Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
com/sociologie/filozofie/TEORII-ETICE-
STANDARD6523102113.php
ALTE DOCUMENTE
Filosofia artei în actualitate - modele dominante de gândire
despre vietile si doctrinele filozofilor
Vasile Musca - Introducere istorica in filosofie
LIBERTATEA
CINE SUNT
SCHIMBATI-VA DIRECTIA
TEORII ETICE STANDARD
Rezulta ca moralitatea la cotele ei cele mai înalte nu este prea usor de atins - însa nu
este nici imposibila. Dar de ce merita sa ne straduim spre o moralitate cât mai depl
23523k1021x ina? De ce am fi mai degraba morali decât amorali sau imorali de-a
dreptul? si ce înseamna sa fim morali? Aparent, raspunsul e cât se poate de simplu. Ca
sa fim morali în tot ceea ce facem nu se cer îndeplinite decât doua conditii: în primul
rând, sa stim ce trebuie sa facem sau, altfel spus, sa avem discernamântul necesar spre
a deosebi fara gres binele de rau; în al doilea rând, trebuie sa vrem si sa putem actiona
în conformitate cu ideile pe care ni le facem despre bine si rau. Putini gânditori s-au
îndoit de faptul ca binele este valoarea cardinala a eticului sau de faptul ca înfaptuirea
practica a binelui presupune a urmari întruparea cât mai deplina a unor valori precum
dreptatea, curajul, sinceritatea, prietenia, marinimia, altruismul etc. Cu toate acestea,
gânditorii s-au împartit în tabere opuse atunci când au încercat sa raspunda la
între-bari precum: ce sunt binele si raul? ce înseamna dreptatea? ce este curajul? dar
onestitatea? când si fata de cine se cer cultivate prietenia, marinimia sau
intransingenta? Toate aceste grele întrebari sunt de prima im-portanta în etica si
solutionarea lor îndeamna la reflectie filo-sofica - singurul instrument de care
dispunem pentru a face macar putina lumina în jurul acestor interogatii esentiale
pentru propriul nostru destin.
În acest capitol îmi propun sa rezum extrem de succint principalele teorii etice la care
fac des referire lucrarile de etica în afaceri si în ale caror cadre conceptuale sunt
elaborate marea majoritate a încercarilor de clarificare a problemelor morale cu care
se confrunta afacerile. Din acest motiv, le-am denumit teorii etice standard. Acestea
sunt etica virtutilor, utilitarismul si etica datoriei.
Etica virtutilor
Una dintre teoriile etice standard la care se raporteaza argumentele specialistilor de
astazi în business ethics este asa-numita virtue theory - etica virtutilor, o varianta
actua-lizata a ideilor expuse cu multe secole în urma de catre Aristotel în Etica
nicomachica.
si totusi, calea catre fericire pe care o descrie Aristotel nu este câtusi de putin usor de
parcurs si la îndemâna oricui. În primul rând, Aristotel ne spune ce nu este adevarata
fericire. Nu este cautarea pla-cerii si evitarea suferintei - asa cum sustin diferite
vari-ante de hedo-nism2, propuse de catre filosofii cinici, cirenaici, epicurieni sau
stoici - caci pla-cerea este insatiabila, discontinua, capricioasa, ne consuma timpuriu
puterile vitale si ne înrobeste. Fericirea nu înseamna nici acumularea de avutie, goana
dupa faima sau putere. Aristotel nu pre-dica asceza; dimpotriva, el spune apasat ca,
pentru a fi fericit, omul are absoluta nevoie de sanatate si de placerile firesti ale vietii,
de bunastare si de siguranta materiala a zilei de mâine, precum si de inde-pendenta
unui cetatean liber, stapân pe propria vointa si bucurându-se de anumite drepturi
garantate. Aristotel sustine însa ca fericirea nu poate fi atinsa de catre oamenii
unilaterali si marginiti, care urmaresc cu obstinatie o singura forma de satisfactie în
viata, întrucât acestia iau drept valoare-scop (placerea, faima, avutia sau puterea) ceea
ce nu poate fi decât un mijloc în vederea feri-cirii.
Ce este fericirea în viziunea lui Aristotel? În primul rând, el precizeaza faptul ca
fericirea nu este o stare momentana, o clipa tre-catoare de multumire, ci o conditie
dura-bila si stabila, dobândita de catre individ pe termen lung, pâna la sfârsitul zilelor
sale; "pentru ca - spune Aristotel - asa cum cu o rândunica nu se face primavara, la fel
o singura zi sau un scurt rastimp nu fac pe nimeni absolut fericit" (ibid., p. 18). (Vom
vedea ca etica în afaceri face deseori referire la aceasta distinctie funda-mentala între
profitul rapid, însa datorat hazardului si câteodata obti-nut pe cai nu tocmai onora-bile,
pe de o parte, si profitul consolidat pe termen lung, datorita unor decizii manageriale
chibzuite si de înalta probitate morala.)
În Metafizica lui, Aristotel face o distinctie fundamentala între potenta si act. Totul
apare pe lume ca o suma de puteri virtuale, iar devenirea în natura si în societate nu
este altceva decât un proces de realizare sau actualizare a acestor puteri virtuale.
Embrionul este un om potential, iar nasterea copilului, cresterea si educatia lui, duc la
formarea unui om în adevaratul sens al cuvântului. Un bloc de mar-mura contine în
forma lui bruta o multime de potentialitati - poate fi o coloana dorica, o piatra
funerara sau o statuie; ce fel de statuie, de-pinde de ideea sculptorului care o ciopleste,
precum si de înde-mânarea lui artistica. Fericirea, în viziunea aristotelica, reprezinta
maxima actu-alizare a potentei din fiecare individ, înflorirea lui ca om sau ma-xima
realizare a umanitatii din fiecare.
În acest sens, fericirea nu este o calitate în sine. Nu putem spune ca un ins este fericit
în sensul în care el este brunet sau blond, cor-polent sau costeliv, scund sau înalt.
Fericirea este starea sau conditia stabila a omului care dobândeste si amplifica
anumite valori-mijloc, numite de catre Aristotel virtuti. Termenul aristotelic de areté,
tradus în limbile moderne prin "virtute", are anumite semnificatii aparte, care scapa
traducerii. Areté înseamna în primul rând "exce-lenta", adica maxima actualizare a
esentei specifice a unui lucru sau a unei vietati. În acest sens, "virtutea" unui cutit
consta în a fi ascutit, elastic, rezis-tent, usor de mânuit etc.; prin aceste calitati, cutitul
serveste cât se poate de bine scopului pentru care a fost faurit de catre mestesugar.
"Virtutea" unui câine de paza consta în dezvoltarea unor calitati pre-cum fidelitatea
fata de stapân, inteligenta, curajul, forta, agilitatea etc., caci aceasta este esenta lui.
"Virtutea" unui medic se masoara prin stiinta lui de a pune diagnos-ticul corect si de a
reco-manda tratamentul cel mai eficient etc., deoarece în aceasta consta misiunea sau
functia sociala a oricarui medic.
În ce consta esenta umana, adica suma calitatilor specifice prin care o vietate îsi
merita numele de om? Ce trasaturi sunt definitorii pentru umanitate? Dupa Aristotel,
omul se defineste în primul rând ca zoon noetikon - "animal rational" - si în al doilea
rând ca zoon politikon - "animal social". Altfel spus, primul atribut prin care omul se
deosebeste de toate celelalte vietuitoare este ratiunea; totodata, tine de firea omului ca
el sa se formeze si sa traiasca împreuna cu semenii lui, în societate. Pornind de la
aceasta definire a "esentei" umanitatii, Aristotel distinge doua tipuri de virtuti
omenesti. Cele dianoetice tin de partea intelectuala a omului; ele se învata prin
exercitiul mintii, pre-cum geometria, istoria sau poezia, si ne sunt utile mai ales în
ceea ce astazi am denumi cariera profesionala. Cele mai importante din punct de
vedere moral sunt virtutile etice. În greceste, ethos înseamna deprindere sau obicei.
Prin urmare, dobândirea virtutilor etice presu-pune, pe lânga exercitiul ratiunii, si o
îndelungata practica, un exer-citiu staru-itor în actiune. Asa cum nu putem învata sa
cântam la un instrument muzical ori tainele unui anumit sport fara exercitiu, tot ast-fel
nu putem sa devenim curajosi, drepti, cinstiti, sinceri sau mari-nimosi numai citind
sau ascultând prelegeri despre aceste virtuti si înte-legând cu mintea despre ce este
vorba, ci trebuie sa practicam toata viata curajul, drep-tatea sau marinimia.
Dupa cum se poate vedea, în pofida vechimii lor, ideile lui Aris-totel sunt pe cât se
poate de rezonabile si, de aceea, înca întrutotul actuale. si totusi, exista si destule
limite sau anacronisme în etica aris-totelica, pe care teoreticienii de astazi - asa-
numitii neo-aristotelieni - trebuie sa le depaseasca. De unde stim ca virtutile cardinale
chiar sunt cele predicate de catre Aristotel? Lista virtutilor pe care le recomanda
urmasii sai de astazi e cu mult mai lunga, incluzând valori precum loialitatea,
respectarea promisiu-nilor, altruismul, responsabilitatea so-ciala etc.
Din pacate pentru certitudinile noastre morale, noi traim astazi într-o lume cu totul
diferita, extrem de diversa, având de ales între niste modele exemplare foarte diferite,
chiar incompatibile si, prea adesea, nevred-nice de urmat. Mass media ne intoxica fara
preget cu fastul fara masura si cu stralucirea goala a unor staruri din sport, muzica de
consum, vedete din lumea filmului sau a modei, cu opiniile de multe ori tem-bele, cu
opulenta si impertinenta unor politicieni calare pe val sau cu suficienta si cinismul
unor oameni îmbogatiti peste noapte si pe cai cât se poate de dubioase. Criminalii în
serie si hotii sau mafiotii se bucura de mult mai mare notorietate decât laureatii
Premiului Nobel sau medicii si profesorii eminenti, a caror activitate este incalculabil
mai onorabila sub aspect moral si mai binefacatoare sub aspectul utilitatii ei sociale.
Iata de ce pentru noi este cu mult mai complicat si mai dificil sa ne definim reperele
valorice si virtutile demne a fi cultivate, spre binele individului si al societatii
deopotriva. Pentru a raspunde la întrebari precum "Care sunt virtutile esentiale?" si,
pentru fiecare în parte, "Care sunt modele cele mai potrivite?" noi avem nevoie de o
analiza critica a "ofertelor" alternative si de susti-nerea cu argumente rationale a
fiecarei optiuni pe care o consideram mai buna decât toate celelalte.
Asa cum fericirea adevarata este rezultatul unor stradanii de o viata, tot astfel si
profitul solid, pe care îl urmareste în activitatea sa un om de afaceri serios, nu poate fi
obtinut decât prin strategii pe termen lung. Din alt punct de vedere, asa cum fericirea
nu poate fi dobândita decât prin actiuni si fapte curajoase, drepte, cinstite si
marinimoase, tot astfel profitul - sigur, consistent, meritat si asigurat pe termen lung -
nu poate fi realizat decât urmarind alte criterii: realizarea unor produse si servicii
cerute pe piata, de buna calitate, satisfacerea cât mai deplina a consumatorilor,
stimularea salariatilor si cucerirea devotamentului lor fata de firma, relatii stabile si
cât mai bune cu furnizorii sau creditorii, pretuirea si simpatia comunita-tii în care este
localizata firma, respectul cât mai scrupulos al legilor în vigoare, plata impozitelor
catre stat, protectia mediului etc.
Ideea este, în sine, generoasa si valabila, daca si în masura în care este si realizabila
practic. Or, din acest punct de vedere, etica virtutilor pare destul de vulnerabila în
lumea de azi - o lume tot mai dinamica, în schimbare accelerata, si tot mai deschisa
catre multi si intercultura-litate, o data cu expansiunea economiei si pietei mondiale si
a tuturor celorlalte procese asociate cu "globalizarea". Nu putem sti cu deplina
certitudine unde vor duce aceste procese în plan etic si axiologic peste un secol.
Deocamdata, lumea contemporana seamana cu un adevarat Babylon, în care nu exista
un consens solid asupra ierarhiei valorilor si nu exista modele unanim recunoscute si
admirate de oameni de afaceri al caror succes comercial sa fie asociat cu o mare
probitate morala. Cei care sunt sceptici în ceea ce priveste posibilitatea depasirii
acestor dificultati încearca sa gaseasca alte ras-punsuri la întrebarile fundamen-tale ale
eticii, punând un mai mare ac-cent pe analiza normelor morale.
Utilitarismul
Aristotel si continuatorii sai de astazi abordeaza problematica eticii dintr-o
perspectiva teleologica4, ce urmareste sa defineasca purtarea demna si justa ca mijloc
în vederea atin-gerii unui scop absolut - fericirea. În aceasta viziune, fapta buna este
aceea savârsita de catre omul virtuos, în conformitate cu modelele exemplare de
oameni desa-vârsiti. În limbajul filosofic actual, abordarea teleologica pune accentul
pe valorile-scop care orienteaza normele pe care le respectam si deci-ziile noastre
morale.
Desigur, atunci când judecam valoarea unei persoane trebuie sa avem în vedere
întregul sau mod de a fi; un hot si un betiv ramâne un hot si un betiv, chiar daca,
mergând la furat si beat fiind a salvat din foc femeia pe care tocmai vroia sa o
jefuiasca. Dar fapta lui ca atare, salvarea femeii de la moarte, ramâne în sine meritorie
din punct de vedere etic. Tot astfel, un om integru si onest de-a lungul întregii sale
vieti ramâne un om onorabil în ansamblu, chiar daca, într-o anumita situatie a mintit,
dar minciuna ca atare este, în functie de efectele ei negative (sunt si minciuni care fac
mai mult bine decât rau) o fapta blamabila. Cât de mult sau cât de putin conteaza
intentiile agentului în definirea unei fapte morale este o problema filosofica, ce nu
poate fi abordata decât speculativ, pornind de la anumite definitii ale morali-tatii.
Utilitarismul actului singular este însa vulnerabil nu numai sub aspectul relevantei
sale filo-sofice; teoria lui Bentham este logic incon-sistenta si inaplicabila practic. Iata
care sunt obiectiile cele mai semni-ficative fata de aceasta conceptie:
În primul rând, placerile si suferintele nu sunt în nici un caz echivalente sub aspect
calitativ. Placerea unuia de a bea sau de a viola copii nu poate fi pusa pe acelasi plan
cu placerea altuia de picta sau de a-si învata copiii sa joace sah sau o limba straina. Iar
durerea unuia care s-a lovit cu ciocanul peste deget nu este echivalenta cu dure-rile
unei femei care naste. Utilitarismul benthamian ar condamna bautura în exces sau
pedofilia pe motivul ca produc mai multa suferinta în lume decât placere si ar legitima
durerile nasterii, întrucât efectele lor ulterioare sunt pozitive. Dar indiferent de acest
lucru, placerile si suferintele mentionate sunt în sine inegale sub aspectul semnificatiei
si valorii lor morale.
Toate aceste carente au facut ca utilitarismul lui Bentham, în pofi-da intentiilor sale
generoase, sa nu se bucure de o primire entu-ziasta; ba, dimpotriva, el a fost atacat cu
deosebita virulenta. Cel care a încer-cat sa reformuleze utilitarismul, astfel încât
macar unele dintre obiec-tiile mai sus mentionate sa poata fi respinse, a fost John
Stuart Mill, caruia îi datoram varianta clasica a teoriei utilitariste.
El pastreaza intact principiul utilitarist al maximei fericiri (pla-ceri) pentru cât mai
multi, dar face o concesie bunului simt, recu-nos-când faptul ca nu toate placerile sunt
de aceeasi valoare: unele placeri, îndeosebi cele spirituale, sunt superioare celor
vulgare si triviale. Spune Mill: "Recunoasterea faptului ca unele genuri de placere
sunt mai dezirabile si mai valoroase decât altele e pe deplin compatibila cu principiul
utilitatii. Ar fi absurd ca, în conditiile în care, atunci când evaluam un lucru, o facem
atât din punctul de vedere al cantitatii cât si al calitatii, evaluarea placerilor sa fie
facuta numai sub aspect canti-ta-tiv" (Mill, op. cit., p. 20). Însa aceasta concesie este
ruinatoare pentru proiectul lui Bentham. O data ce unele placeri sunt calitativ mai
înalte decât altele, cum se mai poate calcula o ipotetica suma aritmetica a tuturor
place-rilor care decurg dintr-o anumita decizie morala? Poate ca placerea lui
Michelangelo de a picta Capela Sixtina sau a lui Einstein de a elabora teoria
relativitatii valoreaza infinit mai mult decât placerea a zeci de mii de pierde-vara, care
îsi degusta cu satisfactie berea, vinul sau rachiul prin tot felul de spelunci si de bodegi.
Dar poate ca placerea unui singur copil sub-nutrit de a gusta o masa ca lumea este
infinit mai de pret decât place-rile tuturor estetilor rafinati care admira un tablou de
Renoir sau muzica lui Ravel. Parerile sunt împartite si poate ca însasi punerea
problemei în acesti termeni este gresita.
O dificultate în plus se iveste daca ne întrebam cine stabileste ierarhia valorilor? Cine
sunt "specialistii" sau "expertii" în masura sa decreteze ca stiinta si arta, de pilda,
ofera placeri mai înalte decât lupta politica sau religia? ca a savura anumite mâncaruri
si vinuri de soi ofera placeri mai subtile decât a juca fotbal? Pâna acum câteva secole,
se putea invoca autoritatea religiei, pe care însa utilitarismul o con-testa, încercând sa
se bizuie pe spiritul pozitiv, stiintific. Or, stiinta nu poate folosi metodele ei specifice
de cunoastere a realitatii în stabilirea unor ierarhii axiologice. stiinta este neutra fata
de valori, exceptând fireste adevarul. Adevarurile stiintifice pot fi însa utilizate în
scopuri cu totul opuse sub aspectul consecintelor asupra umanitatii. Aceleasi principii
si legi stiintifice stau la baza centralelor nucleare si a bom-belor atomice, a
vaccinurilor vinde-catoare si a virusilor aducatori de epidemii mortale; laserul poate fi
un "bisturiu" extrem de performant sau o arma extrem de periculoasa, iar ultimele
descoperiri ale geneticii fac posibile deopotriva atât miracole în tratarea unor boli sau
defor-matii ereditare, cât si crearea unor monstri. Cine stabileste care sunt valorile de
elita? Filosofii? Au avut la dispozitie peste doua mii de ani ca sa ajunga la niste
rezultate semnificative si înca se mai întreaba asupra sensului cuvintelor prin care
încearca sa se faca întelesi. Locul lor a fost de mult luat de politicieni, de starurile
mediatice sau de fotbalistii din Champions League, ale caror gusturi si opinii stârnesc
într-o mult mai mare masura interesul multi-milor.
Mill mai încearca sa înlature si ultima obiectie adresata utilita-rismului - anume ca,
potrivit criteriilor utilitariste, o fapta în sine blamabila poate fi justificata moral daca
determina, pe termen lung, consecinte favorabile majoritatii. În acest scop, el
modifica abordarea de catre Bentham a faptelor izolate si, în locul asa-numitului case-
by-case sau act utilitarianism propune o varianta de rule utilitarianism - utilitarismul
regulativ. În aceasta noua viziune, o anumita fapta nu poate fi judecata numai prin
calculul (de alt-minteri imposibil) al tutu-ror placerilor oferite într-un viitor nedefinit
unui cât mai mare numar de beneficiari. Experienta acumulata de omenire de-a lungul
istoriei a dovedit în mod practic faptul ca anumite strategii actionale si decizio-nale
sunt, mai degraba decât altele, de natura sa conduca la rezultate majoritar pozitive.
Aceasta experienta s-a con-densat în anu-mite reguli sau norme morale, a caror
aplicare ofera, daca nu garantia pe deplin certa a valorii etice, cel putin sanse
apreciabile de realizare a ei. Prin urmare, în conceptia lui Mill, a decide si a actiona
spre binele a cât mai multor oameni înseamna a respecta acele reguli de
com-portament care s-au dovedit de-a lungul timpului de natura sa asigure un
maxi-mum de satisfactie. Poate ca o ilegalitate, comisa acum, pro-mite a fi benefica
pentru multi într-un viitor previzibil; ea nu mai poate fi legitima din punctul de vedere
al utilitarismului regulativ, deoarece încalca una dintre regulile sociale, care cer sa nu
încalci legea, sa nu furi, sa nu minti, sa nu înseli, sa-ti respecti promisiunile etc. -
adica lucruri stiute de când lumea.
Etica datoriei
Cea mai influenta dintre teoriile etice "standard" ale momentului este, fara dubii,
aceea care continua filosofia morala a lui Immanuel Kant. Sa ne reamintim una dintre
între-barile fundamentale de la care am pornit: de ce ar trebui sa fim morali? Aristotel
sustine ca dezvoltarea virtutilor etice este în avantajul fiecaruia dintre noi, întrucât
numai calea virtutii, proprie omului de caracter, duce catre o adevarata si meritata
fericire - scopul sau binele suprem al existentei umane. În viziunea utilitarista,
moralitatea e în avantajul tuturor, întrucât deci-ziile si actele morale duc la maxima
fericire (placere) a cât mai multor oameni. Aristotelismul propune un demers
teleologic, axat pe bine = fericire ca scop ultim, absolut. Utilitaristii enunta o viziune
consec-ventialista, potrivit careia ceea ce conteaza în evaluarea etica a fap-telor
noastre nu sunt intentiile care le-au generat, ci numai rezul-tatele cu care se soldeaza.
Immanuel Kant (1724 - 1804) propune o cu totul alta viziune. În conceptia kantiana,
oricât de benefice, consecintele actelor noastre sunt lipsite de orice valoare morala
daca sunt efectele unor gesturi accidentale sau daca le savârsim animati de motive si
intentii egoiste. Generozitatea interesata a firmei de care vorbeam în contextul
pre-zentarii eticii utilitariste nu merita, în viziunea kantiana, nici un dram de respect
moral, caci binele facut altora nu este decât un mijloc de maximizare si de consolidare
a profiturilor firmei pe termen mediu si lung. Pentru Kant, intentia si nu consecintele
actului conteaza pentru stabilirea valorii sale morale.
Dar despre ce fel de "intentii" poate fi vorba? Indivizii sunt ani-mati de tot felul de
mobiluri si urmaresc o varietate naucitoare de scopuri, toate fiind determinate empiric
sau psihologic. Care dintre ele sunt cu adevarat valoroase din punct de vedere moral?
Aristotel si utilitaristii sustin ca scopul suprem al tuturor oamenilor este în mod
natural fericirea, dar fiecare întelege fericirea în felul sau, dupa cum îl îndeamna
darurile sau defectele sale native, educatia, mediul familial si social, experienta de
viata si, nu în ultimul rând, norocul sau neno-rocul de care are parte. Ar fi o utopie sa
ne imaginam ca fericirea este mai mult decât o abstractie, un termen în sine gol, al
carui continut depinde întrutotul de factori accidentali. De aici si disputele insolubile
în ceea ce priveste natura si conditiile "adevaratei" fericiri.
Kant nu neaga câtusi de putin tendinta naturala a indi-vi-zilor de a fi fericiti si nici
dreptul lor de a se stradui spre dobândirea fericirii. El contesta însa faptul ca pe
tendinta sau înclinatia naturala a indivizilor de a cauta fericirea se poate construi o
teorie si mai ales o practica morala. Mult timp profesor de logica si spirit speculativ
extrem de rigu-ros, Kant îsi propune sa abandoneze filosofia morala traditionala, ca o
colectie eclectica si incoerenta de recomandari si sfaturi practice despre "calea cea
dreapta" si fericirea demna a "înteleptului", pentru a pune în locul ei o teorie în
adevaratul sens al cuvântului. Primul pas în aceasta directie este eliminarea tuturor
elementelor de ordin empiric si pur psihologic din filosofia morala. Asa cum logica si
matematica nu se construiesc pe baza observarii modului concret în care gândesc în
fapt diferiti indivizi, ci pur deductiv, pornind de la câteva principii în sine evidente,
tot astfel etica nu poate fi o descriere a ceea ce cred si gândesc de facto diferiti
indivizi concreti, ci trebuie sa argumenteze cu deplina claritate un sistem coerent de
reguli pe care orice om, în cali-tate de fiinta ratio-nala, ar trebui sa le înteleaga,
acceptând necesita-tea punerii lor în practica.
Ideea centrala a eticii kantiene este aceea ca datoriile sau obli-gatiile morale se ivesc
numai atunci când articulam un standard de moralitate pentru orice fiinta rationala. În
morala kantiana, senti-men-tul nu este absent, dar el nu poate fi acceptat drept calauza
a faptelor noastre, ci trebuie întrutotul subordonat judecatii rationale. Cautarea unor
jude-cati morale universale îl conduce pe Kant la fai-mosul sau "imperativ categoric".
Legea morala nu poate fi ipotetica sau condi-tionala, de forma "daca vrei cutare lucru
(s-ar putea ca individul sa nu vrea), atunci fa asa"; si nu poate fi doar o "maxima a
prudentei", adica un sfat, o recomandare, de care individul poate sa tina seama sau nu.
Legea morala pretinde o ascultare neconditionata: "Tu trebuie sa faci cutare lucru, în
orice situatie, fie ca îti convine sau nu".
Nu am întelege nimic din etica lui Kant daca nu subliniem felul în care raspunde el la
întrebarea: De ce trebuie sa ne supunem impera-tivelor morale? La fel de bine sau de
rau ne-am putea întreba: De ce trebuie sa respectam legile logicii? Raspunsul este
unul singur, la am-bele întrebari: Pentru ca, prin alcatuirea mintii noastre, suntem
astfel facuti încât (exceptând, fireste, cazurile celor suferinzi de tulburari psihice) nu
putem gândi altcumva decât în conformitate cu legile logice ale ratiunii. Câteodata
încalcam aceste legi logice, fie involuntar, fie în mod deliberat, dar validitatea lor
uni-versala nu este pusa sub semnul îndoielii de erorile psihologice pe care le comit,
din când în când, dife-riti indivizi (tot asa cum o greseala de calcul a cuiva nu
anuleaza regu-lile calculului aritmetic). Logica ne arata cum ar trebui sa gândim
corect; morala ne spune cum ar trebui sa actionam corect, chiar daca nu totdeauna
reusim sa facem acest lucru. Spre deosebire de legile logicii, care privesc doar
lucrarea pe dinlauntru a gândirii, regulile morale se refera la actiune, având nevoie de
lucrarea pe dinafara a vointei calauzite nu de instincte si de sentimente, ci de ratiune.
Vointa guvernata de ratiunea universala se numeste, în limbaj kantian, ratiune practica.
Imperativul moral trebuie respectat tocmai pentru ca nu ne este impus de catre o
autoritate exterioara, de catre o forta straina, ci este formulat chiar de catre propria
noastra ratiune. Noi însine stim ce trebuie sa facem, fara sa ne dicteze nimeni; de
multe ori nu dam ascul-tare propriei noastre ratiuni practice si gresim, cel mai adesea
datorita slabiciunii vointei noastre, dar acest aspect este irele-vant în ceea ce priveste
validitatea universala si necesara a imperativului categoric.
În teoria kantiana, exista un singur imperativ categoric, caruia Kant îi gaseste însa trei
formulari diferite, fiecare dintre ele reliefând un alt aspect al conditiei morale (o
nedorita analogie cu dogma tri-nitatii crestine a unui singur Dumnezeu în trei ipostaze
- Tatal, Fiul si Sfântul Duh). În prima sa formulare, imperativul categoric suna astfel:
"actioneaza numai conform acelei maxime prin care sa poti vrea tot-odata ca ea sa
devina o lege universala". Reluând, Kant spune: "im-perativul universal al datoriei ar
putea fi exprimat si astfel: actioneaza ca si când maxima actiunii tale ar trebui sa
devina, prin vointa ta, lege universala a naturii" (Kant, 1972, p. 39). Concret, Kant ne
cere sa stabilim mai întâi principiul pe baza caruia actionam - principiu pe care el îl
numeste "maxima". Îi aplicam apoi testul de consistenta, spre a vedea daca putem voi
ca maxima noastra sa fie urmata de catre oricine. Acest test de consistenta poate fi
ratat în doua feluri.
În primul rând, avem de-a face cu un principiu moral invalid ori de câte ori
univer-salizarea sa ar face ca aplicarea lui sa fie imposibila. A împrumuta bani de la o
banca sau de la un prieten, cu promisiunea de a restitui banii împrumutati, este cu
putinta numai daca tranzactia se bazeaza pe regula universala a obligatiei de a-ti onora
promisiunile. Daca maxima conform careia actioneaza cel care se împrumuta ar fi:
"Promit sa restitui banii doar daca îmi convine", atunci în foarte scurt timp institutia
sociala a diferitelor forme de împrumut ar disparea. Însasi posibilitatea ca unii indivizi
sa fie escroci, împrumutând bani fara intentia de a-i restitui, se bazeaza pe existenta
unei majoritati consistente de oameni cinstiti si corecti; daca toti ar fi escroci, atunci
însasi posibilitatea escrocheriei ar fi subminata.
O regula de actiune poate rata testul de universalitate si atunci când persoana care
vrea sa o urmeze s-ar contrazice în aplicarea ei. Unele maxime se pot universaliza fara
sa conduca la contradictii inter-ne, de genul celei mai sus mentionate. Kant da
urmatorul exemplu. Sa presupunem principiul: "Oamenii ar trebui sa aiba numai ceea
ce câstiga ei însisi". Principiul se poate universaliza fara sa se auto-contrazica, dar el
ar suferi modificari esentiale în cazul în care, fiind la strâmtoare, individul ar
introduce o exceptie de la regula, spunând: "Da, fiecare trebuie sa aiba numai ceea ce
dobândeste prin forte pro-prii, în afara cazurilor în care ar avea nevoie de ajutorul
altcuiva". Macar în copilarie sau la batrânete, orice om rezonabil ar fi nevoit sa
doreasca ajutorul din partea celor în putere. Or, aceasta maxima modi-ficata este cu
totul altceva decât forma initiala: nu mai avem de a face cu un imperativ categoric, ci
cu o regula conditionala sau ipotetica.
În prima sa formulare, imperativul categoric chiar se aseamana unei legi logice, prin
faptul ca este pur formal. El nu ne spune ceva pozitiv, concret, de genul "Ajuta-ti
aproa-pele!" sau "Respecta-ti pro-misiunile!", ci propune doar o regula abstracta:
actioneaza astfel încât sa poti voi tu însuti ca maxima dupa care te orientezi sa fie o
lege universal valabila pentru oricine. Formalismul este probabil cea mai frecventa
imputatie la adresa eticii kantiene. Dar îndaratul acestui formalism se ghicesc o
multime de idei profunde, câtusi de putin goale de orice continut. Daca stam sa ne
gândim bine, observam ca, în multe privinte, imperativul universalitatii se aseamana
cu Regula de Aur: "ce tie nu-ti place, altuia nu face", cu deosebirea importanta ca, în
vizi-unea lui Kant, nu placerea individului, ci ratiunea universal umana sau ratiunea
practica trebuie sa decida asupra posibilitatii de a valida prin-cipiul moral.
Umanitatea ca scop în sine sau valoare suprema este adesea supusa unor critici
nejustificate, bazate pe o neîntelegere. Kant recunoaste ex-plicit faptul ca trebuie sa ne
folosim unii de altii; un profesor este un mijloc de educatie pentru studentii sai; un
vân-zator este un mijloc de prestare a unor servicii comerciale; un muncitor este un
mijloc de pro-ductie etc. Tocmai de aceea el subliniaza faptul ca principiul
res-pec-tului nu cere altceva decât sa nu-i tratam niciodata pe ceilalti numai ca simple
mijloace, recunoscând întotdeauna ca cei de care ne folosim sunt, ca si noi, fiinte
umane, carora le datoram respect si consideratie. Totodata, din cauza înclinarii
multora dintre noi catre com-por-tamente egoiste, se întelege în mod unilateral
imperativul categoric, în cea de-a doua sa formulare, ca datorie de a proteja
umanitatea din fiinta celor-lalti. Kant spune însa ca trebuie respectata umanitatea ca
atare, inclusiv în propria fiinta, ceea ce înseamna ca avem cu totii datoria nu numai de
a-i respecta pe ceilalti, dar si de a ne apara propria demnitate ori de câte ori ea este
nesocotita de catre altii.
Gasindu-si multi adepti în zilele noastre (cel mai reputat dintre ei fiind, probabil, John
Rawls, cu a sa mult comentata lucrare A Theory of Justice), Kant nu rezolva toate
problemele dificile ale eticii, dar este cel mai aproape de întemeierea eticii ca
disciplina teoretica riguroasa. Merita subliniate înca o data ideile kantiene definitiv
ramase ca niste achizitii definitive în filosofia morala:
Filosofia morala kantiana se detaseaza drept cea mai importanta dintre teoriile etice
actuale nu numai prin calitatile sale intrinseci, ci si datorita faptului ca tinde sa
absoarba ca pe niste variante si alte curente de gândire. În afara de rule utilitarism, în
etica datoriei se revarsa si etica drepturilor umane fundamentale, ale carei origini se
regasesc în scrierile lui John Locke, la care ne vom referi în alt context.
Obiectii si alternative
Fireste ca cele trei teorii pe care le-am analizat nu sunt singurele constructii etice
avute în vedere de catre autorii care încearca sa eluci-deze problemele specifice eticii
în afaceri. Foarte frecvent invocata este teoria "egoismului luminat" sau a interesului
rational, la care ne vom referi pe larg în sectiunea urmatoare, sau teoria drepturilor si
a justitiei distributive, pe care le vom mentiona de asemenea în continuare.
Este evident ca ar fi cu totul naiv si nepotrivit sa ne întrebam care dintre aceste teorii
este "cea mai buna". Nici una dintre ele nu este lip-sita de slabiciuni, dar fiecare
exceleaza în explicarea unor aspecte ale vietii morale, pe care celelalte doua le trec
sub tacere sau le explica în mod superficial. Cea mai buna abordare este analiza
diferitelor proble-me de etica în afaceri din toate aceste perspective, nu pentru a gasi
cu usurinta în vreuna dintre ele o solutie de-a gata la complicatele dileme ale omului
de afaceri, ci cautând în complementaritatea acestor trei unghiuri de vedere diferite
niste repere categoriale pe care se poate ar-ticula mai coerent o decizie personala, ce
tine seama de toate aspectele concrete si contextuale ale mediului de afaceri.
Dar toate teoriile etice "traditionale" la care ne-am referit sufera o serie de contestatii
în bloc, nu pentru ideile specifice pe care le sustine fiecare dintre ele, ci întrucât,
sustin vocile critice, ofera un tip de de-mers cu totul irelevant pentru lumea afacerilor.
Crane si Matten sinte-tizeaza obiectiile principale fata de eticile "traditionale".
Acestea sunt, dupa unii, prea abstracte. Prinsi pâna peste cap de activitatea lor febrila
si foarte concreta, este putin probabil ca oamenii de faceri sa aplice în adoptarea
deciziilor niste principii abstracte, enuntate de niste filosofi morti de mult, care au
trait în lumi de mult apuse.
Cât de serioase sunt astfel de obiectii? Total neserioase pentru cei care au o minima
familiaritate cu trasaturile structurale si functionale a domeniilor teoretice în general;
foarte serioase în masura în care sem-naleaza gradul de confuzie, obtuzitatea si, în
fond, ignoranta sufici-enta de care dau dovada cei ce formuleaza astfel de obiectii. Da,
etica este abstracta, la fel ca toate constructiile teoretice; daca n-ar fi abstracta,
exprimând principii, valori si norme universale, ar fi o colectie de pa-reri si experiente
personale, din care am afla adevarul banal ca fiecare individ are modul sau propriu de
a trai niste experiente de viata mai mult sau mai putin diferite. Judecând în acest fel,
ar trebui sa respin-gem si fizica, pentru ca nu face diferente între caderea de la etajul
zece a unui butoi cu bere si caderea unui nefericit de muncitor constructor sau a unui
sinucigas; ar trebui sa respingem si teoria economica, pentru ca vorbeste despre
"resurse umane", "forta de munca", "angajati" sau "salariati", "consumatori",
"actionari" etc. fara sa aiba în vedere cât de diferiti sunt indivizii ce intra în aceste
categorii si cât de înduiosatoare sunt dramele, destinele, suferintele sau bucuriile
fiecaruia.
Orice model teoretic este, într-o masura sau alta, "reduc-tionist", încercând sa
stabileasca o ierarhie a caracteristicilor fenomenelor stu-diate, din care sa fie eliminate
elementele accidentale si nesemnifica-tive. Fireste, este regretabil faptul ca nu suntem
(si, cu siguranta, nici nu vom fi vreodata) în posesia acelor "formule" de inspiratie
divina din care sa putem cunoaste totul, în cele mai mici amanunte. Deocam-data,
mintea omeneasca nu a izbutit sa progreseze pe tarâmul cunoas-terii decât construind,
demolând si reconstruind teorii "reductioniste", dar singura cale de crestere a putintei
noastre de întelegere a lumii din ce în ce mai putin "reductionist" este critica teoriilor
existente si ela-bo-rarea altora noi, mai comprehensive. În nici un caz alternativa nu
poate fi abandonul cunoasterii teoretice în favoarea unei contemplatii "holiste", plina
de empatii, intuitii, frematari, emotii si extazieri în fata unor detalii minuscule. Din
aceleasi motive, teoriile sunt impersonale, rationale si codificate. Cum ar suna,
Dumnezeule, o etica pentru Fane Zamfirescu, în care sa nu i se explice nimic si sa nu i
se spuna ce tre-buie sa faca, ci singura "idee" care i se da de rumegat sa fie: "Tu Fane
fa cum te taie capul si mai ales cum îti spune inima, în orizontul expe-rientei tale de
viata si în contextul zilei de astazi, nu te lua dupa acesti îngâmfati de filosofi care nu
stiu cu ce probleme abisale te lupti tu si care vor sa decida în locul tau, facându-te
sclavul unor prejudecati si sloganuri imperialiste! Be yourself - and have some fun!".
Cât despre elitismul filosofilor, aceasta este o problema veche de pe vremea lui
Socrate si Platon pâna în zilele noastre. Ne place sau nu, cei care îsi merita cu
adevarat numele de "filosofi" au fost întotdeauna o elita spirituala, la fel ca si marii
savanti, artisti sau teologi. Din pacate pentru lumea noastra, am ajuns sa credem în
elitele banului, ale pute-rii si ale notorietatii, dar ne irita la culme ideea ca oamenii ar
putea fi ine-gali nu numai în ceea ce priveste marimea contului din banca, ci si
puterea mintii lor de a întelege lumea. Asa cum fotbalistii cred ca despre minunata lor
"stiinta" si "arta" nu ar avea voie sa se pronunte decât "oamenii de fotbal", recuzând
dreptul jurnalistilor si al spectato-rilor de a le judeca performantele, tot astfel unii cred
ca despre etica afacerilor nu au "dreptul" sa vorbeasca decât cei cu experienta directa
de întreprinzatori.
Care sunt alternativele propuse în ultimul timp pentru depasirea teoriilor "traditionale"?
Iata cele mai zgomotoase dintre ultimele nou-tati. Etica feminista ne spune ca barbatii
au un mod rigid si imperfect de abordare a chestiunilor morale, preocupati fiind de
legitimitatea actelor si deciziilor noastre, definita prin conformitatea cu anumite
re-guli ideale, universale si abstracte. Este gresit. Femeile sunt mult mai
comprehensive, dând prioritate empatiei în mentinerea unor relatii so-ciale
armonioase, în care "grija" fata de ceilalti urmareste sa evite suferinta si tulburarea
sufleteasca fara sa ia în considerare principiile abstracte. Este într-adevar exact ceea
ce le lipsea oamenilor de afaceri si ceea ce, fara îndoiala, acestia vor adopta de îndata
ca mod de soluti-onare a problemelor de natura morala cu care se confrunta.
Daca etica feminista nu le este pe plac, acestia pot opta pentru etica discursului, în
care ideea de baza este urmatoarea: în fiecare situatie se întâlnesc oameni diferiti,
fiecare având convingerile sale morale. Ni-meni nu are dreptate la modul absolut.
Important este ca acesti oameni sa discute între ei si sa negocieze un punct de vedere
convergent, astfel încât din fiecare situatie sa se nasca prin consens dialogal o norma
sui generis, valabila în situatie si pentru cei care intra în contact. Ce-i drept, s-ar putea
ca acest dialog sa fie imposibil ori sa dureze nerezonabil de mult, irosind energii mult
mai necesare pentru ca oamenii de afaceri sa-si vada de afacerile lor, însa ideea este
cu adevarat generoasa si seducatoare - cel putin pentru adeptii sai.
Asteptând aparitia unei etici "in-fantile" sau, de ce nu, a unei aproape inevitabile
"antietici"7, ma declar prizonierul unui mod de gândire "traditionalist", bazându-ma
în continuare pe consecintele ce pot fi extrase în domeniul afacerilor din teoriile
prezentate. Cred ca un câstig major al filosofiei morale este proclamarea si
argumentarea ideii ca valorile, normele si principiile morale îsi împlinesc finalitatea
doar în masura în care aspira sa cuprinda în sfera valabilitatii lor absolut toate fiintele
umane constiente si responsabile - femei si barbati deo-potriva. A sustine ca poate si
trebuie sa existe o etica masculina si una feminina mi se pare nu numai un exces de
iritabilitate feminista, ci de-a dreptul o ineptie si un descumpanitor regres. Cât despre
aceasta exaltare a virtutilor modelatoare ale factorilor irationali si a individua-lismului
în etica, care se pretinde postmoderna, nu e decât o tentativa convulsiva de resuscitare
a unor clisee care au parazitat mereu filosofia morala, niciodata navigând pe rutele
principale ale istoriei sale, vizibile în main stream, ci întotdeauna dându-si aere de la
periferia iarmaroa-celor galagioase din porturi obscure. si nu cred ca oamenii de
afaceri sunt cu totii atât de marginiti si de obtuzi încât sa fie cu totul imper-me-abili
fata de argumentele rationale ale filosofilor. Dimpotriva, cred ca oamenii de afaceri se
numara printre oamenii cei mai rationali din câti exista si aceasta în virtutea ocupatiei
lor. A venit vremea sa arun-cam o privire mai atenta asupra acestei ocupatii. În
sectiunea urma-toare vom încerca sa caracterizam dimensiunile intrinsec normative
ale afacerilor.
Note
În limba greaca, eudaimoné înseamna "fericire".
În greaca veche, ariston însemna "cel mai bun", deci aristocratia în sensul originar îi
cuprindea nu neaparat pe cei cu "sânge albastru", indiferent de calitatile lor morale si
spirituale, ci pe nobili întrucât, prin educatia si codul lor de onoare, se dovedeau
real-mente cei mai buni, cei mai alesi indivizi din societate.
5 Unii autori români traduc termenul englezesc consequentialism prin prea putin
sonorul termen "consecinti-onism".