensibile participa la ideea in sine
de lucru ), teza reamintirii. Aristotel arata legatura dialectica dintre general si particular,
generalitatea nu poate exista prin ea insati,ci se afla intr-un continuu proces de miscare si
transformare. Filozofia aristotelica are ca obiect determinarea participarilor de baza ale existentei
universale. El socoteste metafizica ( ontologia ) ca fiind stiinta principiilor si cauzelor prime. Prin
cauza principala = cauza fundamentala.
El gasim prima data definitia principiului ….. in 5 acceptii:
1. principiul este punctul de pornire al miscarii lucrurilor este elementul prim al generarii a tot ce
exista;
2. principiul constituie punctul de plecare datorita caruia lucrul este, ia nastere si poate fi cunoscut.
Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Dupa el tot ce exista
in mod efectiv reprezinta sinteza acestor 2 principii sinteza numita substanta.
Materia – principiul pasiv care da consistenta si care este modelat de forma. Forma – cea care da
configuratie, este elementul activ datator de structura care face ca lucrurile sa fie ceea ce sunt, dar
nici forma si nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai
actionand asupra materiei, dupa cum materia devine realitate primind forma.
Ex. de Metafizica : statuia lui Hermes este facuta din piatra, piatra insasi este o materie dar si o
forma, forma pentru ca se individualizeaza cu celelalte forme dar in raport cu statuia este materia
iar statuia este forma pietrei.
Un loc important in filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Trateaza categoriile din punct
de vedere filozofic ca domenii si grade ale existentei, dar si ca forma a gandirii logice, structura
realului. Prin categorii, notiuni de maxima generalitate, care exprima cele mai generale elemente,
insusiri si relatii de ordinul esentei lucrurilor sau a cunoasterii lor.
Aristotel si-a propus sa puna in evidenta notiunile necesare cu ajutorul carora se poate examina
conditiile oricaror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanta, calitatea, cantitatea, spatiul, timpul,
relatia, actiunea, pasiunea, posesia, pozitia.
Cifra 10 este o rezonanta a filosofiei pitagorice, I-au scapat o serie de categorii lui Aristotel : efect,
cauza, miscare si cu tot schematismul acestei teorii, teoria categoriilor este foarte importanta atat
pentru filosofie cat si pentru stiinta. Teoria acestei miscari considera ca natura este de neconceput
fara miscare si ca nu exista miscare in afara lucrurilor. Este importanta incercarea lui de a clasifica
forme de miscare; cresterea sau descresterea – miscare in raport cu cantitatea, schimbarea
calitativa - miscare in raport cu calitatea, deplasarea – miscarea in raport cu locul. S-a ocupat si de
cauzele miscarii. Stim ca Heraclit din Efess lega miscarea de dedublarea unitarului (contradictie)
dar Heraclit nu a avut raportul stiintific si logic pentru a demonstra aceasta problema logica.
Aristotel leaga miscarea de contradictie numai ca el intelege contradictia ca un fenomen de
suprafata, liniar, ca un fenomen care explica aparitia unuia si disparitia altui fenomen.
Cum se ajunge la aflarea cauzei miscarii ? Aristotel da un exemplu : bila A care se misca intr-o
directie constatam ca a fost pusa in miscare de mana noastra sau de bila A1 tot in miscare. Daca
mergem in aceasta directie impingem cauza miscarii la infinit. De aceea Aristotel afirma ca exista
un miscator initial nemiscat. Se intreaba : aceasta poate fi materie ?
Raspuns: nu, pentru ca a demonstrat ca materia este pasiva. Acest miscator initial nemiscat se afla
in afara materiei,este imaterial.
Nu poate fi decat Dumnezeu, care aparwe in sistemul filozofiei a lui Aristotel ca fiind izvorul
permanent al materiei – Primul motor spiritual, unic, absolut care se afla in nemiscare, dar care
genereaza miscarea in lume.
Teoria cauzelor prin care el vrea sa explice factorii diferiti care trebuie sa participe la aparatia unei
entitati determinate. Exemplu : statuia care este facuta dintr-un bloc de marmura. Pentru ca statuia
sa fie facuta trebuie sa existe blocul de marmura (cauza materiala), trebuie ca in mintea
sculptorului sa existe imaginea a ceea ce el vrea sa faca (cauza formala). Sculptorul trebuie sa faca
ca forma din capul lui sa se concretizeze in blocul de marmura (cauza eficienta), in toate acestea
trebuie sa existe vointa sculptorului (cauza finala). Concluzia lui Aristotel pentru aparitia unei
entitati determinate trebuie sa existe 4 cauze.
Idei social – politice. Le gasim in “Politica" – 8 carti
Studiul asupra constitutiilor pe care el le-a facut l-a dus la ideea ca statul este primordial fata de
individual. Apare in aceeasi lucrare – ideea istoricitatii vietii sociale. El sustine ca statul este o
institutie naturala, omul de la natura fiinta sociala. Omul se deosebeste insa de animalele ce traiesc
izolat, cat si de cele ce traiesc in grup prin aceea ca omul face parte dintr-o comunitate de munca.
Considera comunitatea de munca ca forma politica a activitatii naturale. Aristotel analizeaza
formele diferite de stat, tipuri de stat, aratand avantajele si dezavantajele fiecaruia in parte. Idei
actuale – ideea ca omul este un zoon politikon.(fiinta omeneasca este prin esenta sa membru unei
societati organizate, a unui polis – oras, stat, cetatean). Aceasta celebra teza exprima ideea de
sociabilitate a omului. Dupa cum Aristotel nu se limiteaza la constatarea faptului ca omul este
fiinta sociabila ci implica si ideea ca omul este asa de la natura, este subordonat statului.
Daca Platon a admis o egalitate limitata in sfera conducatorilor statului, Aristotel dimpotriva, i-a
apararea proprietatii private si a familiei, considera ca forma ideala de stat este aceea in care
puterea politica apartine celor cu stare mijlocie. El admite ca pot fi alte forme de stat: monarhie,
aristocratie si democratie. Aristotel face o pledorie remarcabila in favoarea democratiei. Arata ca
multimea are capacitatea de a judeca mai bine in orice imprejurare decat un grup restrans de
oameni. Vorbeste de faptul ca omul trebuie sa se supuna legii, ca legea are putere suprema in stat.
Este intemeietorul eticii, esteticii, este acela care a stat la inceputul majoritatii stiintelor.
Aristotel – primul filozof la care gasim o constructie teoretica minutioasa, un adevarat sistem
filozofic, este importanta analiza conceptelor pe care le face, a categoriilor, de asemenea cu
Aristotel se produce primul moment al desprinderii unor discipline stiintifice de filosofie
constituindu-se in stiinte de sine statatoare care studiaza realitatea din diferite perspective. Analiza
critica facuta , filosofia lui Platon.
Filosofia moderna si contemporana nu se poate lipsi de el fie pro sau contra se discuta cu respect
de el si filosofia sa.

ARISTOTEL-PĂRINTELE ŞTIINŢEI POLITICE

1. Locul ştiinţei politice în gândirea aristotelică.

2. Esoteric şi exoteric în "Politica" lui Aristotel.
3.Ideile Stagiritului despre stat şi formele de guvernământ.

S-a spus pe drept că în cadrul a ceea ce s-a numit „miracolul grec" exista şi un „miracol Aristotel"
- „miracol" prin caracterul cu totul excepţional al contribuţiei sale la dezvoltarea cunoaşterii.
Pentru noi, Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice şi unul dintre exponenţii cei mai profunzi ai
filosofiei politice problemele puse de el ca şi unele din soluţiile sale fiind şi astăzi în centrul
dezbaterilor. Deşi metec (adică socotit străin, născut în Stagira) şi deci non-cetăţean (sau, cum
spun unii, tocmai de aceea) el a dobândit o cunoaştere deosebit de adecvată a vieţii politice,
întemeindu-se doar pe observaţia evenimentelor şi pe studii istorice. „Neavând nici drepturile, nici
reflexele unui cetăţean - relevă Marcel Prelot în cuvântul înainte la versiunea franceză realizată de
el a Politicii (Aristotel, La Politique, Paris, Gonthier, 1971, p.9) el se găsea în afara, dacă nu
deasupra disputelor de partide. 

Constrângerea însăşi a evenimentului îl situa în poziţia de observator obiectiv şi dezinteresat".

Chiar dacă ce invocă Prelot e prea mult, dacă nu chiar imposibil, această situaţie, ca şi spiritul
ştiinţific, preluat prin educaţie de la tatăl său (medic de profesie) l-au ajutat să întreprindă o analiză
deosebit de profundă a fenomenului politic. Aristotel a făcut ceea ce astăzi s-ar numi „şcoală", în
sensul polarizării în jurul său a unei largi echipe de ucenici intelectuali cu ajutorul cărora şi-a lărgit
considerabil investigaţia, realizând acel imens „dosar documentar", culegere de Constituţii sau
Politii - ce cuprindea analiza, în ordine alfabetică, a 158 de constituţii de state simple sau
confederaţii, cu un apendice asupra guvernării tiranilor, o monografie a legilor „barbarilor"
(Cartagina şi Roma) şi un studiu special al pretenţiilor teritoriale ale statelor - care i-a permis
excelenta sinteză teoretizatoare, explicativăşi critic-evaluativă care este Politica. 

Din păcate, din această imensă întreprindere documentară n-a rămas decât un fragment apreciabil
care se ocupă de Constituţia Atenei, regăsit şi publicat pentru prima dată, în ianuarie 1891, de Sir
Frederic Kenyon (Cf. Aristoteles, Statul atenian, trad. St. Bezdechi, Bucureşti, Casa şcoalelor,
1944). Se spune că această colecţie ar fi fost realizată la îndemnul lui Platon (în a cărui Academie a
studiat vreme de două decenii). Ceea ce este cert este că ea i-a înlesnit lui Aristotel să trateze
politica prin metoda inductivă, pornind de la descrierea faptelor particulare, aşa cum, se
procedeazăşi în ştiinţele naturii. Totodată, acest fragment confirmă importanţa acordată de
Aristotel metodei istorice sau genetice_(„Istoria este folositoare omului politic" nota el în
Retorica), din năzuinţa de a pătrunde până în cauzele cele mai îndepărtate ale fenomenelor: spre a
ne da mai bine seama de o constituţie ajunsă la maturitate, spunea el, nu e de ajuns să o considerăm
numai în această formă a sa, ci trebuie să căutăm a stabili şi diferitele faze evolutive prin care a
trecut până s-a închegat în felul în care se prezintă astăzi, în momentul cercetării. Bogatul material
acumulat şi clasificat i-a prilejuit o analiză comparativă a constituţiilor sau formelor de
guvernământ, pe o bază solidăşi cu o amplitudine pe care rareori o întâlnim chiar şi în politologia
contemporană nouă. 

Prin urmare, din ce se poate deduce din această mărturie care a supravieţuit, ca şi unele modalităţi
practicate în Politica, opera sa este simultan descriptivă, comparativă, teoreticăşi critică, relevând o
impresionantă aprofundare a esenţei fenomenului politic; lucrarea Politica este cheia de boltă a
întregului său sistem, după cum se exprimaşi Prelot, nu numai pentru că, cum afirmă acesta, el nu
separă politica de moralăşi nici nu o supune acesteia, ci pentru faptul major că prin ea culminează
filosofia şi ştiinţa despre om, acesta fiind, în concepţia sa, un zoon politikon. Polis este starea
naturală a acestuia (anarhia fiind nenaturală), şi nu doar o constrângere de fapt pe care individul
trebuie să o suporte. Pentru că ea, polis, statul-cetate sau oraş, în calitate de comunitate politică,
este încununarea unei evoluţii ce marchează o dezvoltare istorică a asociaţiilor umane anterioare,
familia şi satul. Trebuie relevat că, cu toată diferenţierea, polis are încă funcţii complexe şi un
statut ontic sincretic. Poate tocmai de aceea - având în vedere că trăind în Macedonia sau studiind
şi alte tipuri de state - el rămâne fidel modelului polis-ei, încercând chiar să-i stabilească condiţiile
optime de existenţă şi dezvoltare.

Iată de ce nu e deloc surprinzător că Politica ocupă acest loc în gândirea sa. Ştiinţa politică,
urmărind "binele şi cel mai mare bine", este "ştiinţa cea mai stăpânitoare şi conducătoare în cel mai
înalt înţeles" (Aristotel, Etica nicomahică, p.26). Ea este o ştiinţă practică, urmărind cunoaşterea şi,
prin ea, îndrumarea acţiunii. Mai mult chiar, ea stabileşte - de fapt prin obiectul ei - ce ştiinţe sau
arte trebuie să existe în stat şi în ce măsură trebuie învăţate de fiecare individ; ea îşi subordonează
strategia, economia şi retorica. 

În conformitate cu această logică, etica însăşi este o parte a ştiinţei politice, căci "deşi acest bine
este acelaşi pentru individ şi pentru comunitate, totuşi lucru mai mare şi mai perfect trebuie să fie a
întemeia şi păstra binele comunităţii". Deşi el spune "unele chestiuni anevoioase" cum ar fi la ce se
aplică egalitatea şi la ce se aplică inegalitatea" constituie filosofia politică, nici ştiinţa politică nu
este plasată în afara funcţiei evaluativ-normative: "este treaba uneia şi aceleiaşi ştiinţe de a cerceta
care este cea mai bună formă de guvernământ, care aste natura acelui guvernământ şi în care
condiţiuni ar putea fi atât de desăvârşit pe cât ar fi de dorit, dacă nu ţinem seama de nici o piedică
din afară; şi, pe de altă parte, de a şti ce Constituţie se cuvine să alegem potrivit diverselor
popoare, dintre care cele mai multe n-ar putea primi o Constituţiune desăvârşită" (Aristotel,
Politica, p.209-210). 

În concepţia aristotelică despre ştiinţa politicii se întrepătrund, aşadar, două planuri: cel al realului
şi cel al idealului sau, într-o expresie mai modernă, planul explicativ şi cel normativ sau
prescriptiv. Această întrepătrundere domină structura lucrării sale fundamentale Politica şi exprimă
chintesenţa abordării sale, anunţată încă în ultimele rânduri ale Eticii. Există de altfel în
sistematizarea Stagiritului o legătură intimă între cele tei principale ştiinţe practice: economia (şi
nu chrematistica - arta de a face bani) serveşte nevoile naturale (şi domestice), etica pe cele
individuale (spirituale), iar politica pe cele ale comunităţii, făcând posibilă realizarea celorlalte
două. 

Pornind de la principiul că "fiecare judecă bine numai ceea ce cunoaşte" şi că, mai ales, "îndeobşte
bine va judeca cel învăţat în toate" şi de aceea "un tânăr nu este un auditor potrivit pentru ştiinţa
politică", lipsindu-i experienţa în viaţa practică, Aristotel sugerează, de fapt, caracterul ezoteric -
rezervat iniţiaţilor în ştiinţa şi experienţa politică - al lucrării sale. De altfel, chiar şi în cuprinsul
operei sale, şi mai ales din capitolul dedicat analizei cauzelor "revoluţiilor" şi mijloacelor de
asigurare a durabilităţii statelor, ne putem da seama. Un singur exemplu, dintre multele posibile,
care frizează chiar cinismul: "Democraţiile şi oligarhiile săvârşesc aici (adică nedistingând între
mijloacele care conserva şi cele care ruinează respectiva formă de guvernământ - n.n) o greşeală
deopotrivă de gravă. În democraţii, unde mulţimea poate face în mod suveran legile, demagogii, cu
atacurile lor neîntrerupte contra bogaţilor, împart totdeauna cetatea în două tabere, pe câtă vreme ei
ar trebui să pară în cuvântările lor preocupaţi numai de interesele bogaţilor; după cum în oligarhii
guvernământul ar trebui să pară că are în vedere numai interesul poporului - (s.n)" (Politica, p.
309). 

Poate tocmai de aceea această parte a tratatului şi-a păstrat atracţia şi în actualitate, stimulând chiar
încercările de codificare şi cuantificare, pentru a deduce legi ale comportamentului politic în
diferitele guvernăminte şi situaţii istorice. Trebuie să recunoaştem Stagiritului că în această parte
ce abundă în judecăţi profunde şi subtile, el se dovedeşte nu numai un sublim teoretician al politicii
dar şi un deosebit de abil preceptor - el a fost, de altfel, la curtea macedoneană, preceptore al celui
ce va fi Alexandru cel Mare - pentru situaţiile politice concrete. Realismul lui impresioneazăşi se
situează la loc de frunte în istoria nu numai a ştiinţei ci şi a artei politice alături de cel al indianului
Cautylia şi al florentinului Machiavelli. Cei doi piloni ai puterii - violenţa şi viclenia - îşi găsesc o
menţiune expresă, subliniindu-se chiar căşi "revoluţiile " procedează prin una sau alta. 

Deşi în epocă unii sofişti s-au ridicat împotriva sclavajului, invocând legea naturală (Licophon
sublinia că "prin natură toţi oamenii sunt egali" iar Alkidamas susţinea că "natura n-a făcut sclavi")
Aristotel s-a raliat concepţiei dominante a vremii justificând sclavia printr-o determinare psiho-
fizică ("acel om care din natură nu este al său ci al altui om") dar şi social - economică (dacă
suveicile ar ţese singure ...patronilor nu le-ar mai trebui lucrători şi nici stăpânilor sclavi) (Politica,
p. 25). Deosebit de interesante şi fecunde ne par ipostazele în care este definit statul. Prima
definiţie, rezultat al abordării istorico-genetice, este deosebit de semnificativă. Cum sublinia şi A.
M. Deborin, spre deosebire de mulţi gânditori din epoci ulterioare şi chiar din vremea noastră,
Aristotel privea statul nu ca pe o operă artificială a omului, nu ca pe un produs al contractului (ca
Licophron, în epocă) sau al consensului, ci ca pe un produs al dezvoltării naturale, fireşti: statul ia
naştere din nevoile vieţii, realizându-se cea mai desăvârşită formă de uniune a omului, dictată chiar
de natura acestuia (1). 

Fiind un zoon politikon numai în calitate de membru al statului, omul devine om în sensul său
adevărat. În afara statului nu ar putea exista decât un animal sau zeu. Dacă statul este ansamblul
cetăţenilor, aşa cum întregul este anterior logic părţilor, tot astfel şi statul este anterior cetăţenilor
ce-l alcătuiesc. Limitele societăţii sclavagiste sunt pe deplin prezente şi în concepţia aristotelică:
munca fiind, în mentalitatea curentă asociată cu sclavajul, Aristotel nu include printre cetăţenii
Politeii (statul capabil să asigure fericirea prin virtute) nu numai pe sclavi (instrumente
cuvântătoare, predestinate la sclavie, adică la condiţia inumană, prin structura lor psiho-fizică), ci
nici pe meşteşugari şi agricultori, întrucât aceştia erau nevoiţi să muncească pentru a-şi asigura
existenţa; de asemenea nici pe străini - "barbarii" fiind echivalaţi cu sclavii în ochii atenienilor; sau
pe femei a căror facultate deliberativă ar fi prea adesea depăşită (subordonată) de pasiune. 

Calitatea de cetăţean, preciza el, "aparţine numai omului politic, care este capabil, fie singur, fie
prin alţii, să îngrijească afacerile publice"; fiind "element al statului", cetăţeanul este cel care, în
funcţie de constituţia respectivă "ia parte la funcţiunile de judecător şi ocupă o funcţie publică"; " a
şti să se supună şi a şti să guverneze sunt calităţi necesare cetăţeanului", iar adevărata scoală a
guvernării este supunerea. De aici deducem că raporturile definitorii pentru comunitatea politică
sunt autoritatea şi supunerea. Împotriva oricărei posibile perpetuări în funcţie el
precizează: "alternativa autoritate şi supunere trebuie să fie în acord necesar, comună tuturor
cetăţenilor. Egalitatea este identitatea de atribuţiuni între fiinţe asemănătoare şi statul n-ar putea
trăi contra legilor echităţii" (Politica, p. 175) .

Atunci când Aristotel defineşte statul ca asociaţia care urmăreşte şi realizează "cel mai mare bine"
(2), avem de a face cu alt gen de definiţie, finalistăşi normativă, aşa cum apare, de fapt, şi când
precizează "statul ideal": "statul cel mai perfect este evident acela, în care fiecare cetăţean, oricare
ar fi, poate, graţie legilor, să practice cât mai bine virtutea şi să-şi asigure cât mai multă fericire"
(Politica, p. 142). Dar tot în Politica întâlnim şi o definiţie mai pragmatică, instituţională, în care
statul este identificat cu suma organelor sale, adică cu ceea ce astăzi numim aparatul de stat (3). 

Aristotel constată atracţia pe care o exercită puterea şi primejdiile implicate: "foloasele ce le aduce

puterea şi administrarea intereselor generale insuflă tuturor oamenilor dorinţa de a se perpetua în
funcţiune: şi ca şi cum toţi ar fi bolnavi şi numai posesiunea puterii le-ar putea da sănătatea, într-
atât de morţişţin să păstreze autoritatea, o dată ce o stăpânesc" (Politica, p. 109). 

Este "corupţia" pe care o exercită puterea, sesizată şi de Herodot şi care şi-a găsit expresia
aforistică în cunoscuta formulă a lui Lord Acton: "puterea corupe, iar puterea absolută corupe în
mod absolut", adică în chip nebunesc. Dar pentru că statul este nu orice fel de asociaţiune ci una
între oameni liberi şi egali, "puterile politice, când sunt bazate pe egalitatea cetăţenilor, toţi fiind
asemenea, fiecare are dreptul să exercite autoritatea la rândul său" (Politica, p. 109). 

În statul perfect pe care îl imagina, fiecare trebuia, pe rând, să se supunăşi să guverneze. Este ideea
fundamentală, apreciem, a operei sale politice, aceea a"reciprocităţii în egalitate", singura care
"salvează statele", asigurându-se, prin rotaţie, exercitarea puterii de către fiecare cetăţean. Această
idee genială, anticipatoare, ne încurajează să sperăm că "asimetria" sau inegalitatea nu este o
fatalitate a relaţiilor politice. 

Statul este "instituţia naturală", pentru că e necesară; în afara lui "lipsit de lege şi dreptate", omul
este cea mai rea dintre fiinţe, căci "cel mai groaznic lucru este nedreptatea înzestrată cu arme", pe
când "dreptatea este o virtute socială, căci dreptul nu este decât ordinea comunităţii politice (ori
dreptul este hotărârea a ceea ce este just). Aristotel subliniază preocuparea pentru stabilitate. El nu
este împotriva schimbărilor, dar socoate ca principală datorie a omului de stat este prezervarea
constituţiei. Se pronunţă pentru o orânduire blândă (mixtă) care echilibrează trăsăturile
democratice şi oligarhice, în care dominaţia este asigurată clasei de mijloc, iar deciziile colective,
sugerează el, sunt probabil mai bune, pentru că amalgamează diferite expertize individuale.

În teoria şi clasificarea formelor de guvernământ Stagiritul porneşte de la identificarea statului cu

constituţia: nu este o "întemeiere" a dreptului constituţional, cum le place unora să "modernizeze",
ci este punctul de plecare al unei tipologii bazate pe o viziune abstract-formală, juridizantă,
consolidată într-o tradiţie ce-şi va găsi punctul culminant în dreptul constituţional modern. 
Primul criteriu este aritmetic: "Guvernământul şi Constituţia fiind lucruri identice şi
guvernământul fiind puterea supremă a cetăţii, trebuie în chip necondiţionat ca această putere să se
compună dintr-un singur individ, sau dintr-o minoritate, sau în sfârşit din masa
cetăţenilor" (Politica, p. 23). 

În funcţie de aceasta, există deci: monarhia (regalitate), aristocraţia şi politeia. Dar Aristotel nu

rămâne aici şi adânceşte această clasificare în lumina criteriului politico-etic ce stătea la baza
definiţiei finaliste a statului: binele general. Dacă guvernământul nu urmăreşte binele tuturor, ci
tinde să satisfacă interesele unuia singur, unei minorităţi sau al majorităţii, formele de guvernământ
sunt apreciate ca fiind deviate, impure, abătându-se de la menirea lor, numite fiind: tiranie,
oligarhie şi democraţie (demagogie). 

Doctrina binelui general a făcut carieră, de ea prevalându-se toate regimurile politice, pentru că ea
are în vedere doar ceea ce Marx denumea "funcţia socială generală" a statului ignorând caracterul
de clasă sau grup al unei anumite puteri politice. Cum remarca până şi un elitist ca Gaetano Mosca:
"un asemenea criteriu nu este sigur căci este dificil să distingi într-o manieră netă interesul
guvernaţilor de cel al guvernanţilor; şi mai mult chiar, guvernanţii pot avea de bună-credinţă
convingerea că guvernământul lor este cel mai bun, fără ca lucrul acesta să fie conform cu
adevărul. (G. Mosca, G. Bouthoul, Histoire des doctrines politiques, Paris, Payot, 1966, p.41). Dar
luciditatea lui Aristotel nu se poate mulţumi cu atât. Discutând, e drept, în cadrul formelor injuste,
el ajunge la formularea criteriului social al proprietăţii în distingerea formelor de
guvernământ: "Însă raţiunea ne spune îndeajuns că dominaţia minorităţii şi acea a majorităţii sunt
lucruri cu totul accidentale.. .ceea ce distinge în mod esenţial democraţia de oligarhie este sărăcia
şi bogăţia; şi oriunde puterea este în mâna bogaţilor, majoritatea sau minoritate, este oligarhie;
oriunde puterea este în mâna săracilor, este demagogie" (Politica, p.112). Criteriul i-a fost inspirat
chiar de democraţia ateniană cu ale cărei "exagerări" în favoarea săracilor nu era de acord.

Dar spiritul concret-istoric în care el analizează formele de guvernământ - chiar ideea subliniată că
nu există constituţie bună pentru orice popor - îl face sensibil la diversitatea accentuată a acestora
(Marcel Prelot găseşte chiar în capitolele politicii elemente pentru clasificarea a optsprezece forme
politice care se înlănţuie perfect într-un tablou sistematic -Marcel Prelot, Histoire des idees
politiques, Paris, Dalloz, 1984), la caracterul compozit al unora sau la variaţia lor după caracterul
urban sau agrar al comunităţilor. Modelul pe care-l propune Stagiritul promovează, în afara
principiului deja menţionat, o democraţie în care egalitatea să fie proporţională cu meritul,
împotriva unei egalităţi aritmetice, aleatorii. În orice caz, spre deosebire de Platon, el crede ferm în
valoarea majorităţii (cf. Statul atenian) şi mai crede, cum însuşi se exprimă, că "ambiţia bogaţilor a
ruinat mai multe state decât ambiţia săracilor". 

Aristotel sesizează că în orice stat există trei părţi sau elemente, de buna organizare a cărora
depinde vitalitatea întregului: adunarea generală, corpul magistraţilor şi corpul judecătoresc; şi el
studiază modalităţile concrete cu atribuţiile specifice fiecăruia. Atât traducătorul versiunii române
a Politicii, Ştefan Bezdechi, cât şi alţi analişti (cf. Kurt Schilling, Histoire des idees sociales, Paris,
Payot, 1962, p.89) sunt înclinaţi să aprecieze "unul dintre cele mai mari merite" ale Stagiritului,
teoria celor trei puteri care ar semnifica de fapt ideea separaţiei puterilor în stat pe care se
bazează "tot dreptul constituţional modern", ca şi când ea ar fi putut constitui pe vremea sa o
problemă la ordinea zilei. Teoria separaţiei puterilor pune accentul pe echilibrarea lor şi îşi găseşte
sens doar în regimul reprezentativ modern, de aceea s-a şi născut în lupta pentru constituirea
acestuia, împotriva monarhiei absolute. 
La Aristotel este vorba de o diferenţiere funcţională a magistraturii în diferitele forme politice ale
polis-ei. Numai o modernizare forţată îl poate transforma în teoreticianul anticipator al principiilor
politico-juridice burghezo-liberale. Avea dreptate Carl J. Friedrich (La democratie
constitutionnelle, Paris, P.U.F., 1958, p.1) să ironizeze asemenea tendinţe de modernizare
remarcând că, absolutizând modelul aristotelic, am ajunge la concluzia că pentru stadiul
contemporan tipul ideal de stat l-ar reprezenta.. .Republica Andorra. Unii îi reproşează prea marea
docilitate faţă de tradiţia greacă, atunci când absolutizează modelul statului -cetate în proiectul
statului optim, mai ales că el a cunoscut şi din experienţă alte tipuri de state. Această opţiune are
izvoare în mentalitatea vremii: regatele sau imperiile ori chiar republicile întinse nu aparţineau
lumii elene, ci "barbarilor", de aceea erau considerate inferioare. Nici un geniu ca Aristotel n-a
putut depăşi deci mentalitatea dominantă a contemporaneităţii. Pe de altă parte, există în această
poziţie a sa şi o atitudine polemică împotriva unor concepţii cum era cea a stoicilor, cinicilor,
subliniind împotriva acestora valoarea particulară a sistemului politic al polis-ei. 

Ceea ce am dori să relevăm, în încheiere, este o altă idee călăuzitoare a Stagiritului, care se înscrie
printre contribuţiile care au fertilizat dezvoltarea ştiinţelor politice: modelarea formelor politice pe
diversitatea socialului. Diferenţa de constituţii este generată de diversitatea socialului. Diferenţa de
constituţii este generată de diversitatea elementelor sociale; de aceea ar fi o greşeală gravă să
încerci să aplici pentru toate statele acelaşi tip de constituţie. "Când propun o constituţie, trebuie ca
ea să poată fi acceptatăşi pusă lesne în executare, având în vedere actuala situaţie a diferitelor state.
În politică - sublinia el - nu e mai puţin greu de a reforma un guvernământ decât de a-l crea, după
cum e mai greu să te dezveţi de un lucru decât să-l înveţi pentru prima dată (Politica, p. 210-211).
Iată numai câteva contribuţii pentru care Aristotel merită pe deplin a fi considerat un exponent
strălucit al filosofiei politice şi întemeietor al ştiinţei politice şi care şi-a dominat şi îndatorat
posteritatea.