3.3.

Aristotel şi argumentarea ştiinţifică a eticii, a moralei

Filosofilor sofişti le revine meritul de a fi pus pentru prima dată problema esenţei moralităţii.
Aristotel părăseşte şi-n etică drumul trasat de predecesorii lui. Etica aristotelică nu este orientată
spre cunoaşterea unui ideal veşnic şi neschimbabil, ci spre înţelegerea binelui ce poate fi realizat
de către oameni în această lume.
Aristotel, nu este de acord cu platonicii despre ideea „binelui în sine” şi susţinea că dacă ar
exista aşa ceva omul nu ar putea să-l sesizeze. Binele este în orice artă şi în orice acţiune ca scop
al acestora: pentru medici – sănătatea; pentru război – victoria; pentru economie – bogăţia.
Astfel, scopul omului nu este cunoaşterea, ci fapta.
Rostul eticii nu e simpla teorie, ca umanitatea să ştie ce este virtutea, ci ca indivizii să devină
oameni de ispravă. Deci, fundamentul virtuţii nu este intelectul, ci facultatea de a dori. Însă
dăruirea neprecupeţită a instinctelor e ceva animalic, ce înjoseşte pe om. Omul trebuie să ducă o
viaţă virtuoasă, fiindcă e o fiinţă raţională. Virtutea nu e dată odată cu înţelegerea, ci raţiunea
trebuie să ordoneze năzuinţele, afectele şi instinctele din care urmează acţiunile umane. Virtutea
este o aptitudine câştigată prin exerciţiu. Ea are trei însuşiri de bază:
 Este o acţiune de voinţă, liberă;
 Se formează la media extremităţilor;
 Pretinde discernământ.
Exemple: dărnicia se formează între risipă şi zgârcenie; vitejia – între îndrăzneală şi laşitate etc.
În etica Nihomachină, Aristotel îl descrie pe omul superior, ca cel care păstrează „mijlocu-i
de aur”. Toate aceste virtuţi ce sunt proiectate în viaţa de toate zilele sun t numite de Aristotel
„virtuţi etice” sau practice, care sunt dirijate de acea parte a intelectului numit „nus patheticos”.
Aristotel mai vorbeşte de virtuţile „diano-etice” – legate de activităţile artistice şi ştiinţifice
ghidate de „Nus poieticos”. Scopul suprem al vieţii virtuoase este fericirea. Aceasta urmează a fi
susţinută de plăcere.