CONCEPȚIA LUI ARISTOTEL DESPRE MORALĂ

Etica nicomahică este o scriere ce aparține lui Aristotel și apare ca fiind scrisă în jurul anului 350 î.Hr.
Lucrarea este structurată pe 10 cărți, având ca subiect virtutea. Numele de Etica Nicomahică, provine de
la numele fiului lui Aristotel, Nicomahus, despre care se consideră că ar fi editat cartea, având în vedere
că aceasta fusese concepută de Aristotel drept curs pentru discipolii săi.

Etica Nicomahica se aseamănă în mare parte cu o altă scriere, Etica Eudemică. Atât Etica Nicomahică cât
și Etica Eudemică încep cu discuția despre eudaimonia (fericire) și se încheie cu discuția despre virtute și
ceea ce necesită oamenii pentru a-și trăi viața cel mai bine. Amândouă examinează condițiile în care
slăvirea sau blamarea sunt potrivite și ambele vorbesc despre natura plăcerii și a prieteniei. În ciuda
faptului că ambele lucrări exprimă același punct de vedere, este evident că una dintre ele reprezintă o
versiune îmbunătățită a celeilalte, iar de multe ori este considerat că Etica Nicomahică este versiunea
îmbunătățită a Eticii Eudemice.

Aristotel, prin Etica Nicomahică este un deschizător de drumuri, până la el neamaifiind o abordare
sistematică a eticii într-un tratat.

Ideea principală cu care Aristotel își începe cartea este aceea că există diferențe de opinie despre ceea ce
este cel mai bine pentru oameni și aceste diferențe trebuie rezolvate. Se pune întrebarea : Care este
binele?

Aristotel nu caută o listă de lucruri care sunt bune pentru că o astfel de lista ar fi ușor de întocmit.
Aristotel caută binele drept binele cel mai înalt și consideră că acesta, oricare ar fi el, are trei
caracteristici: este dezirabil în sine, nu este dezirabil pentru un alt lucru, și toate celelalte lucruri sunt
dezirabile pentru el.

Nimeni nu trăiește pentru un alt scop decât cel al binelui cel mai înalt pentru că eudaimon este cel mai
înalt scop și toate scopurile subordonate, cum ar fi sănătatea sau bunăstarea sunt dorite pentru faptul că
promovează binele și nu pentru ca sunt ele însele binele.

Aristotel “Concomitent răul de dragul plăcerii, în schimb, de frica durerii, nu săvârșim binele”.
Aristotel părăsește în etică drumul trasat de marii săi înaintași, Socrate și Platon. El este și în etica unui
realist, căci el nu mai întrebă în etică despre ideea de bine, despre moralitatea ca ceva în sine, pentru
sine și despre variabilitatea acesteia, ci pe Aristotel îl preocupă viața morală reală (moralitatea ca ceva
faptic).

Etica aristotelică nu mai este îndreptată spre cunoașterea unui ideal veșnic și neschimbabil, ci spre
înțelegerea binelui ce poate fi realizat de către oamenii aici în această lume, care sunt deosebiți după
sex, stare socială, profesiune, popor și de aceea el este altfel pentru bărbat și altfel pentru  femeie.
Pentru Aristotel este de neînțeles ceea ce platonicii vor sa spună cu a lor “bine în sine”.

Aristotel afirma că dacă ar exista așa ceva, omul nu ar putea să îl sesizeze niciodată. Binele este
dimpotrivă în orice artă și orice acțiune ca scop al acestora: pentru medicină – sănătatea, pentru artă –
războiul/victoria, pentru economie – bogăția. Măsura este folosul căci scopul omului nu este
cunoașterea, ci fapta. Rostul eticii nu este “simpla teorie”, ca noi să știm ce este virtutea, ci ca noi să
devenim oameni de ispravă. Înțeleptul, pentru a fi fericit, în afară de virtute mai are nevoie și de un
minimum de bunuri corporale.

Fundamentul virtuții nu este așadar intelectul, ci facultatea de a dori. Aristotel accentuează și el că

virtutea nu constă nici în bogăție, onoare sau alte bunuri materiale, ci exclusiv în “ activitatea virtuoasă
sau rațională a sufletului”. Virtutea nu este dată odată cu înțelegerea, ci raţiunea trebuie să ordoneze
năzuințele, afectele și instinctele din care urmează acțiunile umane. Virtutea este definită de Aristotel ca
fiind aptitudinea câștigată prin exercițiu, așadar aptitudinea de a acționa întotdeauna conform cu
rațiunea, ceea ce înseamnă la acest filosof a ține mereu cale de mijloc, calea între extreme. Virtutea este
“o acțiune de voință făcută cu precugetare și care constă în păstrarea drumului de mijloc de rațiune în
mod liber, în urma unui discernământ”.

Această linie de mijloc – ce se confundă cu fapta morală – este nespus de greu de fixat de aceea Aristotel
înțelege să lase toată povara aceasta pe seama elitelor umanității, în seama înțelepților, desăvârșiți,
superiori. Așa se face că atunci când este pusă întrebarea care faptă poate fi numită morala și pe care
trebuie s-o împlinească fiecare muritor, Aristotel răspunde scurt: “Priviți pe cei aleși ai genului omenesc,
pentru că văzându-i în mod nemijlocit, să-i urmați”.

Teoria morală pe care o numim eudemonism s-a manifestat în filosofie sub două forme: eudemonismul
rațional și cel religios, ambele fiind exemplificări ale eticii teleologice. Dar ce este eudemonismul?
Filosofia morală atribuie eudemonismului problematizarea naturii și mijloacelor prin care omul
realizează Binele suprem.

Ceea ce diferențiază cele două forme ale eudemonismului este modalitatea de a identifica natura și
mijloacele împlinirii fericirii. În sensul eudemonismului rațional, demonstrația filosofică este axată pe
două direcții de problematizare: în ce constă binele și care este actul specific omului; altfel spus, ce fel de
„bine” este esențial.

Pentru ființarea umană și ce îl definește pe om ca specie? Prin aceste determinări, scopul

eudemonistului este acela de a demonstra că fericirea este tangibilă și constă în activitatea rațională
conformă cu virtutea.

Potrivit lui Aristotel, binele este scopul, principiul final al tuturor acțiunilor omului; în schimb, actul
specific uman rezidă în comportamentul rațional al sufletului, care îl constrânge pe om să-și împlinească
activitatea proprie; în caz contrar, omul ar trăi asemenea plantelor, limitându-și existența la hrană și
creștere. În consecință, activitatea îl conduce spre realizarea binelui și se manifestă ca acțiune morală
dacă este conformă cu virtutea.